Archivos de etiqueta: Orientul Mijlociu

CALEA CHINEZĂ SPRE HEGEMONIE/LA VÍA CHINA HACIA LA HEGEMONÍA

25 viernes Sep 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

CALEA CHINEZĂ SPRE HEGEMONIE

Marele atu al Chinei, în drumul său spre hegemonie în lume, sunt enormele rezerve monetare de care dispune în prezent. Și nu că ar fi China acum mai bogată decât SUA sau Uniunea Europeană, însă, în materie de rezerve monetare, depășește cu mult toate supraputerile. Excedentul din comerțul său exterior este atât de mare, încât Beijing își poate permite aventuri militare și financiare, la care Washington a renunțat de ani buni… deoarece nu și le mai putea permite!

Ultima manevră a Beijingului în acest asalt pașnic spre hegemonie a fost tratatul comercial cu Iranul, semnat recent. Fără suportul excedentului său în valută, China nu ar fi îndrăznit vreodată să semneze un asemenea tratat, în plină ofensivă diplomatico-economică a Casei Albe împotriva Teheranului. Însă, cu o casă de bani plină până la refuz, China nu putea rata o asemenea conjunctură.

Căci masivele investiții efectuate în Iran – tranșa cea mai mare e destinată dezvoltării rețelei feroviare iraniene -, nu numai că vor salva finanțele aiatolahilor, dar Beijingul își asumă, practic, toată infrastructura politico-militară a Iranului din Orientul Mijlociu și chiar își creează baze militare în puncte cheie din Mediterana și din Golful Persic. Și toate acestea le face pe tăcute, fără să sperie – deocamdată – pe nimeni.

De fapt, tratatul cu Iranul a fost o oportunitate neașteptată pe care i-a servit-o politica externă a președintelui Trump. Însă, această oportunitate s-ar fi ivit oricum, mai devreme sau mai târziu, deoarece Iranul, cu infiltrările sale în lumea islamică radicalizată, este o piesă obligatorie pentru expansiunea chineză spre lumea occidentală. Beijingul deja a contractat și exploatează instalații portuare în șase țări mediteraneene – din Grecia, până în Israel, trecând prin Turcia – și are baze militare în Djibuti și Jask, în strâmtoarea Ormuz, pe lângă cele pe care i le aduce acum Iranul în Siria și Liban, cu care potențialul flotei militare a Republicii Populare Chineze depășește cu mult – și îngrijorător – mările sale riverane.

Din punct de vedere economic și militar, scenariul preferat al expansiunii chinezești este Oceanul Pacific. Însă, acolo, nu rămân locuri „goale”, iar concurența este foarte dură cu Japonia, Australia, SUA și cu „tigrii electronicii” (Coreea de Sud, Taiwan, Singapur, Tailanda etc.). De aceea, acum, Beijingul se revarsă – via Teheran – spre Orientul Mijlociu, unde Siria este un punct strategic vital neocupat (pentru care se luptă Rusia și Turcia), care are nevoie de mari investiții financiare pentru a se recupera și pe care le poate efectua, în prezent, doar Beijingul.

SUA s-au retras din zonă de mai mult timp, deoarece nu mai aveau resurse, în timp ce Moscova și Ankara nici măcar nu încearcă să facă altceva decât o călduță intervenție militară în războiul civil sirian.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA VÍA CHINA HACIA LA HEGEMONÍA

Alianza chino-iraní

Las enormes reservas monetarias son hoy en día la gran baza china en su camino hacia la hegemonía en el mundo. Y no es que la China de hoy sea más rica que los EE.UU. o la Unión Europea, pero sí que supera con creces a todas las potencias en reservas monetarias. El superávit del comercio exterior es tal que hoy en día Pekín se puede permitir aventuras militares y financieras a las que Washington renunció ya hace años… ¡ por no poder sufragarlas !

La última jugada de Pekín en este asalto incruento a la hegemonía ha sido el tratado comercial con Irán, recientemente firmado. Sin el respaldo de su superávit de divisas, China no se habría atrevido nunca a firmar un tratado similar en plena ofensiva diplomático-económica de la Casa Blanca contra Teherán. Pero con la caja fuerte repleta a rebosar, China no podía desaprovechar una coyuntura como esta.

Porque las masivas inversiones en el Irán – la mayor partida va destinada al desarrollo de la red ferroviaria iraní -, no sólo salvarán de momento las finanzas de los ayatolás, sino que Pekín asume prácticamente toda la infraestructura político-militar del Irán en el Oriente Medio y hasta asienta bases militares en puntos clave del Mediterráneo y el Golfo Pérsico. Y a todo esto, lo hace a la chita callando y sin espantar – aún – a nadie.

En realidad, el tratado con el Irán ha sido una oportunidad inesperada que le brindó la política exterior del presidente Trump. Pero se habría producido más pronto o más tarde de todas maneras porque el Irán, con sus infiltraciones en el mundo islámico radicalizado, es una pieza imprescindible de la expansión china por el mundo occidental. Pekín tenía ya contratadas y explotadas instalaciones portuarias en 6 naciones mediterráneas – desde Grecia hasta Israel, pasando por Turquía – y militarmente había logrado bases en Djibuti e Jask, en el Estrecho de Ormuz, amén de las que le brinda ahora Irán en Siria y Líbano, con lo que el potencial de la Armada de la República Popular sobrepasa ya de largo – e inquietantemente – sus mares ribereños.

Desde un punto de vista económico y militar, el escenario preferente de la expansión China es el Pacífico. Pero allá no hay espacios “vacíos”, además de que la competencia es muy dura con Japón, Australia, los EE.UU. y los “tigres de la electrónica” (Corea del Sur, Taiwán, Singapur, Tailandia, etc.,). De ahí que Pekín se esté volcando – vía Teherán – actualmente en el Oriente Próximo, donde Siria es un punto estratégico vital desocupado (por el que ya pugnan Rusia y Turquía) que necesita ingentes inversiones financieras para su recuperación y que hoy por hoy sólo podría atender Pekín.

Porque Washington hace tiempo se ha retirado de la zona por falta de recursos mientras que Moscú y Ankara ni intentan hacerlo siquiera y se limitan a un morigerada intervención militar en la guerra civil.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

SOLEIMANI, MITUL ÎMPĂRTĂȘIT/SOLEIMANI, EL MITO COMPARTIDO

05 domingo Jul 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

K 3

SOLEIMANI, MITUL ÎMPĂRTĂȘIT

Încercarea de a câștiga războaie – sau niște înfruntări – pe câmpul de luptă sau doar în mințile supușilor este o constantă de-a lungul Istoriei, de la  acadienii, faraonii și aheii din Antichitate, până la americanii și iranienii din zilele noastre.

Iar dacă străduința de a câștiga laurii victoriei războinice în relatările proprii este o poveste lungă, să facă acest lucru împreună chiar și inamicii se întâmplă destul de rar. Ultimul caz în acest sens este cel al generalului iranian Kasim Soleimani, comandant al corpului expediționar „Kud”, ucis în urmă cu șase luni într-un atentat cu dronă de către SUA. În Iran și în lumea atlantică chiar și mai mult, Soleimani este ridicat în slăvi ca geniu al artei războiului din zilele noastre.

Autoritățile occidentale și iraniene au lăsat să scape în presă numai superlative despre Soleimani: strateg genial, organizator fabulos, poliglot, mag al rețelelor de spionaj, conoscător al mentalităților arabe și irano-irakiene etc. etc. Și pe deasupra, militar care obținea numai succese în orice război, luptă de gherilă sau lovitură ar fi întreprins.

Acum, privită dintr-o perspectivă ceva mai îndepărtată, figura lui Soleimani se așează pe niște dimensiuni mai normale. Pentru început, să semnalăm că imensa majoritate a isprăvilor sale războinice au avut loc în campaniile impotriva Statului Islamic (SI). Au fost campanii comune la care au participat: occidentali, iranieni, kurzi și irakieni guvernamentali. Se poate spune că au fost campanii în care toți participanții au fost imprescindibili pentru victoria finală…, incluzând aici și erorile comise de SI.

În al doilea rând, extrem de eficienta rețea de spionaj și coloană a cincea de care dispunea „Kud” în Irak era rezultatul vechii migrații politice spre Iran a oponenților dictatorului irakian, Sadam Hussein. Soleimani a avut meritul – important, dar nu exclusiv și nici decisiv – de a organiza aceste grupuscule și de a le integra în schema operativă a „Kud-ului”. La toate acestea, se mai adaugă faptul că nu era chiar un poliglot, căci în operațiile din Siria, avea destule probleme pentru a se înțelege în limba arabă.

Lui Soleimani trebuie să-i recunoaștem marele merit de a se fi înconjurat cu oameni foarte talentați, ca Abu Mahdi al Muhandis – șeful milițiilor irakiene, Kataib Hizbolá – un om pe care toată lumea îl recunoștea ca strateg mult superior lui Soleimani.

Să mai luăm în considerare și faptul că propaganda iraniană a prezentat lumii un Soleimani foarte radicalizat politic și un apropiat al „gardienilor revoluției”, când, în realitate, a fost un moderat, care încerca să colaboreze cu toate forțele, inclusiv cu cele ostile „gardienilor”.

În încercarea de a se înțelege cu toată lumea, Kasim Soleimani a mers foarte departe, și acum, post mortem, atât inamicii americani, cât și dificilii amici „gardieni” se întrec în a-l lăuda… căci, tuturor le aduce niște puncte în cont.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

SOLEIMANI, EL MITO COMPARTIDO

K 1

Lo de intentar ganar las guerras – o algunos enfrentamientos – en los campos de batalla o tan solo en las mentes de los súbditos es una constante general a lo largo de la Historia, desde los acadios, faraones y aqueos de la Antigüedad, hasta los estadounidenses e iraníes de hoy en día.

Y si esto de ganarse los laureles bélicos en los relatos propios tiene un larguísimo historial, lo de que lo hagan los enemigos al alimón se da más bien poco. El último caso registrado es el del general iraní Kasim Soleimani, comandante del cuerpo expedicionario iraní “Kud”, muerto hace seis meses en un atentado perpetrado por un dron de los EE.UU. En el Irán y aún más en el mundo atlántico, Soleimani es ensalzado como uno de los genios actuales del arte de la guerra.

Lo que las autoridades occidentales e iraníes han filtrado a la Prensa sobre Soleimani era superlativo: estratega genial, organizador fabuloso, políglota, mago de las redes de espionaje, conocedor de las mentalidades árabes e irano-iraquíes, etc. etc. Y por encima de todo, militar abonado al éxito en cuanta guerra, guerrilla o golpe de mano intervenía.

Ahora, desde una perspectiva más distante, la figura de Soleimani va adquiriendo dimensiones más normales. Para empezar, la inmensa mayoría de sus hazañas bélicas se han registrado en las campañas contra el Estado Islámico (EI). Han sido campañas mayormente conjuntas de occidentales, iraníes, kurdos y los iraquíes gubernamentales. Se puede decir que fueron campañas fuenteovejunjescas, en las que todos los participantes fueron imprescindibles para la victoria final…, incluyendo los errores del EI.

En segundo lugar, la eficientísima red de espionaje y quintacolumnistas de que disponía “Kud” en el Irak era fruto de la antigua migración política al Irán de los opositores al dictador iraquí, Sadam Hussein. Soleimani tuvo solo el mérito – importante, pero ni exclusivo ni decisivo – de organizar estos grupúsculos e integrarlos en el esquema operativo de “Kud”. A todo esto, tampoco era un consumado políglota y en las operaciones en Siria tenia bastantes problemas para entenderse en árabe. A Soleimani hay que reconocerle el enorme mérito de rodearse de gente de talento, como Abu Mahdi al Muhandis – jefe de las milicias  iraquíes, Kataib Hizbolá – un hombre al que todo el mundo reconocía como estratega muy superior a Soleimani.

A todo esto hay que tener en cuenta que la propaganda iraní presentó al mundo a un Soleimani políticamente muy radicalizado y próximo a los “guardianes de la revolución “, cuando en realidad era un moderado que trataba de cooperar con todas las fuerzas, incluso las hostiles a los “guardianes”.

Y en eso de entenderse con todos, Kasim Soleimani ha rizado el rizo y ahora, post mortem, tanto los enemigos estadounidenses, como los difíciles amigos “guardianes” compiten en alabarle… por la cuenta que les trae.

K 2

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

IRAN: CAPCANA PÂINII/IRÁN: LA TRAMPA DEL PAN

20 miércoles May 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , ,

I 5Gardienii Revoluției

IRAN: CAPCANA PÂINII

Pandemia cauzată de COVID-19 pune în fața națiunilor două probleme antagonice: să salveze vieți sau să-și salveze economia. Iranul – țara cea mai afectată de epidemie din tot Orientul Mijlociu – a optat, ca multe alte țări, pentru a se îngriji de sănătatea publică, lăsând pe un plan secund nivelului de trai. Însă, Teheranul știe să se folosească foarte bine de pandemie pentru a potența un protagonist al politicii iraniene: Gardienii Revoluției.

Organizația aceasta, născută din revoluția islamică a ayatolahului Khomeini (1979), nu numai că a devenit un stat în stat, dar este, în ziua de azi, cel mai mare consorțiu economic al țării. Doar că, setea de putere nu are limite și, în cazul Iranului, Gardienii și ayatolahii își văd amenințată puterea de ample sectoare ale populației, care suportă, din ce în ce mai greu, declinul nivelului de trai, cauzat de sancțiunile occidentale, impuse ambițiilor nucleare iraniene.

I 2

Pentru a înlătura pericolul unei contrarevoluții, Gardienii au recurs la o manevră social-politică, care, experimentată în Palestina, i-a adus Teheranului rezultate magnifice: acordarea unui gen de ajutor social celor mai sărace straturi ale populației. Succesele Hizbolahului în confruntarea cu Israelul se datorează mai ales faptului că această organizație investește mare parte din ajutorul iranian în sprijinirea familiilor palestinienilor care au căzut în luptă și straturilor celor mai sărace din Palestina musulmană.

Acum, datorită faptului că Iranul exportă (aproape exclusiv în China) numai 300.000 de barili de petrol, în loc de două milioane și jumătate, cât vindea, zilnic, în 2018, Gardienii – în măsură mai mică, și ayatolahii – dedică mari tranșe ajutorării celor mai nevoiași. Aceste pături ale societății iraniene văd în gestiunea caritativă a Gardienilor o adevărată mană cerească, deoarece statul oferă niște prestații sanitare și materiale total insuficiente. Se poate afirma că, în ziua de azi, sunt peste unsprezece milioane de iranieni care subzistă grație ajutoarelor pe care le primesc de la rețeaua de asistență a Gardienilor. La aceste 11 milioane de „beneficiari extra statali” li se mai adaugă alți 4.300.000, care primesc subsidii direct de la Fundația Khomeini. Astfel, cei aproape 15.000.000 de beneficiari reprezintă un capital politic decisiv, în cazul unei  eventuale confruntări cu opoziția burgheză.

Iranul își poate permite, deocamdată, aceste cheltuieli extraordinare, deoarece, spre deosebire de majoritatea țărilor bogate în petrol din Orientul Mijlociu și Africa, dispune de o economie foarte diversificată și de o considerabilă structură industrială. Însă, întrebarea care se pune este dacă această economie și rezervele sunt destul de puternice, încât să suporte, mult timp, atât izbitura care vine de la COVID-19, cât și sancțiunile occidentale.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

I 1

IRÁN: LA TRAMPA DEL PAN

I 6Los Guardianes de la Revolución

La pandemia del covid-19 enfrenta a las naciones con dos problemas antagónicos: salvar vidas y salvar la economía. En el caso del Irán – la nación más afectada por la epidemia de todo el Oriente Medio – ha optado, como otros muchos países, por atender la salud pública a costa del nivel de vida. Pero Teherán ha aprovechado la pandemia como nadie para potenciar también a un protagonista de la política iraní: los Guardianes de la Revolución.

Esta organización, nacida de la revolución islámica del ayatolá Khomeini (1979), no solo se ha convertido en un Estado dentro del Estado, sino que es, hoy en día, también el mayor consorcio económico del país. Pero, las ansias de poder no tienen límites y en el caso del Irán, los Guardianes y los ayatolás ven su poderío amenazado por amplios sectores de la población que soportan cada vez peor el declive del nivel de vida causado por las sanciones occidentales al armamentismo nuclear iraní.

I 3

Para atajar el peligro de una contrarrevolución, los Guardianes han recurrido, ahora, a una maniobra socio-política que le ha dado magnífico resultado a Teherán en Palestina: prestar una especie de ayuda social a las capas más pobres. Los éxitos de Hizbolá en la confrontación con Israel se deben ante todo a que esta organización invierte gran parte de la ayuda iraní en socorrer a las familias de los guerrilleros muertos en combate y a los estratos sociales más depauperados de la Palestina musulmana.

Ahora, que el Irán exporta (casi exclusivamente a China) tan solo 300.000 barriles de petróleo, en vez de los dos millones y medio, que vendía, diariamente, en el 2018, los Guardianes – y, en menor medida, también los ayatolás – destinan grandes partidas a socorrer a los más necesitados. Estas capas de la sociedad iraní ven en la gestión caritativa de los Guardianes un auténtico maná ya que el Estado ofrece unas prestaciones sanitarias y asistenciales altamente insuficientes. Se puede decir que, hoy en día, son más de once millones los iraníes que subsisten gracias a las ayudas que reciben de la red asistencial de los Guardianes. A estos 11 millones de “beneficiarios extra estatales” hay que sumar los 4.300.00 que reciben subsidios directamente de la Fundación Khomeini. Los así casi 15.000.000 de beneficiarios representan un capital político decisivo de cara a una eventual confrontación con la oposición burguesa.

I 4

Irán se puede permitir, por ahora, estos dispendios extraordinarios porque, a diferencia de la mayor parte de las naciones petroleras del Oriente Medio y África, dispone de una economía muy diversificada y un tejido industrial apreciable. La pregunta que se plantea es si esta economía y las reservas son lo suficientemente fuertes para aguantar mucho tiempo la doble embestida del covid-19 y las sanciones occidentales.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

SIRIA CARE NU SE MAI TERMINĂ/LA SIRIA DE NUNCA ACABAR

23 domingo Feb 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

T 1

SIRIA CARE NU SE MAI TERMINĂ

Siria a fost un teritoriu cheie în Orientul Mijlociu de cinci mii de ani încoace și continuă să fie și în zilele noastre. Nou este faptul că Rusia vrea să fie una dintre puterile care încearcă să-și asume controlul acestei țări.

Moscova s-a grăbit să umple golul lăsat în zonă de SUA sub administrația Trump. O prezență militară în Siria a devenit prea costisitoare pentru americani, așa că au optat pentru a-i plăti pe alții să lupte pentru interesele lor – așa cum a fost în războiul împotriva Statului Islamic-, interese, în vremea aceea, mult mai mici, decât cele pe care le au acum.

De neangajarea americană a vrut să profite și Erdogan cu speranța că va deveni un protagonist important, chiar determinant, în devenirea întregii zone. Dacă Ankara nu a prevăzut năvălirea Rusiei în politica Siriei sau nu a avut încotro și a trebuit să intervină în războiul civil din Siria, din cauza avalanșei refugiaților sirieni care au venit în Turcia – peste trei milioane și jumătate – e greu de spus. Realitatea este că Erdogan se află, în acest moment, în Siria, într-o situație foarte asemănătoare cu cea a SUA înainte de era Trump. Adică e prins într-un viespar politic și, din punct de vedere militar, într-o fundătură care îl costă foarte scump, necesitând niște eforturi militare disproporționate.

T 3

Erdogan și Putin

Ultimul episod al acestei probleme este actuala ofensivă a guvernului sirian în regiunea Idlib (în partea de nord-vest a țării). După 10 luni de bătut pasul pe loc, atacurile forțelor guvernamentale au obținut importante succese, în ultimele două săptămâni. Cu ajutorul decisiv al aviației ruse, sirienii au cucerit orașele Saraken și Maraat al-Numan, eliberând, astfel șoseaua care leagă Damascul cu Alep. Concentrarea a peste 19.000 de soldați turci și a 2.500 de vehicule militare, în provincia vecină, Afrin, nu a putut opri avansul armatei siriene. Nici în anii anteriori, turcii nu au putut să-i alunge pe islamiștii radicali apropiați de Al Qaeda (HTS) – așa cum se angajaseră prin acordurile ruso-turcești de la Soci (din 2018) – și să pacifice acest teritoriu.

Pentru Erdogan, care are, pe zi ce trece, probleme politice tot mai mari la el acasă, să plece din Idlib cu coada între picioare ar putea avea un preț prea mare. Astfel că, într-o încercare disperată de a-și salva imaginea la el acasă, a reacționat la avansul militar al lui Assad în Idlib cu un ultimatum dat Damascului, care expiră la sfârșitul acestei luni: dacă trupele guvernamentale nu se retrag dincolo de posturile turcești de observație, (mai înainte, în acest teriotriu se aflau forțe HTS), va intra în acțiune armata turcă.

Față de publicul din Turcia, gestul dă bine. Însă, practic, fără consimțământul rușilor, nu se poate realiza. Iar Erdogan, până acum, nu i-a oferit nimic lui Putin pentru ca acesta să-l părăsească pe Assad sau, cel puțin, să-și scoată trupele din Idlib.

În schimb, Ankara se vede acum în fața unei enorme probleme umanitare, dacă Assad ocupă tot Idlib-ul. Căci, sute de mii de locuitori din această zonă vor căuta să se refugieze în Turcia. Ori, să respingi la graniță o masă umană de asemenea proporții este o sarcina aproape imposibilă pentru trupe – doar dacă se va declanșa un dezastru – însă, și mai mare pentru diplomați, în fața presiunii internaționale.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA SIRIA DE NUNCA ACABAR

T 2

Siria ha sido un territorio clave en el Oriente Medio desde hace cinco mil años y lo sigue siendo hoy en día. Lo que es nuevo ahora es que sea Rusia una de las potencias que quiere asumir el control del país.

Moscú se ha precipitado a ocupar el vació dejado en esa zona del mundo por los EE.UU del presidente Trump. A éstos, la presencia militar allá les resultaba demasiado cara y han optado por pagar a otros para luchar por sus intereses –como en la guerra contra el Estado Islámico -, unos intereses mucho menores que hasta ahora.

La inhibición estadounidense la ha querido aprovechar también Erdogan con la esperanza de erigirse en protagonista importante – determinante – en el devenir de toda la zona. Si Ankara no previó la irrupción rusa en la política Siria o no tuvo más remedio que meter baza en la guerra civil siria a causa del alud de refugiados de ese país que han huido a Turquía – más de tres millones y medio – es difícil de decir. Pero, la realidad es que Erdogan se halla, en estos momentos, en Siria, en una situación muy similar a la de los EE.UU. antes de la era Trump. Es decir, se ve involucrado en un avispero político y en un callejón militar que le cuestan un dineral y exigen esfuerzos militares desproporcionados.

El último episodio de este problema es la actual ofensiva del Gobierno sirio contra la región de Idlib (en el Noroeste del país). Tras 10 meses de piafar, los ataques gubernamentales han tenido importantes éxitos en las dos últimas semanas. Con la decisiva ayuda de la Aviación rusa, los sirios han conquistado las ciudades de Saraken y Maraat al-Numan, liberando, así, la carretera Damasco – Alepo. La concentración en la provincia vecina de Afrin de 19.000 soldados turcos y 2.500 vehículos militares no ha podido impedir los avances del Ejército sirio. Claro que, en los años anteriores, los trucos tampoco pudieron desalojar a los islamistas radicales próximos a Al Qaeda (HTS) – tal como se habían comprometido en los acuerdos ruso-turcos de Sotschi (2018) – y pacificar ese territorio.

T 4

Erdogan

Para Erdogan, que tiene cada día mayores problemas políticos en casa, un irse de Idlib con el rabo entre las piernas también puede tener un precio excesivo. Así que, en un desesperado intento de salvar la cara en casa, ha reaccionado ante el avance militar de Assad en Idlib con un ultimátum a Damasco, que expira este fin de mes: si las tropas gubernamentales no se retiran, hasta entonces, más allá de los puestos de observación turcos (que antes era territorio del THS), entrará en acción el Ejército turco.

De cara al público nacional, el gesto queda muy bien. Pero, es prácticamente irrealizable sin el consentimiento ruso. Y Erdogan no ha ofrecido hasta ahora nada a Putin para que ,éste abandone a Assad o, por lo menos, a Idlib.

Y en cambio, Ankara se ve abocada a un enorme problema humanitario si Assad acaba de ocupar todo el Idlib. Porque entonces serán cientos de miles los habitantes de la zona que buscarán refugio en Turquía. Y rechazar en la frontera una masa de tal magnitud es tarea casi imposible para las tropas – a no ser que se haga una escabechina – y aún más, para los diplomáticos, ante la presión internacional.

T 5

Erdogan

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

IRAN: RĂDĂCINILE URII/IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO

29 lunes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , ,

I 1

IRAN: RĂDĂCINILE URII    Washington, Diana Negre

Ura istorică și marile crize politice au adânci și multiple rădăcini, iar actuala criză irano-americană își are aceste rădăcini poate mai adânci decât oricare dintre conflictele din zilele noastre.

Căci, în acest caz, se adună vechi nedreptăți coloniale cum este prezența occidentală în Orientul Mijlociu, schisme dogmatice (șiiți iranieni față de suniți), ideologii politice incompatibile, precum și ură personală. Și să nu uităm că toate acestea sunt garnisite cu interese politice și o masă umană ușor de stârnit, însă, foarte rar fidelă, pe termen mai lung.

În cazul iranian, motivele imediate ale conflictului încep de pe la mijlocul secolului trecut. În anii aceia, Iranul se afla sub incidența intereselor britanice. Atât de mult, încât întreprinderea care exploata zăcămintele de petrol persane – Anglo-Iranian Oil Company – aparținea în proporție de 75% Regatului Unit și de 25% Iranului. Un naționalist persan, Mohamed Mossadek, s-a revoltat împotriva acestei situații și a obținut de la Parlamentul Teheranului naționalizarea menționatei companii, precum și alegerea sa ca șef al guvernului.

Tensiunile dintre Londra și Teheran au rămas bilaterale până în 1953, an în care Eisenhower a devenit președinte al SUA și, deîndată, a întreprins o acțiune de hărțuire a lui Mossadek, de teamă că acesta va trece, în războiul rece, de partea sovieticilor. Consecința a fost eliminarea liderului persan și instalarea unui regim cvasi dictatorial al șahului Mohamed Reza Pahlevi.

Represiunea polițienească foarte dură a șahului, reformismul său de tip occidental foarte greșit aplicat (de fapt, o copie deplorabilă a reformei lui Atatürk din Turcia de la începuturile secolului al XX-lea), și avântul ideologiei „Fraților Musulmani” prin clerul iranian au sfârșit prin a submina Iranul lui Pahlevi.

Astfel, în 1979, „revoluția bazarului” – adică, a clasei persane mijlocii – l-a înlăturat pe sah de pe tron și a dat puterea ayatolahilor conduși de Ruholah Khomeini, care, în timpul anilor cât a stat exilat în Franța, a adunat în el o ură nemărginită împotriva șahului și a americanilor care îl sprijineau.

Ura împotriva americanilor și demontarea „Persiei occidentale” se înfrățeau perfect. Însă șiismul, arhaizant, nu se potrivea cu ideologia republicano-socialistă a „Fraților Musulmani”, oricât de bine ar fi tradus în persană actualul lider al Iranului, Khamenei, o carte a lui Saïd Qutb, gânditor de bază al ideologiei „Fraților”, care repudia total statul Israel.

K 1Actualul lider al Iranului, Alí Khamenei

Ca și cum ar mai fi lipsit ceva pentru ca conviețuirea republicii teocratice a ayatolahilor cu restul lumii să fie vecină cu imposibilul, cei opt ani de război între Iran și Irak, pe care l-a declanșat, în 1980, dictatorul irakian, Saddam Hussein, precum și programul nuclear iranian, atât militar cât și civil, au generat ură, ranchiună și temeri, pe care, în ziua de azi, nimeni nu știe – nici la Teheran, nici la Washington, Riad, Moscova sau Beijing – cum să le rezolve, fără vărsare de sânge.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO   Washington, Diana Negre

I 4

Los odios históricos y las grandes crisis políticas tienen luengas y múltiples raíces y la actual crisis irano-estadounidense las tiene tanto o más que ningún conflicto de nuestros días.

Porque aquí se suman viejos agravios coloniales como la presencia occidental en el Oriente Medio, cismas dogmáticos (chiitas iraníes frente a sunitas), ideologías políticas incompatibles y odios personales. Sin olvidar que todo ello está sazonado por intereses políticos y una masa humana fácilmente excitable, pero, rara vez fiel, a largo plazo.

En el caso iraní, los motivos inmediatos del conflicto arrancan de mediados del siglo pasado. En esos años, Irán estaba sometido a los intereses británicos. Tan sometido que la empresa explotadora de los yacimientos petrolíferos persas – Anglo-Iranian Oil Company – pertenecía en 75% al Reino Unido y un 25% al Irán. Un nacionalista persa, Mohamed Mossadek, se revolvió contra esta situación y obtuvo del Parlamento de Teherán la nacionalización de la citada compañía y su propia elección como jefe de Gobierno.

I 5

Las tensiones entre Londres y Teherán fueron bilaterales hasta 1953, año en que Eisenhower accedió a la presidencia estadounidense y emprendió el acoso a Mossadek por miedo a que éste se decantase, en la guerra fría, del lado soviético. La consecuencia fue la eliminación del líder persa y la implantación de un régimen casi dictatorial en el Irán: el del sha Mohamed Reza Pahlevi.

Las durísimas represiones policiales del sha, su mal practicado reformismo occidentalista (una deplorable copia de las reformas de Atatürk en Turquía a principios del siglo XX), y el auge de la ideología de los “Hermanos Musulmanes” en la clerecía iraní acabaron por minar el Irán de los Pahlevi.

Así, en 1979, la “revolución de los bazarí” – es decir, de la clase media persa – echó al sha del trono y entregó al poder a los ayatolás acaudillados por Ruholah Khomeini, quien, durante sus años de exilio en Francia, acumuló un odio infinito contra el sha y los estadounidenses que lo habían apoyado.

El odio a los norteamericanos y el desmontaje de la “Persia occidental” hermanaban bien. Pero, el chiismo, arcaizante, no encajaba con la ideología republicano-socialista de los “Hermanos Musulmanes”, por mucho que el actual máximo líder del Irán – Khamenei haya traducido al persa uno de los libros de Saïd Qutb, pensador básico de la ideología de los “Hermanos” y su repudio total al estado de Israel.

K 2El actual máximo líder del Irán, Alí Khamenei

Por si faltaba algo para que la convivencia de la república teocrática de los ayatolás con el resto del mundo rayara en lo imposible, los ocho años de guerra entre Irán e Irak que en 1980 inició el dictador iraquí Saddam Hussein y el programa nuclear iraní, tanto militar como civil, han generado unos odios, rencores y temores que hoy en día no sabe nadie – ni en Teherán, ni en Washington, Riad, Moscú o Pekín – como resolverlo sin derramamiento de sangre.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

NOUA CRIZĂ IRANIANĂ/NUEVA CRISIS IRANÍ

22 lunes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Rouhani TrumpHassan Rouhani, președintele Iranului și Donald Trump, președintele SUA

NOUA CRIZĂ IRANIANĂ         Washington Diana Negre

Pesimiștii văd în noua criză irano-americană o alarmantă asemănare cu prima invazie americană în Irak, din anul 2003. Acum, la fel ca atunci, conflictul  se întreține din cauza încăpățânării ambelor părți; de asemenea, acum ca și atunci, tentația de a recurge la arme este enormă, deoarece enormă este și diferența de potențial de război al protagoniștilor.

Desigur, sunt și alte asemănări – cum este protagonismul nu chiar secundar al Israelului și neputința europenilor de a intermedia -, dar, poate sunt mai importante deosebirile care există între aceste două crize din Orientul Mijlociu.

Rouhani 2Hassan Rouhani, președintele Iranului

Dintre ele, cea mai importantă este că acum, SUA au atacat deja, și au făcut-o – cu un succes notabil – fără vărsare de sânge, folosindu-se de pârghiile economiei. La sancțiunile asupra exporturilor de petrol iranian și asupra tranzacțiilor bancare, s-au adăugat, de curând, altele asupra exporturilor de oțel, aluminiu, cupru și fier. Și, în sfârșit, sunt și „sancțiuni secundare”: interzicerea intrării în SUA pentru personalul unor întreprinderi din terțe țări, care nu respectă embargoul american.

Iar, cea de a treia mare asemănare între cele două crize este că actualul conflict este motivat mai degrabă de rațiuni ideologice, decât de antagonisme comerciale sau hegemonice. Rezumând foarte mult, s-ar putea spune că, în timp ce Washington și principalii săi aliați din Orientul Mijlociu și Apropiat repudiază total fundamentalismul musulman al Teheranului, guvernul ayatolahilor își are rațiunea sa de a fi tocmai în acest maximalism inflexibil.

În cealaltă parte a balanței – ca deosebiri între cele două crize -, se află învățămintele trase de ambele țări din Primul Război din Golf: SUA știu foarte bine, acum, că bilanțul operațiunilor militare contra Irakului (Primul Război din Golf a durat opt ani!) a fost total negativ. Irakul nici acum nu are stabilitate politică și socială, iar costurile intervenției sunt exorbitante pentru cât de puțin s-a obținut.

În privința ayatolahilor, și ei știu că războiul acela a fost distructiv și umilitor pentru irakieni… iar, potențialul militar și financiar al Iranului nu este mult mai mare decât cel al Irakului din vremea lui Saddam Hussein. La aceasta se adaugă factorul agravant pentru Teheran al sancțiunilor economice impuse de SUA – cele actuale și cele imediat anterioare – care au afectat foarte serios economia iraniană. Atât de serios, încât o parte a poporului îi reproșează deja guvernului politica de confruntare pe care o duce, iar mișcările disidenței devin tot mai puternice.

Există, deci, o mulțime de rațiuni pentru o revenire la negocieri și la acorduri, însă… când e vorba de Orientul Mijlociu ceea ce se găsește cel mai greu este tocmai rațiunea…

IRAN 1

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NUEVA CRISIS IRANÍ    Washington Diana Negre

Rouhani 1Hassan Rouhani, presidente de Irán y Donalld Trump, presidente de los EE.UU

Los pesimistas ven en la nueva crisis irano-estadounidense una alarmante semejanza con la primera invasión norteamericana de Irak, en 2003. Ahora, al igual que entonces, el conflicto está encarrilado por la tozudez de unos y otros; y también ahora como entonces, la tentación de recurrir a las armas es enorme porque enorme es la diferencia del potencial bélico de los protagonistas.

Naturalmente, hay más semejanzas – como el protagonismo no tan secundario de Israel o la impotencia mediadora de los europeos -, pero quizá sean más importantes las diferencias que hay entre esas dos crisis del Oriente Medio.

Y aquí, la más importante es que ahora a diferencia de entonces, los EE.UU. han atacado ya, pero, lo han hecho -y con notable éxito- incruentamente, echando mano de la economía. A sus sanciones primarias a las exportaciones petroleras iraníes y las transacciones bancarias, se han sumado las recientes, éstas contra las exportaciones iraníes de acero, aluminio, cobre y hierro. Y, por último, están las llamadas “sanciones secundarias”: la negación del permiso de entrada en los EE.UU. al personal de las empresas de terceros países que se salten a la torera, o clandestinamente, los embargos norteamericanos.

TRUMP 1Donald Trump

Por último, la tercera gran similitud entre las dos crisis es que el presente conflicto está motivado más por razones ideológicas que antagonismos comerciales o hegemónicos. Resumiendo mucho, se podría decir que, mientras Washington y sus principales aliados del Oriente Medio y Próximo repudian a rajatabla el fundamentalismo musulmán de Teherán, el Gobierno de los ayatolás tiene justamente en este maximalismo inflexible su razón de ser.

Del otro lado de la balanza – el de las diferencias entre las dos crisis -, están las enseñanzas que han sacado ambos países de la primera Guerra del Golfo: Estados Unidos tiene, hoy en día, bien presente que el balance de las acciones militares contra el  (¡la Primera Guerra del Golfo duró 8 años!) ha sido absolutamente negativo. Irak sigue careciendo, hoy en día, de estabilidad política y social y el coste de la intervención resultó desorbitado a la vista de lo logrado.

IRAN 2

En cuanto a los ayatolás, también tienen muy presente que aquella guerra fue destructiva y humillante para los iraquíes… y el potencial militar y financiero de Irán no es mucho mayor que el del Irak de Saddam Hussein. Con el agravante para Teherán de que las sanciones económicas estadounidenses – las actuales y las inmediatamente anteriores – han impactado duramente en la economía de la República Islámica. Tan duramente, que una parte del pueblo ya le reprocha al Gobierno la política de confrontación y los movimientos disidentes son cada vez más y más fuertes.

Abundan, pues, las razones para volver a las negociaciones y a los pactos, pero… cuando se trata del Oriente Medio, lo que menos se suele encontrar es precisamente la razón…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

NEGRU, NICI MĂCAR ÎN ISRAEL/NEGRO, NI EN ISRAEL

31 domingo Mar 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

Evrei etiopieni – Beta Israel 1Evrei etiopieni – Beta Israel

NEGRU, NICI MĂCAR ÎN ISRAEL

Negrii și evreii au fost, de-a lungul istoriei, cei mai discriminați din lume. Iar acum, cercul se închide, căci negrii – evreii negri – sunt cei mai discriminați din statul Israel.

Evrei negri există în Israel, și nu puțini: 150.000, conform statisticilor creștine. Și încă 10.000 așteaptă, în Etiopia, să fie repatriați. Sau expatriați, deoarece aceasta este una dintre chestiunile de bază ale negritudinii iudaice. În timp ce diferite secte creștine protestante și însuși statul Israel îi recunosc pe evreii Falash Mura, numele amharic al acestei comunități (cu toate că ei înșiși își spun Beta Israel “Casa lui Israel”), Consiliul Rabinilor nu-i consideră evrei chiar 100%.

La fel ca toate lucrurile din Orientul Mijlociu, și istoria evreilor negri este foarte încurcată. În fața realității că în Etiopia există o mare comunitate de religie mozaică, statul Israel a acceptat să-i preia sub tutela sa și să-i aducă acasă. Dar, și în fața evidenței că integrarea acestei comunități este foarte dificilă din cauza respingerii ei de către ample sectoare ale populației, s-a procedat la repatrierea lor, încă din anii 80, cu parcimonie și zgârcenie. La aceasta se mai adaugă faptul că rabinii au afirmat că Falash Mura “ar putea fi unul dintre cele zece triburi pierdute”, despre care vorbește Vechiul Testament, iar puritatea sângelui său este mai mult decât îndoielnică.

Beta Israel 2Beta Israel

Și astfel, s-a ajuns în situația paradoxală în care guvernele israeliene aprobă tranșe pentru aducerea lor în Israel, însă, nu le includ, aproape niciodată, în bugetele respectivelor legislaturi. În schimb, evangheliștii “Ambasadei  Creștine Internaționale Ierusalim” oferă mai mult de un milion de $ pentru ca Falash Mura să fie aduși, pe calea aerului, în Israel.

Totul este foarte complicat deoarece poveștile biblice nu lămuresc lucrurile… căci, printre altele, conțin mai multă fantezie, decât date verificabile. Astfel, conform legendelor, cei din Falash Mura sunt descendenții lui Menelik, fiul pe care l-a născut Regina din Saba când a fost în vizită la regele Solomon. Iar când Menelik, de acum rege, s-a întors acasă cu un mare alai, i-a surprins noaptea pe malul râului Amhara. Menelik și majoritatea celor care veneau cu el și-au continuat drumul, iar cei mai habotnici au înnoptat acolo, deoarece era zi de şabat, iar legea mozaică interzice munca și efortul în Ziua Domnului. Din Menelik – continuă legenda – se trag creștinii etiopieni, iar din cei care au înnoptat lângă râul Amhara, evreii Falash Mura. Istoricii preferă, însă, versiunea unei mari imigrări evreiești care, în Evul Mediu a fost forțată să se convertească la creștinism.

Oricare ar fi originea evreilor din Etiopia, în prezent, aproximativ 10.000 dintre ei așteaptă să vină în Israel, iar, în Israel, nici guvernul și nici rabinii nu știu prea bine dacă vor să-i aducă acum, mai târziu, sau Dumnezeu știe când …

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Beta Israel- Miss Israel 4

Beta Israel- Miss Israel

NEGRO, NI EN ISRAEL

Beta Israel 5Beta Israel

Negros y judíos tienen en común haber sido a lo largo de la Historia los más discriminados del mundo. Y ahora, el círculo se cierra sobre sí mismo y los negros – los judíos negros – son los más discriminados en el Estado de Israel.

Porque judíos negros los hay en Israel, y no pocos: 150.000, según las estadísticas cristianas. Y alrededor de 10.000 más, que esperan, en Etiopía, su repatriación. O su expatriación, porque esa es una de las cuestiones básicas del problema de la negritud judaica. Y es que, mientras varias sectas protestantes cristianas y el mismo Estado israelí reconocen a los Falash Mura, nombre amhárico de esa comunidad (aunque ellos mismos se designan con Beta Israel “Hogar de Israel”), el Consejo de los Rabinos no los ve como judíos al 100%.

Cómo todo en el Oriente Medio, la historia de los judíos negros es la mar de enrevesada. Ante la evidencia de que en Etiopía existe una gran comunidad de indígenas de creencia mosaica, el Estado de Israel aceptó tutelarlos y traerlos a casa. Pero, también ante la evidencia de que la integración de esa comunidad resultaba muy difícil a causa del rechazo que provocaba en amplios sectores de la población, ha procedido, desde los años 80, con parsimonia y cicatería a la repatriación. Y aún más, después de que los rabinos dijeran que los Falash Mura “pueden ser una de las diez tribus perdidas” de que habla el Viejo Testamento, pero que su pureza de sangre es más que dudosa.

Beta Israel 3Beta Israel

Y así se ha llegado a la situación paradójica de que, en tanto que los Gobierno israelíes aprueban partidas para esa repatriación, no las incluyen casi nunca en los presupuestos de las respectivas legislaciones. En cambio, los evangelistas de la “Embajada Internacional Cristiana Jerusalén” ofrecen más de un millón de $ para el transporte aéreo de los Falash Mura a Israel.

Para hacerlo todo complicadísimo, las historias bíblicas no aclaran nada… entre otras cosas, porque contienen mucha más fantasía que datos verificables. Así, según las leyendas, los Falash Mura son los descendientes de Menelik, el hijo engendrado por la reina de Saba durante su visita al rey judío Salomón. Cuando Menelik, ya rey, regresaba a casa con un montón de seguidores, les sorprendió la noche a orillas del rio Amhara. Menelik y la mayoría del tropel siguieron viaje, en tanto que los más piadosos acamparon allá, porque era sábado y la ley mosaica prohibe esfuerzos y trabajos en el día del Señor. De Menelik – continúa la leyenda – descienden los cristianos etíopes,  y de los acampados, los Falash Mura. Los historiadores prefieren la versión de una gran inmigración judía que, en la Edad Media, se vio forzada a convertirse al cristianismo.

Sea cual sea el origen de los judíos de Etiopia, la crisis actual es que 10.000 de ellos están aún en ese país, en espera de su traslado a Israel y, en Israel, ni el Gobierno, ni los rabinos saben, a ciencia cierta, si quieren traerlos ahora, más adelante o Dios sabe cuándo…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentin Popescu

VALENTIN POPESCU

APROPIERE ÎNTRE EVREI ȘI ARABI/APROXIMACIÓN JÚDEO-ÁRABE

12 sábado Ene 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

oriente medio 2

APROPIERE ÎNTRE EVREI ȘI ARABI     Washington, Diana Negre

Știrea nu a apărut în niciun mijloc de informare în masă și niciun diplomat al vreuneia dintre țările interesate nu a vrut să o confirme, dar, în Orientul Mijlociu, incompatibilitatea absolută dintre musulmani și israelieni se reduce pe zi ce trece.

Este o certitudine, dar, valoarea sa este, totuși, foarte relativă, așa cum este toată politica în această parte a lumii. Preponderența personalismelor, volatilitatea loialităților și a pactelor, precum și năzuința endemică de a prefera căile complicate și întortocheate drumului drept și direct ne obligă să considerăm întreaga politică – națională și internațională – din Orientul Mijlociu ca fiind ceva foarte relativ.

Atât de reltiv, încât, în ziua de azi, dintre țările care continuă să nu recunoască Israelul, 19 sunt arabe sau, cel puțin, musulmane.

Dar, iată că sultanul din Oman l-a primit, în luna octombrie a anului trecut într-o vizită oficială, pe șeful guvernului israelian. Tot atunci, ministrul de externe al Omanului îndemna țările arabe să recunoască existența Israelului.

oriente medio 3

Mai înainte, în vara anului 2017, prințul moștenitor saudit însuși – Mohamed bin Salman – s-a întâlnit, în timpul vizitei sale în SUA, cu conducători ai comunităților evreiești din America. Iar ambasadorul saudit la Washington – prințul Türki al Feisal – se întâlnește public cu israelieni de rang înalt. Israelul, la rândul său, îngăduie ca diplomați din Qatar să poată survola teritoriul său, atunci când aceștia vizitează în mod oficial fâșia Gaza, pentru a ușura grava situație economică a acestui teritoriu.

Printre multele motive care au determinat această schimbare de atitudine se cuvine să evdențiem: Iranul, președinții Obama/Trump și emigrația palestiniană, ca fiind cele mai importante. Chestiunea cu Iranul este un subiect recurent. Persia a exercitat în vremuri trecute o hegemonie de nesuportat și care nu poate fi dată uitării în țările arabe, atât la nivel guvernamental, cât și popular. În vremuri mai apropiate de noi, acest antagonism s-a concentrat în rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită în dominarea lumi islamice. Și, de când la Teheran poruncesc ayatolahii cu politica lor agresiv expansionistă, aversiunea reciprocă arabo-iraniană cunoaște o puternică recrudescență.

Venirea lui Trump la președinția SUA a făcut ca apropierea arabilor de Israel, marele protejat al Americii, să fie mai ușor de asumat. În lumea arabă, se crede că răspunzător pentru recentul avânt al Iranului ar fi președintele Obama, cu politica sa de normalizare. În Orientul Mijlociu, principiul conform căruia dușmanul dușmanului meu este prietenul meu cel mai bun este mai în vigoare decât în oricare alt loc din lume.

În sfârșit, pentru opinia publică din Orientul Mijlociu aversiunea față de Israel și față de politica sa de marginalizare a palestinienilor s-a redus proporțional cu creșterea emigrației palestiniene. Aceasta, ca de altfel toate emigrațiile în stare de necesitate, reprezintă o masă lucrătoare, luptătoare, de multe ori mai bine calificată decât echivalentele indigene și dispusă să accepte salarii mai mici, doar pentru a avea un loc de muncă. Adică, este mai mult decât incomodă, din cauza concurenței pe care o face. Acest fenomen se manifestă foarte puternic în Irak.

Desigur, în Orientul Mijlociu, lucrul acesta este valabil astăzi, căci mâine, ar putea să fie exact invers… și, mai ales, să fie adevărat.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

APROXIMACIÓN JÚDEO-ÁRABE                 Washington, Diana Negre

oriente medio 4

La noticia no se ha publicado en ningún medio informativo ni la quiere ratificar ningún diplomático de las naciones interesadas, pero en el Oriente Medio la incompatibilidad absoluta entre musulmanes e israelíes es cada vez menor.

Esto es cierto, pero de un valor muy relativo, como toda la política de esta parte del mundo. La preponderancia de los personalismos, la volatilidad de las lealtades y pactos, así como una querencia endémica a preferir las vías complicada y retorcidas a los caminos rectos obliga considerar toda lo política –nacional e internacional – del Oriente Medio como algo muy relativo.

Tan relativo, que hoy en día 19 de las naciones que siguen sin reconocer a Israel son árabes o, por lo menos, musulmanas. Pero el sultán de Omán recibió el pasado mes de octubre en visita oficial al jefe del Gobierno israelí. Simultáneamente, el ministro omaní de Exteriores pedía a los Estados árabes que reconociesen ya a Israel.

Anteriormente, en el verano del 2017, el mismísimo príncipe heredero saudí – Mohamed bin Salman – se reunió durante su gira por los EE.UU. con dirigentes de las comunidades judías estadounidenses. Y el embajador de Arabia Saudita en Washington – príncipe Türki el Feisal – celebrara públicamente reuniones con políticos israelíes de alto rango. Israel, por su parte, tolera sin más que diplomáticos kataríes sobrevuelen su territorio cuando visitan la zona de Gaza, oficialmente para aligerar la grave situación económica de ese territorio.

muhammad bin salman

El príncipe heredero de Arabia Saudí, Muhammad bin Salman

Entre las muchas causas de este cambio de actitud hay que destacar a Irán, Obama/Trump y la emigración palestina como las más importantes. Lo del Irán es un tema recurrente. Persia ejerció en tiempos pasados una hegemonía mal soportada y nada olvidad por los países árabes, tanto a nivel gubernamental como popular. En épocas más recientes ese antagonismo se centró en la rivalidad entre Irán y Arabia Saudí por dominar el mundo islámico. Y desde que en Teherán mandan los ayatolás con su agresiva política expansionista, la mutua repulsa arabo-iraní se ha recrudecido fuertemente.

alí khamenei

El ayatolah iraní Alí Khamenei

La llegada de Trump a la presidencia estadounidense ha hecho más asumible para los árabes la aproximación a Israel, el gran protegido de los EEUU. Y es que en el mundo árabe, se cree que el responsable del reciente auge de Irán fue el presidente Obama, con su política de normalización. Y en el Oriente Medio, eso de que el enemigo de mi enemigo es mi mejor amigo rige más que ninguna otra parte.

Por último, para la opinión pública del Oriente Medio la inquina a Israel y su política de marginación de la población de Palestina ha disminuido proporcionalmente al aumento de la emigración palestina. Y es que esta, como la de todos los angustiados, representa una masa laboral, pugnaz, muchas veces mejor preparada que su equivalente indígena y dispuesta a cobrar menos con tal de tener un trabajo. Es decir, es más que incomoda por la competencia que representa. El fenómeno es especialmente fuerte en el Irak.

oriente medio

Claro que en el Oriente Medio si esto es así hoy, mañana puede ser exactamente al revés… y también será verdad.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

 

PENDULUL TURCO-AMERICAN/EL PÉNDULO TURCO-AMERICANO

29 sábado Dic 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

Erdogan 1

Erdogan

PENDULUL TURCO-AMERICAN         Washington, Diana Negre

Anuțata retragere militară americană din Siria – care n-a fost dusă, încă, la îndeplinire – nu este motorul relațiilor turco-americane, dar este una dintre piesele sale cele mai importante. Și desigur, una dintre cele care i-au adus mari satisfacții președintelui turc, Erdogan, în aceste momente.

Din punct de vedere militar, aceasă retragere este o floare la butonieră: este vorba de aproximativ 2.000 de soldați bine căliți și cu un arsenal puternic. Nu ar fi mare lucru dacă îi comparăm cu forțele desfășurate de Rusia sau Iran în zonă, dar, reprezintă atât cât este nevoie pentru a stabiliza teritoriul dintre Eufrat și frontera siro-turcă. Din punctul Ankarei de vedere, era o problemă de nerezolvat în acțiunea de dizolvare a PYD (Unitățile Populare Defensive), corpul de voluntari kurzi, care au luptat alături de SUA în războiul împotriva Statului Islamic în Siria și Irak.

Războiul civil din Siria este, în realitate, un fel “război general prin delegare” a întregului Orient Mijlociu. Iran, Arabia Saudtă, Qatar, Turcia, naționaliștii kurzi din 4 țări (Turcia, Siria, Irak și Iran), Israel, precum și marile puteri situate departe, dar aproape omniprezente  – Rusia și SUA – s-au folosit de aceste lupte pentru a-și apăra și extinde interesele în zonă.

Dintre toate aceste interese care se încrucișează, se înfruntă și se împletesc de o manieră complicată și încâlcită (este tipic pentru Orientul Mijlociu), cele mai sângeroase și încrâncenate sunt cele dintre guvernul turc și milițiile naționaliștilor kurzi. Ankara se teme că organizarea și echipamentul militar de care dispun milițiile naționaliștilor kurzi vor spori recrudescența pretențiilor autonomiste-separatiste ale acestei minorități etnice, care reprezintă, numai în Turcia, aproximativ 10 la sută din populația totală a țării. Astfel încât, a intervenit în războiul civil din Siria, mai ales pentru a desființa sau anihila cotingentele PYD.

KURDISTAN

A atacat cu destul succes, de nenumărate ori, unitățile milițiior kurde care operau în zona occidentală a frontierei siro-turcești. Însă, forțele PYD staționate pe malul Eufratului nu puteau fi ținta unor atacuri terestre, deoarece între ele și bazele militare turcești se aflau trupe americane. Dar, când acestea se vor retrage, se va deschide calea pentru o ofensivă a Turciei.

TURCIA

Calea se va deschide și mai mult dacă relațiile diplomatice dintre Washington și Ankara vor continua să se îmbunătățească. Aceste relații căzuseră foarte jos, acum ceva mai mult de un an, când Turcia a cumpărat dispozitive antibalistice rusești, S 400, nerespectând o convenție care există în cadrul NATO, ca toate armatele să aibă în dotare echipamente similare. Însă, acum, Erdogan și Trump nu numai că sunt uniți prin aversiunea lor față de Iran, dar desfășoară o politică de apropiere reciprocă sistematică și constantă.

O piatră de hotar decisivă în acest proces este, acum, oferta Turciei de a cumpăra și unități antibalistice americane – “Patriot” – în valoare de 3 miliarde 500 de milioane de $…cu condiția ca Congresul american să aprobe vânzarea. Această operație ar avea o cireașă în plus pentru SUA: Ankara a lăsat să se înțeleagă că, dacă i se vor vinde rachete “Patriot”, le va permite experților americani să analizeze pe îndelete rachetele rusești S-400.

Misiles Patriot 1

Rachete Patriot

Misiles S 400 rusos

Rachete S 400  ruseşti

 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL PÉNDULO TURCO-AMERICANO     Washington, Diana Negre

Donald Trump

La anunciada – pero aún no realizada – retirada militar estadounidense de Siria no es el motor de las relaciones turco-americanas, pero es quizá una de sus piezas más importantes. Y, desde luego, una de las más satisfactorias para el presidente turco Erdogan, en estos momentos.

Militarmente, dicha retirada es flor en el ojal: alrededor de 2.000 soldados muy aguerridos y con un poderoso arsenal. No es gran cosa si se compara con el despliegue armado ruso o iraní en Siria, pero era suficiente para estabilizar el territorio entre el Éufrates y la frontera sirio-turca. Y desde el punto de vista de Ankara, constituía un problema insoluble para la erradicación del PYD (Unidades Populares Defensivas), el cuerpo de voluntarios kurdos que lucharon al lado de los EE.UU. en la guerra contra el Estado Islámico (ES) de Siria e Irak.

La guerra civil siria es en realidad una especie de “guerra general por delegación” de todo el Oriente Medio. Irán, Arabia Saudí, Qatar, Turquía, los nacionalistas kurdos de 4 países (Turquía, Siria, Irak e Irán), Israel y las grandes potencias lejanas, aunque casi omnipresentes – Rusia y los EE.UU. – han aprovechado esta lucha para defender o tratar de ampliar sus intereses en la zona.

De todos estos intereses que se cruzan, enfrentan y entrecruzan de la más complicada y retorcida manera (que en realidad es lo propio del Oriente Medio), los más sangrientos y empecinados son los que enfrentan al Gobierno turco con las milicias de los nacionalistas kurdos.  Ankara teme que la organización y el equipamiento militar de las milicias de los nacionalistas kurdos recrudezca las pretensiones autonomista-separatistas de esta minoría étnica, una minoría que representa cerca del 10% del total de la población del país. Así que ha intervenido en la guerra civil siria ante todo para desmantelar o aniquilar los contingentes del PYD.

Milicias kurdas

Milicias kurdas

TURCIA 2

A las unidades de la milicia kurda que operaban en la zona occidental de la frontera sirio-turca las ha atacado ya repetidas veces con bastante fortuna. Pero, las fuerzas del PYD asentadas a orillas del Éufrates no eran abordables por tierra, porque entre ellas y las bases militares turcas estaban las posiciones del Ejército estadounidense.  En el momento en que éstas se retiren, el campo quedará libre para una ofensiva otomana.

Y quedará aún más libre si las relaciones diplomáticas entre Washington y Ankara siguen mejorando. Estas tuvieron un momento bajísimo hace algo más de un año, cuando Turquía compro a Rusia dispositivos antibalísticos S 400, rompiendo el sobrentendido de la OTAN de que todos los ejércitos de la Alianza tengan equipamientos similares. Pero, ahora, Erdogan y Trump no solo comparten la animadversión hacia el Irán, sino que llevan una política de aproximación mutua paulatina y constante.

Erdogan 2

Erdogan

Un hito decisivo en este proceso es, ahora, la oferta turca de comprar también unidades antibalísticas estadounidenses – “Patriot” – por valor de 3.500 millones de $… siempre y cuando el Congreso estadounidense apruebe la venta. La operación tendría una guinda suplementaria para los EE.UU.: Ankara ha dejado entrever que con la compra de los “Patriot” dejaría que los técnicos militares estadounidenses analicen a placer los S-400.

Misiles Patriot 3

Misiles Patriot

Misiles S 400 rusos 2

Misiles S 400 rusos

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

KURDOFOBIA LUI ERDOGAN/LA KURDOFOBIA DE ERDOGAN

24 miércoles Ene 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

AFRIN 1KURDOFOBIA LUI ERDOGAN

Atacurile armatelor turcești împotriva teritoriului kurd din Nordul Siriei prezintă două aspecte foarte neliniștitoare. Pe de o parte, refuzul total al guvernului de la Ankara de a recunoaște particularitățile etnice din teritoriul său. Pe de altă parte, devine din ce în ce mai clar că adevăratul învingător al acestui război civil din Siria este Rusia cea ambițioasă a lui Putin.

Primul aspect este o veche tară a politicii Turciei. De la crearea republicii, după Primul Război Mondial, intoleranța etnică a tot crescut până ce a ajuns să semene cu apartheid-ul, odată cu ascensiunea islamismului lui Erdogan la putere. Ofensiva actuală în nordul Siriei (în Afrin) nu este decât încă un episod al violenței instituționale turcești contra unei etnii care reprezintă aproximativ 10% din populația totală a țării.

Această acțiune a lui Erdogan se datorează faptului că războiul civil din Siria a făcut ca milițiile kurde din întreg Orientul Mijlociu – kurzii trăiesc în patru țări: Turcia, Irak, Siria și Iran – să devină un important protagonist, deoarece au îndeplinit rolul de infanterie a Statelor Unite ale Americii, această supraputere ne mai fiind nevoită să-și angajeze trupe terestre proprii în conflict. Cu ajutorul material și tehnic american, gherilele kurde (cele considerate teroriste ale PKK și altele) au devenit un factor important în Orientul Mijlociu, cu vechile lor năzuințe de a crea un Kurdistan independent, în detrimentul celor patru țări în care trăiesc în prezent.

AFRIN 4

Pe fundalul unui evident dezinteres american de a-și asuma angajamente militare și diplomatice mai importante în zonă, Erdogan a decis să șubrezească cât poate și cât mai repede embrionul militar kurd de la granița Turciei, reproșându-i legături strânse cu PKK.

Până aici, nimic nou. Noutatea este că, pentru a desfășura o operație de o asemenea anvergură într-un teritoriu unde Rusia este o importantă prezență militară, Ankara nu a căutat să obțină aprobarea marelui său aliat dintotdeauna – SUA -, ci permisiunea Kremlinului. Înalte autorități militare și políitice turce au fost la Moscova, cu o săptămână mai înainte, pentru a stabili, împreună cu colegii lor ruși, locurile, anvergura și întreaga desfășurare în timp a operației.

Această creștere a rolului Rusiei în Orientul Mijlociu începe să devină noua problemă a politicii externe a Americii, deoarece până acum, dezinteresul față de evenimentele din zonă era relativ lipsit de importanță, dat fiind faptul că vidul de putere care se crea era ocupat de forțe nesemnificative. Dar, odată cu  apariția politico-militară a Rusiei în regiune, datele problemei se schimbă radical pentru Washington… care, până acum nu pare să fi găsit – nici să fi căutat măcar – un răspuns la această nouă situație.

AFRIN 5

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

AFRIN 2

LA KURDOFOBIA DE ERDOGAN

Los ataques del Ejército turco contra el territorio kurdo del norte de Siria tienen dos aspectos, a cual más inquietante. Por un lado, la absoluta intolerancia del Gobierno de Ankara a reconocer singularidades étnicas en su territorio. Y por el otro, que cada vez parece más claro que el auténtico ganador de esta guerra civil siria ha sido la Rusia ambiciosa de Putin.

 El primer aspecto es una vieja lacra de la política turca. Desde la creación de la República, tras la I Guerra Mundial, la intolerancia étnica fue aumentando constantemente hasta llegar a rondar el apartheid con el ascenso del islamismo de Erdogan al poder. La ofensiva actual del norte de Siria (Afrín) no es más que otro episodio de la violencia institucional turca contra una etnia que representa aproximadamente el 10% de la población total.

La medida de Erdogan se debe a que la guerra civil siria erigió a las milicias kurdas de todo el Oriente Medio – los kurdos están presentes en 4 naciones : Turquía, Irak, Siria e Irán – a un importante protagonista, por cuanto asumieron las funciones de una Infantería que los EE.UU. no desplegaron nunca en ese conflicto. Con la ayuda material y técnica estadounidense, las guerrillas kurdas (las de los terroristas del PKK y las otras) se volvieron un factor importante en el Oriente Medio, al igual que las viejas aspiraciones a crear un Kurdistán independiente, a costa de las cuatro naciones en que viven actualmente.

Esto, unido al evidente desinterés norteamericano por asumir mayores compromisos militares y diplomáticos en la zona, ha decidido a Erdogan a debilitar cuanto puede y cuanto antes el embrión militar kurdo en la frontera de Turquía, imputándole estrechos vínculos con el PKK.

Hasta aquí, todo es más de lo mismo. Lo nuevo es que para una operación de esta envergadura y en un territorio donde Rusia tiene una importante presencia militar, Ankara no haya buscado ante todo el visto bueno de su gran aliado de siempre – los EE.UU. -, sino el permiso del Kremlin. Altos mandos militares y políticos turcos fueron a Moscú, la semana anterior al ataque, para coordinar con sus colegas rusos lugares, envergadura y cronología de la operación.

Este creciente protagonismo ruso en el Oriente Próximo va a ser el nuevo problema de la política exterior estadounidense en la zona, ya que, hasta ahora, su progresiva inhibición de los acontecimientos del Levante era relativamente intrascendente, por cuanto el vacío de poder creado lo ocupaban fuerzas de menor cuantía. Pero, con la irrupción político-militar rusa, las coordenadas del problema cambian radicalmente para Washington… que hasta la fecha no parece encontrar – ni buscar – una respuesta a la nueva situación.

AFRIN 3

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU