DE LA OUL COSMIC LA OUL DE PAȘTE

25 jueves Abr 2019

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

Etiquetas

înviere, creație, Iisus Hristos, ou, Paște, Renaștere

OU BRÂNCUȘI

Începutul lumii, 1924, Brâncuşi

Oul, și nu iepurașul, este simbolul Învierii lui Iisus Hristos. Iepurașul vine din poveștile germane, unde apare ca un spirit al fertilității, al înmulțirii și al bogăției.

Primul lucru pe care-l fac creștinii după ce vin de la slujba de Înviere, în noaptea care face trecerea de la Sâmbăta Mare la Duminica Învierii, numită și Duminica Paștelui, este să ciocnească câte un ou roșu. Pentru creștini, este un act de mărturisire a Învierii din morți a lui Iisus Hristos. O mărturisire făcută, întotdeauna, de doi… martori. Unul spune: Hristos a înviat ! și celălalt răspunde Adevărat a înviat !

Dar ouă vopsite ciocneau și vechii egipteni și vechii perși, cu mult înainte de venirea în lume a lui Iisus ! Ceea ce înseamnă că obiceiul este mai vechi de 2000 de ani.De unde vine el ? Ce înseamnă ciocnitul ouălor ?De ce l-au împrumutat creștinii?

Ce simbolizează oul ?

Oul apare în mai toate mitologiile lumii și simbolizează, înainte de toate, izvorul vieții și izvorul/nașterea lumii. Locuitorii Egiptului sau ai vechii Persii, printre alții, își dăruiau ouă, vopsite sau pictate, și le ciocneau înainte de a le mânca, ca un act sacru, ca să ajute lumea să se nască, în fiecare an. De fapt, să renască. Și le mai ciocneau ca să aducă rodnicia și belșugul, văzând în ou un izvor al abundenței. În vechiul Iran, de pildă, în temple erau păstrate ouă de metal ca o reprezentare sacră a începutului universului.

Ciocneau ouăle vopsite la sărbătorile primăverii și ale echinocțiului de primăvară, care făceau trecerea în Anul cel Nou. Adică, de Anul Nou ! Anul Nou de Primăvară !

Ouăle de lut ars sau ouăle pictate găsite în mormintele vechi de mii de ani arată că oul era un simbol al nașterii și al vieții, al renașterii și al învierii.

De pildă, în mormintele din sudul Africii, s-au descoperit ouă de struț, pictate, vechi de 60 000 de ani. În multe morminte din Sumer și Egipt s-au găsit ouă pictate cu animale, plante sau motive geometrice. Erau menite să-l ajute pe cel trecut dincolo… să învie, să renască și să se întoarcă la viață.

Evreii au și azi ouă fierte tari la masa de doliu și la cea de seder, adică la masa rituală din prima zi a Paștelui.

Creștinii ciocnesc și mănâncă ouă roșii de Paște ca să arate că într-adevăr cred în învierea lui Iisus Hristos și în viața fără de moarte.

De ce ouă roșii ? Pentru că roșul este culoarea sângelui, așadar, a vieții, o culoare cu care strămoșii noștri vopseau oasele morților, crezând că roșul îi va ajuta să fie din nou vii.

Pe de altă parte, în Înalta Filozofie, oul reprezintă metamorfoza prin excelență, prefacerea, transmutația, sălașul tuturor transformărilor, dar și izvorul tuturor posibilităților și începutul atotpromiţător.

Cât despre ciocnitul ouălor, el înseamnă ieșirea spiritului din găoace, străbaterea vălului ignoranței și adevărata lui naștere, cea întru cunoaștere.

Vladimir Kush Lever du soleil sur l’Océan Lever du soleil sur l’Océan, Vladimir Kush

Oul în mitologiile/tradițiile lumii

În mai toate mitologiile sau tradițiile popoarelor Pământului se spune că lumea s-a născut dintr-un ou primordial sau ou cosmic.

În India diversele tradiții spun că universul a apărut dintr-un ou (numit embrionul de aur în Rigveda). Mahabharata (I, Adiparva, I, 28-30) spune că lumea s-a ivit dintr-un ou uriaș, prima cauză și sămânța veșnică a tuturor ființelor.

În Vede citim că Brahma, Zeul cel Mare și creatorul lumii, s-a gândit să facă să purceadă din propria-i substanță făpturi felurite. A făcut mai întâi apele în care a lăsat un germen, o sămânță. Sămânța a devenit un ou strălucitor ca aurul și ca soarele cu mii de raze. Din oul acesta s-a născut apoi el însuși, Brahma, strămoșul tuturor ființelor (Manusamhita, I,8-9).

Brahmanii credeau că din gura lui Purușa (un fel de Adam, omul, bărbatul primordial născut de Brahma, principiul masculin al lumii) apare un ou din care se ivește Cuvântul din care se naște focul.

În Avesta (culegere texte mitologice și religioase persane lăsate de legendarul profet Zarathustra) Ahura-Mazda, Domnul Înțelepciunii și Zeul cel Mare, a făcut lumea ca pe un ou de pasăre: din albuș era cerul și din gălbenuș, pământul.

Locuitorii Tibetului credeau că din cele 5 elemente primordiale s-a născut un ou gigantic.

În China o legendă cosmogonică spune că primul om, Pangu, a dormit 18 mii de ani într-un ou pe care l-a spart când s-a trezit și a făcut să se nască lumea.

În Grecia, orficii spuneau că zeul hermafrodit Phanes/Φἀνης, numit și Primul-născut, un zeu al luminii și o personificare a Erosului Creator, a ieșit dintr-un ou și că el a dat apoi naștere tuturor zeilor și tuturor ființelor vii.

În miturile fenicienilor din unirea aerului cu haosul s-a născut zeul Mot, o entitate ovoidală (mâlul primordial) care produce semințele din care se naște lumea.

În Australia, aborigenii cred că cocostârcul Broata a găsit un ou de casuari (un fel de struț) și că l-a aruncat în cerul pâclos. Mai departe, că oul s-a spart că, din el, a ieșit soarele.

În epopeea finlandezilor, Kalevala, se spune că un vultur și-a găsit ouăle sparte în cuib și că, din ele a creat universul.

În Hawaii se crede că pământul s-a format din oul unei păsări marine.

În Indonezia legendele creației spun că erau, la început, două spirite–păsări, Ara și Iraq care au pescuit din apele primordiale două ouă: Ara, cerul și Iraq, pământul.

Tribul dogonilor din Sudan cred că zeul Amma a creat lumea doar punând în mișcare haosul (apele încremenite) care, mișcându-se din ce în ce mai repede, a făcut să apară un ou care s-a desfăcut în două jumătăți din care s-au născut două ființe primordiale: Yurugu (Vulpoiul palid) și Yazigi. Răul care a vrut să devină stăpânul lumii și Binele. Yurugu îl tot urmărește de atunci pe Yazigi și alergarea lor ține lumea în echilibru.

În Egipt un mit cosmogonic spune că zeul Nilului, Hnum, creatorul tuturor ființelor vii a scuipat un ou din care a ieșit zeul Ptah, venerat mai ales la Memphis, care a creat apoi cerul și pământul. Oul fusese lucrat de Hnum, zeul înfățișat ca un olar, pe roata olarului.

Tribul chibcha din Peru credea că Viracocha, zeul ploii și al fertilității, a depus 5 ouă din care au ieșit strămoșii divini.

În sfârșit la români, există o legendă, culeasă de Elena Niculiță-Voronca, după care Soarele s-a făcut dintr-un ou: „A fost un om și avea un ou. El a fost încuiat oul într-o ladă și altul ce știa, când s-a dus omul de acasă, i-a dat drumul și din acela s-a făcut mai apoi soarele pe cer”. O redă Romulus Vulcănescu (în Mitologie română) care scrie: „Din relatările de teren întreprinse de noi în Bucovina între 1937-1939, … a reieșit că oul s-a spart de bolta de cleștar a cerului; din gălbenușul lui s-a făcut soarele și, din albuș, nourii care alunecă sub cer.

De altfel, Romulus Vulcănescu scrie că Începutul lumii al lui Brâncuși, un ovoid perfect, înfățișează oul cosmic, forma primară a universului a cosmosului. Tema ovoidelor, de altfel, l-a obsedat pe sculptor. O găsim în seria Muzelor, a Domnișoarelor Pogany, a Negreselor… în Prometeu, în Leda…

MUZĂ BRÂNCUȘI Muză adormită, 1909, Brâncuşi

Iepurașul de Paște

În afara ouălor de Paşte, în regiunile/ţările unde se vorbesc limbi germanice (inclusiv engleza), mai există un… mesager al Învierii: iepurele sau iepuraşul de Paşte: lièvre de Pâques/lapin de Pâques, Easter Bunny, Osterhase. Este un iepure de câmp care, dis de dimineaţă, în Duminica Paștelui, vine să împartă ouă colorate sau ouă de ciocolată. Copiii pregătesc din timp, în grădină, dacă au, cuiburi din frunze, muşchi sau iarbă, unde iepurele să le poată lăsa.

Se pare că tradiția lui Osterhase s-a născut în Vechea Saxonie (Nordul Germaniei şi Sudul Danemarcei) şi că ea a ajuns în America odată cu imigranții germani, în secolul al XVIII-lea. Populară a devenit, însă, după 1900.

IEPURE DE PAȘTE

De ce iepurele ? Pentru că este imaginea, prin excelenţă, a… împerecherii frenetice, a înmulţirii, a fertilității şi, de aici, a bogăției.

Iepurele era, de altfel, animalul-simbol al zeiţei Eastre sau Éostre (Aurora, de unde Easter, Paște, în engleză), sărbătorită de popoarele germanice la echinocţiul de primăvară. Era zeița fertilității și a primăverii. O Ipostază a Marii Mame.

Desigur că iepurele de Paște nu are nicio legătură cu Învierea Domnului Iisus Hristos, ba, dimpotrivă, asocierea lui cu Răstignirea și cu Învierea Lui este chiar necuvincioasă.

În schimb, oul roșu, cu simbolismul lui străvechi, exprimă cum nu se poate mai bine atât adevărul că există înviere, viață după viață cât și metamorfoza sufletului care moare pentru păcat și învie în Iisus pentru iubirea totală.

IEPURE DE CIOCOLATĂ

LUCRĂRI CONSULTATE

Dicționar de mitologie generală, Victor Kernbach, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Mitologie română, Romulus Vulcănescu, Editura Academiei RSR, 1987

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

FLORIILE – SĂRBĂTOAREA INTRĂRII LUI IISUS HRISTOS ÎN IERUSALIM

22 lunes Abr 2019

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

creștin, creștinism, Flora, Floralia, Florii, gredințe, Iisus Hristos, Intrarea în Ierusalim, ortodoxie, Paște, religie, sărbătoare

De la Floralia la Florii

INTRAREA ÎN IERUSALIM 3 Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Cappella Palatina, Palermo, circa 1150/The Yorck Project (2002) 10.000 Meisterwerke der Malerei (DVD-ROM), distributed by DIRECTMEDIA Publishing GmbH

Numele sărbătorii: de ce Florii ?

Sărbătoarea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim are, la români, şi un nume popular: Florii.

Florii vine din Floralia. Aşa numeau romanii serbările zeiţei Flora care ţineau 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai.

Flora era o străveche Zeiță italică a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi. Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare, tinere și pline de seve) și a tinereții abia înmugurite. O zeiță a tinereții nubile, înfloritoare, a speranței fetelor de măritat, a dulceții și voluptății… inocente a copilelor și femeilor.

Interesant este faptul că numele Floralia s-a păstrat numai în română, desigur sub forma de Florii. Trebuie că Săptămâna Mare, care începea, de fapt, din Duminica Intrării în Ierusalim, cădea deseori în acelaşi timp cu Floraliile, serbările Florei, lucru care a făcut ca Floraliile să devină Florii în mintea strămoşilor noştri, latinizaţi şi creştinaţi în acelaşi timp.

În limbile romanice, numele sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim vine din Evanghelia după Ioan (12, 13) unde se spune că mulţimea, aflând că Iisus vine în Ierusalim, a luat crengi de palmier ca să-L întâmpine cum se cuvine.

În textul original al Evangheliei, cel grecesc, crengile de palmier sunt vaia ton finikon/βαΐα τῶν φοινίκων, în traducerea latină (în Vulgata, sau Biblia Latină): rami palmarum.

De aceea grecii îi spun Duminicii Intrării în Ierusalim: Kiriaki ton Vaion/Κυριακή των Βαΐων, adică Duminica ramurilor, iar latinii o numesc după rami palmarum: italienii îi spun: Domenica delle Palme, spaniolii: Domingo de Ramos, francezii: Dimanche des Rameaux sau, în sudul Franţei: Dimanche des Palmes sau dimenche di Rampau (din Ramis palmæ, în provensală), germanii: Palmsonntag şi englezii: Palm Sunday.

De ce românii primesc, de Florii, crengi sfinţite de salcie ?

La noi, credincioşii primesc la sfârşitul liturghiei de Florii crengi sfinţite de salcie (stâlpări), ca unii care-i întruchipează pe pelerinii veniţi din întregul Israel, la Ierusalim, să-l vadă pe Iisus dar, neîndoios, şi pentru Pesah/Paşte. De ce salcie?

Evangheliile după Matei și Marcu ne spun că mulțimea îi așternea lui Iisus, la picioare, haine și „crengi din copaci”, iar cea după Ioan specifică: „ramuri de finic”, adică de palmier (βαΐα τῶν φοινίκων).Românii au ales salcia pentru că nu aveau finic/palmier, și pentru că, la noi, ca și în alte părți, din Europa până în Extremul Orient, salcia mereu verde este Copacul Vieții și un simbol al morții și al învierii, al renașterii și al nemuririi.Iar Floriile creștine înseamnă tocmai învierea din morți a lui Lazăr, așa cum o spune Ioan: „Deci mulțime mare de iudei… a venit în Ierusalim nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți”.

INTRAREA ÎN IERUSALIM GIOTTO

Intrarea lui Iisus în Ierusalim (Ciclul Viața lui Iisus), frescă, Giotto di Bondone; 1304 – 1306/File:Giotto_di_Bondone_-_No._26_Scenes_from_the_Life_of_Christ_-_10._Entry_into_Jerusalem_-_WGA09206.jpg

De când sărbătoresc creștinii Floriile/Intrarea Domnului în Ierusalim ?

Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie că era sărbătorită de toate comunitățile creștine încă de la formarea lor și era legată, desigur, de Învierea Domnului, de Paște. Și, cum Paștele este cea mai veche sărbătoare creștină (începutul ei este în vremea Apostolilor), și Floriile trebuie că sunt la fel de vechi. Să spunem, totuşi, că primele mărturii ne vin din secolul al IV-lea.

Ambele praznice se țin, întotdeauna, duminica: Duminica Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim (Duminica Floriilor) și Duminica Învierii Domnului Iisus Hristos (Duminica Paștelui).

Teologii consideră că Duminica Floriilor este chiar intrarea în Săptâmâna Sfântă, numită și Săptâmâna Mare sau Săptâmâna Patimilor.

La început Intrarea Domnului în Ierusalim se sărbătorea împreună cu Învierea lui Lazăr, duminica, dar, cu timpul, Învierea lui Lazăr a fost mutată în sâmbăta de dinainte, care s-a numit apoi Sâmbăta lui Lazăr.

INTRAREA IN IERUSALIM 5

Ce sărbătorim de Florii ?

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, adică momentul în care Iisus Hristos a fost recunoscut public drept Dumnezeu!

În pericopa din Duminica Floriilor, din Evanghelia lui Ioan (cap. 12) Iisus este întâmpinat de noii Săi credincioși în Ierusalim, înaintea Paștelui, fie ca „cel despre care au scris profeții” că va fi regele lui Israel, fie ca Dumnezeu, pentru că Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este rugăciunea de binecuvântare cu care pelerinii evrei intrau în Ierusalim la cele trei mari sărbători ale anului.

Și nu greșeau, Iisus era Dumnezeu întrupat.

Textul este important, însă, pentru altceva: pentru lecția și promisiunea învierii. O promisiune pe care Iahve n-o mai făcuse niciodată poporului lui Israel.

Iată textul:

Ioan 12, 1-18: Așadar, Iisus a venit cu șase zile înaintea Paștelui în Betania, unde era Lazăr, cel care murise și pe care-l înviase din morți. Și I-au făcut o cină acolo și Marta servea (la masă). Iar Lazăr era unul dintre cei ce stăteau la masă cu El. Maria, luând o litră de mir de nard curat, de mare preț, I-a uns picioarele lui Iisus și, cu părul ei, I le-a șters și casa s-a umplut de mireasma mirului. Și a spus atunci unul din ucenicii Lui, Iuda Iscariotul, fiul lui Simon, cel ce avea să-L dea pe mâna (arhiereilor): de ce mirul acesta nu s-a vândut cu trei sute de dinari și nu s-a dat săracilor ? Iuda zisese așa nu pentru că-i păsa lui de săraci, ci pentru că era hoț. El ținea punga cu bani și fura din ce primeau (Iisus și ucenicii). Și a spus Iisus: las-o, pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți mereu. Și mulțime multă de iudei știa că-i acolo și a venit nu numai pentru Iisus, ci și ca să-l vadă pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Și arhiereii se sfătuiau să-l omoare pe Lazăr, pentru că, prin el, mulți iudei veneau și credeau în Iisus. A doua zi mulțime multă, cei care veniseră la sărbătoare, auzind că vine Iisus la Ierusalim au luat crengi de finic (βαΐα τῶν φοινίκων) și I-au ieșit în întâmpinare și I-au strigat: Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, regele lui Israel. Găsind Iisus un măgăruș, a șezut pe el așa cum stă scris: nu te teme, fiică a Sionului, iată regele tău vine șezând pe mânzul asinei. La început, ucenicii Lui nu pricepeau ce voiau să însemne aceste cuvinte, dar și-au dat seama, când Iisus S-a preamărit, că fuseseră scrise despre El și că tot ce făcuseră ei până atunci, pentru El făcuseră (ca ele să se împlinească). Și mulțimea a dat mărturie (despre ce văzuse), mulțimea ce fusese cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți.

Iisus venea din Efraim. Trecea prin Iudeea în drum spre Ierusalim unde voia să facă Paștele cu ucenicii. Ultimul Paște!

Se ascundea de arhiereii care deciseseră că trebuia să moară: dacă nu, atunci Legea lui Moise s-ar fi transformat în Legea lui Iisus ! Iar ei nu se simțeau parte din planul Lui ! Prea multă lume începuse să creadă că Iisus e Mesia și prea mulți erau pregătiți să devină… creștini.

Mai ales după ce acest Fiu al lui Dumnezeu le demonstrase că învierea/nemurirea/viața veșnică este atât de reală și atât de la îndemână. De fapt, vindecările și învierile făcute de Iisus i-au atras pe toți: nimeni nu mai voia să moară și învierea lui Lazăr din Betania îi umpluse de speranță.

Iisus voia să facă o mică, dar esențială demonstrație: că, de fapt, nu există moarte, că morții „se trezesc, se scoală” din moarte, ca dintr-un somn, și trăiesc din nou.

Venind acasă la Lazăr, Iisus le arată noilor săi credincioși cam ce ar putea fi învierea/ renașterea, pe măsura nivelului lor de înțelegere: stă la masă și mănâncă și bea cu un om care fusese mort timp de patru zile și care acum trăiește la fel ca înainte.

De ce-l alege pe Lazăr ? Poate pentru că-l iubea foarte mult (vedem în capitolul 11), semn că era un bărbat special, probabil delicat, smerit, cuminte cucernic și un mare iubitor de oameni, un binefăcător. De altfel vedem că era bogat: uleiul curat de nard (neamestecat cu alte arome inferioare), cu care sora lui, Maria, Îi unge picioarele lui Iisus, era foarte scump.

O litră costa 30 de dinari (dinarul era moneda romană) și era aproape salariul pe un an al unui lucrător: nardul se aducea tocmai din India (unde în sanscrită i se spunea narda, de unde nered/(נֵרְדְּ) în ebraică). Și nu era vorba doar de câteva grame, ci de o litră întreagă (litra era măsura romană) adică 327,25 de grame, așadar aprox. 330 de grame ! Maria Îl răsplătise pe Iisus cu o ungere… regească!

De altfel, nardul era un balsam al maharajahilor, al regilor, și, de aceea, era balsamul cel mai potrivit pentru trupul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Regelui Lumii!

Maria îi unsese picioarele lui Iisus pentru că era oaspetele lor și, desigur, în semn de recunoștință și de iubire. Dar, fără să știe, ea era de acum o mironosiță, adică o femeie care spală și unge cu balsam trupul mort, care grijește mortul cum spunem noi.

Și nu întâmplător casa i s-a umplut de mireasma mirului, a uleiului de nard: era semnul prezenței lui Dumnezeu.

Poate Iuda, ucenicul care-L va preda arhiereilor, era invidios. Era altfel decât i-o arăta numele, pentru că Iuda înseamnă „cel lăudat” sau „cel căruia i se aduc mulțumiri” și era altfel decât o arăta porecla: Iscariotul: „orășanul” sau „civilizatul”. E de înțeles ! Iisus era tratat, la propriu, ca un rege, iar el, ca un simplu paznic al pungii cu… donațiile pe care le primeau, un paznic al… cutiei milelor!

Iisus rege, da: așa îl vedeau și mulțimile care așteptau de la El să le învețe… să nu mai moară. Îl întâmpinau la intrarea în Ierusalim așa cum strămoșii lor îi întâmpinaseră pe regii victorioși, triumphatori, ai lui Israel, cu ramuri de finic, adică de palmier – un simbol al biruinței, al regalității și al dumnezeirii. Aici, finicul este, desigur, simbolul biruinței asupra morții!

Un rege călare pe un măgăruș ! Un mesaj cât se poate de clar care întărește ce le spusese de curând ucenicilor: cel mai mare trebuie să-i slujească pe ceilalți, nu să fie slujit. Măgărușul sau asinul este un animal de povară și ajutorul de nădejde al țăranului, pe când calul, animalul cel mai nobil cu putință, este ajutorul regelui-războinic și al războinicului, mai târziu, simbolul cavalerului!

Dar și Iisus Dumnezeu: mulțimile îi strigau osana/ὡσαννά, adică: salvează-ne, Te rog! De fapt, hoșa-na! Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/הוֹשִׁיע:a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te!

Și hoșa-na este o rugăciune adresată lui Dumnezeu !

Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este un verset, de fapt, o scurtă rugăciune de ocrotire și binecuvântare, din Psalmul 117 (25-26): O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului (Trad. Biblia Sinodală)…

… psalm pe care-l cântau Domnului pelerinii evrei când intrau în Ierusalim, cu ramuri de palmier în mâini… atunci când veneau în pelerinaj, de Paște de pildă.

Să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) verbului iașa (יָשַׁע): a salva, a elibera, a mântui, a da biruința într-o bătălie și că din verbul iașa s-a născut și numele lui Iisus: Iehoșua/ יהושע, adică „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”.

INTRAREA IN IERUSALIM 3

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus). Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu… și că

… Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”… altfel spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu.

Ciudat este că tocmai ucenicii nu înțelegeau de ce Iisus este primit de mulțimi cu psalmul pelerinilor și cu cuvintele profetului Zaharia (9,9): Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei./Trad. Biblia Sinodală.

Tocmai ei, care-L recunoscuseră în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu/Mesia ! Încă nu realizau că aproape trei ani trăiseră și merseseră alături de Dumnezeu coborât pe pământ, de care vorbiseră, cu sute de ani mai înainte, profeții !

O vor face abia după Înviere și după Înălțare, adică după ce Iisus S-a … preamărit !

Și ce înseamnă „fiica Sionului” ? Nimic altceva decât „cetatea Ierusalimului”. Sion/צִיּוֹן) este un alt nume al Ierusalimului, pe care-l datorează Muntelui Sion (Muntele Arid), colina unde a existat prima acropolă/fortăreață a Orașul Sfânt.

De ce S-a dus Iisus să moară pe cruce ca ultimul tâlhar, El, Dumnezeu întrupat? Și asta după ce lumea Îl recunoscuse ca Dumnezeu, în Ierusalim, la pelerinajul de Paște ? Simplu: ca să ne învețe cum să trăim trecând… peste moarte.

Paște (pesah/(פֶּסַח) în aramaică și pasha/πάσχα în greacă) nu înseamnă altceva decât… a trece peste… moarte. Vine din verbul pasah/(פָּסַח), a trece peste, a sări peste, a ocoli, a evita (o primejdie), a evita moartea!

Așadar, să ne învețe cum să trăim fără de moarte !

INTRAREA ÎN IERUSALIM Pietro Lorenzetti

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Pietro Lorenzetti (1320); Basilica Sf. Francisc din Assisi, Biserica de Jos, transeptul sudic./File:Assisi-frescoes-entry-into-jerusalem-pietro_lorenzetti.jpg

Mărturii despre sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim

Iată ce scria împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (Cel născut în purpură; cu anii de domnie: 913-959) în cartea sa Despre ceremoniile de la Curtea Bizanţului/De Cerimoniis Aulae Byzantinae (I,31) despre Sâmbăta lui Lazăr:

În Sâmbăta lui Lazăr, seara se deschid porţile palatului şi intră toţi senatorii, magistrații, proconsulii, patricienii şi cubicularii (eunucii în grija cărora se află dormitorul sacru al basileului – n.n.). Împăratul stă în Biserica Sfântului Dimitrie, în faţa icoanei Maicii Domnului dinspre poarta care dă spre solarium. Senatorii ies apoi prin porţile de argint de la Răsărit, în biserică se dă semnalul şi senatorii intră înşiruiţi, unul câte unul, în Biserica Sfântului Dimitrie şi primesc din mâna împăratului câte o creangă înfrunzită de finic, maghiran şi alte flori înmiresmate de primăvară. (…). Prin cealaltă poartă a Bisericii Sf. Dimitie, intră apoi în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a Farului şi deîndată începe vecernia (slujba de seară – n.n.). La sfârşit cântă o parte cubicularii şi o parte preoţii imperiali: „Cu Tine îngropatu-ne-am sub pământ”. Cei din fruntea statului primesc crengi mari de finic (palmier) pe care le impart cu propriile lor mâini celor din cubiculum. După vecernie, ies toţi prin Poarta de Fildeş.

INTRAREA IN IERUSALIM 1

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

DE LA PESAH LA PAŞTE (II) – PAŞTELE LUI IISUS

13 viernes Abr 2018

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ 1 comentario

Etiquetas

Dumnezeu, Iahve, Iisus Hristos, Moise, Paște, Pesah

Ulisse Sartini, L΄Ultima cena, Basilica di Santa Maria delle Grazie, Sacrestia del Bramante, Milano

I. Cum a devenit Pesah-ul Paște ?
Ultima cină și euharistia. Legea cea nouă a iubirii.

Iisus a făcut Pesah-ul/Paștele cu ucenicii Săi cu o zi mai devreme, joi și nu vineri. Într-o joi, pe 6 aprilie a anului 30, a luat ultima cină de pesah cu ei, cină pe care teologii greci au numit-o mai târziu Cina cea de taină.

În mod normal cina de pesah ar fi trebuit să fie vineri, după apusul soarelui, când începea sărbătoarea, după ce toată ziua, la Templu, se jertfiseră mii de miei. În acel an, pesah-ul cădea de șabat, sâmbăta, pe 7/8 aprilie și ajunul se considera de joi de la apusul soarelui până vineri la apusul soarelui (6/7 aprilie) dat fiind că ziua începea și începe și azi, pentru evrei, la apus și se termină la apus. Ziua lor este lunară, nu solară !

De ce joi ? Pentru că vineri, în ajun, 7 aprilie, marea jertfă la Ierusalim avea să fie El însuși ! Și crucea poate fi socotită tot un instrument al jertfirii !

Iisus a dorit ca jertfa Sa să pună capăt tuturor jertfelor de sânge, tăierii mieilor, odată pentru totdeauna, și a dorit ca Pesah-ul să nu mai fie o comemorare a trecerii din Egipt în Canaan, ci o trecere în … Împărăția lui Dumnezeu ! O trecere a oamenilor la o nouă condiție, cea de ființe iubitoare și nu obediente. Și o trecere de la Legea supunerii la Legea iubirii !

Să nu mai fie o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeu care-i „sare” pe evrei de la pedepse și care-i ocrotește de Distrugător/ Pierzător, ci o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeul atotiubitor, care nu are motive să pedepsească sau să se mânie.

Și, de aceea, la această ultimă cină, Iisus i-a învățat, i-a inițiat pe cei 11 ucenici (cel de-al 12-lea avea să-L trădeze) în taina… fraternizării și a iubirii de celălalt… singura cale spre lumea perfectă a lui Dumnezeu.

Leonardo da Vinci – Cina cea de taină/Ultima cină (1495-1498), Milano, Santa Maria delle Grazie

Iată mărturiile celor patru evangheliști:

Marcu: Pesah-ul/Paștele și Azimile erau peste două zile… Și în prima zi a Azimilor, când se jertfește pesah-ul/paștele (…) stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat o pâine și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) a frânt-o, le-a dat-o lor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) le-a dat lor și au băut toți din el. Și le-a spus: acesta este sângele Meu, sângele Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Amin vă spun vouă, că nu voi mai bea din rodul viei până în ziua în care am să-l beau, nou, în Împărăția lui Dumnezeu. (Marcu 14)/ΗΝ δὲ τὸ πάσχα καὶ τὰ ἄζυμα μετὰ δύο ἡμέρας. (…) Καὶ τῇ πρώτῃ ἡμέρᾳ τῶν ἀζύμων, ὅτε τὸ πάσχα ἔθυον (…) Καὶ ἐσθιόντων αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς ἄρτον εὐλογήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου. καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς, καὶ ἔπιον ἐξ αὐτοῦ πάντες. καὶ εἶπεν αὐτοῖς· τοῦτό ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον. ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ πίω ἐκ τοῦ γεννήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ.

Matei, al cărui model a fost Marcu: În prima zi a Azimilor (a Pesah-ului, când se tăiau mieii la Templu și, după apus, se mâncau la cina de Pesah–n.n.)… stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat pâinea și mulțumind, a frânt-o, le-a dat-o ucenicilor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: beți din el toți, pentru că acesta (vinul-n.n.) este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Vă spun vouă că n-o să mai beau din rodul viei până în ziua în care-l voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu./Τῇ δὲ πρώτῃ τῶν ἀζύμων (…)᾿Εσθιόντων δὲ αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς τὸν ἄρτον καὶ εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἐδίδου τοῖς μαθηταῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου· καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον καὶ εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· πίετε ἐξ αὐτοῦ πάντες· τοῦτο γάρ ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν. λέγω δὲ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπ᾿ ἄρτι ἐκ τούτου τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω μεθ᾿ ὑμῶν καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ πατρός μου. (Matei 26).

Giotto, Ultima cină (1303-135), Cappella-Scrovegni, Padova

Luca: Se apropia sărbătoarea Azimilor, cea numită Pesah/Paște. (…) A venit și ziua Azimilor, în care se jertfește pesah-ul/paștele (mielul de Pesah-n.n.)… și șezând cu ei la masă Iisus le-a zis: cu dor mult am dorit să mănânc acest pesah/paște cu voi înainte de patimi. Și vă spun vouă că nu voi mai mânca pesah/paște până ce nu se va fi împlinit/decât în Împărăția lui Dumnezeu. Și primind potirul și mulțumind, a zis: luați-l și-l împărțiți între voi. Și vă spun că nu voi mai bea din rodul viei până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu. Și luând o pâine și mulțumind, a frânt-o și le-a dat-o lor zicând: acesta este trupul Meu care pentru voi se dă (jertfă). Faceți aceasta în amintirea Mea. La fel (luând) și potirul după ce au cinat, a zis: acest potir (vin-n.n.) este Legea cea nouă (pecetluită) cu/în sângele Meu, care pentru voi se varsă. /ΗΓΓΙΖΕ δὲ ἡ ἑορτὴ τῶν ἀζύμων ἡ λεγομένη πάσχα. ῏Ηλθε δὲ ἡ ἡμέρα τῶν ἀζύμων, ἐν ᾗ ἔδει θύεσθαι τὸ πάσχα (…) ἐπιθυμίᾳ ἐπεθύμησα τοῦτο τὸ πάσχα φαγεῖν μεθ᾿ ὑμῶν πρὸ τοῦ με παθεῖν· λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ φάγω ἐξ αὐτοῦ ἕως ὅτου πληρωθῇ ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ. καὶ δεξάμενος τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας εἶπε· λάβετε τοῦτο καὶ διαμερίσατε ἑαυτοῖς· λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως ὅτου ἡ βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ. καὶ λαβὼν ἄρτον εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου τὸ ὑπὲρ ὑμῶν διδόμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐν τῷ αἵματί μου, τὸ ὑπὲρ ὑμῶν ἐκχυνόμενον. (Luca 22)

Ioan: Înainte de sărbătoarea Pesah-ului/Paștelui, știind Iisus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Lui din lume, i-a iubit până la sfârșit. (Și le-a spus): Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi. Să vă iubiți unii pe alții ! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste unii față de ceilalți./ ΠΡΟ δὲ τῆς ἑορτῆς τοῦ πάσχα εἰδὼς ὁ ᾿Ιησοῦς ὅτι ἐλήλυθεν αὐτοῦ ἡ ὥρα ἵνα μεταβῇ ἐκ τοῦ κόσμου τούτου πρὸς τὸν πατέρα, ἀγαπήσας τοὺς ἰδίους τοὺς ἐν τῷ κόσμῳ, εἰς τέλος ἠγάπησεν αὐτούς. ἐντολὴν καινὴν δίδωμι ὑμῖν ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους, καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς ἵνα καὶ ὑμεῖς ἀγαπᾶτε ἀλλήλους. ἐν τούτῳ γνώσονται πάντες ὅτι ἐμοὶ μαθηταί ἐστε, ἐὰν ἀγάπην ἔχητε ἐν ἀλλήλοις. (Ioan, 13)

Și iată ce scrie Pavel în prima sa scrisoare către locuitorii Corintului: Ce am eu primit de la Domnul v-am lăsat şi vouă mai departe: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, trup care pentru voi se frânge; așa să faceţi întru amintirea Mea. La fel (a luat) şi potirul, după ce a cinat, zicând: acest potir este noua Lege (pecetluită) cu/în sângele Meu; așa să faceţi oridecâte ori veţi bea, întru amintirea Mea. Așadar, oridecâte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea potirul (vinul-n.n.) acesta, moartea Domnului o tot vestiți și o tot mărturisiți, până când va veni El (din nou-n.n.). Și cine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului, cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se încerce și să se socotească omul pe sine și să vadă dacă, cu adevărat, e vrednic, şi numai după aceea să mănânce din pâine şi să bea din potir. Pentru că, cel ce mănâncă şi bea fără să fie vrednic, osânda şi-o mănâncă şi şi-o bea, pentru a nu fi înțeles că (pâinea și potirul/vinul sunt) trupul Domnului./ἐγὼ γὰρ παρέλαβον ἀπὸ τοῦ Κυρίου ὃ καὶ παρέδωκα ὑμῖν, ὅτι ὁ Κύριος ᾿Ιησοῦς, ἐν τῇ νυκτί ᾗ παρεδίδοτο, ἔλαβεν ἄρτον καὶ, εὐχαριστήσας, ἔκλασε καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό μού ἐστι τὸ σῶμα τὸ ὑπὲρ ὑμῶν κλώμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐστὶν ἐν τῷ ἐμῷ αἵματι· τοῦτο ποιεῖτε, ὁσάκις ἂν πίνητε, εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὁσάκις γὰρ ἂν ἐσθίητε τὸν ἄρτον τοῦτον καὶ τὸ ποτήριον τοῦτο πίνητε, τὸν θάνατον τοῦ Κυρίου καταγγέλλετε, ἄχρις οὗ ἂν ἔλθῃ. ὥστε ὃς ἂν ἐσθίῃ τὸν ἄρτον τοῦτον ἢ πίνῃ τὸ ποτήριον τοῦ Κυρίου ἀναξίως, ἔνοχος ἔσται τοῦ σώματος καὶ αἵματος τοῦ Κυρίου. δοκιμαζέτω δὲ ἄνθρωπος ἑαυτόν, καὶ οὕτως ἐκ τοῦ ἄρτου ἐσθιέτω καὶ ἐκ τοῦ ποτηρίου πινέτω· ὁ γὰρ ἐσθίων καὶ πίνων ἀναξίως, κρῖμα ἑαυτῷ ἐσθίει καὶ πίνει, μὴ διακρίνων τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου. (Pavel, I Corinteni, 11, 23-29).

Iar mărturia lui Pavel este și cea mai veche, ceva mai veche decât cea a evangheliștilor.

Iisus a transformat Pesah-ul în Paște la această ultimă cină cu cei doisprezece ucenici. Atunci a încercat să-i învețe să fie iubitori, nu temători. Să-i mulțumească lui Dumnezeu-Tatăl pentru darul neprețuit al vieții, și nu lui Dumnezeu-Stăpânul, așa cum îi învățase Moise (a se vedea în Exod 12, 26-27 unde pesah-ul e numit muncă, lucrare de serv pentru stăpânul lui: avoda/עֲבֹדָה;în ebraică avoda înseamnă muncă sau robie, iar eved/עֶבֶד este robul, servul).

Arătându-le că singura jertfă pe care o așteaptă Dumnezeu de la fiii Lui este inima lor aprinsă de iubire, și nu mielul imolat de Pesah/Paște.

Și a făcut din această ultimă cină un ospăț… de inițiere, de vreme ce pregătea o inițiere a ucenicilor ce aveau să răspândească în toată lumea noua religie a iubirii ! Legea cea nouă !

Un ospăț de inițiere este un rit străvechi prin care un Maestru se leagă pentru totdeauna de discipolii cărora le împărtășește cunoașterea sa. Un ospăț, de altfel, este, în sine, un act de comuniune, de împărtășire a unora de ceilalți. Dar, mai ales, de împărtășire a Maestrului ucenicilor săi sau, altfel spus, de împărtășire a ucenicilor de Maestrul lor !

Simbolic, pâinea și vinul pe care le împarte Iisus viitorilor săi apostoli din Primul Cerc, sunt El Însuși !

Iar frângerea și împărțirea rituală a pâinii tuturor comesenilor a devenit primul rit creștin, cel pe care se va întemeia liturghia creștină și care se va numi euharistie, adică mulțumire.

Ultima cină a lui Iisus cu viitorii apostoli avea să devină… liturghia creștină.

Primii creștini se adunau, la început, în fiecare zi, și apoi, în fiecare sâmbătă seara (și mai târziu, duminica, ziua în care mironosițele au aflat că Iisus înviase), în amintirea Cinei celei de Taină. Rosteau rugăciunea de mulțumire înainte de „frângerea pâinii”, rugăciune care începea cu cuvintele: „Tatăl nostru, Ție îți mulțumim” (Εὐχαριστοῦμέν σοι, πάτερ ἡμῶν).

De unde… euharistia ! Etimologic vorbind, euharistie și verbul euharisto (ευχαριστώ), a mulțumi, vin din adjectivul euharistos(ευχάριστος) care, în greaca apostolică, însemna mai ales „recunoscător”.

Această rugăciune de mulțumire și laudă (numită de evrei binecuvântare) către Dumnezeu Atotdătătorul, pe care o spune Iisus înainte de a împărți pâinea și vinul, este, de fapt, rugăciunea pe care o rostește, într-o familie de evrei, numai tatăl sau bărbatul casei, la masa de Șabat, când sfințește vinul (rostește kiduș-ul, rugăciunea de sfințire a vinului) și binecuvântează pâinea: Binecuvântat fii Tu, Iahve, Dumnezeul nostru, Regele lumii, care faci ca pământul să ne dea pâine…”.

Când Iisus rupe pâinea (de fapt, o azimă/lipie) în bucăți (o frânge au spus primii traducătorii ai Bibliei în românește și așa a rămas) și o împarte comesenilor, El face un gest ritual, cel pe care-l face într-o familie din Orientul Mijlociu tatăl sau fiul cel mare, dacă lipsește tatăl, care împarte pâinea și mâncarea la masă.

Frângând pâinea și împărțind-o, Iisus le arată și ucenicilor că sunt o familie, familia lui Iisus și familia lui Dumnezeu !

La fel făceau și tovarășii de călătorie care mâncau împreună; rupeau lipia sau azima și o împărțeau. Și ei formau o familie și se simțeau solidari și legăturile lor erau tot atât de puternice ca și cele ale rudelor de sânge, dacă nu chiar mai puternice !

Sfânt potir din secolul al VI-lea descoperit în Antiohia: Iisus bucurându-se de rodul viței-de-vie. Metropolitan Museum of Art, New York

II. Legămintele lui Dumnezeu cu fiii lui Israel. Legământul cu Avraam și legământul cu Moise. Legământul lui Iisus.

Iisus (numit și Hristos, care, în greacă, înseamnă Unsul și-l traduce pe Mașiah/Mesia) le spune discipolilor săi, care aveau să întemeize un popor nou, universal, poporul creștin, că le lasă moștenire (în greacă diathiki/διαθήκη înseamnă testament) o lege nouă, a iubirii.

Evreii aveau o Lege (legile date lui Moise pe muntele Sinai) și Dumnezeu-Iahve făcuse cu ei mai multe așa-numite alianțe sau legăminte, de la Noe până la Moise. De ce era nevoie de o nouă alianță/un nou legământ și de reforma codului de legi ?

Pentru că venise vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum e în realitate, atotiubitor, Tată și nu Stăpân ! Și nu numai evreii, ci prin ei, întreaga omenire !

Un Dumnezeu care nu face alianțe, contracte, pacte, acorduri de prietenie și de solidaritate, care nu se angajează printr-un contract să fie Dumnezeu. Dumnezeu pentru un popor de la care cere supunere totală, sclavie mentală și adorare.

Iisus îl face acum cunoscut pe Dumnezeul iubitor, nu răsplătitor/pedepsitor, pe Tatăl omenirii care-și trimite Fiul ca să dea de veste că-și va deschide lumea perfectă. Un Fiu care ar fi trebuit să fie ultima jertfă, pentru că El nu cere jertfe.

Iahve este Dumnezeul care a experimentat nașterea unui nou popor, cel israelit, mai întâi prin Avraam și apoi prin Moise.

Cu ei a „semnat”, a făcut câte un legământ, un contract, un pact de alianță prin care se angaja să-i înmulțească pe evrei, să-i apere și să le pedepsească dușmanii, evreii fiind… avramizii, urmașii lui Avraam, cel care a coborât din Ur și… a trecut Iordanul cu mica sa familie ca să se așeze în Canaan.

Evreii, un popor al trecerii… de vreme ce s-au numit ei înșiși „cei care au trecut”. În ebraică evreu/ivri- עִבְרִי este „cel care a trecut” – avar/עָבַר, a trece.

Și un popor al Legământului/Alianței, de vreme ce s-au numit „fiii Legământului”: bnei ha-brit/ הברית בני.

Legământul, în ebraică brit/בְּרִית, este un cuvânt foarte interesant. Brit este contractul, pactul, acordul, înțelegerea între două părți, de regulă între doi bărbați, care „se leagă să…”, își jură să fie aliați, prieteni, solidari unul cu celălalt și să se ajute la nevoie. Brit/בְּרִית vine din verbul bara/ בָּרָה care înseamnă „a mânca împreună cu cineva la un ospăț sacru al prieteniei, al însoțirii, al întovărășirii. Și nu întâmplător, de vreme ce este un denominativ al lui bar/ בָּר, boabe, cereale. Și, în același timp, brit este rudă cu barar/בָּרַר, a tăia, a despica în două, a separa, de unde: a selecta, a alege, a lege curatul de necurat și a da la o parte mizeria, impuritatea, de unde: a curăța, a purifica.

Un legământ, un contract de alianță/solidaritate/comuniune se făcea întotdeauna însoțit de un ritual. Se sacrifica un animal din turmă – un berbec, un țap sau un juncan (bou sau tăuraș), se tăia pe lung în două jumătăți și părțile/cei doi bărbați treceau printre ele, jurându-și unul altuia credință pe sângele lui vărsat. Dacă vreunul din ei avea să-și încalce legământul, avea să piară ca animalul înjunghiat și sângele lui avea să se verse întocmai ca sângele victimei. De aceea sângele era o garanție a ținerii jurământului. El pecetluia legământul/contractul de solidaritate și de comuniune dintre ei.

Cei doi parteneri frigeau și mâncau carnea animalului într-un ospăț/banchet ritual la care trebuie că participau și bărbații din familie și prietenii. Era un banchet al prieteniei și al comuniunii.

Iată cum se descrie în Geneză, capitolul 15, pactul lui Iahve cu Avraam. Iahve care spune despre sine:

Eu sunt Dumnezeu-Iahve care te-a scos din Ur.
Ani Iahve așer hoțetiha me-Ur.
אֲנִי יְהוָה אֲשֶׁר הֹוצֵאתִיךָ מֵאוּר/ Geneză 15, 7

Geneză 15, 9:
Și i-a spus: ia-mi o junincă de trei ani i o capră de trei ani și un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbiță.
Va-iomer elav keha(h) li egla meșuleșet ve-ez meșuleșet ve-ail meșulaș ve-tor ve-gozal
וַיֹּאמֶר אֵלָיו קְחָה לִי עֶגְלָה מְשֻׁלֶּשֶׁת וְעֵז מְשֻׁלֶּשֶׁת וְאַיִל מְשֻׁלָּשׁ וְתֹר וְגֹוזָֽל
15:9 εἶπεν δὲ αὐτῷ λαβέ μοι δάμαλιν τριετίζουσαν καὶ αἶγα τριετίζουσαν καὶ κριὸν τριετίζοντα καὶ τρυγόνα καὶ περιστεράν

Geneză 15, 10:
Și a luat (Avraam) toate acelea și le-a tăiat în două jumătăți și a pus jumătățile una în fața celeilalte, dar păsările nu le-a tăiat.
Va-ikah-lo et-kol ele va-ivater otam bataveh va-iten iș-bitro likrat reehu ve-et-hațipor lo vatar
וַיִּֽקַּֽח־לֹו אֶת־כָּל־אֵלֶּה וַיְבַתֵּר אֹתָם בַּתָּוֶךְ וַיִּתֵּן אִישׁ־בִּתְרֹו לִקְרַאת רֵעֵהוּ וְאֶת־הַצִפֹּר לֹא בָתָֽר
15:10 ἔλαβεν δὲ αὐτῷ πάντα ταῦτα καὶ διεῖλεν αὐτὰ μέσα καὶ ἔθηκεν αὐτὰ ἀντιπρόσωπα ἀλλήλοις τὰ δὲ ὄρνεα οὐ διεῖλεν

Geneză 15, 18:
În ziua în care Iahve „a tăiat” (a făcut) Legământul Lui cu Avram, i-a spus lui: seminței tale i-am dat țara aceasta de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.
Ba-iom ha-hu karat Iahve et-Avram brit lemor le-zaraha natati et-ha-areț ha-zot mi-nehar Mițraim ad-ha-naar ha-gadol nehar-Perat.
בַּיֹּום הַהוּא כָּרַת יְהוָה אֶת־אַבְרָם בְּרִית לֵאמֹר לְזַרְעֲךָ נָתַתִּי אֶת־הָאָרֶץ הַזֹּאת מִנְּהַר מִצְרַיִם עַד־הַנָּהָר הַגָּדֹל נְהַר־פְּרָֽת
15:18 ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ διέθετο κύριος τῷ Αβραμ διαθήκην λέγων τῷ σπέρματί σου δώσω τὴν γῆν ταύτην ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ Αἰγύπτου ἕως τοῦ ποταμοῦ τοῦ μεγάλου ποταμοῦ Εὐφράτου

Evreii spun despre un legământ, un contract, că „se taie” karat/כָּרַת. De la obiceiul tăierii animalului de jertfă în două.

Și iată cum se descrie în Exod, capitolul 24, pactul lui Iahve cu Moise:

Exod, 24:5:
Şi a trimis (Moise) băieţi tineri dintre fiii lui Israel şi au adus jertfă ardere de tot şi au adus jertfe de mulţumire juncani/tăurași Domnului-Iahve
Va-ișlah et-naarei bnei-Israel va-iaalu olot va-izbehu zevahim șelamim la-Iahve parim.
וַיִּשְׁלַח אֶֽת־נַעֲרֵי בְּנֵי יִשְׂרָאֵל וַיַּֽעֲלוּ עֹלֹת וַֽיִּזְבְּחוּ זְבָחִים שְׁלָמִים לַיהוָה פָּרִֽים
24, 5 καὶ ἐξαπέστειλεν τοὺς νεανίσκους τῶν υἱῶν Ισραηλ καὶ ἀνήνεγκαν ὁλοκαυτώματα καὶ ἔθυσαν θυσίαν σωτηρίου τῷ θεῷ μοσχάρια

Exod, 24:6:
Şi luând Moise jumătate din sânge l-a pus într-un vas mare de spălat şi cu cealaltă jumătate din sânge a stropit altarul.
Va-ikah Moe hați ha-dam va-iasem ba-aganot va-hați hazam zarek al-ha-mizbeah
וַיִּקַּח מֹשֶׁה חֲצִי הַדָּם וַיָּשֶׂם בָּאַגָּנֹת וַחֲצִי הַדָּם זָרַק עַל־הַמִּזְבֵּֽחַ
24:6 λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ ἥμισυ τοῦ αἵματος ἐνέχεεν εἰς κρατῆρας τὸ δὲ ἥμισυ τοῦ αἵματος προσέχεεν πρὸς τὸ θυσιαστήριον

Exod, 24:7:
Şi luând Cartea Legământului a citit (Moise) urechilor poporului şi poporul a spus că va face tot ce a spus Iahve şi că va asculta întocmai.
Va-ikah sefer ha-brit va-ikra be-aznei ha-am va-iomru col așer-diber Iahve naase ve-nișma.
וַיִּקַּח סֵפֶר הַבְּרִית וַיִּקְרָא בְּאָזְנֵי הָעָם וַיֹּאמְרוּ כֹּל אֲשֶׁר־דִּבֶּר יְהוָה נַעֲשֶׂה וְנִשְׁמָֽע
24:7 καὶ λαβὼν τὸ βιβλίον τῆς διαθήκης ἀνέγνω εἰς τὰ ὦτα τοῦ λαοῦ καὶ εἶπαν πάντα ὅσα ἐλάλησεν κύριος ποιήσομεν καὶ ἀκουσόμεθα

Exod, 24:8:
Şi luând Moise sângele a stropit poporul şi a zis: iată Sângele Legământului pe care l-a făcut/tăiat Domnul-Iahve cu voi (spre amintirea) tuturor cuvintelor acelora (din Cartea Legământului).
Va-ikah Moșe et-ha-dam va-izrok al-ha-am va-iomer: hine dam-ha—brit așer karat Iahveimahem al col-ha-devarim ha-ele
וַיִּקַּח מֹשֶׁה אֶת־הַדָּם וַיִּזְרֹק עַל־הָעָם וַיֹּאמֶר הִנֵּה דַֽם־הַבְּרִית אֲשֶׁר כָּרַת יְהוָה עִמָּכֶם עַל כָּל־הַדְּבָרִים הָאֵֽלֶּה
24:8 λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ αἷμα κατεσκέδασεν τοῦ λαοῦ καὶ εἶπεν ἰδοὺ τὸ αἷμα τῆς διαθήκης ἧς διέθετο κύριος πρὸς ὑμᾶς περὶ πάντων τῶν λόγων τούτων

Așadar, cuvintele Domnului din Cartea Legământului trebuiau ținute minte și pecetluite cu sângele juncanilor (sângele Legământului–dam ha-brit/ דַֽם־הַבְּרִית), ca o garanție din partea fiilor lui Israel că se vor supune și vor face întocmai cum le-a spus lor în textul Legământului Dumnezeu-Iahve.

Iar juncanii sunt numiți jertfe de mulţumire-zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים – de fapt, jertfele păcii, ale bunei-înțelegeri, ale prieteniei și ale bunei-credințe. Cu sângele lor a stropit Moise și altarul lui Iahve (simbolul prezenței Sale acolo) și poporul, adică… cele două părți contractante al Legământului/Jurământului de credință reciprocă, de bună-credință.

Șigur, teologii văd legătura dintre aceste jertfe ale păcii (zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים) – pe care le interpretează drept jertfe de mulțumire – și euharistia pe care ne-a lăsat-o moștenire (diathiki/διαθήκη) Iisus și care devine, putem spune, la ultima cină un al treilea Legământ: Legământul pecetluit prin Iisus, prin sângele Lui.

Dar un Legământ/o Lege a unui Dumnezeu schimbat care ar fi vrut ca sângele lui Iisus, al unicului și preaiubitului Său Fiu să fi fost ultimul sânge vărsat în lume și în veac.

El Greco, Ultima cină, Pinacoteca Nazionale di Bologna

Dacă Pesah-ul era pentru evreii din vremea lui Iisus o sărbătoare de mulțumire pentru eliberarea din robia Egiptului (creată de teologii și istoricii regelui Solomon și așezată peste străvechea sărbătoare a trecerii în Noul An a păstorilor evrei pre-israeliți)…
… Paștele creștinilor este, sigur, sărbătoarea învierii lui Iisus Hristos și a teofaniei Lui din fiecare an. Pentru că, în ajunul Paștelui creștinilor ortodocși, în Sâmbăta Mare, lumina care se coboară pe mormântul Său de la Ierusalim, este o teofanie a lui Iisus ! O Hristofanie ! De aceea ei numesc săptămâna de după Paște/Înviere: săptămâna luminată.

Dar, paștele lui Iisus este, de fapt, dincolo de dovada învierii/nemuririi, o metamorfoză a vechiului Legământ, a vechii Legi. Legământul lui Iisus este, mai presus de toate, cel mai bun dintre câte pot exista: Legământul iubirii, al fraternității, al comuniunii oamenilor pe pământ.

El Greco, Iisus în rugăciune (1595 -1597), Galeria Națională din Praga

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

DE LA PESAH LA PAŞTE (I) – PAŞTELE LUI MOISE

07 sábado Abr 2018

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Anul Nou, aviv, avoda, azimă, Canaan, Dumnezeu, evrei, Iahve, Israel, israeliţi, jertfă, miel, Moise, nisan, Paște, pesah (פֶּסַח), trecere, עֲבֹדָה

I. Ce era pesah – paștele la evreii pre-israeliţi ?

Cu mii de ani înainte de Moise, strămoşii israeliţilor, asemenea tuturor populaţiilor din Mesopotamia, sărbătoreau Anul Nou la echinocţiul de primăvară. Era Paştele ! De fapt, Pesah !

În ebraică pesah (פֶּסַח) este: trecerea pe deasupra, trecerea peste şi, de aici, trecerea în noul an, văzut ca un prag. Pesah mai însemna, în limba vechilor evrei, și dansul sacru, un dans săltat, cu salturi și sărituri. Și, nu în ultimul rând, de aici a ajuns să însemne și faptul de a sări peste ceva, de a sări de la numărătoare, de a excepta… de la o pedeapsă, de a cruța.

Vine din verbul pasah (פָּסַח): a trece peste, a trece dincolo, pe deasupra, a trece de; a ţâşni, a sălta, a dansa, a sări (peste), de unde: a cruţa, a scuti de, a menaja… Toate aceste sensuri se regăsesc în sărbătoarea pesah pe care evreii au ajuns s-o țină în Israel, statul pe care l-au întemeiat în Canaan, unde s-au stabilit după… trecerea, traversarea de 40 de ani a pustiului Sinai. Astfel că, în ebraica clasică, pesah a ajuns să însemne, deopotrivă, sărbătoarea în sine, Paștele; jertfa, adică mielul de Paște precum și ospăţul ritual de Paște cu miel, azimă și ierburi amare.

Româna l-a moştenit din latină: Paşti, cu forma regularizată, mai nouă paşte, Paşte, vine din latinescul pascha, un împrumut din greacă (pasha/πάσχα) care, la rându-i e un împrumut din ebraică: pesah.

II. Paştele lui Moise

1. Paştele lui Moise–două sărbători contopite: Pesah-ul și Azimile. Istoricizate şi teologizate, au devenit un memorial al eliberării din robia Egiptului.

a. Pesah-ul, o sărbătoare arhaică pastorală devenită un memorial, memorialul cruțării evreilor de opera Distrugătorului/ Îngerului Morții.

Despre pesah/Paşte citim prima dată în Biblie, în Cartea Ieşirii/Exod. Acolo ni se spune că Dumnezeu/Iahve i-a poruncit lui Moise ca poporul pe care l-a ales să-L slujească, poporul lui Israel, să ţină o sărbătoare. Nu o numește decât „slujire” (avoda, עֲבֹדָה = avoda, muncă la stăpân, robie, slujbă, slujire, ritual). În schimb, Dumnezeu pomenește de o „jertfă a trecerii”, închinată Lui (זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה – zevah-pesah le-Iahve) unde zevah-pesah/ „jertfa trecerii”, nu este alta decât jertfa de Paște, mielul de Paște).

Iată pasajul, Ex. 12, 26-27:

Şi când va fi să vă spună/să vă întrebe fiii voştri ce este pentru voi slujba/slujirea aceasta, să le spuneţi că este jertfa de Paşte (jertfa trecerii), închinată lui Iahve, Care a trecut peste casele fiilor lui Israel, în Egipt, când El a lovit Egiptul şi a cruţat casele noastre şi (să le spuneți că, pentru aceasta) poporul să I se închine şi să-L adore.
וְהָיָה כִּֽי־יֹאמְרוּ אֲלֵיכֶם בְּנֵיכֶם מָה הָעֲבֹדָה הַזֹּאת לָכֶֽם׃
וַאֲמַרְתֶּם זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה אֲשֶׁר פָּסַח עַל־בָּתֵּי בְנֵֽי־יִשְׂרָאֵל בְּמִצְרַיִם בְּנָגְפֹּו אֶת־מִצְרַיִם וְאֶת־בָּתֵּינוּ הִצִּיל וַיִּקֹּד הָעָם וַיִּֽשְׁתַּחֲוּֽוּ׃
καὶ ἔσται ἐὰν λέγωσιν πρὸς ὑμᾶς οἱ υἱοὶ ὑμῶν τίς ἡ λατρεία αὕτη καὶ ἐρεῖτε αὐτοῖς θυσία τὸ πασχα τοῦτο κυρίῳ ὡς ἐσκέπασεν τοὺς οἴκους τῶν υἱῶν Ισραηλ ἐν Αἰγύπτῳ ἡνίκα ἐπάταξεν τοὺς Αἰγυπτίους τοὺς δὲ οἴκους ἡμῶν ἐρρύσατο καὶ κύψας ὁ λαὸς προσεκύνησεν

De fapt, acest loc din Exod este o mărturie importantă: ne arată că această „slujire” (avoda) a lui Iahve, acest ritual este unul cu totul nou, pe care Avraam, care venise cu generații în urmă din Urul Caldeei în Canaan, nu-l cunoștea și nu-l lăsase moștenire urmașilor clanului lui, avraamizii. Și nici nu avea cum să-l cunoască, de vreme ce comemorează, fixează în memoria colectivă, un eveniment istoric care s-a petrecut cu mult timp după moartea lui.

În acest pasaj se vede limpede cum pesah-ul, străvechea sărbătoare a Anului Nou, pre-israelită, a căpătat un cu totul alt sens în Legea dată de Dumnezeu-Iahve lui Moise. Dumnezeu dorea ca evreii să țină minte și să celebreze în fiecare an, cu o „jertfă a trecerii”, nu Anul Nou al strămoșilor lor din Caldeea, ci momentul precis când El i-a pedepsit pe egipteni și le-a lovit casele și le-a omorât întâii-născuți, dar a cruțat casele și întâii-născuți ai vecinilor lor evrei. Le-a „sărit”, le-a omis, a trecut pe lângă ele, le-a exceptat de la distrugere.

„Jertfa trecerii” (zevah-pesah/זֶֽבַח־פֶּסַח), jertfa de Paște, a încetat de atunci să mai fie trecerea în Noul An, într-un timp și într-o lume reînnoite, cum fusese de fapt, și a rămas doar o sărbătoare memorială. Le reamintea, în fiecare an, fiilor lui Israel cum Dumnezeu-Iahve făcuse ca Îngerul Morții să „treacă” pe lângă casele lor, să le „sară de la numărătoare”, să le ocolească și le mai reamintea cum tot El îi ajutase să … treacă Marea Roșie, devenită uscat, și să scape de armata Faraonului Ramses al II-lea cel Mare… fratele vitreg al lui Moise.

Îngerul Morții sau Pierzătorul care, totuşi, nu-i altceva decât amintirea Distrugătorului de care se temeau păstorii evrei, nomazi sau seminomazi, înainte de coborârea lui Avraam în Canaan şi în Egipt.

Ei ungeau cu sângele unui miel de un an (jertfa de Pesah/Anul Nou) stâlpii de la intrarea cortului sau, dacă aveau case, cadrul ușii, pragul de sus și ușiorii.

Sacrificarea lui, un rit arhaic, pre-biblic, apăra mieii cei noi și nou-născuții turmelor de orice pericol. De aceea mielul de un an se jertfea când se împerecheau turmele şi când laptele era din belșug, în ajun de văratic (păstoritul de vară). Acest „orice pericol” era personificat de un demon, căruia evreii îi spuneau Distrugătorul (mașhit/מַּשְׁחִית). Acesta a devenit la israeliți, cum citim în Exod, 12,23… Pierzătorul-Distrugătorul (tot maşhit-מַּשְׁחִית) trimis de Iahve să lovească Egiptul:

Va trece Iahve-Domnul să lovească Egiptul şi când va vedea sângele (mielului) pe pragul de sus şi pe cei doi uşiori, va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Distrugătorului să intre în casele voastre şi să le lovească.
וְעָבַר יְהוָה לִנְגֹּף אֶת־מִצְרַיִם וְרָאָה אֶת־הַדָּם עַל־הַמַּשְׁקֹוף וְעַל שְׁתֵּי הַמְּזוּזֹת וּפָסַח יְהוָה עַל־הַפֶּתַח וְלֹא יִתֵּן הַמַּשְׁחִית לָבֹא אֶל־בָּתֵּיכֶם לִנְגֹּֽף

Totodată, mielul sacrificat (בֶּן־שְׁנָתֹו כֶּבֶשׂ/keves ben-șanato, un noaten, adică un miel de un an, ca să poată ajunge unei familii la „ospățul trecerii” în Noul An și la văratic) era şi o jertfă de mulțumire închinată Zeului/Zeiței fertilității (înainte de Moise evreii, ca toate popoarele mesopotamiene, erau politeiști). Dar și o jertfă propițiatorie, care îmbuna divinitățile fecundității, le făcea favorabile clanului, și care aducea fertilitatea pământului, a turmelor și a oamenilor și, mai ales, înmulțirea turmelor, care le asigurau păstorilor traiul d toate zilele și prosperitatea.

După stabilirea definitivă a evreilor în Canaan și după formarea statului Israel, peste „jertfa de Paşte”/zevah-pesah le-Iahve, care, cu timpul, a ajuns să se numească sărbătoarea Paştelui/hag ha-pesah (חַג הַפָּֽסַח/ Ex. 34, 25:) s-a așezat o altă străveche sărbătoare, tot pre-israelită, sărbătoarea azimilor (hag ha-mațot/חַג הַמַּצֹּות). Hag, în ebraică înseamnă sărbătoare.

Astfel încât cele două sărbători, odinioară distincte, una pastorală (pesah) și una agricolă (mațot/azimile), s-au unit formând o singură mare sărbătoare, cea a ieșirii din robia Egiptului.

Azimi descoperite în Teba, Egipt. British Museum

b. Azimile o sărbătoare arhaică agricolă, devenită un memorial, memorialul cinei rituale din ajunul ieșirii din Egipt – memorialul sfârșitului robiei

Dacă Pesah-ul amintea de faptul că Distrugătorul trimis de Iahve să-i lovească pe egipteni ocolise casele evreilor, Azimile aminteau de ajunul plecării, în noapte, în grabă, a evreilor din Egipt, când au cinat, fiecare în familia lui, pregătiți pentru marea călătorie spre Pământul Făgăduinței, Canaan: îmbrăcați cu tunica, încinși cu centura și încălțați cu sandale de drum lung. Ajun în care au mâncat un miel fript în grabă, cu ierburi amare și cu … azime, adică cu turte făcute din făină și apă, fără drojdie/dospitură.

O arată tot un loc din Exod:

Ex. 23, 15: Și sărbătoarea azimilor s-o ții șapte zile; să mănânci azime (mațot) așa cum ți-am poruncit la adunarea/ sărbătoarea din luna Aviv, pentru că în luna aceasta ai ieșit din Egipt, și să nu te înfățișezi dinaintea Mea cu mâna goală.
אֶת־חַג הַמַּצֹּות תִּשְׁמֹר שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּות כַּֽאֲשֶׁר צִוִּיתִךָ לְמֹועֵד חֹדֶשׁ הָֽאָבִיב כִּי־בֹו יָצָאתָ מִמִּצְרָיִם וְלֹא־יֵרָאוּ פָנַי רֵיקָֽם
Tὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων φυλάξασθε ποιεῖν ἑπτὰ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα καθάπερ ἐνετειλάμην σοι κατὰ τὸν καιρὸν τοῦ μηνὸς τῶν νέων ἐν γὰρ αὐτῷ ἐξῆλθες ἐξ Αἰγύπτου οὐκ ὀφθήσῃ ἐνώπιόν μου κενός.

Sau în Levitic 23, 5-6:

În prima lună, în ziua a 14-a a lunii, la căderea serii, este Paştele închinat Domnului – Iahve (Pesah le-Iahve/פֶּסַח לַיהוָֽה – când se jertfeşte mielul)
Iar în ziua a 15-a a lunii acesteia este sărbătoarea azimilor închinată Domnului – Iahve (hag ha-maţot le-Iahve/ חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה). Şapte zile azime să mâncaţi.
בַּחֹדֶשׁ הָרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבָּיִם פֶּסַח לַיהוָֽה
וּבַחֲמִשָּׁה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ הַזֶּה חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה שִׁבְעַת יָמִים מַצֹּות תֹּאכֵֽלוּ
ἐν τῷ πρώτῳ μηνὶ ἐν τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἀνὰ μέσον τῶν ἑσπερινῶν πάσχα τῷ κυρίῳ
καὶ ἐν τῇ πεντεκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς τούτου ἑορτὴ τῶν ἀζύμων τῷ κυρίῳ ἑπτὰ ἡμέρας ἄζυμα ἔδεσθε.

Când se pregăteau să fugă din Egipt, evreii conduşi de Moise, au făcut un ultim ospăţ. În grabă ! De fapt, nu făceau altceva decât ce făcuseră şi strămoşii lor nomazi de Paşte: au mâncat un miel fript pentru că aşa-l mâncau şi nomazii, fript afară, în proțap, și nu fiert în oale, care erau greu de cărat, aşa cum greu de cărat ar fi fost şi vasele mari și ustensile de gătit.

L-au mâncat cu pâine nedospită (folosită și azi de beduini) pentru că se păstra mai mult. Pâinea nedospită era un fel de lipie foarte subțire, din făină și apă, coaptă pe piatră sau pe plită încinsă (aşa cum se coace și azi în Sinai) și cu ierburi amare, crude, din deșert, care dau mielului fript un gust şi o savoare unice.

Aceste lipii vor deveni, în tradiția biblică, după sedentarizarea în Canaan, azimele de la sărbătoarea azimilor. Azimele erau altceva decât lipiile nomazilor. Erau nişte turtiţe nedospite, făcute din orzul cel nou, în luna aviv, la sărbătoarea recoltei primei cereale: orzul. Mața-ua sau azima celebra începutul recoltei orzului – primul care se cocea.

De spus, în treacăt, că după întoarcerea evreilor din exilul din Babilon, luna aviv s-a numit nisan şi că, după reforma regelui Iosia, adică după scrierea Deuteronomului, în anul 622 î. Hr., Paştele şi Azmele, sărbătoarea contopită, au devenit o sărbătoare cu pelerinaj la Templul din Ierusalim.

Nisan (נִיסָן) sau „luna fericirii” este un nume asiro-babilonian care, de fapt, poate proveni din sumerianul nissag: „primele roade”.

Ca o scurtă concluzie, Paștele şi Azimile erau sunt legate de primele roade și de primii născuți ai turmei, consacrate/consacraţi lui Iahve.

Azimă descoperită în Teba, Egipt. British Museum

c. Data celebrării Pesah-ului și a Azimilor

Și Pesah/Trecerea și Mațot/Azimile, se sărbătoreau în luna aviv, prima lună a anulului evreiesc, „luna spicelor verzi”. Aviv (אָבִיב), în ebraică, vine dintr-un radical care înseamnă „a fi fraged, proaspăt, crud, tânăr, verde, abia răsărit” și înseamnă: spic verde (de orz), boabe/cereale crude, și, mai ales, orz. Așadar, o lună a germinației, a spicelor crude, verzi ! Se suprapune peste jumătate din martie și jumătate din aprilie din calendarul nostru. De altfel, traducătorii Bibliei în greacă (Septuaginta) au tradus luna aviv cu min ton neon/ μήν τῶν νέων, adică luna (spicelor) noi.

Sărbătoarea Paștelui și a Azimilor începea în ziua a 14-a a lunii aviv, după apusul soarelui, seara, și ținea șapte zile: între 15 și 21 ale lunii, ziua de 14 fiind considerată, totuși, ajunul sărbătorii. De fapt, la evreii nomazi, în epoca pre-israeliteană, Azimile fuseseră un festival de primăvară de șapte zile, pentru că Paștele/Pesah-ul fusese doar ziua de Anul Nou.

Iată ce se spune în Exod, 13, 6:

Șapte zile să mănânci azime (mațot/ מַצֹּת) și în ziua a șaptea este sărbătoarea închinată Domnului – Iahve.
שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּת וּבַיֹּום הַשְּׁבִיעִי חַג לַיהוָֽה
ἓξ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα τῇ δὲ ἡμέρᾳ τῇ ἑβδόμῃ ἑορτὴ κυρίου.

Și iată ce scrie în Numerii, Cartea Numerelor, Num. 9, 5:

Şi au făcut Paştele (ha-pesah/הַפֶּסַח) în prima lună, în ziua a 14-a a lunii, seara, în pustiul Sinai. Tot ce i-a poruncit Iahve lui Moise, întocmai au făcut fiii lui Israel.
וַיַּעֲשׂוּ אֶת־הַפֶּסַח בָּרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבַּיִם בְּמִדְבַּר סִינָי כְּכֹל אֲשֶׁר צִוָּה יְהוָה אֶת־מֹשֶׁה כֵּן עָשׂוּ בְּנֵי יִשְׂרָאֵֽל

ἐναρχομένου τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἐν τῇ ἐρήμῳ τοῦ Σινα καθὰ συνέταξεν κύριος τῷ Μωυσῇ οὕτως ἐποίησαν οἱ υἱοὶ Ισραηλ.

Cât despre Paștele lui Iisus, Paștele creștinilor, în episodul următor…

Aviv, orz verde

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XV) – TAINA MORMÂNTULUI GOL

28 viernes Abr 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

înviere, Evanghelie, șabat, Flavius Josephus, Iisus Hristos, Ioan, Luca, Marcu, Matei, Paște, pericopă evanghelică

Un mormânt gol și o promisiune împlinită: învierea este o realitate !

În această Duminică la liturghie se citește un fragment din Evanghelia după Marcu, din capitolele 15 și 16: 15, 43-47 și 16, 1-8. Acesta este centrul tuturor Evangheliilor pentru că povestea pe care o spun evangheliștii arată că învierea din morți este posibilă.

Învierea, aceasta este promisiunea pe care o făcuse Iisus ucenicilor și celor care credeau că El este Fiul și Trimisul/Unsul lui Dumnezeu. Iar povestea mormântului gol o adeverește ! Niciodată până acum în poveștile, miturile, legendele niciunui popor nu se vorbise despre vreun zeu care să moară și să învieze numai și numai ca să le arate oamenilor că moartea este doar o trecere… spre viață !

Iată textul:

Marcu, 15, 42-47 și 16, 1-8: Și pentru că se făcuse seară și pentru că era vineri, adică ajunul Șabatului, Iosif din Arimateea, un venerabil membru al Sanhedrinului, care, și el, era unul din cei care credeau că se apropie împărăția lui Dumnezeu, a venit la Pilat și, îndrăznind, a intrat la el și i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat (nevenindu-i să creadă că Iisus murise atât de repede) și, chemându-l pe centurion (ul însărcinat cu execuția), l-a întrebat dacă se sfârșise de mult. Aflând de la centurion (că Iisus murise), i-a dăruit trupul Lui lui Iosif care, cumpărând o pânză de in, un lințoliu, și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în ea și L-a depus într-un mormânt, care era săpat în stâncă, după care a rostogolit o piatră peste intrarea mormântului. Maria Magdalena și Maria, (mama) lui Iosis, priviseră unde era pus Iisus. Și, după ce a trecut Șabatul (sâmbăta), Maria Magdalena, Maria, (mama) lui Iacob, și Salomea au cumpărat uleiuri parfumate ca să vină și să-L ungă. Și dis-de-dimineață, la răsăritul soarelui, în prima zi a săptămânii, vin ele la mormânt. Și își spuneau între ele: cine ne va rostogoli piatra care acoperă intrarea în mormânt ? Ridicându-și ochii, au văzut că piatra era rostogolită – și era o piatră foarte mare ! Intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând (pe lespedea din) în dreapta, înveșmântat într-o robă albă și s-au înfricoșat. Tânărul le-a zis: nu vă minunați și nu vă fie frică. Pe Iisus Îl căutați, Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar, mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru: a plecat înaintea voastră, spre Galileea. O să-L vedeți acolo, precum v-a spus. Și ieșind ele, au fugit de la mormânt. Le cuprinsese spaima și nu mai știau de ele și n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.

Καὶ ἤδη ὀψίας γενομένης, ἐπεὶ ἦν παρασκευή, ὅ ἐστι προσάββατον, ἐλθὼν ᾿Ιωσὴφ ὁ ἀπὸ ᾿Αριμαθαίας, εὐσχήμων βουλευτής, ὃς καὶ αὐτὸς ἦν προσδεχόμενος τὴν βασιλείαν τοῦ Θεοῦ, τολμήσας εἰσῆλθε πρὸς Πιλᾶτον καὶ ᾐτήσατο τὸ σῶμα τοῦ ᾿Ιησοῦ. ὁ δὲ Πιλᾶτος ἐθαύμασεν εἰ ἤδη τέθνηκε, καὶ προσκαλεσάμενος τὸν κεντυρίωνα ἐπηρώτησεν αὐτὸν εἰ πάλαι ἀπέθανε· καὶ γνοὺς ἀπὸ τοῦ κεντυρίωνος, ἐδωρήσατο τὸ σῶμα τῷ ᾿Ιωσήφ. καὶ ἀγοράσας σινδόνα καὶ καθελὼν αὐτὸν ἐνείλησε τῇ σινδόνι καὶ κατέθηκεν αὐτὸν ἐν μνημείῳ, ὃ ἦν λελατομημένον ἐκ πέτρας, καὶ προσεκύλισε λίθον ἐπὶ τὴν θύραν τοῦ μνημείου. ἡ δὲ Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ καὶ Μαρία ᾿Ιωσῆ ἐθεώρουν ποῦ τίθεται. ΚΑΙ διαγενομένου τοῦ σαββάτου Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ καὶ Μαρία ἡ τοῦ ᾿Ιακώβου καὶ Σαλώμη ἠγόρασαν ἀρώματα ἵνα ἐλθοῦσαι ἀλείψωσιν αὐτόν. καὶ λίαν πρωῒ τῆς μιᾶς σαββάτων, ἔρχονται ἐπὶ τὸ μνημεῖον, ἀνατείλαντος τοῦ ἡλίου. καὶ ἔλεγον πρὸς ἑαυτάς· τίς ἀποκυλίσει ἡμῖν τὸν λίθον ἐκ τῆς θύρας τοῦ μνημείου; καὶ ἀναβλέψασαι θεωροῦσιν ὅτι ἀποκεκύλισται ὁ λίθος· ἦν γὰρ μέγας σφόδρα. καὶ εἰσελθοῦσαι εἰς τὸ μνημεῖον εἶδον νεανίσκον καθήμενον ἐν τοῖς δεξιοῖς, περιβεβλημένον στολὴν λευκήν, καὶ ἐξεθαμβήθησαν. ὁ δὲ λέγει αὐταῖς· μὴ ἐκθαμβεῖσθε· ᾿Ιησοῦν ζητεῖτε τὸν Ναζαρηνὸν τὸν ἐσταυρωμένον· ἠγέρθη, οὐκ ἔστιν ὧδε· ἴδε ὁ τόπος ὅπου ἔθηκαν αὐτόν. ἀλλ᾿ ὑπάγετε εἴπατε τοῖς μαθηταῖς αὐτοῦ καὶ τῷ Πέτρῳ ὅτι προάγει ὑμᾶς εἰς τὴν Γαλιλαίαν· ἐκεῖ αὐτὸν ὄψεσθε, καθὼς εἶπεν ὑμῖν. καὶ ἐξελθοῦσαι ἔφυγον ἀπὸ τοῦ μνημείου· εἶχε δὲ αὐτὰς τρόμος καὶ ἔκστασις, καὶ οὐδενὶ οὐδὲν εἶπον· ἐφοβοῦντο γάρ.

Suntem în ajunul șabatului și, totodată, în ajunul Paștelui, dat fiind că, în acel an, Paștele cădea de șabat, anul 30 d. Hr. Ca să înțelem povestea evangheliștilor trebuie să lămurim câteva lucruri care țin de realitatea în care se aflau:

Evreii nu dădeau nume zilelor săptămânii, ci … numere.

Șabatul era ziua a șaptea și cea mai importantă zi a săptămânii, pentru că Dumnezeu crease lumea în șase zile și în a șaptea o desăvârșise, o binecuvântase și o sfințise și… se odihnise. Scrie în Geneză:

Gen 2,2:

Și a desăvârșit Elohim (Dumnezeu) în ziua a șaptea lucrarea Lui pe care a făcut-o și s-a odihnit în ziua a șaptea după toată lucrarea Lui

וַיְכַל אֱלֹהִים בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי מְלַאכְתֹּו אֲשֶׁר עָשָׂה וַיִּשְׁבֹּת בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי מִכָּל־מְלַאכְתֹּו אֲשֶׁר עָשָֽׂה

Această zi, a șaptea, era ziua sfântă a săptămânii pentru că, în ziua a șaptea, lumea făcută de Dumnezeu era deja perfectă. De aceea, în iudaism, numărul șapte este numărul lui Dumnezeu ! Și numele ei șabat/ שַׁבָּת (σάββατον în greacă) vine de la verbul șavat/ שָׁבַת, a se opri din, a înceta să, a se odihni.

Așadar șabatul este ziua perfectă, divină și … de odihnă, în care nu se lucrează nimic, nu se călătorește și nici măcar focul nu se aprinde și nici înmormântări nu se fac.

Dacă șabatul este ziua a șaptea, celelalte zile ale săptămânii se numărau de la ea, astfel că ziua următoare se numește iom rișon/ יום ראשון, adică capul săptămânii, prima zi, următoarea iom șeni/ יום שני, adică ziua a doua și tot așa.

Ziua a șasea, iom șiși/ יום ששי, care era ajunul șabatului, evreii elenizați și elenizanți o numeau cu un cuvânt grecesc: paraschevi/παρασκευή care înseamnă pregătire, pentru că în ziua a șasea se făceau toate pregătirile pentru șabat, se pregătea șabatul, când nu se putea face mai nimic. De aceea Marcu explică ce este paraschevi/παρασκευή: prosavaton/ προσάββατον, ziua dinaintea șabatului, ajunul șabatului.

Atunci, ajunul șabatului este pentru noi vineri, șabatul este sâmbăta (de aici și vine sâmbătă, din savaton/ σάββατον) și ziua următoare, iom rișon este duminica. De altfel după Înviere, pentru iudeo-creștini și apoi pentru creștini ziua sfântă n-a mai fost șabatul, ci ziua următoare, în care ucenicele lui Iisus au descoperit că mormântul Lui era gol și îngerul sau îngerii le-au spus că Iisus înviase. Așadar Ziua Învierii ! În greacă ea s-a numit kiriaki/ κυριακή, de la kirios/ Κύριος Domnul, adică ziua Domnului. Kiriaki a fost tradusă în latină: dies dominica, adică ziua Domnului, de unde în română duminică.

Șabatul începe vineri seara, după asfințitul soarelui, și se termină sâmbătă seara, după asfințit, când apar primele trei stele pe cer, asta pentru că calendarul evreiesc este unul lunar. Și, ziua pentru evrei începea la apus și se termina la apusul următor.

De șabat nu se lucrează

Pentru că șabatul era o zi închinată lui Dumnezeu, de odihnă totală și de devoțiune, o zi în care înmormântarea era interzisă, Iosif Arimateanul se grăbește să-L îngroape pe Iisus înainte de apusul soarelui, adică înainte de a începe șabatul și, desigur, înainte de cina pascală, pentru că era și ajunul Paștelui. Așadar trupul lui nu putea rămâne pe cruce, pentru că, după credința evreilor, ar fi… spurcat întregul pământ și lumea.

De altfel, una din legile Torei spune că un mort trebuie îngropat cât mai repede, în aceeași zi, pentru că un cadavru este purtător de miasmă (ca și în Grecia veche), este adică impur, și, de aceea, de natură să spurce lumea și să atragă blestemul lui Dumnezeu, așa cum apare și în Deuteronom 21, 22-23:

וְכִֽי־יִהְיֶה בְאִישׁ חֵטְא מִשְׁפַּט־מָוֶת וְהוּמָת וְתָלִיתָ אֹתֹו עַל־עֵֽץ

לֹא־תָלִין נִבְלָתֹו עַל־הָעֵץ כִּֽי־קָבֹור תִּקְבְּרֶנּוּ בַּיֹּום הַהוּא כִּֽי־קִלְלַת אֱלֹהִים תָּלוּי וְלֹא תְטַמֵּא אֶת־אַדְמָתְךָ אֲשֶׁר יְהוָה אֱלֹהֶיךָ נֹתֵן לְךָ נַחֲלָֽה

Și când un bărbat are un păcat ce se pedepsește cu moartea, după ce fost executat și după ce l-ai spânzurat de copac (drept învățătură pentru alții–n.n.)

Să nu rămână peste noapte trupul lui mort în copac, ci de îngropat să-l îngropi în aceeași zi, pentru că (a lăsa) un spânzurat (neîngropat) este blestemul lui Dumnezeu, ca să nu pângărești pământul pe care Domnul Dumnezeu ți l-a dat ție moștenire

Aici să spunem, în treacăt, că moartea lui Iisus în ajunul Paștelui este simbolică. Cum Paștele nu este altcea decât vechiul An Nou de primăvară în civilizația mesopotamiană, moartea Lui se petrece chiar în ajunul … Anului Nou și învierea Lui chiar în ziua Anului Nou !

Așadar Iosif din Arimateea are grijă ca în ajunul șabatului și al Paștelui, deopotrivă, cum am spune noi azi în vinerea Paștelui, trupul lui Iisus să fie pus în mormânt. Nu avea prea mult timp: Iisus murise pe la ora 3 după-amiază (ora a noua după împărțirea romană) și trupul lui trebuia pregătit și dus în mormânt.

Ale cui sunt trupurile răstigniților ?

De regulă, trupurile condamnaților la moarte, care erau proprietatea statului roman, nu erau înmormântate, nu erau date familiei sau rudelor, ci erau lăsate pradă vulturilor și păsărilor. Istoricul roman Tacit, în Annale (6,29) spune că executaților le era interzisă înmormântarea și că erau deposedați de bunuri. Sau erau îngropate în grotele care slujeau de morminte comune, săpate în stâncile de lângă Golgota.

Așadar Pilat, procuratorul roman, era singurul care hotăra soarta trupurilor răstigniților. Și el era nerăbdător să-i vadă înmormântați pe toți cei trei răstigniți, pe Iisus și pe cei doi tâlhari, asta pentru că voia să arate că respectă legile supușilor evrei ai Romei. Și, mai ales, pentru că nu voia tulburări de Paște. Așa se face că i-a dat trupul lui Iisus lui Iosif și că a îngăduit să aibă parte de un mormânt și așa se face că a grăbit moartea celor doi tâlhari, cărora li s-au zdrobit fluierele picioarelor. Asta pentru că agonia pe cruce putea dura ore și zile.

Aceste lucruri explică împrejurările îngropării Iisus. Acum să vedem cine este Iosif din Arimateea.

Iosif din Arimateea, ucenicul ascuns al lui Iisus

Marcu povestește că Iosif din Arimateea s-a îngrijit de îngroparea lui Iisus. Cine era el ?

Era un membru de vază al Sinedriului/Sanhedrinului și un om bun și drept, după cum spune Luca. Un om bogat care ucenicise pe lângă Iisus, care fusese ucenicul Lui și care L-a pus pe Iisus în mormântul lui nou, cum spune Matei. Un ucenic ascuns al lui Iisus, cum spune Ioan.

Iosif din Arimateea (Ramataim, azi Rentis ) conducea, de fapt, un grup de farisei din Sanhedrin, înclinați să creadă în Iisus – Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel așteptat, opozanți ai saduceilor care formau majoritatea în Sanhedrin.

El a fost omul care care s-a opus condamnării lui Iisus și care a înfruntat pericolul de a fi acuzat și el de blasfemie, de vreme ce apăra un… blasfemiator.

De fapt, Iosif a trecut peste toate regulile de puritate ale unui rabin: a devenit impur o dată pentru că a intrat în Pretoriu, la Pilat, procuratorul roman: intrase în contact cu un … păgân, un neevreu. Lucru care-l împiedica să sărbătorească Paștele, să stea la masă la cina de Paște și, în același timp, la cea de șabat.

În al doilea rând pentru că a atins un trup mort, un cadavru.

Și totuși, nu i-a mai păsat de nici o regulă de puritate. Înțelese că puritatea însemna altceva: iubire.

Din iubire a cumpărat pentru Iisus un giulgiu din cea mai bună pânză, cea de in alb, prețios; din iubire L-a coborât de pe cruce și L-a dus (cu câteva ajutoare) la mormântul pe care și-l făcuse lângă Golgota, dealul unde fusese răstignit Iisus. Îl ajutase, se pare, și Nicodim, un fariseu bogat, cu mare trecere, care L-a onorat pe Iisus, ca pe un rege, cu cele o sută de livre (cam 33 de kg) de smirnă și aloe.

Să spunem aici că uleiurile parfumate cu care voiau să-I ungă trupul femeile care asistaseră la răstignire și care veniseră cu El din Galileea erau scumpe și și le puteau îngădui doar familiile bogate…

… așa cum doar familiile bogate își puteau cumpăra un mormânt… de familie lângă Golgota.

Lângă Golgota era o veche pietrărie acoperită cu pământ și transformată în necropolă și loc cu grădini, în afara zidurilor Ierusalimului. Lui Iosif și ajutoarelor sale nu le-a fost foarte greu să-L aducă pe Iisus la mormântul aflat la 50 de metri de locul răstignirii. Un mormânt nou, de familie, care trebuie că avea două camere: un atriu și camera funerară, în interiorul stâncii și o intrare cu grilaj sau cu o poartă protejată de o piatră ce se rostogolea pe un șanț săpat în stâncă.

Acesta este, deci, poate cel mai de vază ucenic al lui Iisus și cel care și-a asumat rolul de rudă a Lui, îngrijindu-se de mormânt.

PUNEREA IN MORMANT Iosif din Arimateea, miniatură dintr-o Psaltire, manuscris, secolul al IX-lea, Mănăstirea Pantocrator, Sfântul Munte Athos

Cel mai important moment este, însă, descoperirea mormântului … gol când ucenicelor îngerul Domnului le spune că Iisus a înviat: dovada că învierea promisă de El era realitate !

Cât despre tânărul care le întâmpină pe ucenicele lui Iisus, el este, după înfățișare un înger, un mesager al lui Dumnezeu. Se pare că și unii evreii, nu numai grecii, își închipuiau că Dumnezeu se înfățișează oamenilor sub chipul unui tânăr frumos și înalt și că toți îngerii se aseamănă cu tinerii frumoși și bine făcuți.

Înfățișarea lui este o promisiune pentru viața de după moarte, în lumea perfectă a lui Dumnezeu locuită de ființe … perfecte.

Un loc interesant este cel din Flavius Josephus (Antichități iudaice, 5,8,2) unde istoricul evreu repovestește nașterea lui Samson din Judecători (cap. 13):

Când era singură acasă, femeii (lui Manoe, tatăl lui Samson) i s-a arătat fantasma lui Dumnezeu sub înfățișarea unui tânăr frumos și înalt care i-a vestit nașterea unui copil, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un copil frumos și vestit pentru puterea sa, de la care, când va ajunge bărbat, filistenii vor avea multe de îndurat.

μονωθείσῃ δὲ τῇ γυναικὶ φάντασμα ἐπιφαίνεται τοῦ θεοῦ νεανίᾳ καλῷ παραπλήσιον μεγάλῳ καὶ εὐαγγελιζόμενον αὐτῇ παιδὸς γονὴν κατὰ θεοῦ πρόνοιαν καλοῦ τε καὶ ῥώμην ἐπιφανοῦς, ὑφ᾽ ᾧ πονήσειν Παλαιστίνους ἀνδρουμένῳ.

În încheiere: aventura ucenicilor în Israel a început în Galileea și a sfârșit în Galileea unde a ales Iisus să-i transforme în apostolii Lui și, mai ales, ai Împărăției lui Dumnezeu și ai învierii.

***

Pentru studioși:

Matei, 27, 57-61 și 28, 1-8: Făcându-se seară (vineri-n.n.), a venit un om bogat din Arimateea, pe numele lui Iosif, care, și el, a ucenicit pe lângă Iisus. Apropiindu-se el de Pilat i-a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să-i fie dat trupul. Și luându-l, Iosif l-a înfășurat într-o pânză curată de in, într-un lințoliu curat, și l-a pus în mormântul său care era nou, un mormânt săpat în stâncă, și rostogolind o piatră mare peste intrarea mormântului, a plecat. Erau acolo Maria Magdalena și cealaltă Maria, șezând în fața mormântului. Târziu, de șabat, când se lumina de ziuă în prima zi a săptămânii (duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă Maria să vadă mormântul. Și iată, a fost cutremur mare. Un înger al Domnului, coborând din cer, apropiindu-se de mormânt, a rostogolit piatra care acoperea intrarea și s-a așezat peste ea. Fața lui era ca fulgerul și haina lui albă ca zăpada. De frica lui paznicii s-au cutremurat și s-au făcut ca morți. Iar îngerul le-a spus femeilor: nu vă temeți, voi. Știu că pe Iisus cel răstignit îl L căutați. Nu este aici. A înviat, așa cum v-a spus. Mergeți și vedeți locul unde a zăcut Domnul. Și apoi purcedeți neîntârziat și spuneți-le ucenicilor Lui că s-a sculat din morți și iată, a plecat mai înainte spre Galileea. O să-L vedeți acolo. Iată, v-am spus. Și ieșind ele repede de la mormânt, cu teamă și bucurie mare, au alergat să le dea de veste ucenicilor Lui.

Matei, 27, 57-61 și 28, 1-8:᾿Οψίας δὲ γενομένης, ἦλθεν ἄνθρωπος πλούσιος ἀπὸ ᾿Αριμαθαίας, τοὔνομα ᾿Ιωσήφ, ὃς καὶ αὐτὸς ἐμαθήτευσε τῷ ᾿Ιησοῦ· οὗτος προσελθὼν τῷ Πιλάτῳ ᾐτήσατο τὸ σῶμα τοῦ ᾿Ιησοῦ. τότε ὁ Πιλᾶτος ἐκέλευσεν ἀποδοθῆναι τὸ σῶμα. καὶ λαβὼν τὸ σῶμα ὁ ᾿Ιωσὴφ ἐνετύλιξεν αὐτὸ σινδόνι καθαρᾷ, καὶ ἔθηκεν αὐτὸ ἐν τῷ καινῷ αὐτοῦ μνημείῳ ὃ ἐλατόμησεν ἐν τῇ πέτρᾳ, καὶ προσκυλίσας λίθον μέγαν τῇ θύρᾳ τοῦ μνημείου ἀπῆλθεν. ῏Ην δὲ ἐκεῖ Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ καὶ ἡ ἄλλη Μαρία, καθήμεναι ἀπέναντι τοῦ τάφου. ΟΨΕ δὲ σαββάτων, τῇ ἐπιφωσκούσῃ εἰς μίαν σαββάτων, ἦλθε Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ καὶ ἡ ἄλλη Μαρία θεωρῆσαι τὸν τάφον. καὶ ἰδοὺ σεισμὸς ἐγένετο μέγας· ἄγγελος γὰρ Κυρίου καταβὰς ἐξ οὐρανοῦ προσελθὼν ἀπεκύλισε τὸν λίθον ἀπὸ τῆς θύρας καὶ ἐκάθητο ἐπάνω αὐτοῦ. ἦν δὲ ἡ ἰδέα αὐτοῦ ὡς ἀστραπὴ καὶ τὸ ἔνδυμα αὐτοῦ λευκὸν ὡσεὶ χιών. ἀπὸ δὲ τοῦ φόβου αὐτοῦ ἐσείσθησαν οἱ τηροῦντες καὶ ἐγένοντο ὡσεὶ νεκροί. ἀποκριθεὶς δὲ ὁ ἄγγελος εἶπε ταῖς γυναιξί· μὴ φοβεῖσθε ὑμεῖς· οἶδα γὰρ ὅτι ᾿Ιησοῦν τὸν ἐσταυρωμένον ζητεῖτε· οὐκ ἔστιν ὧδε· ἠγέρθη γὰρ καθὼς εἶπε. δεῦτε ἴδετε τὸν τόπον ὅπου ἔκειτο ὁ Κύριος. καὶ ταχὺ πορευθεῖσαι εἴπατε τοῖς μαθηταῖς αὐτοῦ ὅτι ἠγέρθη ἀπὸ τῶν νεκρῶν, καὶ ἰδοὺ προάγει ὑμᾶς εἰς τὴν Γαλιλαίαν· ἐκεῖ αὐτὸν ὄψεσθε· ἰδοὺ εἶπον ὑμῖν. καὶ ἐξελθοῦσαι ταχὺ ἀπὸ τοῦ μνημείου μετὰ φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης ἔδραμον ἀπαγγεῖλαι τοῖς μαθηταῖς αὐτοῦ.

***

Luca, 23, 50-56 și 24, 1-12: Și iată un bărbat, pe numele lui Iosif, membru al Sanhedrinului (sinedriului), bărbat bun și drept – el nu se alăturase hotărârării și faptei lor – din Arimatea de loc, o cetate a Iudeilor, care, și el, era unul din cei care credeau că se apropie împărăția lui Dumnezeu, venind la Pilat i-a cerut trupul lui Iisus și, coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în lințoliu și L-a pus într-un mormânt săpat unde nu fusese nimeni niciodată îngropat. Era vineri noaptea, ajunul șabatului, și se lumina de ziuă pentru șabat. Și urmându-l, femeile care veniseră cu Iisus din Galileea au văzut mormântul și cum trupul Lui a fost pus înăuntru și întrocându-se, au pregătit uleiuri parfumate și miruri, iar de șabat s-au odihnit, după poruncă. În prima zi a săptămânii, după șabat, când încă nu se luminase bine de ziuă, au venit la mormânt aducând miresmele pe care le pregătiseră, și încă câteva femei împreună cu ele. Au găsit piatra de la intrare rostogolită și intrând, n-au aflat acolo trupul Domnului Iisus. Și stând ele ca încremenite, neștiind ce să facă, iată doi bărbați stăteau în fața lor, în haine scăpărătoare. Văzându-le înspăimântate și cu fețele plecate spre pământ, le-au spus: de ce-L căutați pe cel viu cu morții ? Nu este aici, ci a înviat. Amintiți-vă ce v-a spus pe când era în Galileea, că trebuie ca Fiul Omului să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit pe cruce și să învie în a treia zi. Și ele și-au adus aminte de aceste cuvinte ale Lui și, întorcându-se de la mormânt, le-au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți. Și erau Maria Magdalena și Ioana și Maria, (mama) lui Iacob și celelalte femei care erau cu ele cele care le-au spus apostolilor acestea. Și lor li s-a părut că e nebunie ce ziceau ele și nu le-au crezut. Iar Petru, sculându-se, a alergat la mormânt și aplecându-se a văzut doar fâșiile de in lăsate și a plecat acasă la el, minunându-se de acel lucru.

Luca, 23, 50-56 și 24, 1-12: Καὶ ἰδοὺ ἀνὴρ ὀνόματι ᾿Ιωσήφ, βουλευτὴς ὑπάρχων καὶ ἀνὴρ ἀγαθὸς καὶ δίκαιος. οὗτος οὐκ ἦν συγκατατεθειμένος τῇ βουλῇ καὶ τῇ πράξει αὐτῶν, ἀπὸ ᾿Αριμαθαίας, πόλεως τῶν ᾿Ιουδαίων, ὃς προσεδέχετο καὶ αὐτὸς τὴν βασιλείαν τοῦ Θεοῦ, οὗτος προσελθὼν τῷ Πιλάτῳ ᾐτήσατο τὸ σῶμα τοῦ ᾿Ιησοῦ, καὶ καθελὼν αὐτὸ ἐνετύλιξε σινδόνι καὶ ἔθηκεν αὐτὸ ἐν μνήματι λαξευτῷ, οὗ οὐκ ἦν οὐδεὶς οὐδέπω κείμενος· καὶ ἡμέρα ἦν παρασκευή, σάββατον ἐπέφωσκε. Κατακολουθήσασαι δὲ αἱ γυναῖκες, αἵτινες ἦσαν συνεληλυθυῖαι αὐτῷ ἐκ τῆς Γαλιλαίας, ἐθεάσαντο τὸ μνημεῖον καὶ ὡς ἐτέθη τὸ σῶμα αὐτοῦ, ὑποστρέψασαι δὲ ἡτοίμασαν ἀρώματα καὶ μύρα. καὶ τὸ μὲν σάββατον ἡσύχασαν κατὰ τὴν ἐντολήν. Τῌ δὲ μιᾷ τῶν σαββάτων ὄρθρου βαθέος ἦλθον ἐπὶ τὸ μνῆμα φέρουσαι ἃ ἡτοίμασαν ἀρώματα, καί τινες σὺν αὐταῖς. εὗρον δὲ τὸν λίθον ἀποκεκυλισμένον ἀπὸ τοῦ μνημείου, καὶ εἰσελθοῦσαι οὐχ εὗρον τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου ᾿Ιησοῦ. καὶ ἐγένετο ἐν τῷ διαπορεῖσθαι αὐτὰς περὶ τούτου καὶ ἰδοὺ ἄνδρες δύο ἐπέστησαν αὐταῖς ἐν ἐσθήσεσιν ἀστραπτούσαις. ἐμφόβων δὲ γενομένων αὐτῶν καὶ κλινουσῶν τὸ πρόσωπον εἰς τὴν γῆν, εἶπον πρὸς αὐτάς· τί ζητεῖτε τὸν ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν; οὐκ ἔστιν ὧδε, ἀλλ᾿ ἠγέρθη· μνήσθητε ὡς ἐλάλησεν ὑμῖν ἔτι ὢν ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ, λέγων ὅτι δεῖ τὸν υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου παραδοθῆναι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων ἁμαρτωλῶν καὶ σταυρωθῆναι, καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἀναστῆναι. καὶ ἐμνήσθησαν τῶν ρημάτων αὐτοῦ, καὶ ὑποστρέψασαι ἀπὸ τοῦ μνημείου ἀπήγγειλαν ταῦτα πάντα τοῖς ἕνδεκα καὶ πᾶσι τοῖς λοιποῖς. ἦσαν δὲ ἡ Μαγδαληνὴ Μαρία καὶ ᾿Ιωάννα καὶ Μαρία ᾿Ιακώβου καὶ οἱ λοιπαὶ σὺν αὐταῖς, αἳ ἔλεγον πρὸς τοὺς ἀποστόλους ταῦτα. καὶ ἐφάνησαν ἐνώπιον αὐτῶν ὡσεὶ λῆρος τὰ ρήματα αὐτῶν, καὶ ἠπίστουν αὐταῖς. ὁ δὲ Πέτρος ἀναστὰς ἔδραμεν ἐπὶ τὸ μνημεῖον, καὶ παρακύψας βλέπει τὰ ὀθόνια κείμενα μόνα, καὶ ἀπῆλθε πρὸς ἑαυτὸν θαυμάζων τὸ γεγονός.

***

Ioan 19, 38-42 și 20, 1-10: După acestea l-a rugat pe Pilat Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Iisus, un ucenic ascuns de teama iudeilor, să ridice trupul lui Iisus și Pilat i-a îngăduit. A venit așadar și a ridicat trupul lui Iisus. A venit și Nicodim, cel care venise la Iisus mai înainte, noaptea, aducând un amestec de smirnă și aloe de o sută de livre. Au luat trupul lui Iisus și l-au înfășurat în fâșii de pânză de in (îmbibate) în uleiuri parfumate, așa cum se face, după obicei, înmormântarea la iudei. Și în locul unde a fost răstignit era o grădină și în grădină un mormânt nou în care nu fusese îngropat nimeni niciodată. L-au pus acolo pe Iisus pentru că era vineri, ajunul șabatului iudeilor, și pentru că era aproape. Iar în prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a venit dis-de-dimineață, când încă mai era întuneric afară, la mormânt și vede piatra care acoperea intratea mormântului, ridicată. Și aleargă și vine la Simon Petru și la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus (Ioan) și le spune: L-au luat pe Domnul din mormânt și n-am văzut unde L-au pus. Și au ieșit atunci Petru și celălalt ucenic și au venit la mormânt. Amândoi alergau împreună, dar celălat ucenic (Ioan) alerga mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt și aplecându-se, vede fășiile de in lăsate, dar n-a intrat. Vine și Simon Petru în urma lui și a intrat în mormânt și vede fâșiile de pânză lăsate jos și sudariul (mahrama), care fusese pe capul lui Iisus și care nu era la un loc cu fâșiile, ci deoparte, înfășurat într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic, care ajunsese primul la mormânt și a văzut și a crezut. Căci încă nu știau scriptura, anume că El trebuia să învieze din morți. Și ucenicii au plecat din nou acasă.

Ioan 19, 38-42 și 20, 1-10: Μετὰ δὲ ταῦτα ἠρώτησε τὸν Πιλᾶτον ᾿Ιωσὴφ ὁ ἀπὸ ᾿Αριμαθαίας, ὢν μαθητὴς τοῦ ᾿Ιησοῦ, κεκρυμμένος δὲ διὰ τὸν φόβον τῶν ᾿Ιουδαίων, ἵνα ἄρῃ τὸ σῶμα τοῦ ᾿Ιησοῦ· καὶ ἐπέτρεψεν ὁ Πιλᾶτος. ἦλθεν οὖν καὶ ἦρε τὸ σῶμα τοῦ ᾿Ιησοῦ. ἦλθε δὲ καὶ Νικόδημος ὁ ἐλθὼν πρὸς τὸν ᾿Ιησοῦν νυκτὸς τὸ πρῶτον, φέρων μῖγμα σμύρνης καὶ ἀλόης ὡς λίτρας ἑκατόν. ἔλαβον οὖν τὸ σῶμα τοῦ ᾿Ιησοῦ καὶ ἔδησαν αὐτὸ ἐν ὀθονίοις μετὰ τῶν ἀρωμάτων, καθὼς ἔθος ἐστὶ τοῖς ᾿Ιουδαίοις ἐνταφιάζειν. ἦν δὲ ἐν τῷ τόπῳ ὅπου ἐσταυρώθη κῆπος, καὶ ἐν τῷ κήπῳ μνημεῖον καινόν, ἐν ᾧ οὐδέπω οὐδεὶς ἐτέθη· ἐκεῖ οὖν διὰ τὴν παρασκευὴν τῶν ᾿Ιουδαίων, ὅτι ἐγγὺς ἦν τὸ μνημεῖον, ἔθηκαν τὸν ᾿Ιησοῦν. Τῌ δὲ μιᾷ τῶν σαββάτων Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ ἔρχεται πρωῒ, σκοτίας ἔτι οὔσης, εἰς τὸ μνημεῖον, καὶ βλέπει τὸν λίθον ἠρμένον ἐκ τοῦ μνημείου. τρέχει οὖν καὶ ἔρχεται πρὸς Σίμωνα Πέτρον καὶ πρὸς τὸν ἄλλον μαθητὴν ὃν ἐφίλει ὁ ᾿Ιησοῦς, καὶ λέγει αὐτοῖς· ἦραν τὸν Κύριον ἐκ τοῦ μνημείου, καὶ οὐκ οἴδαμεν ποῦ ἔθηκαν αὐτόν. ἐξῆλθεν οὖν ὁ Πέτρος καὶ ὁ ἄλλος μαθητὴς καὶ ἤρχοντο εἰς τὸ μνημεῖον. ἔτρεχον δὲ οἱ δύο ὁμοῦ· καὶ ὁ ἄλλος μαθητὴς προέδραμε τάχιον τοῦ Πέτρου καὶ ἦλθε πρῶτος εἰς τὸ μνημεῖον,καὶ παρακύψας βλέπει κείμενα τὰ ὀθόνια, οὐ μέντοι εἰσῆλθεν. ἔρχεται οὖν Σίμων Πέτρος ἀκολουθῶν αὐτῷ, καὶ εἰσῆλθεν εἰς τὸ μνημεῖον καὶ θεωρεῖ τὰ ὀθόνια κείμενα, καὶ τὸ σουδάριον, ὃ ἦν ἐπὶ τῆς κεφαλῆς αὐτοῦ, οὐ μετὰ τῶν ὀθονίων κείμενον, ἀλλὰ χωρὶς ἐντετυλιγμένον εἰς ἕνα τόπον. τότε οὖν εἰσῆλθε καὶ ὁ ἄλλος μαθητὴς ὁ ἐλθὼν πρῶτος εἰς τὸ μνημεῖον, καὶ εἶδε καὶ ἐπίστευσεν· οὐδέπω γὰρ ᾔδεισαν τὴν γραφὴν ὅτι δεῖ αὐτὸν ἐκ νεκρῶν ἀναστῆναι. ᾿Απῆλθον οὖν πάλιν πρὸς ἑαυτοὺς οἱ μαθηταί.

LUCRĂRI CONSULTATE:
Marco, Adalberto Sisti, Edizioni Paoline, Milano, 1991
Luca, Carlo Ghidelli, Edizioni Paoline, Milano, 1986
Matteo, Angelo Lancellotti, Edizioni Paoline, Milano, 1986
Giovanni, Giuseppe Segalla, Edizioni Paoline, Milano, 1986
Iisus, un profil biografic, Armand Puig, Ed. Meronia, București, 2016
Dicționar Enciclopedic de Iudaism, Ed. Hasefer, București, 2000
Η Καινή Διαθήκη του Ν. Τρεμπέλα, Ο Σωτήρ, Αθήναι, 1993

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Lumina de Paște de la Ierusalim

10 viernes Abr 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

înviere, Ierusalim, Iisus Hristos, Paște, sfânta lumină

Lumina misterioasă care apare în fiecare an pe mormântul lui Iisus Hristos, de nicăieri, nu este altceva decât o epifanie. Mesajul ei ? Reînnoirea vieții.

Lumina care apare de nicăieri, în Sâmbăta dinaintea Paștelui ortodox, în Biserica Învierii sau a Sfântului Mormânt de la Ierusalim, este o epifanie sau o teofanie, adică o arătare a lui Iisus Hristos în chip de lumină și foc.

Ce mesaj are ea ? Unul dublu: acela că fiecare ființă din lume… renaște și că lumea întreagă este alcătuită din … lumină…… lucru pe care fizicienii l-au descoperit abia în secolul recut, dar pe care strămoșii noștri străromâni îl știau deja.

De unde știm ? Din metamorfoza latinescului lumen în lume, metamorfoză ce s-a petrecut doar în română.

Lume = lumină

Din totdeauna lumina a fost pentru oameni semnul vieții și al reînnoirii ei, adică al învierii după moarte…
… iar soarele, esența cea mai luminoasă de pe pământ, apare ca întrupare a divinității dătătoare de viață în, probabil, toate culturile lumii.

Un lucru foarte puțin cunoscut este acela că, în românește, cuvântul lume s-a format din lumen, pe care l-am moștenit din latină unde însemna … lumină !

Așadar, în străromână, lume a însemnat lumină…
… și mai târziu a început să însemne: tot ce se află sub soare, adică… sub lumină.

E limpede că, pentru inițiații strămoșilor noștri, lumina era… esența adevărată a lumii, materia din care e făcută și din care suntem făcuți și noi.

Ceea ce spun și azi fizicienii care au descoperit că toți suntem alcătuiți din particule de lumină, fotoni…
… și că „viața se petrece sub forma unor izbucniri mici și scurte de lumină,numite cuante”.

Nu întâmplător strămoșii noștri numesc țara morților „lumea cealaltă” care nu este atât tărâmul celălalt, ci… lumina cealaltă.

Nu i-au spus nici infern, adică țara de jos/de sub pământ, nici tărâmul umbrelor sau al spiritelor, ca romanii și grecii, ci simplu: lumea cealaltă.
Se gândeau la… lumina cealaltă, cea care avea să le dea o altă viață, cea fără de moarte.

Nu întâmplător există sărbători și ceremonii ale luminii în care se aprind lumânări, făclii, torțe, candele, sărbători pe care lumea noastră le-a moștenit de la cea veche…
… mai precis de la misteriile lumii vechi, care nu erau altceva decât o promisiune a nemuririi.

Iarăși, nu întâmplător, creștinii își petrec morții cu lumânări aprinse și le aprind lumânări și candele la morminte: este rămășița unor străvechi obiceiuri/rituri șamanice ale reînnoirii vieții la Anul Nou (la solstițiul de iarnă, când Soarele însuși învie și, odată cu el, lumea toată, sau, după dezvoltarea agriculturii, la echinocțiul de primăvară, în martie, când Glia învie și odată cu ea toți cei îngropați în sânul ei matern).

De pildă, Anul Nou din iarnă era așteptat toată noaptea cu focul care trebuia să rămână nestins în vatră și cu opaițe aprinse, iar Anul Nou de primăvară era întâmpinat cu o sărbătoare a luminilor.

Ea era,de fapt,o veghe de noapte,veghea obișnuită dinaintea oricărei mari sărbători.

O asemenea sărbătoare a Anului Nou de primăvară a rămas până astăzi în tradiția occidentală: Sărbătoarea Candelelor sau Sărbătoarea Luminilor (la Candelora, în italiană, la fiesta de la Candelaria sau la fiesta de la Luz, în spaniolă și la Chandeleur în franceză).

Se ținea în februarie, adică în luna purificărilor și, cu timpul, în lumea creștină, ea a devenit modelul vecerniei.

O știm de la Egeria, o tânără pelerină din Galicia (nordul Spaniei) care a „peregrinat” prin Ţara Sfântă (dar şi Egipt, Siria, Mesopotamia, Antiohia şi Constantinopol) timp de trei ani, din 381 până în 384.

În Jurnalul ei de pelerinaj, ea descrie astfel o vecernie obișnuită la Ierusalim în secolul al IV-lea:

„La ora a zecea, care aici (la Ierusalim) se cheamă licinicon (λυχνικόν = vecernie, slujbă ţinută la lumina lumânărilor-n.n.) şi căreia noi îi zicem lucernare (lucerna = lampă cu untdelemn – n.n.), toată mulţimea se adună în Biserica Învierii, se aprind toate candelele şi lumânările şi se face o lumină necuprinsă.
Lumina aceasta,însă,nu-i adusă din afară, ci iese dinăuntrul peșterii, adică dinăuntrul zăbrelelor (Mormântul lui Hristos-n.n.) unde zi și noapte arde o candelă”.
„Hora autem decima, quod appellant hic licinicon, nam nos dicimus lucernare, similiter se omnis multitudo colliget ad Anastasim, incenduntur omnes candelae et cerei et fit lumen infinitum. Lumen autem de foris non affertur, sed de spelunca interiori eicitur, ubi noctu ac die semper lucerna lucet, id est de intro cancellos.”/ Itinerarium Egeriae, XXIV, 4.

Nu pot scăpa atenției două lucruri:

1. acela că în Biserica Învierii, la aproximativ 40 de ani după construirea ei de către Constantin cel Mare, toate candelele și lumânările se aprindeau la slujba de seară de la candela neadormită a Sfântului Mormânt și…

2. acela că lumina iese, mai propriu spus țâșnește (eicitur) din interiorul peșterii, care nu este alta decât Sfântul Mormânt, protejat de zăbrele ! Iar verbul pe care-l folosește Egeria: iese, țâșnește, ar putea însemna că lumina … se aprindea de la sine pe Mormântul gol al lui Iisus Hristos și că lucrul acesta era foarte obișnuit.

Biserica Învierii sau a Sfântului Mormânt, Ierusalim

Tot Sărbătoarea Candelelor îl inspirase și pe Constantin cel Mare care – notează biograful său Eusebiu de Cesareea – a poruncit ca în noaptea dinaintea Învierii, toată cetatea Ierusalimului să se umple de lumini:

„A prefăcut sfânta noapte de veghe în luminile zilei, punând să se aprindă peste tot în oraș coloane foarte înalte din ceară, iar făcliile erau aprinse și luminau în tot locul, ca tainica veghe din noapte(a de dinaintea Paștelui) să fie mai strălucitoare chiar decât ca ziua cea luminată (a Învierii).”
Τὴν δ’ ἱερὰν διανυκτέρευσιν μετέβαλλεν εἰς ἡμερινὰ φῶτα, κηροῦ κίονας ὑψηλοτάτους καθ’ ὅλης ἐξαπτόντων τῆς πόλεως τῶν ἐπὶ τούτῳ τεταγμένων, λαμπάδες δ’ ἦσαν πυρὸς πάντα φωτίζουσαι τόπον, ὡς λαμπρᾶς ἡμέρας τηλαυγεστέραν τὴν μυστικὴν διανυκτέρευσιν ἀποτελεῖσθαι. /Cartea a IV-a, 22

Sărbătoarea însăși a Învierii lui Iisus Hristos este o sărbătoare a Anului Nou, adică a renașterii/reînnoirii lumii, cum Paștele însuși la vechii evrei era o sărbătoare a Anului Nou de primăvară.

De ce a ales Iisus Hristos să învie la Anul Nou de primăvară ?
Pentru că, e limpede, continua o tradiție străveche după care Anul Nou era momentul prin excelență al renașterii/învierii.

Singurele deosebiri între Sărbătoarea Luminilor și cea a Învierii lui Hristos sunt acelea că:
1. în ajunul Învierii, nu preoții aprind lumânările și candelele, ci… oricât ar părea de ciudat, Iisus Hristos Însuși și 2. că flacăra lor este dumnezeiască.

Nu oriunde, ci numai la Ierusalim și numai în Biserica Învierii, numită și a Sfântului Mormânt, pentru că a fost ridicată peste mormântul Lui…
… și numai în ziua Paștelui ortodox.

Biserica Învierii, construită de Constantin cel Mare în anul 335 deasupra mormântului lui Iisus, mai cuprinde și Golgota, adică locul unde a avut loc răstignirea, de asemenea, locul coborârii de pe cruce dar și locul aflării Sfintei Cruci, unde Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, descoperise crucea pe care a fost răstignit Iisus.

În fiecare an, în Biserica Învierii, în sâmbăta dinaintea Paștelui ortodox, numită Sâmbăta Mare (Învierea are loc întotdeauna într-o duminică), în jurul orei două după-amiază, pe placa de marmură care acoperă mormântul lui Hristos (un mormânt gol), apare de nicăieri o lumină care aprinde candela, căreia i se spune neadormită, aflată pe ea.

Baldachinul, de fapt capela construită deasupra Mormântului lui Hristos săpat în piatră

Lumina epifania/teofania lui Iisus Hristos

De ce aprinde Iisus Hristos o lumină pe mormântul Lui ?
Pentru că lumina este dublul Lui fotomorf, adică în formă de lumină, sau, altfel spus, semnul prezenței Sale, epifania/teofania sau arătarea Sa în lume ca Dumnezeu.

Ioan, misteriosul evanghelist-teolog, spune la începutul Evangheliei sale (nu îndeajuns cercetate), că Iisus este Cuvânt/Logos și… Lumină:

Întru El (Dumnezeu) era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (sau nu a biruit-o, după o altă interpretare).
Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan (Botezătorul).
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină,ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină.
Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. (cap. 1)

Sau transcrie cuvintele lui Iisus Însuși, care se numește pe Sine Lumină:

Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. (cap. 9,5).

A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi ? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. (cap. 11).

Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge.
Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei. (…)
Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric. (cap. 12)

Iar Pavel, apostolul-teolog spune în Fapte despre Iisus același lucru:

Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au spus că va să fie: Că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului (israelienilor-n.n.) şi neamurilor. (cap. 26, 23).

Ceremonia Luminii de la Ierusalim

Așadar în fiecare an, în Sâmbăta Mare, cum o numesc creștinii ortodocși, pe la ora două după-amiaza, o lumină misterioasă apare de niciunde pe piatra mormântului lui Iisus Hristos și aprinde candela neadormită așazată pe ea.

În același moment în Biserica Învierii/a Sfântului Mormânt apar, tot de nicăieri, niște misterioase forme luminoase, mai mari sau mai mici, de obicei alb-albăstrii, sau niște sfere galben-portocalii, sau, uneori, ca de smarald, care se plimbă/plutesc ușor printre pelerini, le „mângâie” creștetul și care, unora dintre ei, le aprind legăturile de lumânări.

Uneori aceste lumini aprind candelele din anticamera Sfântului Mormânt sau pe cele de la intrarea în Baldachin sau candele din alte locuri ale bisericii.

Formele luminoase pot fi fulgere, fulgerări, scăpărări sau benzi de lumină alb-albăstrie, sfere luminoase, dar și „râuri de foc” care ies din Sfântul Mormânt și șerpuiesc printre pelerini, fără să-i ardă, ci aprinzându-le doar lumânările.

Cele mai obișnuite arată cam așa:

Imagini preluate din filmul realizat de Antonios Stilianakis în anul 1994 în Biserica Învierii, Ierusalim, după ceremonia Sfintei Lumini

Lucrul acesta se întâmplă după ce se pregătește biserica pentru ceea ce se numește minunea coborârii sau aprinderii Sfintei Lumini…
… iar tipicul este, în general, neschimbat din secolul al XV-lea:

Dimineața pe la 8,30 musulmanii păstrători ai cheii Bisericii Învierii descuie poarta în prezența clericilor și a autorităților israeliene…
…se sting toate lumânările și toate candelele din biserică (fiecare „căndelar” le stinge pe cele ale confesiunii sale, pentru că există candele ale ortodocșilor, ale latinilor, ale armenilor sau ale copților) …
… se face o inspecție generală și …

… arhimandritul grec împreună cu cel armean leagă cele două părți ale porții de la intrarea Baldachinului, în care se află Sfântul Mormânt, cu două panglici albe – formând o cruce în forma literei grecești χ (hi), în mijlocul căreia Dragomanul pune ceară moale de albine pe care Portarul musulman al Bisericii Învierii o pecetluiește de patru ori cu sigiliul său, în amintirea pecetluirii mormântului lui Hristos, de care vorbește Matei în Evanghelia sa…
… iar pe la ora 12, așadar la amiază, patriarhul Ierusalimului și suita sa coboară de la Patriarhie pe scara Sf. Iacob în Biserica Învierii…
… unde fac o litanie, adică înconjoară de trei ori Baldachinul, de fapt, capela ridicată deasupra Sfântului Mormânt.

După litanie se despecetluiește poarta Baldachinului și Paznicul Odoarelor (skevofilakas/ Σκευοφύλακας) așează pe piatra mormântului candela care nu se stinge decât o sigură dată, în dimineața Sâmbetei Mari, ca să se aprindă singură, de la lumina cea misterioasă…

…iar patriarhul grec al Ierusalimului (singurul care coboară încă de la începuturi în camera mormântului ca să facă rugăciunea de invocare a luminii) se dezbracă de veșmintele arhierești…

… este controlat de oficiali să nu aibă asupra sa vreo sursă de foc și intră în peștera mormântului îmbrăcat doar într-o cămașă lungă, albă, numită stihar…

… ținând în mâini patru legături a câte 33 de lumânări…

… urmat de patriarhul armean, îmbrăcat tot într-o simplă cămașă, care îl va aștepta, dar și supraveghea, mișcare cu mișcare, în anticamera Mormântului.

În camera Mormântului, patriarhul grec citește, în genunchi, o rugăciune specială prin care-l roagă pe Iisus Hristos…

… pe care-L numește „Dătătorule de lumină” și „Cel ce ești Lumina cea Mare” (φωτοπάροχε Κύριε, ο το μέγα φως ων) și „Lumina cea adevărată, cea care luminează tot omul ce vine în lume, singura Lumină a lumii, Lumină a vieții oamenilor” (το φως το αληθινόν, ο φωτίζει πάντα άνθρωπον ερχόμενον εις τον κόσμον, το μόνον φως του κόσμου και φως της ζωής των ανθρώπων) …

… să dăruiască lumina sfântă, ca dar și semn al binecuvântării, purificării și sfințirii lumii.

Camera Sfântului Mormânt

Paznicul Odoarelor Sfântului Mormânt arată pelerinilor candela neadormită înainte de a o duce și a o pune pe piatra Mormântului.
Această candelă, ca și focul nestins din vatra vechilor temple, simbolizează viața într-un continuum, iar faptul că se stinge o dată pe an, în ajunul Învierii, doar ca să se reaprindă iar… de la sine, printr-o forță nevăzută, simbolizează viața, moartea și reînnoirea vieții.
Se pare că această candelă neadormită arde în Sfântul Mormânt din anul 326, când l-a descoperit împărăteasa-mamă Elena.

Mărturii istorice despre Lumina de la Ierusalim

Minunea „Luminii Sfinte de la Ierusalim” a atras mulți pelerini și mulți au descris ce-au văzut în Biserica Învierii, în Sâmbăta Mare.
Interesant este că descrierile lor seamănă foarte mult între ele.

Iată ce scria, de pildă, pelerinul arab Ibn al-Qass, în anul 940, în lucrarea sa Kitab dala’il al-qibla (Cartea despre unde trebuie să-ți îndrepți fața în timpul rugăciunii):

„De Paștele lor, în Sâmbăta Mare, creștinii ies de la locul Sfântului Mormânt și se așează în jurul stâncii, care este împrejmuită cu zăbrele. Acolo se roagă toți împreună, uitându-se spre Mormânt și se închină până la pământ dinaintea Dumnezeului Celui PreaÎnalt, de la rugăciunea de dimineață până la asfințit.

Emirul și imamul Moscheii (azi Domul Stâncii) sunt de față.
Sultanul încuie poarta Mormântului. Toți așteaptă și nu fac nicio mișcare până ce nu văd o lumină, asemenea unui foc alb, ieșind din interiorul Mormântului.

Atunci sultanul deschide poarta și intră în Mormânt, ținând o lumânare mare, o aprinde de la lumina aceea și apoi iese. Flacăra ei nu frige.

Dă apoi lumânarea aprinsă imamului, care o duce la Moschee și aprinde de la ea lămpile Moscheii. După ce lumânarea a trecut prin trei mâini, atunci începe să frigă și flacăra ei se transformă într-o flacără obișnuită.

Întocmesc apoi un raport pe care-l înmânează sultanului și în care adeveresc că lumina a venit la ora cutare, în ziua cutare”.

Relatarea lui Ibn al-Qass despre lumina Sfântului Mormânt; manuscrisul Ahmad Taymur 103 (publicat în anul 1389 ) aflat la Biblioteca Națională a Egiptului.

Iată și ce scrie clericul Nichita, de la Biserica Curții (?) din Constantinopol, care a vizitat Ierusalimul în anul 947, în scrisoarea sa către Împăratul Constantin Porfirogenetul al VII-lea:

„Un oarecare Emir din Bagdad a venit la Pretoriu la prima oră în Sâmbăta Mare (…) și, plin de mânie și cumplit la înfățișare, i-a zis scumpului și de Dumnezeu iubitorului patriarh Hristodul: ΄nu poți, arhiepiscope să ții slujba acum. Am venit să-ți spun că (știu) că minunea despre care se vorbește atât și cu care ai umplut toată Siria, de parcă-ar fi creștină, nu-i decât magie și șarlatanie. Aproape că ne-ai terminat și în toată Romania, unde pier acum abiceiurile noastre΄. (…)

Și, în timp ce arhiepiscopul nostru era ținut în Pretoriu, Dumnezeul lucrurilor minunate, prin puterea Sa nebiruită și de necuprins cu mintea, a aprins, cu o întreită lumină dumnezeiască, două din candele ce se aflau la locul Răstignirii, unde se spune că au spălat cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru, după ce l-au coborât de pe cruce.

După ce vestea despre acest lucru minunat s-a răspândit ca fulgerul, mulțimea în care erau amestecați deopotrivă creștini și necredincioși arabi, a năvălit în biserică.

Creștinii erau mânați de un dor nestăvilit și de credința lor fierbinte, pe când arabii cei fără de Dumnezeu, doar de dorința ucigașă și de gândul cel distrugător, având unii pumnale, alții suliți, gata să ucidă, dacă ar fi prins vreun creștin cu vreo lumânare aprinsă.

Atunci, preaînțeleptul arhiepiscop, cu alți ierarhi și cu arabii, s-a dus repede la Sfântul Mormânt al Domnului și, după ce a aruncat câteva priviri scurte să vadă dacă nu cumva și acolo apăruse lumina dumnezeiască, a sigilat Mormântul sfânt împreună cu necredincioșii arabi.

La răsărit, înălțând mâinile precum Moise, L-a implorat, împreună cu tot poporul creștin, pe Dumnezeul tuturor.

Pe la ora șase a zilei, când s-a uitat spre Mormântul Mântuitorului, a zărit lumina sfântă (…). Venise.

S-a dus să ia lumină și să aprindă cu ea candelabrele din sfânta și marea Biserică a lui Dumnezeu, așa cum făcea de obicei, numai că, a putut vedea cum, dintr-o dată, întreaga biserică se umpluse de lumina dumnezeiască neapropiată.
Poporul credincios se ducea când în partea dreaptă, când în cea stângă, unii la propilee, alții la locul Căpățânii …

Lucrul acesta i-a umplut de mirare și de rușine pe necredincioșii arabi; pentru că se spune: de la Înălțarea Domnului și până atunci, strălucirea luminii sfinte apărea în fiecare an doar într-o singură candelă, aceea aflată în Sfântul Mormânt, iar de data aceasta lumina dumnezeiască apăruse și se revărsase în întreaga biserică….

La rându-i, eruditul persan al-Biruni (973-1048), unul din cei mai mari cărturari ai tuturor timpurilor, relatează în anul 1000, în lucrarea sa Cronicul Neamurilor din Antichitate (Αl-Athar al-baqiyah), următoarele:

„Eu am cunoscut din cărți și am auzit de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad că înăuntrul Bisericii Învierii din Ierusalim este săpat într-o stâncă Mormântul lui Hristos ce se află sub o mare cupolă și că de jur împrejurul stâncii sunt galerii de unde urmăresc (slujba) musulmanii.

Creștinii și oricine altcineva vine în ziua aceea (Sâmbăta Mare) la locul Mormântului, Îl imploră și-L cheamă pe Dumnezeul cel PreaÎnalt de la amiază până seara. Vin și: muezinul Geamiei (Domul Stâncii-n.n.), mai-marele imam al rugăciunii și emirul cetății,care se așează lângă Mormânt. Toți aduc cu ei felinare pe care le pun deasupra, iar Mormântul este zăvorât.

Creștinii au candelele și făcliile stinse și așteaptă până când zăresc o flacără albă curată ce aprinde o candelă. De la această flacără se aprind lămpile și candelele și în Geamie și în biserici.
Pe urmă se face un raport scris pentru califi, în care se notează ora la care a coborât flacăra.

Dacă e pe la amiază, se spune că anul va fi rodnic, iar dacă întârzie și vine spre seară sau și mai târziu, deduc că nu va fi îmbelșugat.

Cel de la care am aflat toate acestea povestește că unii sultani au pus în locul fitilului (la candela neadormită-n.n.) o sârmă de cupru, ca să nu se aprindă și să nu se înfăptuiască minunea și că, totuși, atunci când flacăra s-a coborât, s-a aprins sârma de cupru.
Venirea flăcării din cer, în ziua aceea, venire care se repetă la un anume timp și loc, ne dă prilejul să ne minunăm foarte”.

Pagină din relalarea lui al-Biruni. Codex Beyazit 4667, sec. XVII, Biblioteca
Beyazit, Constantinopol/Istanbul

Iată și ce relatează în anul 1108 călugărul, teologul și cronicarul francez, benedictinul Guibert de Nogent (1053–1124) în cronica sa (care este cronica primei cruciade) Dei gesta per Francos (Faptele de glorie ale lui Dumnezeu făptuite prin Franci), în cartea a VIII-a, cap. XI:

„În sfânta cetate a Ierusalimului se întâmplă o veche minune și zic că e veche pentru că lumea latină nu cunoaște când va fi început. (…) Vreau să spun că în fiece an, chiar în Sâmbăta Paștelui, se vede cum candela (de pe) Mormântului Domnului se aprinde printr-o putere dumnezeiască”.

In illa sancta Hierosolymorum ciuitate uetus quoddam miraculum inoleuerat; quod uetus idcirco dixerim quia ex quo idem fieri coeperit, orbis fere Latinus ignorat. (…) Quod uidelicet in ipso paschali Sabbato, sepulcri lampas Dominici uideatur quotannis accensa diuinitus. (…)
Codexul Paris Lat . 12945, Paris, Biblioteca Națională

„Am auzit de la persoane venerabile care au fost acolo că, odată, un păgân a luat papirusul sau fitilul (nu știu care din două se folosea atunci) din candelă, lăsând fierul gol și că atunci când minunea s-a coborât din cer, lumina a ieșit din fier”.

Audiui a personis, quae illuc iere, senilibus, quod papyrus uel lichinus (nam utro utantur utriusque non noui) gentilis semel cuiusdam sit theca sublatus, ferrumque remansit inane; sed, coelitus labente miraculo, ex ferro lumen emersit.

„În anul în care regele mai sus pomenit (Baldovin I-n.n.) a primit sceptrul în calitate de succesor, se povestește că minunea s-a împlinit cu atâta greutate, încât aproape se lăsase noaptea și rugăciunile și lacrimile lor nu fuseseră ascultate.
După ce episcopul mai sus pomenit (Daimbert-n.n.) a ținut o predică în fața poporului, cerându-le oamenilor să-și mărturisească păcatele, regele și episcopul au stăruit ca toți să facă pace între ei și toți au promis să îndrepte tot ce se împotrivea credinței și onoarei.
Între timp, dat fiind că pricina era arzătoare, au fost mărturisite în acea zi crime atât de uriașe, că de n-ar fi urmat penitența, ar fi părut firesc ca lumina sfântă să dispară fără nicio zăbavă. Și totuși, după mustrare, ea a venit chiar atunci, fără nicio întârziere”.

Anno ergo, ex quo rex praefatus susceperat sceptra sequenti, eius fuisse traditur difficultas tanta miraculi, ut vix imminente nocte orantium flentiumque potuissent vota compleri. Sermo praefati praesulis factus ad populum, de confessione sollicitat peccatorum, rex et praesul resarciendis pacibus instant; si qua fidei honestatique non congruunt, corrigi promittuntur. Interca, urgente negotio, tam enormium criminum ibi eo die est facta confessio, ut nisi paenitudo succederet, digne fieri videretur luminis sancti, ablata dilatione, sublatio : cuius tamen etiam tunc post correptionem non remoratum accensio.

(Să spunem aici că este vorba de anul 1100 și că acele crime nemărturisite sunt cele ale cruciaților care cuceriseră Ierusalimul de nouă luni, pe 15 iulie 1099, dată cunoscută în istorie ca marele măcel de la Ierusalim).

Codexul Paris Lat. 12945, sec. XIII, Paris, Bibliothèque Nationale

„În anul următor (1101), când lumea s-a strâns la ora știută, la care flacăra cerească avea să umple de slavă Mormântul Domnului, rugile tuturor s-au înălțat spre ceruri, din străfundurile sufletului.
Greci și sirieni, armeni și latini, fiecare pe limba lui, Îl chemau, toți deodată, pe Dumnezeu și pe sfinții Săi.
Regele, nobilii și poporul, cu adâncă căință și plângând cu amar din afundul inimii, mergeau în urma preoților, cuprinși toți de amărăciune, pentru că, din ziua în care cetatea fusese cucerită de Creștini(i latini), se întâmplau acolo lucruri despre care nu se mai pomenise vreodată pe vremea păgânilor.”

At altero posthac anno, ubi ad eam ventum est horam, qua Sepulcrum gloriosum flamma caelestis efficeret, universorum penitus vota suspiciunt. Graecis igitur ac Syris, Armeniisque pariter ac Latinis, quibusque pro suarum linguarum idiomatibus Deum ac eius convocantibus sanctos; rege, proceribus et populo paenitentia cordiumque rugitibus prosequentibus cleros, misero omnes exulcerabantur affectu, quod ea, urbe iam a Christianis obtenta, inibi contingebant quae nunquam evenisse sub paganis audierant.

„Între timp, Fulheriu de Chartres, luând cu sine pe capelanul patriarhului Daimbert, s-a urcat pe Muntele Măslinilor, pentru că acolo apărea de obicei Lumina lui Dumnezeu, atunci când nu venea la Ierusalim. S-au întors, însă, fără a aduce vreo veste bună pentru urechile celor care-i așteptau cu sufletul la gură în biserică” (…).

Interim Fulcherius Carnotensis, assumpto sibi patriarchae Daiberti capellano, in montem proficiscitur Oliueti. Ibi enim suboriri Dei lucerna solebat, si quando Hierosolymis non aderat. Sed reuersis, et nil gratum ad praestolantis ecclesiae referentibus aures (…)

„În ziua aceea, toți s-au întors la casele lor fără ca minunea să se fi săvârșit; a urmat o noapte de două ori neagră și o cumplită deznădejde chinuia piepturile tuturor. A doua zi au hotărât să meargă în procesiune până la Templul Domnului (Biserica Învierii-n.n.), cu întristarea cuvenită.

Plecaseră, uitând cu totul de bucuria Paștelui, și niciunul nu purta alte haine decât purtase în ajun, când iată că, pe neașteptate, au apărut în spatele lor paznicii bisericii cântând și le-au vestit că se aprinsese candela pe Sfântul Mormânt.
Dar, ce mai zăbovesc eu ? În ziua aceea grația divină, ce se arătase și mai bogată din pricina întârzierii, s-a revărsat cu atâta splendoare, încât lumina aceea a Domnului a atins, nu pe toate deodată, ci pe rând, aproape 50 de candele în biserica Sfântului Mormânt.

Și lucrul acesta nu s-a întâmplat numai în timp ce se celebrau sfintele taine, ci chiar și după terminarea slujbei, că regele, care prânzea la palat, a fost constrâns de mesagerii care veneau întruna, să se ridice de la masă și să vină să vadă candelele noi care se tot aprindeau”.

Ea dies, re infecta, uniuersos in sua recta remisit; nox gemina irruit, acrisque moestitia generaliter omnium pectora torsit. In crastino deliberant ut ad templum usque Domini, debito cum moerore procedant. Ierant, gaudii prorsus Paschalis immemores, dum nullus habitu differt a die Parasceues, cum ecce ab aedituis ecclesiae post euntium terga concinitur quia sacri monumenti lampas accenditur. Quid immorer? Tanto eo die gratia, aucto suae ubertatis ex dilatione successu, emicuit, ut illa Dei claritas non quidem simul, sed uicissim, intra sepulcri ecclesiam, lampades ferme quinquaginta tetigerit. Haec non modo inter sacra contigere mysteria, uerum cum peractis officiis rex pranderet in aula, cogitur frequentibus nuntiis ad noua uidenda lumina reiecta consurgere mensa.

Și iată ce consemnează despre apariția Luminii de Paște, nu pe mormântul lui Iisus Hristos, ci prin despicătura unei coloane de la intrarea în biserică, arhimandritul Simeon, paznicul Sfântului Mormânt, în Proschinitarul (Ghidul de Pelerinaj) Sfintei Cetăți a Ierusalimului:

„Atunci Patriarhul a stat afară din biserică în ziua Sfintei și Marii Sâmbete, cu tot poporul, până către seară, rugându-se toți Domnului, din adâncul sufletului, cerniți și cu mare durere.
Patriarhul s-a urcat la tronul Sfintei Elena, lângă o coloană, și se rugau toți, și el și poporul. O, mare iubire de oameni a Domnului ! Coloana s-a crăpat și prin crăpătură a ieșit Sfânta Lumină și atunci Patriarhul a alergat, a aprins lumânările pe care le avea în mâini și din mâinile lui și-a aprins lumânările tot poporul, spre sfințirea lui”.

Proschinitarul lui Simeon, (ed. prima dată la Viena în 1749), pag. 19.

Era anul 1579 când, în Sâmbăta Mare – așa cum se poate citi în toate cronicile bisericești din Ierusalim – un grup de soldați turci, i-a oprit pe creștinii ortodocși și pe Patriarhul lor să intre în Biserica Învierii și i-au permis patriarhului armean (armenii cumpăraseră privilegiul patriarhului grec de la sultanul Murad al III-lea) să coboare el în Mormânt să primească lumina pe care, însă … n-a primit-o. Pentru că nu era de vânzare.

Lumina care a ieșit din coloană l-a impresionat pe muezinul care a văzut-o din minaret și l-a făcut să crează în Iisus Hristos…
… pe Care L-a mărturisit imediat ce a coborât să povestească ce văzuse…
… devenind unul din martirii musulmani… după ce a fost ucis de soldații turci, pentru că … Coranul îi pedepsește pe ce-i ce-l părăsesc.

Mulți s-au întrebat de ce numai Patriarhul grec al Ierusalimului este vrednic să primească lumina în Sfântul Mormânt.
Răspunsurile sunt mai multe și se completează:

Pentru că destinul creștinismului a fost să se nască… grecesc, și nu doar pentru faptul că Evangheliile au fost scrise în greacă, ci pentru că Biserica Ierusalimului, prima dintre Bisericile creștine, s-a format nu la Ierusalim (care în anul 70 a fost cucerit și devastat de romani)…
… ci în „Grecia de dincolo de Iordan”, adică în Israelul elenizat/grecesc, mai precis în Decapolis – Ținutul celor zece cetăți grecești, și, mai ales, în Pella, capitala lui…

… și pentru că patriarhul grec al Ierusalimului este continuatorul de drept al întemeietorului Bisericii Ierusalimului, care a fost și primului ei episcop, Sf. apostol Iacob, fratele Domnului…

… dar și pentru că există un decret, un ahtinam, prin care califul Omar Hattap (după ce l-a silit, în anul 638, pe Patriarhul Sofronie să-i predea Ierusalimul) a hotărât că „toate națiile creștine” și toți cei care vor merge în pelerinaj la Locurile Sfinte, „franci, copți, sirieni, armeni, nestorieni, iacobiți și maroniți, trebuie să se supună Patriarhului (grec al Ierusalimului) și el să fie întâiul între toți, pentru că a primit bunăvoință de la cinstitul și iubitul Profet trimis de Domnul, fiind onorat prin pecetea cinstitei lui mâini”…

… decret reînnoit de-a lungul timpului, după căderea Imperiului Bizantin, în 1453, de firmanul lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1458) și de firmanele altor sultani.

În decretul său, Mahomed al II-lea scria „…oricare dintre înalții viziri, prelați sau demnitari sau slujitori de la curtea mea regală sau pur și simplu din neamul mahomedan va vrea, fie pe degeaba, fie de dragul banilor, să schimbe cele rânduite odinioară de Profet și de Omar Hattap și de conducătorii din trecut, să cadă sub mânia lui Allah și a Profetului”.

Printre „conducătorii din trecut” se afla și sultanul Egiptului, Saladin, cel care i-a alungat pe cruciați din Ierusalim și care, în anul 1187, reînnoise, și el, ahtinam-ul lui Omar Hattap.
Și, toate aceste documente au fost confirmate de ONU în anii 1947-1950.

Dar, nu în ultimul rând pentru că, de câte ori au încercat (și au făcut-o mai tot timpul) capii altor confesiuni creștine (mai ales latinii și armenii) s-o primească, Lumina de Paște n-a venit la ei, ci acolo unde se afla … fratele lor grec.

Coloana crăpată și afumată în stânga porții Bisericii Învierii.
Crăpătura are o înălțime de 1,20 m

Coloana crăpată, detaliu

Și arheologul și generalul englez Sir Charles Warren, care a locuit la Ierusalim între 1867 și 1870 ca membru al Palestine Exploration Fund, notează în lucrarea sa Underground Jerusalem editată în 1876 la Londra, în capitolul Holy Fire :

„Ce este această Lumină care în ajunul Paștelui aprinde toate candelele din Sfântul Mormânt ? Că o minune însoțește ceremonia, nu mai încape nici o îndoială./ „What is that fire which on Easter-eve lights up the lamps in the Holy Sepulchre? … That a miracle attends the ceremony, there cannot be a doubt”.

Și:

„În sfârșit, se pare că Lumina vine. O mulțime de făclii se întind în față, un fulger se vede în deschizătura cupolei și făclia se aprinde… Într-o clipă, ca prin magie, Lumina se întinde de la sine în toate direcțiile”. / „At last there is a feeling that the fire is at hand, masses of tow are thrust forward, a flash at the opening is seen, the tow is lighted … In a moment, as though by magic, the fire extends itself in all directions” (C. Warren, Underground Jerusalem, 1976, p. 425 și 435).

Iar monahul moldovean Partenie, care a vizitat Ierusalimul în anul 1846, povestește:

„Turcii au deschis Mormântul lui Hristos și au stins toate candelele. Atunci au venit autoritățile turcești și Pașa în persoană. Biserica era mai plină ca niciodată: toți stăteam înghesuiți și abia mai puteam respira. Nimic nu era aprins nicăieri. (…)

Episcopul Meletie a rămas singur la intrarea în Mormânt, în mâna turcilor, care i-au scos veșmintele, după care autoritățile l-au cercetat. I-au pus omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos și i-au îngăduit să intre. Nu știu cât timp a trecut, pentru că eram cu toții tulburați și ne cuprinsese teama.

În sfârșit, din senin, lângă Mormânt a strălucit o lumină care, curând, a apărut din Altar, prin deschizătura porților împărătești și s-a întins, ca două râuri de foc, unul dinspre apus, din Mormântul lui Hristos și celălalt din răsărit, din altar.

O, ce mare bucurie și veselie domneau în biserică. Toți păreau beți și în afară de sine și nu mai știam cine ce spune și cine unde aleargă. Era mult zgomot. Toți alergau de jur împrejur și plângeau de bucurie, copleșiți de recunoștință, și mai mult decât toți, femeile arabilor.

Turcii înșiși cădeau în genunchi și strigau Allah, Allah care înseamnă Dumnezeule, Dumnezeule ! Ce vedere minunată și extraordinară. Biserica toată era scăldată în lumină și nu se mai putea vedea nimic altceva decât Lumina cerească”.

Venirea Sfintei lumini, The Graphic, Londra, 21 sept. 1878.

Detaliu

Încheiem cu o mărturie din zilele noastre, cea a ieromonahului Antonios Stilianakis, autorul lucrării Sfânta Lumină la Mormântul lui Hristos și al uimitorului video realizat în 1994 care a făcut înconjurul lumii :

„Deodată am văzut o furtună de fulgere luminoase pe care, la început, le-am crezut flash-uri, dar imediat am realizat că nu puteau exista sute de asemenea flash-uri atât de bine coordonate.

Pe urmă toate aceste fulgere au umplut biserica, iar lumina juca pe ziduri și chiar la etajul de deasupra (care se află la o înălțime de douăzeci de metri – n.a.).

Câteva secunde mai târziu am apucat să văd o sferă de foc portocalie ieșind din stânga Mormântului (cum priveam eu) care a urcat în sus precum artificiile, dar totuși cu o viteză de aerostat, să spunem.

Am îndreptat camera video spre ea și și am apucat s-o surprind în ultima fază, cu puțin înainte de a se stinge deasupra balconului unde se aflau oameni care aveau deja… lumânările aprinse !

La scurt timp a ieșit și Patriarhul din Baldachin și a aprins primele lumânări. (…) Într-un sfârșit, însă, mi-am dat seama că în diferite locuri din biserică lumânările se aprinseseră ca prin minune, singure…”

Baldachinul Sfântului Mormânt văzut de Natale Bonifacio;
gravură din 1586

Un singur lucru ar mai fi de adăugat: unii pelerini, dar și unii ierarhi, nu văd misterioasa lumină de Paște, deși cred în ea, și iau lucrul acesta ca pe un îndemn să fie mai stăruitori în urmarea lui Hristos.

Există, însă, unii negaționiști, care duc o „cruciadă” teribilă împotriva ei. Unii din ei sunt atei, iar alții cred în Iisus Hristos, dar nu și în faptul că ar aprinde pentru închinători, în ajunul Învierii, un foc sacru, pe mormântul Său… gol.

Aceștia din urmă numesc coborârea Luminii sfinte, cum i se spune, o … „minciună/ legendă pioasă” și încearcă să-i convingă și pe alții de adevărul lor.

Legendă pioasă, magie sau inginerie, oricum ar numi-o, totuși despre acea lumină misterioasă se vorbește poate chiar din vremea Egeriei.

Dacă ar fi așa, atunci lumina de la Ierusalim ar fi cea mai veche… magie care încă lucrează!

LUCRĂRI CONSULTATE

Fundația Centrul Cultural Elen, Locurile Sfinte, București 2011
Website-ul lui Haralampos K. Skarlakidis, Sfânta Lumină, Minunea din Sâmbăta Mare la Mormântul lui Hristos/ Χαράλαμπος Κ. Σκαρλακίδης ΑΓΙΟΝ ΦΩΣ – Το θαύμα του Μεγάλου Σαββάτου στον Τάφο του Χριστού
Website-ul Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim
Antonios Stilianakis, Sfânta Lumină la Mormântul lui Hristos, cum am văzut-o cu ochii mei și cum a înregistrat-o camera de filmat/ Αντώνιος Στυλιανάκης, Το Αγιο Φως στόν Τάφο του Χριστού, ed. Sinaxari, Salonic, 2008.
Gregg Braden, Matricea divină, ed. For You, București 2007

ANUL NOU (III) – ANUL NOU DE PRIMĂVARĂ

03 viernes Abr 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Anul Nou, Dionysos, Flora, Floralia, Florii, hierogamie, Marte, martie, Paște, Pesah, primăvară

Străvechea sărbătoare a primăverii a fost mult timp un al doilea An Nou. Ce a mai rămas din ea ? De pildă, Paștele.

Strămoșii noștri europeni au sărbătorit, în epoci diferite, Anul Nou …

… fie în preajma solstițiului de iarnă (cel mai vechi An Nou… pe care îl numim Crăciun și peste care s-a așezat Nașterea lui Iisus Hristos)…

… fie în preajma echinocțiului de primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care s-a așezat Paștele)…

… fie în preajma echinocțiului de toamnă (Anul Nou așa-zis celtic… ale cărui amintiri le putem găsi și în Sâmedrul românilor).

Toate trei sunt,de fapt, una și aceeași mare sărbătoare: sărbătoarea renașterii soarelui/lumii, a renașterii Zeului/Zeiței, în unele locuri și epoci, a renașterii timpului, și, întotdeauna, a întoarcerii la viață, în lumea de sub soare, a celor trecuți dincolo.

Nu putem înțelege astăzi Crăciunul/Nașterea Domnului, Anul Nou, Paștele și Armindenii (1 Mai) sau Halloween-ul și Sâmedru, dacă nu înțelegem că toate sunt una și aceeași mare sărbătoare a trecerii într-un timp nou, cu alte cuvinte, sărbătoarea Anului Nou.

SĂRBĂTOAREA FERTILITĂȚII

Hierogamia

Știm că, pretutindeni, în vechea Europă și în Orientul Mijlociu exista un festival al renașterii naturii, în preajma echinocțiului de primăvară, poate la fel de vechi ca și cel al re-învierii Soarelui, în preajma solstițiului de iarnă.

La început, probabil, festivalul primăverii era un al doilea An Nou, un An Nou de primăvară, o sărbătoare a fertilității.

Cu timpul, după dezvoltarea agriculturii, în Orientul Mijlociu, Anul Nou s-a mutat de la solstițiul de iarnă la echinocțiul de primăvară.

O urmare a acestei schimbări a fost faptul că, în vechea Romă, Anul Nou s-a celebrat, o vreme, la 1 martie: un împrumut de la colonii veniți din Orient și stabiliți în Peninsulă.

Deși acest An Nou de primăvară a existat în lumea romană doar câteva secole, mai precis de la începuturile Romei până la reforma calendarului din anul 44 î. Hr., el a lăsat urme de neșters în credințele și obiceiurile europenilor romanizați.

Aceste amintiri ale Anului Nou de primăvară roman, dar și rămășițele marii sărbători a fertilității, din preajma echinocțiului de primăvară, din care, de altfel, s-a născut, se pot recunoaște în sărbătorile noastre populare, ale noastre, ale europenilor, sărbători care se întind de pe la mijlocul lui februarie până la Paște, adică cam cât ține Postul Mare.

Postul Mare … un post cu care Biserica a încercat să-l acopere…

… așa cum a acoperit cu Postul Crăciunului străvechiul festival al renașterii Soarelui și lumii de la solstițiul de iarnă.

Și, dacă sărbătoarea Nașterii Domnului/Crăciunul, a făcut uitate, în primul rând, serbările marilor zei solari: Saturn (Saturnaliile) sau Mitra sau Sol Invictus…

… Învierea Domnului/Paștele a făcut uitate serbări asemănătoare ale unor mari zei ai vegetației și, desigur, ai rodirii care, la începuturi, au fost tot personificări ale Soarelui: Marte în Italia și Dionysos în Grecia.

Întorcându-ne la Anul Nou de primăvară, simbolismul lui era nu învierea Soarelui, ca la Anul Nou de iarnă, ci căsătoria sacră, hierogamia, Zeului Cer (o ipostază a zeului Soare) cu Zeița Glie.

Iată o imagine mai mult decât interesantă a acestei hierogamii:

Vedem o imagine plină de simboluri falice: trunchiul înfrunzit, din care se ivește un zeu al vegetației și fertilității (poate fi Iuppiter Dolichenus), un șarpe inelat și un copăcel, înfrunzit și el, care, amândouă, se ivesc din aceeași rădăcină cu trunchiul.

Și, vedem imaginea simbolică a unei hierogamii reprezentată pe această rădăcină din care izvorăște viața: ceea ce seamănă cu o floare (rozeta care avea să apară în Evul Mediu pe toate catedralele) este, de fapt, simbolul Soarelui care fertilizează … un Soare așezat în „brațele” Lunii (un simbol al divinității feminine și dublul Marii Zeițe).

Cât despre cele două stele, din cele două coarne ale semilunii, ele trebuie că simbolizează divinitatea.

Șarpele este, desigur, un dublu ofiomorf al zeului, iar lăstarul-toiag poate fi un echivalent al tirsului, toiagul îmbrăcat în iederă al lui Dionysos și simbolul puterii absolute a rodirii.

Am spus că, probabil, este vorba despre Iuppiter Dolichenus pentru că stela (înaltă de 1,5 m) împodobea templul roman al lui Iuppiter Dolichenus de pe muntele care azi se numește Dülük BabaTepesi, lângă antica cetate Dolihe (Δολίχη, azi Dülük/ Gaziantep), în sud-estul Turciei, lângă granița cu Siria.

Interesant este faptul că stela (descoperită în anul 2010) era încastrată în zidul de susținere al unei mănăstiri (azi în ruine), construite în Evul Mediu, probabil deTemplieri, pe locul templului roman… mănăstirea Mar Solomon, adică Sfântul Solomon (!).

Nu putem să nu observăm că, dacă acest zeu al vegetației este într-adevăr Iuppiter de la Doliche, atunci este unic, pentru că nu seamănă cu Iuppiter Dolichenus reprezentat, de obicei, ca un veteran roman, cu bonetă orientală, stând în picioare pe un taur și ținând în mâna dreaptă un labrys, securea sacră cu două tăișuri.

L-am pomenit pe Iuppiter de la Dolihe pentru că, ca și Mitra, este o străveche hiper-divinitate a cerului în care s-au contopit, în timp: Tesub-Hadad, marele zeu hittit al furtunii și al fertilității, zeul pansemitic Baal sau Ahura Mazda al perșilor, Zeus al grecilor și, desigur, Iuppiter al romanilor… toți fiind ipostaze ale Marelui Zeu.

În treacăt să spunem că acest Iuppiter Dolihianul a ajuns și pe la noi: l-au adus armatele romane care l-au dus cu ele în toată lumea romană.

Dar, mai ales, l-am pomenit pentru această unică imagine a hierogamiei – credința în jurul căreia s-a născut Anul Nou de primăvară…

… o imagine care ne arată că, în sanctuarul de la Dolihe, aveau loc misterii, ca la Eleusis.

Iar misteriile, care n-au fost altceva, la început, decât rituri ale primăverii, reprezintă moartea și învierea simbolică a mistului (candidatul la inițiere), renașterea lui spirituală și promisiunea unei nemuriri preafericite.

Întorcându-ne la Marte și Dionysos, trebuie să notăm că ei sunt cei doi mari zei solari ai vegetației și rodirii celebrați, în Europa, la Anul Nou de primăvară.

Marte și Dionysos

Marte este, în vechea Italie, întruchiparea Soarelui la echinocțiul de primăvară.

Cu mult timp înainte de a deveni zeul războiului, el era „Soarele tânăr”, în plină putere fecundatoare, „un zeu italic al naturii,al primăverii, al câmpurilor și al pășunilor” (At. Marienescu), un zeu al rodirii și al belșugului, al înmulțirii grânelor și animalelor.

Principiul virilității însuși ! Cel puțin asta credea Varro care ne spune că numele Mars vine din mar, viril:

„Mars ab eo, quod maribus in bello praeest,aut quod Sabinis acceptus ibi est Mamers”

„Marte s-a numit de la mar, pentru că, la război, el îi conduce pe bărbați (maribus) sau, poate, pentru că, la Sabini, el se numea Mamers”. (De lingua latina, V, 73).

De altfel, romanii credeau că Faunus și Silvanus erau doar alte nume ale lui Mars.

Și, să nu uităm că există o legătură strânsă între arme și uneltele agricole care s-au născut… din arme.

Iată cum îl rugau Frații Arvali pe Marte, prin secolul al VI-lea î. Hr., să ocrotească recoltele romanilor:

E nos, Lases iuvate!

Neve lue, rue, Marmar, sins incurrere in pleores!

Satur fu, fere Mars, limen Sali, sta ber ber

Semunis alternei advocapit conctos

E nos, Marmor, iuvato!

Triumpe triumpe !

Corpus Inscriptionum Latinarum, VI, 2104/latina arhaică

O nos, Lares, iuvate!

Ne luem, ruinam, Marmar sinas incurrere in plures !

Satur esto, fere Mars, limen Sali, sta illic, illic.

Semones alternis advocabit cunctos

O nos, Marmor, iuvato!

Triumphe triumphe !/latina clasică

O Lari, spre noi cătați și ne-ajutați !

Nu lăsa, Marte, molimile și prăpădul să cadă peste (noi) cei mulți !

Fii bogat, Marte, cum ești tu ! Peste prag, hai, saltă ! Hai, dincolo te-oprește !

Pe toți Semonii, rând pe rând, chema-va ! (sau chemați-i !)

O, spre noi cată, Marte, și ne ajută !

Biruitorule ! Biruitorule !

NB: Cei 12 preoți Arvali rosteau, dansând, fiecare vers al acestui carmen (descântec) de trei ori…

… descântec descoperit în anul 1778 pe o piatră care înregistra ceremonia așa cum s-a desfășurat ea în anul 218 d. Hr., piatră aflată la Muzeul Vatican.

Semonii (Semones) erau spiritele semințelor, un fel de divinitate colectivă, iar numele lor poate avea o legătură cu semen, sămânță.

Și, nu întâmplător, apar, alături de Marte, Larii și Semonii, mai întâi Larii, spiritele ocrotitoare ale casei, și ultimii, Semonii, divinitățile care întruchipau forța de germinare a seminței și pe care Marte îi cheamă să facă semințele să rodească.

Liturghia Fraților Arvali, Muzeul Vatican

Iată de ce romanii au numit prima lună, dar și prima zi a anului, după numele zeului: martie era luna zeului Marte, dar și 1 martie era ziua lui Marte/ Dies Martis.

Și totuși, în vechiul calendar roman, luna martie, începutul anului/Anul Nou, era împărțită între Marele Zeu (ca Marte și ca Iuppiter) și Marea Zeiță (ca Iunona și Cybele).

De pildă, pe 1 martie cădeau Matronaliile (Matronalia) sau sărbătoarea matroanelor, adică a soțiilor și a mamelor de familie (mater familias), o sărbătoare dedicată Iunonei Lucina și Matrona, în ipostaza ei de zeiță a căsătoriei , a nașterii și a mamelor: Lucina este „cea care aduce nou-născutul la lumină” (lucinus vine din lux, lumină), dar și zeița luminii noi, iar Matrona este ocrotitoarea mamelor (matrona vine din mater, mamă).

S-ar putea spune că Iunona împărțea ziua Anului Nou, 1 martie, cu Marte, ca una care era mama lui Marte. Totuși, faptul că prima zi a anului era și ziua ei nu este decât o dovadă că ea este una din ipostazele Marii Zeițe celebrată la începutul anului.

Matronalia ne arată că singura funcție care-i mai rămăsese acestei Mari Mame, în mintea romanilor, era aceea de apărătoare a femeilor. Iar faptul că era mama lui Marte, ne arată un ascendent asupra celui mai viril zeu roman.

Să spunem, în treacăt, că Matronalia era o sărbătoare a soților și a căsătoriei, când bărbații le făceau daruri nevestelor…

… și, să mai spunem că se mai numea și Calendae foeminarum, calendele femeilor, ceea ce am numi azi Ziua Femeii.

Tot pe 1 martie, adică în prima zi a Anului Nou roman, se reînnoia focul pe altarul Vestei, zeița vetrei, și ea, un alt chip al Marii Mame.

Pe 7 martie era sărbătorit Iuppiter ca Vejovis. Și el și Marte erau întruchipări ale Soarelui tânăr, de primăvară.

Pe 17 martie erau celebrați Liber și Libera, o pereche divină a rodirii. Sărbătoarea lor se numea Liberalia.

Pe 15 martie era deopotrivă o zi a lui Iuppiter și ziua Annei Perenna, poate cea mai veche amintire a Marii Mame. Numele ei înseamnă: timpul etern, veșnicia, anul peren, adică veșnic reînnoit. Foarte interesant este faptul că anna este o formă de feminin, neuzitată, a lui annus, an, timp și, la început, cerc, ciclu. Așadar, Mama Veșnicie !

Iar peren este un cuvânt format tot din annus: per-ennis (din per, de-a lungul, și annus).

Ea era personificarea feminină a Timpului care de reînnoiește veșnic.

Ea este fie o bătrână pe moarte, fie o zeiță tânără și mândră: evident, anul care moare și anul care renaște.

Credem că Dochia a noastră este o Anna Perenna.

Nu întâmplător Dochia moare înghețată la sfârșitul anului. Numai că, în varianta românească lipsește partea a doua a mitului, cea despre renașterea/învierea zeiței.

Cât despre legenda dezbrăcării cojoacelor, așa cum o cunoaștem azi, este, de fapt, reminiscența unui mit întâlnit și în Mari, Siria, acum 4500 de ani: zeița Iștar și-a lepădat cele șapte veșminte în drum spre zeița Morții, în lumea subpământeană, dinaintea fiecăreia din cele șapte porți, și i s-a înfățișat Stăpânei lumii de dincolo… goală: poate imaginea plantei care „se dezbracă” treptat de frunze și flori, care moare și apoi renaște.

Anna Perenna pe avers/Victoria pe revers; monedă bătută în Spania,82-81 d.Hr.

Și, tot în martie, pe 14, romanii îl alungau pe străzi pe Mamurius Veturius, adică pe Marte cel bătrân/ anul cel vechi.

O altă … Mare Mamă din martie era și Cybele, Marea Zeiță a frigienilor din Pessinunt (azi Balhisar, în Turcia). Faptul că la Pessinunt era adorată sub chipul unei pietre sacre (ce închipuia pântecul matern) ne arată cât de vechi este cultul ei în Anatolia.

Romanii au adus idolul, piatra sacră, în capitala lor în anul 204: cărțile sibylline le spuseseră că numai cu ajutorul ei îi vor scoate pe puni din Italia. Și așa a și fost.

Urmarea ? Un mare festival al ei și al iubitului/ fiului ei, Attis, care ținea din 15 până pe 27 martie. De fapt, festivalul echinocțiului de primăvară răspândit în întreg Orientul Mijlociu.

Ziua de 25 Martie este foarte interesantă: se numea Hilaria (ziua veseliei) pentru că era o zi a învierii din mormânt… învierea lui Attis ! O zi a biruinței vieții asupra morții și o promisiune a nemuririi… încheiată cu o hierogamie.

Iată cum descrie Hilaria,cel puțin așa cred unii istorici, în De errore profanarum religionum, cap. XXIII, Firmicus Maternus, un astrolog convertit la creștinism din sec. al IV-lea:

Să vedem acum un alt semn după care îi putem recunoaște, un alt obicei de-al lor, ca, printr-o sforțare a minții să le descoperim grozăviile; și trebuie să arătăm tot ce se petrece acolo ca să fie limpede tuturor că diavolul, printr-o imitație perversă, a corupt rânduiala noastră divină.

Într-o anume noapte culcă într-o lectică un idol și-l plâng, după o rânduială anume, ritmat și cu plânsete care au tipicul lor. Apoi, după ce se vor fi săturat de jelitul acela fals, este adusă lumina și preotul unge buzele tuturor bocitorilor.

În mijlocul murmurului aceluia lent preotul le spune cu o voce cântată, tututor celor unși: Curaj, miști ai Zeului salvat, căci și voi veți avea mântuirea născută din suferințe.

Aliud etiam symbolum proponamus, ut conamine cogitationis scelera reuelentur; cuius totus ordo dicendus est, ut apud omnes constet, diuinae dispositionis legem peruersa diaboli esse imitatione corruptam. Nocte quadam simulacrum in lectica supinum ponitur, et per numeros digestis fletibus plangitur. Deinde cum se ficta lamentatione satiauerint, lumen infertur. Tunc a sacerdote omnium, qui flebant, fauces unguntur; quibus perunctis, sacerdos hoc lento murmure susurrat: Θαρρείτε μύσται, του θεού σεσωσμένου. Έσται γαρ ημίν εκ πόνων σωτηρία.

Attis cu bonetă frigiană, statuetă de teracotă, Luvru

Cybele, stauie de marmură descoperită în Formia, Lazio, Italia, 60 î. Hr.; colecția Ny Carlsberg Glyptotek, Copenhaga, Danemarca

Detaliu: coroana are forma zidurilor unei cetăți cu șapte turnuri și trei porți

Dar ziua de 27 martie este la fel de interesantă: atunci avea loc un carnaval cu mascați unde se spuneau glume obscene… strămoșul Carnavalului medieval.

Iată cum îl descrie Sf. Augustin în Cetatea lui Dumnezeu/De Civitate Dei (II, 4), așa cum l-a văzut el la Carthagina:

Și noi veneam cândva, în adolescență, la aceste spectacole și la aceste batjocuri din cele mai sacrilege, îi priveam pe acești posedați, îi ascultam pe muzicanți și eram încântați de jocurile lor, mai mult decât rușinoase, în cintea zeilor și zeițelor.

Comedianți buni de nimic cântau Fecioarei Celeste și Berecynthiei, Mama tuturor, în public, în fața lecticii ei, în ziua solemnă în care era scăldată, lucruri pe care nu s-ar cuveni să le audă nu doar Mama Zeilor, ci nici vreo altă mamă, fie ea mama unui senator sau a unui om cumsecade, sau, cu atât mai mult, mama comedianților înșiși . (…)

Dacă histrionii, ei înșiși, ar fi trebuit să se rușineze (înțelegând) ce mare nerușinare este să spună și să facă lucruri obscene chiar la ei acasă, în fața mamelor lor, repetându-și spectacolul, cu atât mai mult ar fi trebuit să le fie rușine să-și facă spectacolul în public, în fața Mamei Zeilor, care privește și ascultă, în mijlocul unei mulțimi uriașe de bărbați și femei.

Veniebamus etiam nos aliquando adulescentes ad spectacula ludibriaque sacrilegiorum, spectabamus arrepticios, audiebamus symphoniacos, ludis turpissimis, qui diis deabusque exhibebantur, oblectabamur;

Caelesti uirgini et Berecynthiae matri omnium, ante cuius lecticam die sollemni lauationis eius talia per publicum cantitabantur a nequissimis scaenicis, qualia, non dico matrem deorum, sed matrem qualiumcumque senatorum uel quorumlibet honestorum uirorum, immo uero qualia nec matrem ipsorum scaenicorum deceret audire.

Illam proinde turpitudinem obscenorum dictorum atque factorum scaenicos ipsos domi suae proludendi causa coram matribus suis agere puderet, quam per publicum agebant coram deum matre spectante atque audiente utriusque sexus frequentissima multitudine.

***

Dionysos

În Grecia clasică, festivalul primăverii era legat de Dionysos, un alt chip al Soarelui fecundator (de altfel animalul său de jertfă și dublul său zoomorf este taurul, simbolul prin excelență al Zeului Soare).

Urmele acestui festival-An Nou se regăsesc la sfârșitul lui februarie…

… în Anthestirii (Sărbătoarea florilor, Florii) despre care istoricul grec Tucidide spune că sunt cele mai vechi Dionisii (Războiul Peloponesiac, II, 15: în cinstea lui Dionysos se țin cele mai vechi Dionisii în (ziua a douăsprezecea) din Anthestirion/ ᾧ τὰ ἀρχαιότερα Διονύσια {τῇ δωδεκάτῃ} ποιεῖται ἐν μηνὶ Ἀνθεστηριῶνι)…

… dar și la Marile Dionisii din martie, când aveau loc și spectacolele de comedie și tragedie.

La Anthestirii, de pildă, care durau trei zile, prima zi era dedicată vinului cel nou care se gusta pentru prima dată…

… în cea de-a doua se celebra căsătoria sacră a zeului cu regina (soția arhontelui-rege care și interpreta rolul lui Dionysos) ca să se trezească forțele roditoare ale pământului și ale universului…

… iar cea de-a treia zi era dedicată celor trecuți în lumea de dincolo ale căror spirite puteau umbla libere și aveau voie să-și viziteze casele și rudele.

De remarcat că în cea de-a doua zi, zisă a ulcioarelor, bărbații porneau într-un alai de cheflii, împrăștiind glume și vorbe deocheate de jur împrejur.

La Marile Dionisii (în luna Elafevolion/martie) sau Dionisiile urbane, care țineau 5 zile, pe lângă concursul de comedii și tragedii și jertfirea taurului, avea loc… faloforia sau cortegiul phalusului, cel mai vechi rit de fertilitate grecesc, asociat mult mai târziu cu Dionysos.

Și aici apar dansurile licențioase cu măști, nelipsite de sărbătoarea Anului Nou, indiferent dacă este vorba despre solstițiul de iarnă sau de echinocțiul de primăvară.

Recunoaștem, desigur, în toate aceste obiceiuri strămoșul Carnavalului care s-a ținut (și se mai ține și astăzi, în Grecia de pildă și în alte țări din Europa), nu întâmplător, înaintea Postului Mare.

Kylix attic, aprox. 490 – 480 î. Hr.: Dionysos purtând o cunună de iederă și ținând într-o mână o mlădiță de viță de vie cu ciorchini și în cealaltă tirsul. Antikenmuseen, Berlin, Germania

Amforă attică cu figuri negre: Dionysos și Menade, aprox 540 – 530 î. Hr.; Cabinet des Medailles, Paris, Franța

Iată unul din imnurile orfice închinat lui Dionysos, un imn ce pare anume făcut pentru stela Zeului de la Doliche :

Auzi-mă, ferice fiu al lui Zeus, Bacchus, zeu al teascurilor, cel cu două mame ! Sămânța pe care o tot chemăm ! Vestite, daimon ce ne-aduci eliberarea, vlăstar sfânt născut în taină din zei prea-fericiți, Euai, Bacchus ! Tu care bine ne hrănești, aducătorule de bune roade, bucuria noastră cea mai mare ce face roadele să crească !

Tu, sub pașii căruia pământul crapă, zeu al teascului, preaputernice, tu, zeul cu multe chipuri ce muritorilor le-apari ca-ntrupare a leacului ce face să înceteze orice-durere ! Floare sfântă, a oamenilor bucurie neumbrită de necazuri ! Tu, cel cu frumoase plete, izbăvitorule, stăpân al tirsului frenetic, Euai, Bacchus ! Clocotitorule, tuturor binevoitor, tu ce pentru muritori și zei răsari, te chem acum, aducătorule de roadă, blând și dulce vino, miștilor (fi-le aproape) !

Κλῦθι, μάκαρ, Διὸς υἷ᾽, ἐπιλήνιε Βάκχε, διμάτωρ, σπέρμα πολύμνη<σ>τον, πολυώνυμε, λύσιε δαῖμον, κρυψίγονον μακάρων ἱερὸν θάλος, εὔιε Βάκχε, εὐτραφές, εὔκαρπε, πολυγηθέα καρπὸν ἀέξων, ῥηξίχθων, ληναῖε, μεγασθενές, αἰολόμορφε, παυσίπονον θνητοῖσι φανεὶς ἄκος, ἱερὸν ἄνθος χάρμα βροτοῖς φιλάλυπον, † ἐπάφιε, καλλιέθειρε, λύσιε, θυρσομανές, βρόμι᾽, εὔιε, πᾶσιν ἐύφρων, οἷς ἐθέλεις θνητῶν ἠδ᾽ ἀθανάτων † ἐπιφαύσκων νῦν σε καλῶ μύσταισι μολεῖν ἡδύν, φερέκαρπον.

***

Ne putem întreba de ce Iisus Hristos și-a ales pentru momentul Învierii Sale acest străvechi festival al echinocțiului de primăvară, așa cum pentru Nașterea Sa și-a ales străvechiul festival al solstițiului de iarnă.

Pentru că, păstrând formele de gândire ale vremii, putea fi înțeles mai ușor. El avea să fie … ultimul mare Zeu din șirul zeilor solari, toți întruchipări ale Marelui Zeu, Părinte al lumii.

Dar și pentru că astfel putea înlocui și face uitate ritualuri, ceremonii, obiceiuri și credințe ancestrale născute dintr-o gândire simbolică și mimetică, nu din revelație.

El a fost cel care a arătat că lumea reînvie în fiecare an nu printr-o hierogamie a Cerului și a Gliei, ci prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Tatăl Său cel fără chip.

Desigur că Paștele creștinilor, astăzi, dincolo de sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos,, este un amestec de obiceiuri și superstiții, de credințe și rituri ce amintesc de străvechiul festival de primăvară din care făcea parte, de altfel, și Pesah-ul vechilor evrei.

Și, pentru că tot i-am pomenit numele, să spunem că, în ebraică, există un verb pasah, a trece peste, dar și a omite de la pedeapsă, așadar a salva, precum și substantivul pasah, acțiunea de a trece, de a salva.

Desigur, numele sărbătorii este explicat de rabini prin „scoaterea evreilor din robia Egiptului” și „trecerea” lor la viața liberă. Sau, traversarea miraculoasă a Mării Roșii. Este doar o etimologie populară.

Pesah-ul exista dinaintea lui Moise și era, cum am spus, sărbătoarea primăverii, de fapt, a Anului Nou de primăvară. Iar trecerea se referă la… trecerea în Anul cel Nou.

O sărbătoare, cel mai probabil, a păstorilor și a transhumanței ce trebuie că avea legătură cu trecerea turmelor spre pășunile de vară, așadar cu intrarea în văratic.

Nu întâmplător în locurile unde apare în Pentateuh (Cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Vechiului Testament: Exod, 13; Numerii, 28; Levitic, 23 și Deut. 16) pesah-ul este descris foarte vag și mereu împreună cu o sărbătoare a azimilor, a pâinilor, lucru care dovedește că era atât de veche încât sensul ei se pierduse de mult.

Așa se explică de ce, mai târziu, învățații bibliști au istoricizat-o și au teologizat-o, făcând din ea sărbătoarea salvării poporului evreu de către Dumnezeul său, Iahve, din robia egipteană…

… și de ce, în Noul Testament și în teologia creștină pesah-ul apare drept sărbătoarea trecerii/scoaterii din robia păcatului la viața liberă fără păcat.

Grecii au transcris pesah πάσχα/pasha, care, în latina creștină a devenit pascha, pe care l-am moștenit și noi în română: paște.

Să mai spunem că, la noi, Dragobetele și Floriile sunt rămășițe ale Anului Nou de primăvară.

Dragobetele: sărbătoarea întocmirii perechilor, la sfârșitul lui februarie (astăzi, 24 febr.) sau în prima parte din martie, dar și, foarte probabil, o rămășiță din misteriile de inițiere ale nubililor.

Floriile:

În vechea Italie, mai multe popoare venerau o Zeiță a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi, Flora.

Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare) și a tinereții abia înmugurite.

Sărbătoarea ei ținea, la Roma, 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai, și se numea Floralia, adică Sărbătoarea Florilor. Rostul ei ? Să aducă primăvara.

Flora era îmbunată cu jertfe și cu jocuri vesele, cu cununi și mese bogate, împodobite cu flori, ca să ocrotească mugurii pomilor și ai florilor de pe câmp și din grădini, de întoarcerea iernii.

Soțul ei era Zefirul, adică Vântul de Vest, fiul Aurorei.

Floralia s-a transformat în Dacia romanizată și creștinată în… Florii.

O singură legătură se mai vede între cele două sărbători: crengile de salcie sau „stâlpările” care se sfințesc la biserică în Duminica Floriilor.

De ce salcie ? Evangheliile după Matei și Marcu ne spun că mulțimea venise să-L întâmpine pe Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim, așternându-i la picioare haine și „crengi din copaci”, iar cea după Ioan specifică: „ramuri de finic”, adică de palmier. Așadar, nu de salcie.

Românii au ales salcia pentru că, și la noi, ca și în alte părți, din Europa până în Extremul Orient, salcia mereu verde este Copacul Vieții și un simbol al morții și al învierii, al renașterii și al nemuririi.

Iar Floriile creștine înseamnă tocmai învierea din morți a lui Lazăr, așa cum o spune Ioan: „Deci mulțime mare de iudei… a venit în Ierusalim nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți”.

Cât despre ramurile verzi, ele erau, în vechiul Israel, un semn al triumfului și al izbânzii.

Cu ramuri verzi era întâmpinat și onorat, de obicei, un învingător sau un rege.

De ce au păstrat românii numele de Floralia ? S-au gândit la biruință. La biruința din fiecare an asupra iernii și la întoarcerea primăverii și la biruința promisă de Iisus Hristos asupra morții și la întoarcerea la viață… la viața fără de moarte.

Flora, sec. I î. Hr., Museo Archeologico Nazionale di Napoli, Italia

Să mai spunem, în încheiere, că oul, și nu iepurașul de Paște, este imaginea adevărată a Învierii creștinilor. Iepurașul vine din poveștile germane, unde apare ca un spirit al fertilității și ca un simbol al înmulțirii și al bogăției.

Cu oul, însă, este cu totul altceva. Vine din timpuri imemoriale și, așa cum apare în mai toate mitologiile lumii, el simbolizează, înainte de toate, izvorul vieții și izvorul sau nașterea lumii.

Locuitorii Egiptului sau ai vechii Persii, printre alții, își dăruiau ouă, vopsite sau pictate, și le ciocneau înainte de a le mânca, ca un act sacru, ca să ajute lumea să se nască, în fiecare an, de fapt, să renască…

… dar și ca să aducă rodnicia și belșugul, văzând în ou izvorul abundenței.

Când ? La sărbătorile primăverii și ale ale echinocțiului de primăvară care făceau trecerea în Anul cel Nou.

Ca simbol al vieții și al nașterii, oul a devenit și simbol al renașterii și al învierii, o arată ouăle de lut sau ouăle pictate găsite în morminte.

De pildă în mormintele din sudul Africii s-au descoperit ouă de struț, pictate, vechi de 60 000 de ani, iar în multe morminte din Sumer și Egipt s-au găsit ouă pictate cu animale, plante sau motive geometrice. Erau menite să-l ajute pe cel trecut dincolo … să învie, să renască și să se întoarcă la viață.

De altfel evreii au și azi ouă la masa de doliu și la cea de seder, adică la masa rituală din prima zi a Paștelui.

Creștinii mâncă ouă roșii de Paște ca să arate că într-adevăr cred în învierea lui Iisus Hristos și în viața fără de moarte. De ce ouă roșii ? Pentru că roșul este culoarea sângelui, așadar, a vieții, o culoare cu care strămoșii noștri vopseau oasele morților lor, crezând că roșul îi va ajuta să renască.

Cât despre ciocnitul ouălor, el înseamnă ieșirea spiritului din cochilie, străbaterea vălului ignoranței și adevărata lui naștere, cea întru cunoaștere.

***

Am trecut în revistă, fără pretenția de exhaustivitate, câteva din ceea ce am numit rămășițele vechiului An Nou de primăvară cu credința că buna lor cunoaștere ne ajută să ne înțelegem corect lumea plină de sărbători și de credințe, rupte astăzi din trunchiul principal din care s-au născut, și că ne ajută, de asemenea, să ne bucurăm de ele… în deplină cunoștință.

LUCRĂRI CONSULTATE
Atanasie Marian Marienescu, Sărbătorile și datinile romane vechi, Ed. SAECULUM, Buc. 2005
H.W. Parke, Οι εορτές στην αρχαία Αθήνα, Δαίδαλος, Αθήνα, 2000/ Sărbătorie în vechea Atenă, Ed. Dedalos, 2000

Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 2013

Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011
J.G. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, BPT, București, 1980

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

ghemulariadnei

~ Site-ul care îți arată ieșirea din Labirint

Archivos de etiqueta: Paște

DE LA OUL COSMIC LA OUL DE PAȘTE

FLORIILE – SĂRBĂTOAREA INTRĂRII LUI IISUS HRISTOS ÎN IERUSALIM

DE LA PESAH LA PAŞTE (II) – PAŞTELE LUI IISUS

DE LA PESAH LA PAŞTE (I) – PAŞTELE LUI MOISE

PARABOLELE LUI IISUS (XV) – TAINA MORMÂNTULUI GOL

וַיְכַל אֱלֹהִים בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי מְלַאכְתֹּו אֲשֶׁר עָשָׂה וַיִּשְׁבֹּת בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי מִכָּל־מְלַאכְתֹּו אֲשֶׁר עָשָֽׂה

וְכִֽי־יִהְיֶה בְאִישׁ חֵטְא מִשְׁפַּט־מָוֶת וְהוּמָת וְתָלִיתָ אֹתֹו עַל־עֵֽץ

Lumina de Paște de la Ierusalim

ANUL NOU (III) – ANUL NOU DE PRIMĂVARĂ

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

וַיְכַל אֱלֹהִים בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי מְלַאכְתֹּו אֲשֶׁר עָשָׂה וַיִּשְׁבֹּת בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי מִכָּל־מְלַאכְתֹּו אֲשֶׁר עָשָֽׂה

וְכִֽי־יִהְיֶה בְאִישׁ חֵטְא מִשְׁפַּט־מָוֶת וְהוּמָת וְתָלִיתָ אֹתֹו עַל־עֵֽץ

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto: