Archivos de etiqueta: politică

Isterii și putere/Histerias y poder 

20 sábado Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

D 1

Isterii și putere       Washington, Diana Negre

Istoria este plină de izbucniri isterice. Și aproape toate, ca să nu spun marea lor majoritate, au fost folosite de guvernanți pentru a-și spori puterea. Cu COVID-19 se întâmplă aproape la fel.

Antecedente isterice au existat încă de la începuturile Istoriei, acum 5.000 de ani când, în Mesopotamia, erau considerați inamici toți locuitorii din Zargos, sau când egiptenii mobilizau armate împotriva „popoarelor mării”.  Lucrurile acestea au continuat în toate timpurile și locurile: ucideri ale etniilor, mai ales a evreilor, care au străbătut Europa de la nord la sud, de la începuturile Evului Mediu; ucideri după criterii confesionale (albigenzi, bogomili, arieni, protestanți în țările catolice; șiiți de către suniți și invers etc. etc.) ca să nu mai vorbim de numeroasele discriminări etnice sau pur și simplu psihotice, cum au fost vânătoarea de vrăjitoare în Evul Mediu sau războaiele lui Miloșevici, în Iugoslavia secolului XX.

Panorama este interminabilă în timp și spațiu, însă privită de aproape, se reduce la două componente de bază. Una este ignoranța crasă, vecină cu prostia, care împiedică masele să analizeze informația care li se transmite. Orice știre alarmantă este acceptată fără discernământ; psihoza medievală a vânătorii de vrăjitoare este cazul cel mai evident.

Iar acum, cu COVID-19, se vede din nou atracția maselor spre panică. Pe planeta Pământ locuiesc mai mult de opt miliarde de ființe umane, iar numărul celor care au murit din cauza acestui virus este de aproximativ 400.000. O mortalitate de 5% din cazurile confirmate, sau de 0.5% din numărul populației nu a exterminat niciodată vreun popor. Însă foamea, da! Iar dacă măsurile sanitare adoptate de lumea bogată au salvat mii de bolnavi, în schimb,  prăbușirea economică va afecta sute de milioane de oameni. Vrăjitoarele secolului sunt noile coronavirusuri.

D 3

A doua componentă din acest șir de psihoze iraționale o reprezintă revendicările rasiale apărute în urma morții lui G. Floyd sub genunchiul unui polițist din Minneapolis. Violența poliției nu se manifestă numai în SUA, și nici discriminarea negrilor – mai mult socială, decât administrativă – de acolo. Că și una și alta poate și trebuie să se îmbunătățească, este evident și chiar inevitabil, deoarece Constituția americană, care proclamă că „toți oamenii se nasc egali…” a fost semnată de stăpâni de sute de sclavi; însă faptul că această necesitate trebuie să fie motiv de manifestații, nu e ușor de înțeles.

Doar dacă nu cumva moartea lui Floyd și pandemia cauzată de COVID-19 sunt scuturate spre cele patru zări de niște forțe politice care vor să tulbure normalitatea socială pentru a modifica paralelogramul forțelor. Căci pe calea normală nu văd sau nu cred că au opțiuni pentru a-și spori puterile – de multe ori, nici măcar să ajungă la vreo putere. Aceste forțe slabe în guverne și chiar neînsemnate în structurile politice agită masele pentru a crea situații anormal de tensionate, cu speranța de a ajunge, pe această cale, la situații de instabilitate, în care, să se cațere la putere, printr-un mijloc, pe care, structurile democratice nu-l permit.

Istoria, din păcate, e plină și de asemenea încercări.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Histerias y poder    Washington, Diana Negre

D 2

Los brotes de histeria abundan y abundaron en la Historia. Casi todos, por no decir la inmensa mayoría, fueron aprovechados por los gobernantes para incrementar su poder. Y con el covid-19 pasa tres cuartos de lo mismo.

Los antecedentes histéricos se encuentran ya en los comienzos de la Historia, 5.000 años atrás cuando en Mesopotamia veían enemigos en todos los moradores de los Zargos, o cuando los egipcios movilizaban ejércitos contra “los pueblos de la mar”.  Esto ha seguido como un rosario a través de todos los  tiempos y lugares: matanzas étnicas – especialmente centradas en los judíos – que recorrieron Europa del Norte al Sur desde comienzos de la Edad Media; matanzas confesionales (albigenses, bogomiles, arrianos, protestantes en los países católicos; chiitas a manos de los sunitas y viceversa, etc. etc.) amém de las aún más numerosas discriminaciones étnicas o meramente psicóticas, como la caza de brujas de la Edad Media o las guerras de Milosevic en la Yugoslavia del siglo XX.

D 5

El panorama es interminable en el tiempo y en el espacio, pero mirado de cerca se reduce a dos componentes básicos. Uno es la ignorancia supina, lindante en la estupidez, que impide a las masas analizar la información que se les transmite. Cualquier noticia alarmante es aceptada sin discernimiento alguno; la psicosis medieval de la brujería es el caso más evidente.

Ahora, con el covid-19 también se da esta querencia de las masas al pánico. En la Tierra habitamos algo más de 8.000 millones de seres humanos y los muertos por el virus rondan los 400.000. Una mortalidad del 5% de los casos confirmados, o de un 0.5% de la población, no ha exterminado nunca ningún pueblo. Pero el hambre, sí. Y si las medidas sanitarias adoptadas por el mundo rico habrán salvado a unos millares de enfermos, a cambio la quiebra económica la padecerán en el mundo entero cientos y cientos de millones. Las brujas del siglo XXI son los virus del covid-19.

Y el segundo componente en esa retahíla de psicosis irracionales entran también las reivindicaciones raciales surgidas a raíz de la muerte de G. Floyd a rodillas de un policía en Minneapolis. La violencia policial no es una exclusiva de los EE.UU. y la discriminación – social, más que administrativa – de los negros allá, tampoco. Que lo uno y lo otro se puede y se debe mejorar, es evidente y hasta inevitable, dado que la Constitución estadounidense que proclama que “… todos los hombres nacen iguales…” fue firmada por propietarios de centenares de esclavos; pero que esta necesidad sea motivo de manifestaciones universales no es fácil de entender.

D 4

A no ser que la muerte de Floyd y la pandemia del covid-19 sean aireadas a los cuatros vientos por fuerzas políticas que quieren enturbiar la normalidad social para cambiar el paralelogramo de fuerzas. Ya que por la vía normal no ven o no creen tener opciones de incrementar sus poderes – o, muchas veces, alcanzar alguno – esas fuerzas débiles en los Gobiernos y aún más, las nimias en las estructuras políticas, agitan a las masas para generar situaciones anormalmente tensas con la esperanza de llegar por esa vía a situaciones de inestabilidad que las encumbren al poder por un medio que las estructuras democráticas no permiten.

Y de esos intentos, también rebosa la Historia de todos los tiempos… para mal nuestro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

SĂ-L ADORĂM PE BAAL/ADOREMOS A BAAL

15 lunes Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

B 4Elie și profeții lui Baal

SĂ-L ADORĂM PE BAAL

Libertatea de expresie și de a manifesta nu numai că este legitimă, dar este și consubstanțială cu conceptul de democrație. Însă, în lumea actuală, această libertate se practică cu o abundență infinită și cu logică puțină, expunând-o, astfel, la pericolul de a fi total inutilă.

Principala rațiune de a fi a manifestațiilor este cea de a informa: de a informa puterea politică despre ceea ce simte și vrea porporul, în anumite chestiuni și în anumite momente. Este, într-un fel, o scurtătură a sistemului spre o democrație foarte directă, o democrație de bază.

Însă, odată cu masificarea demografică, această fațetă a democrației evoluează spre grotesc. Dreptul de a manifesta devine, din ce în ce mai mult, un drept de a tropăi și, nu de puține ori, devine un fel de a „muri ucigând”. Ceva în genul „dacă eu sunt supărat cine știe din ce motiv – am fost concediat, evacuat sau s-a închis vreo grădiniță din apropiere – le amărăsc viața tuturor celor din jur”… oprind circulația, urlând la drumul mare sau dând foc pubelelor de gunoi.

În ultima vreme, această derivă caricaturescă a manifestațiilor de protest a crescut în mod alarmant. Iată niște exemple: în Anglia sunt aruncate în mare statuile unor foști negustori de sclavi, doar pentru că în SUA violența poliției a atins cote înalte; în Barcelona firma Nissan e denunțată cu strigăte asurzitoare deoarece nu vrea să mai piardă bani cu întreprinderea ei de automobile; iar, în Galicia, e oprită circulația pe șosele și sunt arse anvelope, deoarece se închide Alcoa, din aceleași motive. În privința manifestațiilor cu oale și cratițe, în Istorie nu se cunoaște nici măcar un singur exemplu ca vreun guvern să fi fost schimbat prin zgomotul acestor ustensile de bucătărie.

B 1

În aceste evenimente și în multe altele foarte asemănătoare ceea ce atrage atenția este lipsa de logică. Căci e evident că niciun întreprinzător nu va continua o afacere păguboasă, doar pentru faptul că mii sau sute de persoane răcnesc din toți rărunchii. La fel de lipsită de logică este și pretenția ca autoritățile să intervină într-o criză comercială sau industrială. Căci cu strigătul „Nu închideți!” nu se cere nimic viabil, și nici nu se denunță vreo nedreptate flagrantă, și nici măcar nu se oferă vreo soluție rezonabilă – și bine gândită – problemei în chestiune.

Adică, acest val de tropăieli tânguitoare sugerează că mentalmente omenirea s-a întors cu mii de ani în urmă, când credea că dacă îi cădelnița pe zeii Baal, Assur, Ra, En-lil, Kemosh, Zeus, Vishnu etc. râurile nu se mai revărsau primăvara, slabele armate proprii îi învingeau pe rivalii mai puternici, bolile incurabile se vindecau, iar secetele încetau brusc. Nimic nu se întâmpla din toate acestea cu mii de ani în urmă oricâte rugăciuni se înălțau zeilor și, desigur, se pune întrebarea de ce cred oamenii acum că niște strigăte în stradă vor schimba legile pieței, mecanica socială a națiunilor, radicalismele sau trecutul mai mult sau mai puțin apropiat.

Cred, oare, și acum în Baal ?

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

B 3

ADOREMOS A BAAL

B 5Eliaj y los profetas de Baal

La libertad de expresión y de manifestación no solo es legítima, sino que es consubstancial con el concepto de democracia. Pero, en el mundo actual, esta libertad se practica con infinita abundancia y escasa lógica, exponiéndola, así, al peligro de ser absolutamente inútil.

La principal razón de ser de las manifestaciones es la de informar: de informar al poder político de lo que siente y quiere el pueblo en determinados momentos y asuntos. Es, en cierto modo, un atajo del sistema hacia una democracia directísima, una democracia de base.

Pero, con la masificación demográfica, esta faceta de la democracia está evolucionando hacia lo grotesco. El derecho a manifestarse parece cada vez más el derecho al pataleo y no pocas veces viene a ser una especie de “morir matando”. Algo así como “si yo estoy a disgusto por lo que sea – despido, desahucio o cierre de un parvulario próximo -, fastidio a todo el mundo también”… cortando el tráfico, aullando en la vía pública o quemando contendores de basura.

En los últimos tiempos esta deriva esperpéntica de la manifestación protestataria ha crecido alarmantemente. Así, sólo unos pocos ejemplos : en Inglaterra se tiran al mar estatuas de esclavistas porque en los EE.UU. la violencia policial es alta; en Barcelona se denuncia a grito pelado que Nissan no quiere seguir perdiendo dinero con su fábrica de automóviles; y en Galicia cortan carreteras y queman neumáticos porque se cierra Alcoa por la misma razón. En cuanto a las caceroladas, la Historia no registra ni un solo cambio de Gobierno en el mundo por el ruidoso machaqueo de los artilugios culinarios.

B 2

Y en estos acontecimientos y en miles más muy similares lo primero que llama la atención es la falta de lógica. Porque es evidente que ningún empresario va a seguir en un negocio ruinoso tan solo porque unos miles o cientos de personas clamen al cielo o a dios sabe quién. Tampoco se ve la lógica por ninguna parte si lo que se pretende con las manifestaciones es que las autoridades intervengan en una crisis comercial o industrial. Porque al grito de “¡ Cierre, no !” ni se reclama nada viable, ni se denuncia una injusticia flagrante, ni siquiera se ofrece una solución razonable – y razonada – al problema planteado.

Es decir, esta ola de pataletas lloronas sugiere que mentalmente la humanidad actual ha vuelto miles de años atrás, cuando creía que haciéndole sahumerios a los dioses Baal, Assur, Ra, En-lil, Kemosh, Zeus, Visnú, etc. los ríos dejarían de desbordarse en primavera, los débiles ejércitos propios vencerían a rivales más poderosos, las enfermedades incurables tenían cura o las sequías se cortaban en seco. Nada de esto sucedía miles de años atrás por muchas rogativas que se hicieran a los dioses y uno se pregunta por qué se creen los humanos actuales que una gritería en las calles va a cambiar las leyes del mercado, la mecánica social de las naciones, los radicalismos o el pasado más o menos próximo.

¿ Será que siguen creyendo en Baal ?

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Candidatul improbabil/El candidato improbable

05 viernes Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

B 3

Candidatul improbabil            Washington, Diana Negre

În colecția de aspiranți septuagenari la președinția americană, figurează candidatul aproape sigur al partidului democrat, Joe Biden, care a devenit în mod automat purtătorul stindardului care va scăpa țara de o repetare a președinției lui Donald Trump.

Pentru Biden, este desăvârșirea unei lungi cariere politice, care a început acum aproape o jumătate de secol, când, în 1972, a fost ales senator al statului Delaware, pe lângă cei opt ani cât a fost vicepreședinte, în etapa Barack Obama.

Biden a tot avut aspirații prezidențiale, prima oară, în campania din 1987, când a fost învins de guvernatorul din Massachussets, Michael Dukakis, și acum patru ani, când a fost cât pe ce să-și atingă obiectivul. Însă, a concurat cu Hillary Clinton, iar conducătorii partidului au considerat că era rândul soției fostului președinte, Bill Clinton, care avea atât de puțin talent politic, încât l-a ajutat pe Donald Trump să ajungă președinte.

B 4

Cu toată neașteptata înfrângere a doamnei Clinton, de acum patru ani, Partidul Democrat se pare că urmează, acum, aceeași linie când se pune problema de a-i favoriza pe candidații săi și respectă „rândul” unui om care și-l așteaptă de atâtea decenii.

Dar, timpul nu trece degeaba, iar lui Biden, un candidat bun prin 2016, i se văd, acum, anii. Inițial, atrăgea prin faptul că părea a fi un aspirant moderat, cu capacitatea de a aglutina fără asperități anumite sectoare ale partidului. Însă, intervențiile sale la dezbateri și declarațiile pe care le face de când se află izolat în reședința unde se protejează de coronavirus, îi decepționează pe cei care îl vedeau ca pe o salvare a partidului.

Biden pare a fi distras, când argumentează, deviază și se risipește, iar imaginea sa moderată și centristă e foarte micșorată de când s-a apropiat de pozițiile rivalilor săi de stânga, până într-atât, încât a ajuns să apere deficite astronomice și programe sociale și ecologice pe care țara, după dezastrul economic al pandmiei, cu greu și le-ar putea permite.

Până la această criză sanitară, Trump putea fi fericit cu un asemenea rival, pe care îl poate învinge ușor, în orice dezbatere.

Însă, lucrurile ar putea fi total diferite: principalul argument al lui Trump a fost marea prosperitate economică din ultimii patru ani: țara folosea pe deplin forța de muncă, iar salariile și pensiile au crescut grație sporurilor de la burse.

Este ceea ce i-a atras chiar și pe cei cărora le repugnă personalitatea și manierele lui Trump și i-a transformat în adepți ai săi pe mulți dintre cei care nu au votat pentru el.

B 6

Însă, în campania care e pe punctul de a începe, Trump poate să constate că microsopicul coronavirus confirmă faptul că „nu există inamic mic”. Acum sunt multe întreprinderi care se închid din cauza pandemiei și aproximativ zece milioane de șomeri.

Dacă economia nu se reface, lucru puțin probabil judecând după durata și întinderea mare și lentă a pandemiei, la urne vor veni milioane de șomeri, întreprinzători ruinați, ecologiști care se bucură de aerul fără eșapamentul din trafic și progresiști care văd în criză confirmarea că nu pot fi urmate principiile unei economii de piață.

Dacă va fi așa, țara îl va schimba pe un președinte încrezut cu altul dezorientat, ceea ce nu anunță lucruri bune, nici pentru refacerea economică a SUA, nici pentru celelalte țări ale lumii, în lipsa motorului care, de atâtea ori, le-a remorcat în situații critice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El candidato improbable     Washington, Diana Negre

B 5

En la colección de aspirantes septuagenarios a la presidencia norteamericana, figura el casi seguro candidato del partido demócrata, Joe Biden, convertido en el portador automático del estandarte que ha de librar al país de una repetición de la presidencia de Donald Trump.

Para Biden, es la culminación de una larga carrera política, que empezó hace casi medio siglo,  cuando, en 1972, fue elegido senador del estado de Delaware, además de ocho años como vicepresidente, durante la etapa de Barack Obama.

Biden tuvo repetidamente aspiraciones presidenciales, la primera vez, en la campaña de 1987, en que fue derrotado por el gobernador de Massachussets, Michael Dukakis, y hace cuatro años, la vez en que estuvo más cerca de lograr su meta. Pero, compitió con Hillary Clinton y  los líderes del partido consideraron que el turno correspondía a la esposa del ex presidente, Bill Clinton, de tan escaso talento político que ayudó a llevar a Donald Trump a la presidencia.

A pesar de la inesperada derrota de Clinton, hace cuatro años, el Partido Demócrata parece seguir, ahora,  la misma línea a la hora de favorecer a sus candidatos y respeta el “turno” de un hombre que lleva tantas décadas esperando.

Pero, el tiempo no pasa en balde y a Biden, un candidato muy viable en 2016, se le notan, ahora, los años. Su atracción inicial es que parecía un aspirante moderado, con capacidad aglutinadora y sin perfiles angulosos, capaces de repeler a diversos sectores del partido. Pero, sus intervenciones en los debates y sus declaraciones desde que se halla confinado a su residencia para protegerse del coronavirus, han decepcionado a quienes los veían como la salvación del partido.

Biden parece distraído, se desvía al argumentar y su imagen moderada y centrista se ve muy mermada, desde que se ha acercado a las posiciones de sus rivales de la izquierda, hasta el punto de que defiende déficits astronómicos y programas sociales y ecológicos que el país, después del desastre económico de la pandemia, difícilmente se puede permitir.

B 1

Hasta esta crisis sanitaria, Trump podía prometérselas muy felices con semejante rival, al que puede derrotar rápidamente en cualquier debate.

La realidad podría ser muy diferente: el principal argumento de Trump ha sido la enorme bonanza económica de estos cuatro últimos años en que el país goza de pleno empleo, subidas generales de salarios y fondos de pensiones rebosantes, gracias a las subidas de las bolsas.

Es algo que ha atraído incluso a quienes les repugna su personalidad y sus modales y ha convertido en sus partidarios a muchos que no votaron por él.

Pero, en la campaña que está a punto de comenzar, Trump puede encontrarse con que el microscópico virus Covid-19 demuestra eso de que “no hay enemigo pequeño”. Hay ahora empresas en vías de desaparición a causa de la pandemia y cerca de 10 millones de parados.

Si la economía no se recompone, cosa muy posible ante la dilatada y lenta extensión de la pandemia, acudirán a las urnas millones de parados, empresarios arruinados, ecologistas que disfrutan del aire sin tráfico y progresistas que ven en la crisis la confirmación de que no se puede seguir con los principios de una economía de mercado.

De ser así, el país cambiará un presidente petulante por otro que parece desorientado, lo que no augura muchas cosas buenas ni para la recuperación económica de EEUU, ni para la del resto del mundo, a falta del motor que tantas veces lo ha remolcado en situaciones críticas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

Cenzura presei  /Censura de prensa

04 jueves Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

T 1

Cenzura presei       Washington, Diana Negre

Cuvintele „cenzura presei” evocă regimuri dictatoriale, în care mijloacele de informare se află într-un pericol constant de a fi supuse unor persecuții juridice,  unor represalii asupra personalului lor, dacă fac cunoscute știri neplăcute pentru guvern, amenințări că vor fi suspendate temporar sau desființate și deci, cum probabil jurnaliștii veterani își amintesc, în care articolele și comentariile sunt supuse, în prealabil, unei cenzuri.

În sens invers, mijloacele de informare „pot lăsa să scape” informații nedorite prin ceea ce, în SUA, se cunoaște sub denumirea de „the spike”, adică, ghimpele, în care redacțiile plasează știrile care le prisosesc, deoarece nu se încadrează în linia lor editorială. Într-o țară în care libertatea presei e sfântă și chiar e prevăzută în primul amendament al Constituției, asemenea practici au un efect important în campaniile electorale și în curentele de opinie.

Astfel se explică de ce presa e cunoscută, aici, ca „ cea de a patra putere”, adică, faptul că realitățile politice au adăugat-o celor trei puteri: juridică, legislativă și executivă, recunoscute de Constituție.

Însă, coronavirusul nu numai că afectează viața de zi cu zi și paralizează economia țării, dar a și răsturnat cenzura presei: acum, nu mijloacele de informare se tem de cenzori, ci jurnaliștii înșiși îl cenzurează pe președinte.

T 3

Donald Trump este, fără îndoială, cel mai accesibil dintre toți cei care au locuit vreodată la Casa Albă: dă frecvent declarații pentru presă, răspunde la aproape toate întrebările și nu ezită să prelungească dialogul cu mijloacele de informare, în fața cărora își desfășoară, foarte des, gesturile lipsite de politețe, cu care ne-a obișnuit de cinci ani încoace.

În situația actuală, în care se vorbește doar de cât de mult s-a întins pandemia prin țară, și de ravagiile pe care le face printre oameni și prin economie, conduita lui Trump este un adevărat dar pentru reporteri: zilnic dă câte o conferință de presă, înconjurat de principalii săi consilieri, și nu se grăbește să o scurteze. Practic, răspunde la toate întrebările și, în plus, îi delectează cu răbufnirile sale pe numeroșii săi adversari, care au, astfel, ocazia să-l ridiculizeze.

T 5

Însă, răspunsul la acest acces la președinte a fost ignorarea: doar mijloacele de informare conservatoare, mari în audiență și puține la număr, pun la dispoziția publicului aceste conferințe de presă. Cu toate că nu vorbește numai Trump, căci intervin și experți mondiali în boli infecțioase, conferințele de presă nu ajung la audiența canalelor CNN, CBS, ABC sau NBC, care redau doar câte o frântură din spusele sau actele de trufie ale lui Trump.

Pentru rivalii săi politici, problema este că transmisiile în direct sporesc popularitatea președintelui, până într-atât, încât, acum, sunt mulți jurnaliști care cer înterzicerea lor…cu toate că tot ei nu au ezitat niciodată să îl tritureze pe președinte, timp de aproape doi ani, în efortul de a-l da jos din funcție, înainte ca cineva să aibă posibilitatea de a-l învinge la alegerile prezidențiale.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Censura de prensa  Washington, Diana Negre

T 2

La frase “censura de prensa” evoca regímenes dictatoriales, en que, los medios informativos se hallan en constante peligro de persecución jurídica, represalias a su personal, si divulgan noticias desagradables para el gobierno, amenazas de cierre temporal o definitivo de sus publicaciones e incluso, como nuestros veteranos colegas recuerdan, han de someter los artículos y comentarios a una censura previa.

En sentido contrario, los medios informativos pueden “filtrar” las informaciones no deseadas en algo que, en Estados Unidos, se conoce como “the spike”, algo así como un pincho, en que, las redacciones colocan noticias a descartar, porque no encajan con su línea editorial. En un país en que la libertad de prensa es sagrada e incluso está prevista en la primera enmienda  de la Constitución, tales prácticas tienen un efecto importante en las campañas electorales y en las corrientes de opinión.

Esto explica que la prensa sea conocida aquí como “el cuarto poder”, es decir, el que las realidades políticas han añadido a los tres poderes, judicial, legislativo y ejecutivo, reconocidos en la Constitución.

Pero, el coronavirus no solo afecta la vida diaria y paraliza la economía del país, sino que también ha vuelto del revés la censura de prensa: ahora, no son los medios informativos quienes han de temer a sus censores, sino que son los periodistas quienes censuran al presidente.

T 4

Donald Trump es, sin duda, el más asequible de todos los ocupantes de la Casa Blanca: da con frecuencia declaraciones a la prensa, responde a casi todas las preguntas y no tiene reparos en alargar sus charlas con los medios informativos, ante los que despliega, con frecuencia, los malos modales a que nos tiene acostumbrados, desde hace casi cinco años.

En la situación actual, donde tan solo se habla del progreso de la pandemia por el país, así como los estragos personales y económicos que va causando, la conducta de Trump es todo un regalo para los reporteros: da diariamente una conferencia de prensa, rodeado de sus principales asesores y no tiene prisa por terminarla. Contesta a prácticamente todas las preguntas y además deleita con alguna de sus pataletas a sus numerosos enemigos, que tienen, así, más ocasión para ridiculizarlo.

T 6

Pero, la respuesta a semejante acceso al presidente ha sido el ninguneo: tan solo los medios conservadores, grandes en audiencia y pequeños en número, ponen a disposición del público estas conferencias. A pesar de que no habla solamente Trump, sino que también intervienen expertos mundiales en enfermedades infecciosas, las ruedas de prensa no llegan a las audiencias de la CNN, la CBS, ABC o NBC, quienes tan solo recogen alguna brizna de los desplantes de Trump.

El problema para sus rivales políticos, es que las transmisiones en directo aumentan la popularidad del presidente, hasta el punto de que, ahora, son muchos los periodistas que han empezado a pedir que se prohiban…aunque nunca tuvieron reparos a someter a sus oyentes a la machacona repetición de los cargos contra Trump, durante casi dos años, en su esfuerzo por retirarlo del cargo, antes de que alguien tenga la posibilidad de derrotarlo en las elecciones presidenciales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

AMINTIRI URÂTE…  /MALOS RECUERDOS…  

02 martes Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

K 3Trump  şi Kim

AMINTIRI URÂTE…     Washington, Diana Negre

Funambulismul politico-terorist (adică, mersul acrobatic pe sârmă) al liderului nord-corean, Kim Jong Un, cu arsenalul său nuclear și de rachete intercontinentale, mai mult irită, decât neliniștește. Iar dacă neliniștește Washingtonul și restul lumii, aceasta se întâmplă datorită multor asemănări dintre conduita conducătorului nordcorean cu cea a secretarului general al PCUS, Nikita Hrusciov, la sfrșitul anilor 50. Finalul acelei târguieli nucleare a fost criza din Cuba, care, în 1962, a împins lumea pe marginea unui război nuclear total.

Întrucât dimensiunile și importanța URSS-ului din vremea „războiului rece” și cele ale actualei Corei de Nord nu sunt comparabile, nu ne așteptăm la o altă criză tot atât de dramatică cum a fost cea a Cubei. Dar, o posibilă criză gravă în Orientul Îndepărtat ar avea consecințe globale. În plus, asemănările dintre cele două situații sunt suficiente pentru a nu putea fi trecute cu vederea.

Atrage atenția, mai ales, similitudinea abordărilor comuniste. Hrusciov vroia, la sfârșitul anilor 50, să stopeze desfășurarea militară anglo-americană în apropierea granițelor URSS, făcând caz de galopantele progrese ale tehnologiei nucleare sovietice. Așa cum face Kim acum, Hrusciov a oferit, în 1958, unilateral, un moratoriu asupra experiențelor nucleare, pentru a ajunge la un acord internațional asupra limitării arsenalului nuclear.

H 2

Hrusciov

Ca și Kim, vroia limitarea armelor, însă nu acepta ca cineva să controleze „in situ” dacă URSS respecta acordul.

Marea diferență – lăsând la o parte dimensiunile – între conduita sovieticului și cea a nord-coreanului constă în faptul că Kim, a cărui țară a tot suferit de foamete în anii din urmă, vrea acorduri de pace și, în plus, ajutoare economice. Însă, fără să-l controleze cineva, în Coreea de Nord, dacă își îndeplinește promisiunile. Despre aceasta, nici vorbă!

În negocierile ruso-americane din anii 50 au existat întâlniri la nivel înalt între Nixon și Hrusciov, așa cum au existat, acum, între Trump și Kim. Și atunci, și acum, întâlnirile s-au sfârșit fără rezultate, din cauza pretențiilor exagerate ale comuniștilor, fără contrapartida controalelor. Hrusciov a denunțat moratoriul, în 1961, și și-a continuat șantajul până a provocat criza rachetelor din Cuba, care a creat o serie de mici avantaje momentane pentru URSS, însă, în detrimentul prestigiului său.

Acest lucru a durut atât de tare la Kremlin, încât, la puțin timp, Hrusciov a fost înlăturat din funcția de secretar general al PCUS.

Își amintește, oare, Kim toate aceste lucruri…?

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

               H 3

Nixon y Khrushtchov

H 1

     Nikita Sergheevici Hrusciov

MALOS RECUERDOS…     Washington, Diana Negre

K

El funambulismo político-terrorista del líder norcoreano Kim Jong Un con su arsenal nuclear y de misiles intercontinentales irrita más que inquieta. Pero si inquieta a Washington y al resto del mundo es ante todo por los muchos paralelismos que tiene la actual conducta del dirigente norcoreano con la del secretario general del PC soviético – Nikita Khrushtchov – a finales de los 50. El final de aquél regateo nuclear fue la crisis de Cuba, que, en 1962, llevó al mundo al borde de la guerra nuclear total.

Dado que las dimensiones e importancia de la URSS de la “guerra fría” y las Corea del Norte actual no son comparables, no es de esperar otra crisis tan dramática como la Cuba. Pero, una muy posible crisis grave en el Lejano Oriente también tendría consecuencias globales. Y además, las semejanzas entre las dos situaciones son demasiadas para pasarlas por alto.

Sobre todo, llama la atención la similitud de los planteamientos comunistas. Khrushtchov pretendió, a finales de los 50, frenar el despliegue militar anglo-norteamericano en las proximidades de la URSS alardeando de los galopantes avances de la tecnología nuclear soviética. Y al igual que Kim ahora, Khrushtchov ofreció, en 1958, unilateralmente, una moratoria de las pruebas nucleares para llegar a un acuerdo internacional sobre la limitación del arsenal nuclear. Y al igual que Kim, quería la limitación, pero no admitía que nadie controlara “in situ” si la URSS cumplía lo acordado.

K 2

Kim Jong Un

La gran diferencia – dimensiones aparte – entre la conducta del soviético y el norcoreano estriba en que Kim, cuyo país ha padecido repetidas hambrunas en los últimos lustros, quiere acuerdos pacificadores y, más aún, ayudas económicas para su país. Pero de que le puedan investigar en Corea del Norte si cumple con lo prometido, no lo quiere ni oír.

En el tira y afloja ruso-estadounidense de los 50 hubo “cumbres” de Nixon y Khrushtchov como ahora las ha habido entre Trump y Kim. Y entonces como ahora, los encuentros acabaron en nada por la demasía de las exigencias comunistas, sin contrapartida de controles. Khrushtchov denunció la moratoria en 1961 y apuró su chantaje hasta provocar la crisis de los misiles de Cuba, que dio una serie de pequeñas ventajas momentáneas a la URSS, pero a costa de su prestigio.

Y esto dolió tanto en el Kremlin, que poco después Khrushtchov fue echado de la secretaría general del Partido Comunista soviético.

¿Recordará Kim todo esto ahora…?

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

Democrați pentru Trump/ Demócratas por Trump

02 martes Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

T 1Donald Trump

Democrați pentru Trump        Washington, Diana Negre

Dacă și-ar pierde principalul argument electoral, adică, bunul mers al economiei americane, președintele Trump cu greu ar fi reales, dacă nu l-ar ajuta… elitele democrate, care, în prezent, par a fi tot atât de oarbe în fața sentimentului popular, cât a fost Hillary Clinton, acum patru ani.

În Statele Unite, există un fel de coaliție nedeclarată a unor grupuri cu idei asemănătoare, pe care restul țării le vede ca pe niște elite arogante, care ignoră situația cetățeanului de rând.

Este vorba de personaje puternice, funcționari, politicieni democrați și universitari care s-au adăpat de la aceleași izvoare ideologice: universitățile primesc mai ales tineri înstăriți, care urmăresc idealuri progresiste și ignoră realitățile celor care muncesc în fabrică și adună recoltele, funcționarii hotărăsc din metropole privilegiate, ca New York și Washington, cum urmează să trăiască cei de la țară, iar Partidul Democrat este, pe zi ce trece, tot mai năpădit de elite intelectuale.

În afara Statelor Unite, puțini sunt cei care își mai amintesc de grava eroare comisă de Hillary Clinton, când i-a numit „deplorabili” pe locuitorii din zona de centru a țării, pentru simplul fapt că nu împărtășeau progresismul americanilor de pe cele două coaste, sau fraza președintelui din vremea aceea, Obama, când s-a referit la marea masă a persoanelor ignorante. Sunt oameni, a spus el, care „se refugiază în Bibliile și în armele lor”.

H 1Hillary Clinton

Obama și Hillary îi contrapuneau, astfel,  celor „deplorabili” și celor „refugiați în Bibliile lor” pe privilegiații, funcționarii, academicienii și bancherii care înțeleg politica sofisticată a piețelor deschise. În felul acesta, se situau în partea opusă milioanelor de persoane care aveau de suferit în urma închiderii fabricilor și scăderii drastice a nivelului lor de trai.

Într-o țară unde 25% dintre fundamentaliști știu să recite Biblia pe de rost, asemenea dispreț înseamnă un enorm risc electoral, atât în prezent, cât și acum patru ani.

O 1Barack Obama

La ora actuală, politicieni democrați din state ca Michigan, Wisconsin sau Pennsylvania, state-cheie pentru alegerile prezidențiale care vor avea loc peste șase luni, par să fi uitat că măsurile lor pentru continuarea opririi economice pot avea efecte funeste, în noiembrie, pentru ei și pentru partidul lor.

Ce este sigur este că, în aceste momente, Partidul Democrat se profilează ca adept al ideii de a închide totul, în timp ce republicanii vor să reactiveze viața normală… și economia.

Statisticile arată că nu mai puțin decât 60% dintre americani cred că toate întreprinderile vor putea să-și reia activitatea și că nu guvernul și clienții sunt cei care trebuie să decidă ce distanță să mențină și ce măsuri de protecție să ia. Aceste persoane se consideră majore și capabile să discearnă ce situații sunt periculoase, acum când toată lumea cunoaște riscurile și modalitatea de contagiere cu Coronavirus.

Dacă 60% pare a fi un procentaj respectabil, democrații care doresc să mențină închisă economia, o duc și mai rău: doar 26% consideră că guvernul are obligația – și mult mai puțini, dreptul – de a tăia libertățile cu care este obișnuită țara aceasta.

Faimoasa frază a lui Ronald Reagan, un președinte foarte popular în SUA și neînțeles în Europa, circulă din nou în zilele acestea: oamenii se tem cel mai mult de cuvintele „Sunt funcționar și am venit să vă ajut”.

Unii gândesc chiar că medicii ar trebui să se limiteze la munca lor din spitale și din laboratoarele de cercetare, și să-i lase pe politicieni să decidă, deoarece anume au fost aleși să cântărească situația și să ia în considerare toți factorii care influențează societatea. Dar aceasta nu înseamnă că ponegrita clasă politică se bucură de mai multă acceptare, căci cetățenii cei mai păgubiți le reproșează tocmai că nu au știut să acționeze ca politicieni față de criza cauzată de pandemie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Demócratas por Trump   Washington, Diana Negre

T 2Donald Trump

Con el principal argumento electoral perdido, es decir, la buena marcha de la economía norteamericana, el presidente Trump se enfrentaría a una reelección muy difícil si no contara con ayudas …de las élites demócratas, quienes parecen hoy tan ciegas ante el sentimiento popular como lo era Hillary Clinton hace cuatro años.

Y es que en Estados Unidos hay algo así como una coalición no declarada de grupos con ideas semejantes, que el resto del país ve como élites arrogantes y desconocedoras de la situación de los ciudadanos de a pie.

Se trata de personajes pudientes, funcionarios, políticos demócratas y universitarios que han bebido de las mismas fuentes ideológicas: las universidades acogen mayormente a jóvenes adinerados que aprenden tanto de ideales progresistas como desconocen las realidades de quienes trabajan en fábricas y recogen cosechas, los funcionarios determinan desde las metrópolis privilegiadas de Nueva York y Washington cómo han de vivir los residentes de las zonas rurales y el Partido Demócrata está cada día más poblado por élites intelectuales.

Fuera de Estados Unidos, pocos recuerdan el grave error cometido por Hillary Clinton al llamar “deplorables” a los residentes del centro del país porque no comulgaban con el progresismo de las dos costas, o la frase del entonces presidente Obama cuando habló de la gran masa de personas ignorantes. Son gente, dijo que “se refugia en sus Biblias y sus armas”.

H 2Hillary Clinton

Obama y Hillary contraponían así a los “deplorables” y los “refugiados en sus Biblias” a los privilegiados funcionarios, académicos y financieros que entienden la sofisticación de una política de mercados abiertos.  Con ello, se ponían en el lado opuesto de los millones de personas perjudicadas por cierres de fábricas y el consiguiente bajón en su nivel de vida.

En un país con un 25% de fundamentalistas que recitan la Biblia de memoria, semejante menosprecio es un enorme riesgo electoral, tanto ahora como hace cuatro años.

O 2Barack Obama

Ahora, políticos demócratas en estados como Michigan, Wisconsin o Pennsylvania,  clave para las elecciones presidenciales que se celebrarán dentro de medio año, parecen olvidar que sus medidas para continuar el frenazo eonómico pueden tener efectos funestos en noviembre para ellos y para su partido.

Y lo cierto es que, en estos momentos, el Partido Demócrata se perfila como el partidario de cerrarlo todo mientras que los republicanos quieren reactivar la vida normal…y la economía.

Las estadísticas muestran que nada menos que el 60% de los norteamericanos creen que todas las empresas han de poder recuperar sus actividades y que no es el gobierno, sino los empresarios, trabajadores y clientes, quienes deben decidir a qué distancia han de mantenerse y qué medidas protectoras han de tomar. Estas personas se consideran mayores de edad y capaces de discernir situaciones peligrosas, ahora que todos saben ya los riesgos y modos de contagio del Coronavirus.

Si un 60% parece un número respetable, los demócratas que desean mantener el cierre de la economía, todavía lo tienen peor: únicamente el 26% considera que el gobierno tiene la obligación – mucho menos, el derecho – de recortar las libertades a que ese país está acostumbrado.

La famosa frase de Ronald Reagan, un presidente tan popular en Estados Unidos como incomprendido en Europa, vuelve a circular hoy en día: las palabras más temidas para los ciudadanos son “Soy funcionario y he venido a ayudarles”.

Algunos incluso piensan que los médicos deberían limitarse a su trabajo hospitalario o investigador, y dejar las decisiones a los políticos, que han sido elegidos precisamente para sopesar la situación y considerar todos los aspectos que influyen en la sociedad.  Lo que no significa que la tan vilipendiada clase política goce de mayor aceptación, pues los ciudadanos más perjudicados les echan en cara, precisamente, no haber sabido actuar como políticos ante la crisis de una pandemia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

IRAN: CAPCANA PÂINII/IRÁN: LA TRAMPA DEL PAN

20 miércoles May 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , ,

I 5Gardienii Revoluției

IRAN: CAPCANA PÂINII

Pandemia cauzată de COVID-19 pune în fața națiunilor două probleme antagonice: să salveze vieți sau să-și salveze economia. Iranul – țara cea mai afectată de epidemie din tot Orientul Mijlociu – a optat, ca multe alte țări, pentru a se îngriji de sănătatea publică, lăsând pe un plan secund nivelului de trai. Însă, Teheranul știe să se folosească foarte bine de pandemie pentru a potența un protagonist al politicii iraniene: Gardienii Revoluției.

Organizația aceasta, născută din revoluția islamică a ayatolahului Khomeini (1979), nu numai că a devenit un stat în stat, dar este, în ziua de azi, cel mai mare consorțiu economic al țării. Doar că, setea de putere nu are limite și, în cazul Iranului, Gardienii și ayatolahii își văd amenințată puterea de ample sectoare ale populației, care suportă, din ce în ce mai greu, declinul nivelului de trai, cauzat de sancțiunile occidentale, impuse ambițiilor nucleare iraniene.

I 2

Pentru a înlătura pericolul unei contrarevoluții, Gardienii au recurs la o manevră social-politică, care, experimentată în Palestina, i-a adus Teheranului rezultate magnifice: acordarea unui gen de ajutor social celor mai sărace straturi ale populației. Succesele Hizbolahului în confruntarea cu Israelul se datorează mai ales faptului că această organizație investește mare parte din ajutorul iranian în sprijinirea familiilor palestinienilor care au căzut în luptă și straturilor celor mai sărace din Palestina musulmană.

Acum, datorită faptului că Iranul exportă (aproape exclusiv în China) numai 300.000 de barili de petrol, în loc de două milioane și jumătate, cât vindea, zilnic, în 2018, Gardienii – în măsură mai mică, și ayatolahii – dedică mari tranșe ajutorării celor mai nevoiași. Aceste pături ale societății iraniene văd în gestiunea caritativă a Gardienilor o adevărată mană cerească, deoarece statul oferă niște prestații sanitare și materiale total insuficiente. Se poate afirma că, în ziua de azi, sunt peste unsprezece milioane de iranieni care subzistă grație ajutoarelor pe care le primesc de la rețeaua de asistență a Gardienilor. La aceste 11 milioane de „beneficiari extra statali” li se mai adaugă alți 4.300.000, care primesc subsidii direct de la Fundația Khomeini. Astfel, cei aproape 15.000.000 de beneficiari reprezintă un capital politic decisiv, în cazul unei  eventuale confruntări cu opoziția burgheză.

Iranul își poate permite, deocamdată, aceste cheltuieli extraordinare, deoarece, spre deosebire de majoritatea țărilor bogate în petrol din Orientul Mijlociu și Africa, dispune de o economie foarte diversificată și de o considerabilă structură industrială. Însă, întrebarea care se pune este dacă această economie și rezervele sunt destul de puternice, încât să suporte, mult timp, atât izbitura care vine de la COVID-19, cât și sancțiunile occidentale.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

I 1

IRÁN: LA TRAMPA DEL PAN

I 6Los Guardianes de la Revolución

La pandemia del covid-19 enfrenta a las naciones con dos problemas antagónicos: salvar vidas y salvar la economía. En el caso del Irán – la nación más afectada por la epidemia de todo el Oriente Medio – ha optado, como otros muchos países, por atender la salud pública a costa del nivel de vida. Pero Teherán ha aprovechado la pandemia como nadie para potenciar también a un protagonista de la política iraní: los Guardianes de la Revolución.

Esta organización, nacida de la revolución islámica del ayatolá Khomeini (1979), no solo se ha convertido en un Estado dentro del Estado, sino que es, hoy en día, también el mayor consorcio económico del país. Pero, las ansias de poder no tienen límites y en el caso del Irán, los Guardianes y los ayatolás ven su poderío amenazado por amplios sectores de la población que soportan cada vez peor el declive del nivel de vida causado por las sanciones occidentales al armamentismo nuclear iraní.

I 3

Para atajar el peligro de una contrarrevolución, los Guardianes han recurrido, ahora, a una maniobra socio-política que le ha dado magnífico resultado a Teherán en Palestina: prestar una especie de ayuda social a las capas más pobres. Los éxitos de Hizbolá en la confrontación con Israel se deben ante todo a que esta organización invierte gran parte de la ayuda iraní en socorrer a las familias de los guerrilleros muertos en combate y a los estratos sociales más depauperados de la Palestina musulmana.

Ahora, que el Irán exporta (casi exclusivamente a China) tan solo 300.000 barriles de petróleo, en vez de los dos millones y medio, que vendía, diariamente, en el 2018, los Guardianes – y, en menor medida, también los ayatolás – destinan grandes partidas a socorrer a los más necesitados. Estas capas de la sociedad iraní ven en la gestión caritativa de los Guardianes un auténtico maná ya que el Estado ofrece unas prestaciones sanitarias y asistenciales altamente insuficientes. Se puede decir que, hoy en día, son más de once millones los iraníes que subsisten gracias a las ayudas que reciben de la red asistencial de los Guardianes. A estos 11 millones de “beneficiarios extra estatales” hay que sumar los 4.300.00 que reciben subsidios directamente de la Fundación Khomeini. Los así casi 15.000.000 de beneficiarios representan un capital político decisivo de cara a una eventual confrontación con la oposición burguesa.

I 4

Irán se puede permitir, por ahora, estos dispendios extraordinarios porque, a diferencia de la mayor parte de las naciones petroleras del Oriente Medio y África, dispone de una economía muy diversificada y un tejido industrial apreciable. La pregunta que se plantea es si esta economía y las reservas son lo suficientemente fuertes para aguantar mucho tiempo la doble embestida del covid-19 y las sanciones occidentales.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

PATRU CARICATURI POLITICE GROTEȘTI/CUATRO ESPERPENTOS POLÍTICOS

14 jueves May 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

U 3PATRU CARICATURI POLITICE GROTEȘTI

În panorama internaționala există, în ziua de azi, patru caricaturi politice grotești: patru entități care se autointitulează State, însă pe care nimeni nu le recunoaște ca atare. Și nici monedele lor. Acestea sunt:Abhazia, Nagorno-Karabah, Oseția de sud și Transnistria.

Aceste patru entități sunt, mai mult sau mai puțin, rezultatul ambițiilor hegemonice ale Rusiei. Toate patru au în comun faptul că au apărut în urma unor înfruntări armate, au o viabilitate onirică și s-au scindat din niște state cu un nivel scăzut de viață.

Din cele patru, Transnistria – situată între Moldova și Ucraina, la răsărit de râul Nistru (Dniestr, în rusă) – este entelehia cea mai neverosimilă. Și este atât de bizară încât, în Cetatea Tighina (Bender) – marea atracție turistică a țării – se poate vedea o statuie a baronului Muenchhausen, un personaj din basmele germane, celebru pentru minciunile pe care le spunea. Și, cum toate sunt diferite în Transnistria, lui Muenchhausen nu i-au înălțat un monument pentru că era un mare mincinos, ci pentru că ar fi fost un erou militar.

U 6

De fapt, Bender a intrat în Istorie atunci când a devenit punctul cel mai nordic al Imperiului Otoman și când, acolo, regele Carol al XII-lea al Suediei și-a pierdut o ureche într-o încăierare. Însă, Istoria atrage puțini turiști – și cu atât mai puțin în Transnistria – astfel că faima îi vine mai mult din poveste… și din caracterul romantic al scenei ca loc de nunți și festinuri.

De când s-a separat de Republica Moldova (în 1990), Transnistria a devenit un centru unde se desfășoară afaceri și tranzacții ilegale: contrabandă, droguri, spălare de bani murdari etc. Coloana vertebrală a țării a devenit, în condițiile acestea, un consorțiu – „Sheriff” – care controlează nu numai plăpânda economie a țării, ci și ordinea publică, transporturile și mijloacele de manipulare a opiniei publice. „Sheriff” a fost creat de doi foști agenți ai KGB-ului sovietic, atunci când s-a prăbușit URSS.

Transnistria, la fel ca celelalte surori vitrege statale ale sale, s-a născut din haosul creat de implozia URSS. Însă, s-a născut cu o problemă etnică. După cel de al doilea Război Mondial, Stalin a practicat o masivă modificare a compoziției etnice pe întregul teritoriu al URSS și a rusificat întens partea de răsărit a ceea ce era atunci Republica Sovietică Moldova. Acest lucru i-a oferit Moscovei, în 1990, un puternic temei ca să se amestece în politica Moldovei și s-a folosit de el, chiar de la prăbușirea URSS-ului încoace, pentru a împiedica Republica Moldova să se unească cu România, țară de care o leagă aceeași limbă și din care făcea parte înainte de cel de al doilea Război Mondial .

Presiunea rusă a fost mai eficientă asupra Moldovei și Transnistriei, deoarece se baza, în aceasta din urmă, pe mentalitatea ruso-comunistă a noilor transnistreni, toți rusofoni, (în Tiraspol, capitala Transnistriei, încă strălucește pe fațade emblema comunistă cu secera și ciocanul și se aude vorbindu-se mai mult rusa decât româna), precum și pe realitatea că în Federația Rusă nivelul de trai era mult mai ridicat decât în Moldova. Însă, Transnistria nu are graniță cu Rusia, iar tensiunile dintre Moscova și Kiev au mai stăvilit interesul Moscovei pentru Transnistria, deoarece desprinderea acesteia de Republica Moldova ar servi, acum, doar măririi teritoriului ucrainean.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CUATRO ESPERPENTOS POLÍTICOS

U 4

En el panorama internacional existen hoy en día cuatro esperpentos políticos: cuatro entidades que se autodenominan Estados, pero a las que no reconoce nadie; tampoco sus respectivas monedas. Son: Abjasia, Nagorny Karabaj, Osetia Meridional y Transnistria.

Las cuatro entidades son más o menos directamente fruto de la las ambiciones hegemónicas de Rusia. Todas ellas tienen en común haber nacido a tiros, tener una viabilidad onírica y haberse escindido de Estados de bajo nivel de vida.

Pero de las cuatro es Transnistria – entre Moldavia y Ucrania, al este del rio Nistru (en ruso; Dniestr) – la entelequia más inverosímil. Y es tan estrafalaria que en la fortaleza de Bender – la gran atracción turística del país – se puede ver una estatua dedicada al barón de Muenchhausen, un personaje celebre de los cuentos alemanes por sus mentiras. Y como todo es diferente en Transnistria, a Muenchhausen no le han erigido un monumento por mentiroso mayúsculo, sino por presunto héroe militar.

En realidad, Bender entró en la Historia por haber sido el bastión más septentrional del imperio otomano en su momento de máxima extensión y por haber perdido allí (en una escaramuza) una oreja Carlos XII de Suecia. Pero la Historia atrae pocos turistas – y aún menos, en Transnistria – así que la plaza vive literalmente del cuento… y de lo romántico del escenario como lugar de bodas y festejos.

U 1

Desde que se separó de la República de Moldavia (1990), Transnistria ha sido un emporio de los negocios ilegales: contrabando, drogas, lavado de dinero negro, etc. Y, consecuentemente, la espina dorsal del país es un consorcio – “Sheriff” – que controla no solo la flaca economía del país, sino también el orden público, el tráfico rodado y los medios manipuladores de la opinión pública. “Sheriff” fue fundado por dos ex agentes del KGB soviético al hundirse la URSS.

Transnistria, al igual que sus otros tres hermanastros estatales, nació en el caos del hundimiento de la URSS. Pero nació con un problema étnico. Tras la II Guerra Mundial, Stalin practicó un masivo traslado de poblaciones en toda la URSS y rusificó fuertemente el Este de la entonces República Soviética de Moldavia. Esto le ha dado a Moscú desde 1990 una baza fuerte para inmiscuirse en la política moldava y la usó desde el desmembramiento de la URSS para impedir que la Republica independiente de Moldavia se uniera a Rumanía, país del que formaba parte antes de la II Guerra Mundial y con el que aún comparte idioma.

U 2

La presión rusa era tanto más eficiente sobre Moldavia y Transnistria por cuanto contaba en este último no solo con la mentalidad ruso-comunista de los nuevos transnistrios, todos ellos rusófonos, (en Tiraspol, la capital de Transnistria, aún lucen en fachadas el emblema comunista de la hoz y el martillo y se  oye hablar más ruso que rumano), sino también con la evidencia de que en la Federación Rusa el nivel de vida era mucho más alto que en Moldavia. Pero Transnistria no tiene frontera con Rusia y las tensiones Moscú-Kiev han frenado el interés moscovita por Transnistria, ya que la separación de esta de la República de Moldavia sólo serviría actualmente para incrementar el territorio ucraniano.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

RUTA APROAPE SOVIETICĂ A CHINEI/LA RUTA CASI SOVIÉTICA DE CHINA

28 martes Abr 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

C 3

RUTA APROAPE SOVIETICĂ A CHINEI

Protagonismul vertiginos pe care l-a dobândit Republica Populară Chineză și confruntarea ei crescândă cu SUA ne fac să ne gândim la penultimul act al „războiului rece”: cursa înarmărilor care a făcut ca fosta URSS să dea faliment. Și cu toate că diferențele dintre confruntarea aceea și cea de acum sunt multe și importante, rămâne totuși în picioare un antagonism istoric. Este șocul dintre totalitarism și democrație.

Desigur, comunismul chinez a tras multe învățături din colapsul URSS și a evitat, până acum, să repete cea mai mare parte a erorilor sovietice. A știut să stimuleze inițiativa privată în economie (în decurs de zece ani – 2008/2018 – și-a sporit de trei ori PIB-ul) și, în același timp, și-a mărit la maximum sistemul de securitate publică și disciplina draconică în interiorul partidului, înlăturând, astfel, până acum, pericolul unui „episod Gorbachiov”, ca cel care a aruncat reformismul comunist rus într-un haos al sistemului și al națiunii.

C 7Mihail Gorbachiov

Însă, în Republica Populară progresele economice au mers în paralel cu cele ale poliției, iar absolutismul puterii chinezești este, în ziua de azi, mai mare decât cel al lui Stalin în URSS din anii 30. Căci puterea este o boală politică ce se agravează în funcție de dimensiuni. O putere dictatorială – și cea a președintelui Xi Jinping este dictatorială din 2018, când a reformat Constituția ca să rămână președinte pe viață – își asigură agilitatea și rapiditatea în luarea deciziilor, dar nu are centura de siguranță pe care o presupune o guvernare în echipă. Greșelile politico-financiare ale lui Stalin au declanșat în URSS, în anii 30, o foamete în care au pierit peste 30 de milioane de oameni; dar și o decapitare a intelectualității rusești prin repetatele „purgări”.

C 5Xi Jinping

Îngrijorător pentru China și, indirect pentru întreaga lume, este faptul că, cu toată prudența pe care a arătat-o Biroul Politic din Beijing de la moartea lui Mao Tste-Tung încoace, Xi repetă greșelile care au dus URSS la faliment. Astfel, dirigismul economic împinge țara spre un gigantism asfixiant, în timp ce distanțarea de populație generează o politică de intoleranță internă – cu oprimarea minorităților –; iar clientelismul exterior (Venezuela, Cuba,Cambogia, Coreea de Nord etc.) apasă tot mai mult pe averea națională.

Xi tinde spre o renaștere a dirigimului statal al economiei, iar conglomeratul de întreprinderi statale absoarbe, în ziua de azi, 80% din creditele bancare, însă generează numai 25% din PIB.

În politica internă, obsesia de a rămâne la putere duce la situații ca cele trăite pe vremuri de comunismul stalinist: menținerea în detenție a peste un milion de oameni – de etnii care nu sunt han – în lagăre de concentrare, un naționalism tot mai exacerbat și o intoleranță absolută față de dizidenți și opozanți.

Toate acestea plasează SUA într-o situație paradoxală. Pe de o parte, politica de confruntare permanentă cu Beijing – acutizată mai ales în domeniul economic – pare să repete panorama creată de președintele Reagan în timpul „războiului rece”, dar, pe de altă parte, soliditatea polițienească a regimului lui Xi și bogăția mult mai mare a Chinei în comparație cu cea a URSS din vremea lui Leonid Brejnev nu par să permită repetarea istoriei lui Gorbaciov. Iar în politică nimic nu este mai îngrijorător decât un viitor imprevizibil.

C 1

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA RUTA CASI SOVIÉTICA DE CHINA

C 9

El vertiginoso protagonismo alcanzado por la República Popular China y su creciente confrontación con los EE.UU. induce a pensar en una repetición del penúltimo acto de la “guerra fría”: la carrera armamentista que precipitó a la URSS en la bancarrota. Y si bien las diferencias entre aquella confrontación y la actual son muchas e importantes, sí que se mantiene en pie un antagonismo histórico. Es el choque del totalitarismo con la democracia.

Evidentemente, el comunismo chino aprendió muchísimo del colapso de la URSS y ha evitado hasta ahora la mayor parte de los errores estalinistas. Ha sabido estimular la iniciativa privada para la economía (triplicó en diez años – 2008/2018 – el PIB) al tiempo que ha incrementado al máximo el sistema de seguridad pública y de disciplina draconiana dentro del partido, orillando así hasta ahora el peligro de un “episodio Gorbachov”, cómo el que llevó el reformismo comunista ruso al caos del sistema y la nación.

C 2

Pero en la República Popular los progresos económicos han ido a la par con los policiales y el absolutismo del poder chino es hoy aún mayor que el de Stalin en la URSS de los años 30. Y el poder es una enfermedad política que se agrava con el tamaño. Un poder dictatorial – y el del presidente Xi Jinping lo es desde que en el año 2018 reformó la Constitución para proclamarse presidente vitalicio – asegura la agilidad y rapidez de decisión, pero carece del cinturón de seguridad que supone un gobierno colegiado. Los errores político-financieros de Stalin causaron en la URSS de los años 30 la muerte por hambruna de más de 30.000.000 de habitantes; y también la decapitación de la intelectualidad rusa con sus “purgas”.

Lo alarmante para China e, indirectamente, para el mundo es que pese a la prudencia que caracterizó al Politburó de Pekín desde la muerte de Mao Tste-Tung, Xi está repitiendo muchos de los errores que llevaron a la URSS al colapso. Así, el dirigismo económico está llevando al país a un gigantismo asfixiante en tanto que el distanciamiento de la población genera una política de intolerancia interna – con opresión de las minorías –; por su parte, el clientelismo exterior (Venezuela, Cuba, Camboya, Corea del Norte, etc.) presionan cada vez más el erario nacional.

Xi tiende a un renacido dirigismo estatal de la economía y el conglomerado de empresas estatales absorbe hoy en día cerca del 80% del crédito bancario pero genera sólo cerca del 25% del PIB.

Members Of The Standing Committee Of The Political Bureau Of The New CPC Central Committee Make Public AppearancesXi Jinping

En política interna, la obsesión del continuismo del poder lleva también a situaciones vividas en su día por el comunismo estalinista; es el internamiento de más de un millón de personas – todas de etnias no han – en campos de concentración, un nacionalismo cada vez más exacerbado y una intolerancia absoluta con disidentes y opositores.

Todo esto lleva a los EE.UU. a una situación paradójica. Por un lado, la política de confrontación permanente con Pekín – especialmente aguda en el campo económico – parece repetir el panorama planteado por el presidente Reagan durante la “guerra fría”, pero por otro lado la solidez policial del régimen de XI y la mucho mayor riqueza de China que la de la URSS de Leonid Brézhnev no permiten esperar que se repita la historia de Gorbachov. Y en política no hay nada más inquietante que un porvenir imprevisible.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

STARMER, LABURISTUL DE OȚEL/STARMER, EL LABORISTA DE ACERO

13 lunes Abr 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

K 1Keir Starmer

STARMER, LABURISTUL DE OȚEL

După 14 ani de când nu a mai deținut puterea, Partidul Laburist britanic își pune speranțele într-un om – Keir Starmer, de 58 de ani – care, practic, este antiteza lui Boris Johnson, actualul prim ministru.

Acesta face parte din înalta societate, în timp ce Keir este fiul unor muncitori. Boris este un antieuropenist de conveniență, excentric, nedisciplinat și mai preocupat să obțină succese, decât să fie fidel unor ideologii sau adevărului strict; Keir este riguros, minuțios, un socialist pasional (a fost botezat cu numele de Keir în onoarea lui Keir Hardie unul dintre fondatorii partidului), europenist convins și om cu o disciplină de fier atât în munca sa cât și în relațiile cu colaboratorii.

Keir a fost singurul dintre cei patru frați ai săi care și-a luat bacalaureatul. A urmat cursurile universității din Leeds, pentru a-și lua licența în Drept, iar, pe urmă, a obținut titlul de doctor, la universitatea din Oxford.  „Curriculum-ul” său era strălucitor și ar fi putut să lucreze în orice birou de avocați de succes pentru a câștiga rapid bani mulți. Însă, a preferat să se angajeze la biroul Doughty Street Chambers, specializat în drepturule omului și libertatea presei. Unul dintre colegii săi de acolo a fost Amal Clooney, una dintre figurile mondiale în această materie.

Totuși, Keir nu a făcut carieră cu drepturile omului, ci cu politica. Partidul i-a recunoscut capacitățile profesionale

și, în 2008, a fost numit șef al Procuraturii Regatului Unit, unde avea în subordine 9.000 de persoane. Iar în guvern, la umbra lui Jeremy Corbyn – predecesorul său în fruntea partidului -, a fost principalul referent pe tema „Brexit-ului”.

Încă mai înainte de a fi ales în fruntea partidului, Stramer a apărat deschiderea și pragmatismul. Cu toate că întotdeauna i-a fost fidel lui Corbyn, în prezent, luptă pentru o linie aproape antagonică politicii acestuia. Înainte de toate, deoarece este convins că îndepărtarea de centru a fost prima cauză care a determinat pierderea puterii de către laburiști.

În profilul politic și de muncă al lui Keir Starmer, riguros și amănunțit, se evidențiază pasiunea cu care luptă împotriva antisemitismului laburist din ultimii ani – „… trebuie să facem din nou din Partidul Laburist o patrie pentru evrei…”- a spus de curând… În această chestiune se pare că vorbește mai mult din afecțiune personală decât din convingere intelectuală: soția lui Keir este evreică…

K 3Keir Starmer și soția sa, Victoria

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

K 6Keir Starmer și soția sa, Victoria

STARMER, EL LABORISTA DE ACERO

K 2Keir Starmer

Tras 14 años alejado del poder, el Partido Laborista británico ha puesto sus esperanzas en un hombre – Keir Starmer, 58 años – que es, prácticamente, la antítesis de Boris Johnson, el actual primer ministro.

Este pertenece a la alta sociedad; Keir es un aldeano (Surrey), hijo de trabajadores. Boris es anti europeísta de conveniencia, excéntrico, indisciplinado y más apegado al éxito que a las fidelidades ideológicas o la estricta verdad; Keir es riguroso, minucioso, pasionalmente socialista (fue bautizado Keir en honor a Keir Hardie uno de los fundadores del partido), europeísta convencido y hombre de una disciplina férrea tanto en su trabajo como en su trato con los colaboradores.

Keir fue el único de los 4 hermanos que logró acabar el bachillerato. Pasó a la universidad en Leeds, para licenciarse en Derecho y se doctoró, luego, en Oxford. El “currículo” era brillante y podría haberse colocado en cualquier bufete de éxito para ganar rápidamente un buen dinero. Pero, prefirió enrolarse en el bufete Doughty Street Chambers, especializado en derechos humanos, cívicos y libertad de Prensa. Uno de sus colegas allá  fue Amal Clooney, una de las figuras mundiales en la materia.

Keir no hizo, sin embargo, carrera en los derechos humanos, sino con la política. Su capacidad profesional la reconoció el partido y, en el 2008, fue nombrado jefe de la Fiscalía del Reino, un departamento con una plantilla de 9.000 personas. Y en el Gabinete en la sombra de Jeremy Corbyn – su predecesor al frente del partido -, fue el principal ponente en el tema del “Brexit”.

Desde antes de su elección al frente del partido, Stramer ha defendido el aperturismo y el pragmatismo. Pese a que fue siempre fiel a Corbyn, propugna ahora una línea casi antagónica a la política de éste. En primer lugar, porque está convencido de que el apartarse del centro ha sido la primera causa de la pérdida del poder del laborismo.

En el perfil político y laboral de Keir Starmer, riguroso y detallista, choca la pasión con que combate el antisemitismo laborista de los últimos años  – “… hemos de hacer de nuevo del Partido Laborista una patria para los judíos…”, dijo recientemente -. Y es que aquí parece hablar más por afección personal que por convicción intelectual: la esposa de Keir es judía…

K 5Keir Starmer y su mujer Victoria

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU