Archivos de etiqueta: politică

O FEMEIE LIBERALĂ ÎN ASCENSIUNE/LA LIBERAL EMERGENTE

14 sábado Sep 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

J 1Joanne Kate Swinson

O FEMEIE LIBERALĂ ÎN ASCENSIUNE

Joanne Kate Swinson, conoscută în lumea politică și a presei din Marea Britanie ca Jo Swinson, este, din luna iulie a acestui an, noul lider al liberal-democraților și o mare beneficiară, alături de alții, a acelei căznite nașteri a munților care se numește „brexit”.

De la venirea intempestivă a conservatorului Boris Johnson la gestiunea ieșirii britanice din Uniunea Europeană, dizidenții Partidului Consevator, precum și toți ceilalți decepționați de piruetele conducătorilor lor pe această temă, se mută, în Parlament, în banca liberal-democraților.

Majoritatea acestor traseisme sunt temporare, iar, Jo nu-și face iluzii în privința lor. Cu toarte acestea, îi primește cu bațele deschise, deoarece, aceasta este linia pe care a adoptat-o, pentru a-și relansa partidul pe prim-planul politicii naționale. Jo joacă toate rolurile pe scena Parlamentului: este liberală și orășeancă, dar, și ușor social-democrată. Îmbinarea acesta dintre liberalism și social-democrație o garnisește cu puternice note ecologiste și cu un farmec juvenil-feminin, la care nu puteau visa vreodată Margaret Thatcher sau Teresa May, deoarece Mama Natura nu le-a dat vreun atu în acest sens.

J 4

Joanne Kate Swinson

Dar, dacă Jo are un farmec fizic și de comportament, ambiția și tenacitatea ei nu sunt mai prejos decât cele ale „doamnei de fier”, Margaret Thatcher. Jo s-a născut în 1980, în Glasgow, în sânul unei familii din clasa de mijloc. Și-a făcut studiile în Scoția sa natală – cu excepția anilor în care a fost la „London School of Economics” – și a intrat în politică la 21 de ani. La 25 de ani era deja membru în Camera Comunelor și își atrăgea simpatiile tuturor, câștigându-și renumele de „copila din Cameră” (the baby of the House).

Desigur, nu era chiar o „copilă”. A început să urce sistematic spre poziții în guvernul lui David Cameron, devenind secretară de stat, post care, în Regatul Unit este mult mai puțin important decât în SUA.

Jo luptă pentru a-și mări partidul, dar, și pentru a se promova pe ea însăși. Spune că luptă în aripa liberal-democraților, dar, și-a câștigat de partea ei atât aripa stângă, cât și pe feministele din toată țara, prin gesturi populiste cum a fost discursul său din Cameră, rostit ținându-și în brațe copilașul pe care tocmai îl născuse. Jo este atât de cinstită încât, dacă cineva nu și-a dat seama încă cât de ambițioasă este, într-unul din ultimele congrese ale partidului său, a apărut cu un tricou pe care scria  „nu sunt o femeie pentru a completa procentajul feminin”. Desigur, nu este o femeie de umplutură, ci o femeie care dă ordine… cu mână fermă.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA LIBERAL EMERGENTE

J 2Joanne Kate Swinson

Joanne Kate Swinson, conocida en el mundo político y de la Prensa británicos como Jo Swinson, es, desde el pasado mes de julio, la nueva líder de los liberal-demócratas y una, junto con el partido, de los grandes beneficiarios de ese parto de los montes llamado “brexit”.

Especialmente, desde la irrupción del conservador Boris Johnson en la gestión de la salida británica de la Unión Europea, los disidentes del partido conservador, así como todos los demás decepcionados por las piruetas de sus respectivos dirigentes en el tema se van pasando en el Parlamento a los bancos de los liberal-demócratas.

La mayoría de esos cambios de bando son pasajeros y Jo se hace muy pocas ilusiones acerca de la duración de esas afiliaciones. Pero, los recibe a todos con los brazos abiertos, porque ésta es la línea adoptada por ella para relanzar a su partido hacia el primer plano de la política nacional. Y es que Jo juega a todo en el escenario parlamentario: es liberal y urbanita, pero, también, ligeramente socialdemócrata. Y al maridaje de lo liberal con lo socialdemócrata lo sazona con fuertes notas  ecologistas y un encanto juvenil-femenino, al que no pudieron aspirar nunca Margaret Thatcher o Teresa May, porque la Naturaleza no les dio bazas para ello.

J 3Joanne Kate Swinson

Pero, si Jo tiene un encanto físico y de trato, su ambición y pugnacidad no le van en absoluto a la zaga de los de la “dama de hierro”, la Thatcher. Jo nació en 1980 en Glasgow, en el seno de un familia de clase media. Cursó estudios en su Escocia natal – salvo los años que tomó clases de gerencia en la “London School of Economics” – y se lanzó a la política a los 21 años. A los 25 era ya miembro de la Cámara de los Comunes y se ganaba las simpatías de tirios y troyanos hasta lograr el sobrenombre de “la niña de la Cámara” (the baby of the House).

Claro que de “niña” nada de nada. Sistemáticamente comenzó a escalar posiciones durante el Gobierno de David Cameron para acabar calzándose una Secretaria de Estado, cargo que, en el Reino Unido, es infinitamente menos importante que en los Estados Unidos.

J 5Joanne Kate Swinson

Jo lucha por engrandecer su partido, pero, se podría decir que lo hace a la par que lucha por promoverse a ella misma. Dice militar en ala conservadora de los liberal-demócratas, pero se ha ganado a pulso al ala izquierda del partido y también a las feministas de todo el país con gestos populistas como su discurso en la Cámara sosteniendo en brazos a la criatura que acababa de tener. Y Jo es tan honrada que, por si alguien no se hubiera percatado aún de lo ambiciosa que es, en uno de los últimos congresos de su partido apareció luciendo una camiseta con el lema “no soy ninguna mujer de cuota”. Evidentemente, no es una mujer de cupo, sino una mujer de mandar… con mano izquierda.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

A VOTA CU MAȚELE/VOTAR CON LAS TRIPAS

03 martes Sep 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

G 3

A VOTA CU MAȚELE

Alegerile de duminca trecută din landurile federale Saxonia și Bandenburg au arătat, printre altele, iraționalitatea crescândă care domnește în consultările electorale, în Germania, în cazul acesta, și în toate celelalte țări, în general.

Marele protagonist și căpcăun politic a fost, de data aceasta, AFD (Alternativa pentru Germania). Exista teama că, în cele două landuri, ar putea câștiga majoritatea parlamentară. N-a reușit, dar, a ocupat locul al doilea. Iar oamenii politici și sociologii nu exclud posibilitatea ca acest partid să continue să crească în toată Germania, nu numai în bastioanele sale din răsăritul țării.

AFD stârnește masele, mai ales, cu niște raționamente radicale și primitive, în care, un naționalism vecin cu rasismul incită la respingerea imigrației. A întregii imigrații, de la cea a mâinii de lucru, până la cea precară a fugarilor din fața foamei și a războaielor. Este o argumentație viscerală, dar, care se dovedește a fi eficientă, în ciuda amintirilor recente (cel de al III-lea Reich și cel de al Doilea Război Mondial). Și în ciuda dovezilor economice și sociale.

G 4

Desigur, AFD își datorează succesele, în mare măsură, faptului că s-a erijat în conducător al nemulțumirii. E o nemulțumire difuză care în mod vag e îndreptată împotriva celor două mari partide din Germania. De fapt, în partea de răsărit a Germaniei, nemulțumirea vine de la cel mai mare eșec al unificării țării, în urma prăbușirii stalinismului, la sfârșitul secolului trecut: există, în continuare, o diferență de nivel. Politicienii și economiștii nu au reușit să unifice noul stat din punct de vedere economic. Teritoriile din sărăcăcioasa Germanie comunistă din vremea aceea continuă să producă și să încaseze cu 25% mai puțin, în ziua de azi, decât bogata Germanie Occidentală. Dată fiind discreditarea care încă mai apasă asupra comuniștilor, nemulțumirea se înscrie mai ales în radcalismul extremei drepte.

Aceasta se datorează, în bună parte, greșelilor politice. Însă, poate, tot atât sau chiar mai mult, se datorează lipsei de mână de lucru. De îndată ce Germania s-a unificat, permițând totala libertate de deplasare și așezare a persoanelor, aproximativ două milioane de germani din răsărit s-au dus să muncească și s-au stabilit dincolo, ”în cealaltă” Germanie. Salariile și nivelul de viață erau mult mai bune, indiscutabil.

Cu trecerea timpului, în partea de răsărit lucrurile s-au înrăutățit. La pierderea mâinii de lucru celei mai calificate, din cauza migrării, s-a adăugat și îmbătrânirea populației. Calculele oficiale (care n-au niciun interes să dea cifre negative) prevăd că, în perioada 2018-2035, populația din partea de răsărit a Germaniei, capabilă de muncă – între 18 și 67 de ani – se va reduce cu un milion și jumătate de persoane. Scăzând procentajul celor care niciodată nu recurg la serviciile de angajare, aceasta înseamnă că acestor teritorii răsăritene le vor lipsi cel puțin 435.000 de muncitori. Fără această mână de lucru, este imposibil să se genereze avuția minimă pentru a menține măcar situația economică actuală.

Toată lumea, de la economiști și industriași, până la guvernanți, recunosc că soluția cea mai bună și cea mai rapidă este recurgerea la imigrație, atât pentru a acoperi locurile de muncă libere, cât și declinul demografic, în general. Dar, aceasta presupune rațiune, toleranță și adaptare.

Văzând evoluția politică germană din ultimii cinci ani se pare că e mult mai tentant recursul visceral – la ură și intoleranță – propus de AFD, decât cel rațional.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

G 1

VOTAR CON LAS TRIPAS

Los comicios del pasado domingo en los Estados federados alemanes de Sajonia y Brandemburgo han demostrado, entre otras cosas, la creciente irracionalidad que impera en las consultas electorales; en las alemanas, en este caso, y en todas las demás, en general.

El gran protagonista y ogro político, en esta ocasión, ha sido el partido AFD (Alternativa para Alemania). Se temía que en ambos Estados pudiera alzarse con la mayoría parlamentaria. No lo consiguió, pero sí, se erigió en la segunda opción más votada. Y políticos y sociólogos no descartan que el partido siga creciendo en toda Alemania y no sólo en sus bastiones del Este del país.

AFD encandila a las masas, ante todo, con unos razonamientos radicales y primitivos en los que un nacionalismo rayano en el racismo incita al rechazo de la inmigración. De toda inmigración, desde la laboral hasta la precaria, de los fugitivos del hambre y las guerras. Es una argumentación visceral, pero, que resulta eficiente, a pesar de la memoria reciente (el III Reich y la II Guerra Mundial). Y también pese a las evidencias económicas y sociales.

 Naturalmente, el AFD debe, en buena parte, sus éxitos por haberse erigido en adalid del descontento. Es un descontento difuso que, vagamente, se dirige contra los dos grandes partidos. En realidad, en el Este alemán, el descontento se debe al mayor fracaso de la unificación del país tras el hundimiento del estalinismo, a finales del siglo pasado: la continuación del desnivel. Políticos y economistas no han logrado unificar económicamente el nuevo Estado. Los territorios de la depauperada Alemania comunista de aquel entonces siguen produciendo y cobrando un 25% menos, hoy en día, que los de la rica Alemania Occidental. Y dado el descrédito, que aún pesa sobre los comunistas, el descontento se apunta mayormente al radicalismo de la ultra derecha.

G 5

Esto se debe, en buena parte, a errores políticos. Pero, quizá, tanto o más se deba a razones de demografía laboral. En cuanto se unificó Alemania, abriendo al 100% la libertad de desplazamiento y asentamiento de las personas, cerca de 2.000.000 de alemanes orientales se fueron a trabajar y vivir en la “otra” Alemania. Los salarios y el nivel de vida eran indiscutiblemente mucho mejores.

Con el paso del tiempo, el panorama laboral ha empeorado en el Este. A la pérdida por migración de la mano de obra más cualificada hay que sumar el envejecimiento de la población. Los cálculos oficiales (que no tienen ningún interés en especular con evoluciones negativas) calculan que, en el lapso 2018/2035, la población germanoriental en edad laboral – 18 a 67 años – se habrá reducido en millón y medio de personas. Descontando el % de los que nunca acuden al mercado laboral, esto significa que al territorio le faltarán por lo menos 435.000 trabajadores. Y sin esta masa laboral, es imposible generar la riqueza mínima para mantener siquiera el statu quo económico actual.

Todo el mundo, desde economistas e industriales, hasta gobernantes, reconocen que la solución mejor y más rápida es recurrir a la inmigración, tanto para cubrir los puestos de trabajo vacantes, como el declive demográfico, en general. Pero, este recurso presupone razonar, tolerar y adaptarse.

Y, a la vista de la evolución política alemana del último lustro, resulta mucho más tentador el recurso visceral – al odio y a la intolerancia – propuesto por AFD, que el racional.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentin Popescu.

VALENTIN POPESCU

RADICALISM ESTONIAN/RADICALISMO ESTONIO

23 viernes Ago 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

E 5Martin Helme

RADICALISM ESTONIAN

Estonia este cea mai mică dintre țările baltice, și cea mai puțin baltică dintre ele – estonienii sunt ugrofinici și nu baltici – și cu cea mai mare virulență rasistă din acest trio. Nu dintr-o intoleranță populară, ci din cauza unor trocuri  parlamentare pentru a fi la putere.

De fapt, radicalismul rasist al actualului guvern estonian nu este rezultatul voinței generale, ci al aranjamentelor partidelor parlamentare, care au format o coaliție doar pentru a-și împărți puterea, încălcând logica ideologiilor respective și a afinităților personale. Conducătorul naționalismului exclusiv este numai unul dintre partide – „Ekre” – din actuala coaliție majoritară, formată din Partidul de Centru (stânga liberală), Partidul Patriei (conservator) și Partidul Popular Conservator Estonian („Ekre”) ultraconservator. La ultimele alegeri, liberalii Partidului Reformist au obținut 29% din voturi, însă, nimeni n-a vrut să se alieze cu el, pentru a-l priva, astfel, de putere.

E 1

Mai ales, Partidul de Centru a promovat tripartidismul pentru a obține, astfel, funcția de prim-ministru, funcție care, într-o alianță cu Partidul Reformist nu i-ar fi revenit, deoarece a obținut doar 23% din voturi. Prețul puterii a fost aducerea în guvern a partidului „Ekre”: acesta deține o treime din ministere, cu toate că nu a obținut la urne decât 18% din voturi.

„Ekre” este un partid creat destul de recent (în 2012) și care a crescut după fiecare alegere, apelând la un electorat cu nivel cultural redus; cele mai mari succese le-a obținut în zonele cele mai sărace și mai înapoiate din țară.

La început, noul partid atrăgea lumea cu discursuri furibunde antirusești.  În țară, e vie amintirea durei stăpâniri sovietice din secolul trecut. Nici Rusia și nici rușii nu se bucură de simpatie, cu toate că 22% din populație o formează rușii, pe lângă alt procentaj de 13% de slavi – ucraineeni și bieloruși – care au venit în Estonia, în timpul stăpânirii sovietice. Și cum o singură fobie nu aduce mulți adepți, conducătorii partidului „Ekre” au adoptat ideile actualului ministru de finanțe, Martin Helme, și au extins respingerea  de la slavofoni și la imigranții sosiți din lumea a treia, în mod special, asupra negrilor. Dar, cum, de fapt, sunt puțini fugari a foamei în Estonia – anul trecut, au venit în țară doar 206 -, radicalii i-au inclus pe lista lor neagră și pe homosexuali, indiferent de ce sex sunt.

E 4Martin Helme

Justificarea urii este ușoară și ranchiuna sporește acceptarea ei. Însă, ura dispare repede dacă nu e stârnită tot timpul, iar Helme și ai săi și-au mărit tânguielile până la a sfida bunul simț. Au creat o versiune locală a „Americii pentru americani”, care i-a servit atât de bine lui Trump în SUA, și se străduiesc să limiteze drastic contractarea muncitorilor străini și să interzică vânzarea de terenuri și edificii străinilor.

Toate acestea i-au adus partidului „Ekre” 18% din voturi, la ultimele alegeri, cu toate că o populație în scădere creează probleme de muncă atât de grave, încât multe întreprinderi pleacă din Estonia, din lipsă de mână de lucru calificată. În plus, cum foarte greu e văzut vreun negru pe stradă, viitorul este mai mult decât incert pentru „Ekre”, deoarece dacă ura și discriminarea pot să crească la infinit, alegătorii cu nivel cultural scăzut și venituri mici nu pot să crească în ritmul în care au loc alegerile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

E 3

 RADICALISMO ESTONIO

E 6Martin Helme

Estonia es el menor de los países bálticos, el menos báltico de los tres – su mayoría étnica es ugrofinesa y no báltica – y el de mayor virulencia racista de este trio. Y esto último, no por intolerancia popular, sino por cambalaches parlamentarios en aras del poder.

En realidad, el radicalismo racista del actual Gobierno estonio no es fruto de la voluntad general, sino de los trapicheos de los partidos parlamentarios que han formado una coalición de mero reparto de poder y en contra de la lógica de las respectivas ideologías y afinidades personales. Porque el adalid del nacionalismo excluyente es solo uno de los partidos – “Ekre” – de la actual coalición mayoritaria, formada por el Partido del Centro (izquierda liberal), el Partido de la Patria (conservador) y el Partido Popular Conservador Estonio (“Ekre”) ultraconservador. En los últimos comicios, los liberales del Partido Reformista obtuvieron el 29% de los votos, pero, nadie quiso aliarse a él, para privarle, así, del poder.

Sobre todo, los del Centro fomentaron el tripartito para obtener así la jefatura del Gobierno, cargo que en una alianza con el Reformista no les habría correspondido por no haber sacado más que el 23%. El precio del poder ha sido la hipertrofiada incorporación de “Ekre” al Gabinete: tiene un tercio de los ministerios, pese a no haber obtenido en las urnas más que el 18% de los votos.

“Ekre” es un partido de reciente creación (2012) que ha crecido, elección tras elección, apelando al electorado de menor cualificación cultural; sus mayores éxitos se han registrado en las zonas más pobres y atrasadas del país.

E 2

Al comienzo, el nuevo partido atraía a la gente con discursos rabiosamente anti rusos. En el país, perdura el recuerdo del duro dominio soviético del siglo pasado y ni Rusia ni los rusos gozan de simpatías, a pesar de que el 22% de la población es de origen ruso, amén de otro 13% de eslavos – ucranianos y bielorrusos – que se asentó mayormente en Estonia, durante la hegemonía soviética. Y como con una sola fobia resultaba muy difícil seguir ganando seguidores, los dirigentes de “Ekre” optaron por los planteamientos del actual ministro de Finanzas, Martin Helme, y ampliaron la repulsa a los eslavófonos también a los inmigrantes tercermundistas, especialmente los negros. Pero, como de verdad hay poco fugitivo del hambre en Estonia – el año pasado entraron en el país tan solo 206 -, los radicales han incluido en su lista negra también a los homosexuales, sean del sexo que sean.

La argumentación del odio es fácil y el rencor incrementa su aceptación. Lo malo es que el odio se desvanece pronto si no se le azuza constantemente y Helme y los suyos han ampliado sus jeremiadas hasta desafiar el sentido común. Así, han creado una versión local del “América para los americanos” que tan bien le ha ido a Trump en los EE.UU. y propugnan limitar drásticamente la contratación de trabajadores forasteros y prohibir la venta de tierras y edificios a los extranjeros.

Y todo esto le ha dado a “Ekre” el 18% de los votos, en los últimos comicios, pese a que una demografía en retroceso crea problemas laborales tan graves que muchas empresas emigran de Estonia, porque no encuentran mano de obra cualificada. Además, como cuesta Dios y ayuda ver a un negro en las calles, el futuro es más incierto para “Ekre”, porque si el odio y la discriminación pueden crecer hasta el infinito, la bolsa de electores de poca formación e ingresos no puede crecer al ritmo de las consultas electorales.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

DOWNING STREET, 10: CASA …PUTERII/DOWNING STR., 10 : CASA DE… PODER

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

D 4

DOWNING STREET, 10: CASA …PUTERII

Rezidența tradițională și oficială a șefului guvernului britanic are o istorie cu iz de casă cu o faimă rea (sau chiar mai mult), dacă urcăm spre originile ei. S-ar putea spune că nu numai casa – care, de fapt, este un adevărat palat cu o sută de încăperi -, dar, și strada.

În timpul dictaturii lui Cromwell (secolul al XVII-lea), un aventurier cu o moralitate îndoielnică, pe numele său George Downing, și-a demonstrat atâtea merite în fața dictatorului, ca soldat, spion și diplomat, încât acesta l-a recompensat cu niște terenuri lângă parcul londonez  St. James. Polifațeticul servitor al lui Cromwell era talentat în război și spionaj, dar și în finanțe, și astfel, se grăbi să-și urbanizeze proprietatea. A dezvoltat calea care o traversa și a construit o serie de case. Calea care până atunci se numea Cockpit,  și-a schimbat numele în Downing…căci vanitatea este un rău al tuturor timpurilor și al tuturor claselor sociale.

D 3

Saltul de la specula urbană la politică l-au făcut strada Downing și casele de la numerele 10 – cu mai puține surle și trâmbițe, și 11 – în secolul al XVIII-lea, când rege al Angliei a fost proclamat Georges I, principe elector de Hanovra; german și protestant.

Noul monarh, care nu a reușit niciodată să învețe engleza, s-a înconjurat cu o camarilă de compatrioți de ai săi, dintre care se evidenția contele Bothmer. În ochii lui Georges I, acesta era foarte important; fusese figura cheie în negocierile pentru ca principele elector să fie ales succesorul reginei Ana, și – lucru și mai important în viața de zi cu zi al noului rege – vorbea foarte bine engleza. Prin urmare, a făcut parte din Cabinet; mai întâi ca ministru pentru afaceri germane și, pe urmă, ca ministru șef (prim ministru, dar nu cu funcțiile pe care acest post le are în zilele noastre) cu același portofoliu. Guvernul lui Georges I – numit „cancelaria germană” de britanicii din acea vreme – își avea sediul în  Palatul Sfântului James, iar Bothmer locuia la numărul 10 de pe vecina stradă Downing.

D 1

Astfel s-a încetățenit tradiția ca cel mai important ministru al țării să locuiască la numărul 10 de pe Downing Street. Dar, și fundațiile pentru a face din acea casă un palat. Căci contele trăia în stil mare, iar, în casa sa, se organizau baluri, concerte, dineuri și aranjamente de înaltă politică și afaceri bănoase. Bothmer, făcându-i onoare căii Downing a lui Cromwell, s-a folosit de poziția sa privilegiată de la curte, pentru a se îmbogăți printr-o mulțime de afaceri și achiziții privilegiate. A ajuns să posede, în actualul stat federal german Mecklemburg – Vorpommern,  8.000 de hectare, unde a construit un palat strălucitor, care, astăzi, este proprietatea amintitului stat federal german.

Preeminența lui Bothmer la Curte a făcut ca cel de al doilea om ca importanță din Cabinet – „Lordul Trezoreriei”, adică, ministrul finanțelor – să locuiască în casa vecină, la numărul 11. Legătura puterii cu banii o evidențiază aceste două case care comunică între ele și care, în plus, în unele ocazii, și-au schimbat titularii între ele, cum s-a întâplat în 1997, când Tony Blair s-a mutat la numărul 11, iar, ministrul de finanțe, Gordon Brown, la numărul 10.

D 6

Ah!: și un detaliu foarte britanic: printre cei care se ocupă de securitatea acestos palate unul este „Chief Mouser to the Cabinet Office”. Este pisica care, teoretic, are sarcina de a stârpi șoarecii. Actualul titular se numește „Larry”.

L2Chief Mouser to the Cabinet Office, Larry

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

L 4

DOWNING STR., 10 : CASA DE… PODER

D 5

La residencia tradicional y oficial del jefe del Gobierno británico tiene una historia con tufos de casa de mala fama (o peor), si se remonta a sus orígenes. Y casi se podría decir que no sólo la casa – que en realidad es todo un palacio con cien habitaciones -, sino también la calle.

Porque durante la dictadura de Cromwell (siglo XVII), un aventurero de dudosa moralidad y de nombre George Downing hizo tantos méritos ante el dictador como soldado, espía y diplomático que éste le recompensó con el donativo de unos terrenos lindantes con el St. James Park londinense. El polifacético servidor de Cromwell era tan talentudo en la guerra y el espionaje como en las finanzas y se apresuró a urbanizar la propiedad. Desarrolló la calle que la cruzaba y construyó allá una serie de casas. La vía, que hasta entonces se había llamado Cockpit, pasó a llamarse Downing…que la vanidad es un mal de todos los tiempos y clases sociales.

El salto de la especulación urbana a la política lo dio la calle de Downing y las casa del nº 10 – y con menos bombo y platillo, también la del nº 11 – en el siglo XVIII, cuando fue proclamado rey de Inglaterra Jorge I, príncipe elector de Hannover; alemán y protestante.

D 2

El nuevo monarca, que no llegó a hablar nunca el inglés, se rodeó de una camarilla de compatriotas entre los que destacaba el conde de Bothmer. A los ojos de Jorge I éste tenía especial valía; había sido figura clave en las negociaciones para que el príncipe elector fuese elegido sucesor de la reina Ana, y – cosa aún más importante en la vida cotidiana del nuevo rey – hablaba muy bien inglés. Consecuentemente formó parte del Gabinete; primero, como ministro para asuntos alemanes y luego como ministro en jefe (primer ministro, pero no con las funciones que este cargo tiene hoy) de la misma cartera. El Gobierno de Jorge I – llamado la “cancillería alemana” por los británicos de la época – tenía la sede en el Palacio de San Jaime, pero Bothmer vivía en el nº 10 de la vecina calle de Downing Str.

Así se asentaba la tradición de que el más importante ministro del país residiera en el nº 10 de Downing Str. Y también los cimientos para hacer de la casa un palacio. Porque el conde vivía a todo tren y en su mansión se daban bailes, se celebraban conciertos, cenas de gala y contubernios de alta política y pingües negocios. Porque Bothmer, haciendo honor a la carrera del Downing de Cromwell, aprovechó su privilegiada posición en la Corte, para lucrarse con infinidad de negocios y compras privilegiadas. Llegó a tener en el actual Estado federado alemán de Mecklemburgo – Vorpommern una posesión de 8000 hectáreas en la que construyó un esplendoroso palacio, hoy propiedad de dicho Estado federado alemán.

La preeminencia de Bothmer en la Corte determinó que el segundo hombre más importante del Gabinete – el “Lord del Tesoro”, es decir : ministro de Finanzas – residiera en la casa vecina, el nº 11. La vinculación del poder con el dinero la evidencian esas dos casas que comunican entre sí y que además, han intercambiado de titular en más de una ocasión, como en 1997 en que Tony Blair se fue al nº 11 y el titular del Tesoro, Gordon Brown, al nº 10.

Ah : y un detalle muy británico : entre los encargados de seguridad de la mansión figura el cargo de “Chief Mouser to the Cabinet Office”. Es el gato que teóricamente se encarga de exterminar los ratones. Su titular actual se llama “Larry”.

L 1Chief Mouser to the Cabinet Office, Larry

L 3Chief Mouser to the Cabinet Office, Larry

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ/LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA

24 miércoles Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

T 3

Articol scris în luna iunie 2019

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ Washington, Diana Negre

Săptămâna trecută, Trump a făcut 20 de pași, mai degrabă histrionici, decât istorici. Căci, acești 20 de pași ai unui președinte american pe pământ nord-corean nu obligă la nimic, dar, insinuează că ar promite mult.

Gestul lui Trump trezește o speculație politică: un astfel de gest, care să-l revalorifice pe Kim Jong-un în fața poporului său, mai ales în fața generalilor săi, i-ar înlesni, oare, posibilitatea de a face Statelor Unite concesiile pe care a refuzat să le facă până acum? Și dacă le face, Trump ar face și el un mare pas spre realegerea sa, anul viitor. Dar, până să fie Kim de acord, scena de la sfârșitul săptămânii trecute, de la frontiera dintre cele două Corei, nu este decât un spectacol politic.

Cadrul relațiilor dintre cele două țări este maximalist. Într-o parte, se află o țară în pragul falimentului – într-o situație asemănătoare cu cea a URSS din anii 80 – care are ca unic atu șantajul cu potențialul său (încă mic) de arme nucleare și rachete cu rază medie de acțiune. De cealaltă parte, se află principalul său inamic, cea mai bogată țară din lume, care a imobilizat economia nord-coreană cu o serie de sancțiuni și embargouri comerciale. Iar, în târguiala asupra dezarmării nucleare în schimbul unor ajutoare financiare, ambele părți joacă cu o miză în stil mare.

T 1Trump pe pământ nord-corean

Aparent – adică, conform informațiilor din presă –, Washington și Pyongyang negociază câinește, fără concesii. În realitate, ambele părți sunt de acord să-și tolereze reciproc trucurile și scenografiile târguielilor, ca să nu întrerupă dialogul. Și în acest „nu lăsa tu, ca să nu las nici eu”, Casa Albă joacă mai dur, deoarece este, de departe, cea mai puternică. În frustrata întâlnire de la Hanoi dintre Trump și Kim Jong-un, președintele american a vrut să-l oblige pe Kim să plătească un fel de avans politic: mai întâi dezarmarea coreană, însă o dezarmare adevărată, nu minciunelele de până acum, și, abia pe urmă, concesiile economice. În plus, puțin după eșecul de la Hanoi, SUA și Coreea de Sud au desfășurat manevrele militare „Dong Maeng” – manevre care au loc în fiecare an – și pe care Pyongyang le-a denunțat tot timpul ca fiind acțiuni de intimidare, adică gesturi incompatibile cu o politică de destindere.

Foarte puțin timp după manevrele „Dong Maeng”, Coreea de Nord și-a reluat experimentele cu rachete. Dar, aceasta era o contra-provocare într-o tonalitate minoră. Deoarece acordul dintre Kim și Trump din anul 2018 prevedea renunțarea, de către nord-coreeni, la încercările cu rachete intercontinentale (cu care Coreea ar putea atinge teritoriul american), ori, experimentele din luna mai s-au efectuat cu balistică de rază medie (400/500 km), care îi poate viza pe aliații SUA din Asia, sau bazele militare americane de pe acest continent, dar, nu încalcă nicio promisiune. Corea de Nord, până acum, nu a încălcat nici moratoriul autoimpus asupra experimentelor nucleare.

După cum se poate vedea, în dificila conviețuire și în și mai dificila negociere nord-coreano-americană, Pyongyang își arată cu prudență colții:  numai atât cât să profite, acasă, de criză, dar, fără să riște o ruptură reală a negocierilor. Și chiar reușește: în iunie, Trump a fost în Coreea de Nord, iar, la începutul lunii mai, Secretarul de Stat american, Mike Pompeo, a comentat în legătură cu experimentele cu rachete „…Pyongyang nu a încălcat niciun acord;  moratoriul asupra rachetelor este concentrat exclusiv asupra celor cu rază medie …” .

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA Washington, Diana Negre

T 4

El pasado fin de semana, Trump dio 20 pasos más histriónicos que históricos. Porque esos primeros 20 pasos de un presidente estadounidense en tierra norcoreana no comprometen a nada e insinúan que prometen mucho.

T 2Donald Trump pisando tierra norcoreana

Tras el gesto de Trump hay una especulación política: un gesto así, que revalorice a Kim Jong-un ante su pueblo y, sobre todo, sus generales, le facilitaría a éste hacerle a los EE.UU. las concesiones que negó hasta ahora. Y si las hace, Trump habrá dado un gran paso hacia su reelección el año próximo. Pero, hasta que Kim se avenga, la escena del pasado fin de semana en la frontera intercoreana no es más que espectáculo político.

Y es que el marco de las relaciones entre estas dos naciones es maximalista. Por un lado, está una nación al borde de la bancarrota – en una situación muy similar a la de la URSS de los años 80 – que tiene como única baza el chantaje con su potencial (aún pequeño) de armas nucleares y misiles de alcance medio. Por el otro lado, está su enemigo principal, la nación más rica del mundo y que tiene acogotada la economía norcoreana con una serie de sanciones y embargos mercantiles. Y en el regateo de desarme nuclear a cambio de ayudas financieras, ambas partes juegan un órdago a la grande.

Aparentemente – es decir, según información periodística –, Washington y Pyongyang negocian a cara de perro. En realidad, ambas partes están de acuerdo en tolerarse mutuamente sus faroles y escenografías del regateo con tal de no romper el diálogo. Y en este tira y afloja, la Casa Blanca juega más fuerte porque es – y con mucho – el más fuerte de los dos. En el frustrado encuentro de Hanói entre Trump y Kim Jong-un, el presidente norteamericano puso en el disparadero a Kim exigiendo algo así como un pago por adelantado político : primero el desarme coreano, pero un desarme real y no de mentirijillas como el anterior, y las concesiones económicas, después. Además, poco después del fracaso de Hanói, los EE.UU. y Corea del Sur comenzaron las maniobras militares “Dong Maeng” – unas maniobras que se realizan cada año – y que Pyongyang las ha denunciado siempre como una acción intimidatoria, algo incompatible con una pretendida política de distensión.

Muy poco después del comienzo de “Dong Maeng”, Corea del Norte reanudó sus pruebas de misiles. Pero, eso era una contra provocación en tono menor. Porque el acuerdo Kim – Trump del 2018 suponía la renuncia norcoreana a pruebas con misiles intercontinentales (con los que Corea podría alcanzar territorio estadounidense) y los ensayos de mayo se hicieron con balística de alcance medio (400/500 km), que pueden alcanzar a los aliados de los EE.UU. en Asia e incluso bases militares norteamericanas en ese continente, pero, no viola ninguna promesa. Tampoco ha infringido Corea del Norte, hasta ahora, la moratoria voluntaria a sus pruebas nucleares.

T 5

Como puede verse, en la difícil convivencia y aún más difícil negociación norcoreano- estadounidense, Pyongyang enseña prudentemente los dientes :  justo lo suficiente como para sacarle partido en casa a la crisis, pero sin correr el riesgo de provocar una ruptura real de las negociaciones. Y lo consigue: en junio, Trump fue a Corea del Norte y, a primeros de mayo, el secretario de Estado norteamericano, Mike Pompeo, comentó las prueba de misiles con la frase “…Pyongyang no ha infringido ningún acuerdo; la moratoria de prueba de misiles está centrada exclusivamente en los de alcance intercontinental…” .

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

SPD GERMAN LA FEL CA TOATE, DAR, CEVA MAI RĂU/EL SPD ALEMÁN COMO TODOS, PERO PEOR

25 martes Jun 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

Gerhard Schroeder 2Gerhard Schroeder

SPD GERMAN LA FEL CA TOATE, DAR, CEVA MAI RĂU

Partidele politice tradiționale din Europa Occidentală dau semne, de la o vreme încoace, de o îngrjorătoare decadență, uneori vecină cu decrepitudinea. Toate par să sufere de același rău – neînțelegerea societății actuale -, dar, unele dintre ele suferă, în plus, și de alte patologii.

Este cazul social-democrației germane, născută în secolul al XIX-lea ca instrument politic al proletariatului. Și, cum s-a născut dintr-o realitate socială insuportabilă, aducea cu sine o propunere programatică „ad hoc”; dar, și o enormă povară ideologică și idealistă, care se vroia validă peste timpuri. Dar, pe termen lung, cele două laturi s-au dovedit a fi incompatibile.

Reconstrucția Germaniei (RFG), după cel de al Doilea Război Mondial, crizele Războiului Rece și prăbușirea comunismului stalinist i-au obligat pe germani să se concentreze pe realitățile imediate. Astfel că partidele și oamenii lor politici au trăit, în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai mult cu spatele la ideologiile moștenite din trecut. Însă, „miracolul german” a adus bunăstarea și o reconsiderare a politicii pe baze ideologice.

Prima victimă a acestei reîntâlniri cu ideile de odinioară a fost Partidul Liberal (FDP). Minoritar și elitist prin definiție, și-a asumat ideile pe care s-a construit politica Republicii de la Weimar; noua Germanie și cetățenii săi nu mai aveau nimic din acele vremuri. Această ofertă politică nu mai mulțumea pe nimeni, iar, dacă partidul a supraviețuit douăzeci și cinci de ani, aceasta s-a datorat faptului că bi-partidismul german de după război impunea existența unei contra-greutăți care să stabilizeze Parlamentul. În ziua de azi, protagonismul liberal și l-au asumat verzii, un produs autentic al societății germane de la sfârșitul secolului al XX-lea. Iar aceasta a făcut ca bipartidismul să se clatine, acum, în mod alarmant.

Conservatorii (CDU/CSU) – care suferă și ei de același divorț între societate și oamenii politici ai partidelor tradiționale – s-au descurcat mult mai ușor decât liberalii și SPD, deoarece au fost mereu mai puțin dogmatici decât ceilalți, pe lângă faptul că războiul rece a fost un atu puternic pentru postura anti-progresistă.

Cu SPD s-a întâmplat exact invers. După marele său „aggiornamento”-aducere la zi, de după război, când s-a lepădat de marxism (la congresul de la Bad Godesberg), partidul s-a văzut nevoit să lupte cu niște revendicări care nu  slujeau problematicii sociale a vremurilor noi, dar și cu moștenirea din secolul al nouăsprezecelea a unor ideologii de stânga foarte puțin compatibile între ele. Să ne reamintim că partidul a fost măcinat de lupte interne care, la un moment dat, chiar l-au divizat.

SPD 1

Noutatea din actuala criză este că, la incompatibilitățile ideologice s-au adăugat niște intoleranțe umane. Unora dintre oamenii lor de vază, militanții de rând din SPD le-au făcut viața imposibilă, doar pentru faptul că, din punct de vedre uman și intelectual, erau cu mult peste nivelul maselor. Pe Helmut Schmidt – cel mai bun cancelar socialist pe care l-a avut RFG – l-au dat afară din cancelarie, deoarece erau incapabili să-l înțeleagă, și pentru că a îndrăznit să spună că el…„nu era cancelarul numai al socialiștilor, ci al tuturor germanilor…”. Pe Oscar Lafontaine, una dintre mințile sclipitoare ale partidului prin anii 80, l-au impiedicat să preia conducrea, deoarece bazele au fost incapabile să urmărească modalitatea sa de a pune problemele. Iar, dacă l-au aclamat pe Gerhard Schroeder, cancelar între 1998 și 2005, nimeni din partid nu și-a dat seama că odată cu el, distanța dintre popor și propunerile partidului a devenit, de la foarte mare la catatrofală.

Helmut Schmidt 1Helmut Schmidt

Oskar Lafontaine

Oskar Lafontaine

Pentru a încheia această privire rapidă asupra declinului galopant pe care îl suferă partidul, să semnalăm că pe recent demisa șefă a SPD – Andrea Nahles – bazele (dar, și majoritatea colegilor ei !) au boicotat-o încă dinainte de a-și asuma șefia.

Andrea Nahles 1Andrea Nahles

Desigur, dacă acest canibalism intern este o moștenire de prin secolul al nouăsprezecelea, lipsa de idei care să se încadreze din nou în societatea germană este o carență foarte actuală și acută a SPD (și a altor partide) și a conducătorilor lor.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL SPD ALEMÁN COMO TODOS, PERO PEOR

Gerhard Schroeder 1Gerhard Schroeder

Los partidos políticos tradicionales de Europa Occidental muestran desde hace tiempo inquietantes síntomas de decadencia, en algunos casos lindantes casi en la decrepitud. Todos parecen aquejados del mismo mal – el desencuentro con la sociedad actual -, pero, algunos sufren, además, de patologías añadidas.

Es el caso de la socialdemocracia alemana, que nació el siglo XIX como herramienta política del proletariado. Y como nació de una realidad social insoportable, llevaba una propuesta programática “ad hoc”; pero, también una enorme carga ideológica e idealista, que pretendía ser válida a lo largo de los tiempos. A la larga, lo uno resultó incompatible con lo otro.

La reconstrucción de Alemania (RFA) tras la II Guerra Mundial, las crisis de la guerra fría y el colapso del comunismo estalinista obligaron a los alemanes a centrarse en las realidades inmediatas. De ahí que sus partidos y políticos vivieron en la 2ª mitad del siglo XX casi de espaldas a las ideologías heredadas del pasado. Pero, con el “milagro alemán” llegó el bienestar y el replanteamiento de la política sobre bases ideológicas.

La primera víctima de este reencuentro con las ideas de otrora fue el Partido Liberal (FDP). Minoritario y elitista por definición, asumió las ideas que vertebraron la política de la República de Weimar; y la nueva Alemania y sus ciudadanos ya nada tenían de aquellos tiempos. Esa oferta política no satisfacía a nadie y si el partido sobrevivió cinco lustros fue tan solo gracias a que el bipartidismo alemán de postguerra exigía la existencia de un balancín que estabilizara el Parlamento. Hoy en día, el protagonismo liberal lo han asumido los verdes, un genuino producto de la sociedad alemana de finales del siglo XX. Lo que ha contribuido a que el bipartidismo se tambalee ahora alarmantemente.

Los conservadores (CDU/CSU) – hoy aquejados del mismo divorcio entre sociedad y políticos de los partidos tradicionales – lo tuvieron mucho más fácil que liberales y SPD porque han sido siempre mucho menos dogmáticos que los otros, aparte de que la guerra fría constituía una poderosa baza para toda postura antiprogresista.

Al SPD le pasa todo lo contrario. Salvado su gran “aggiornamento” de la postguerra, cuando abjuró del marxismo (congreso de Bad Godesberg), el partido no solo tuvo que lidiar con unas reivindicaciones que no servían para la problemática social de los nuevos tiempos, sino que también tuvo y tiene que lidiar con la herencia decimonónica de muchas y muy poco compatibles entre sí ideologías de izquierdas. Recuérdese que el partido tuvo luchas internas que culminaron incluso en su división temporal.

SPD 2

Lo nuevo en la actual crisis es que a las incompatibilidades ideológicas se han sumado las intolerancias humanas. A no pocos de sus prohombres, las bases del SPD les han hecho la vida imposible simplemente porque humana e intelectualmente estaban muy por encima de las masas. A Helmut Schmidt – el mejor canciller socialista que ha tenido la RFA – lo echaron de la cancillería por incomprendido, además de por haberse atrevido a decir que él…”no era canciller de los socialistas, sino de todos los alemanes…”. A Oscar Lafontaine, una de las lumbreras del partido en los 80, le impidieron alzarse con la dirección porque las bases eran incapaces de seguir sus planteamientos. Y si aclamaron a Gerhard Schroeder canciller (1998/2005), nadie en el partido se percató de que con él la distancia entre el pueblo y las propuestas del partido habían pasado de grandes a catastróficas.

Helmut Schmidt 2.pngHelmut Schmidt

Oskar Lafontaine 2

Oskar Lafontaine

Y para acabar este vistazo rápido al declive galopante que sufre el partido, hay que señalar que a la recién dimitida jefa del SPD – Andrea Nahles – las bases (¡ y la mayoría de los colegas !) le boicotearon la jefatura desde antes de asumirla.

Claro que, si ese canibalismo interno es herencia decimonónica, la falta de ideas que encuadren de nuevo en la sociedad alemana es una carencia muy actual y muy aguda del SPD (y otros partidos) de hoy en día y sus dirigentes.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

MOLDOVA: NICI CU TINE, DAR NICI FĂRĂ TINE …/MOLDAVIA: NI CONTIGO, NI SIN TI…

24 lunes Jun 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

MOLDOVA 1

MOLDOVA: NICI CU TINE, DAR NICI FĂRĂ TINE …

Din păcate, Moldova este cea mai săracă țară din Europa, însă, și cea mai surprinzătoare. Astfel, la începutul lunii iunie a acestui an, a ajuns să aibe sumultan două guverne, doi primi-miniștri și doi șefi superiori ai poliției. Situația s-a „normalizat”, la jumătatea aceleiași luni, cu un pact între un președinte – Igor Dodon – pro rus cu partidul său socialist (de fapt, neo-comunist) și „Acum”, partidul condus de Maia Sandu, prim- ministru -, partid pro-occidental și arzător filo-român.

Pentru a completa tabloul, să spunem că, în ultimii ani, puterea a exercitat-o, într-o manieră a la „Chicago din anii 20”, un oligarh – Vlad Plahotniuc –, care a reușit să-și supună în asemenea măsură poliția, justiția și administrația publică, încât a putut să delapideze peste un miliard de € de la cele trei bănci mai importante din țară. Dimensiunile acestei delapidări se văd dacă ținem seama de faptul că venitul anual pe cap de locuitor este de 7.300 $ ! Pentru a evita un colaps financiar, Banca Națională a Moldovei și-a asumat această pierdere a celor trei bănci, ceea ce a  provocat o cădere cu 40% a monedei moldovenești.

Vlad Plahotniuc 1Vlad Plahotniuc

Desigur, cauzele actualei situații din Moldova sunt multiple, de la cele istorice (un teritoriu minuscul – 33.851 km2, cu trei milioane și jumătate de locuitori – smuls și sfâșiat de marile puteri – de imperiul rus, de cel otoman, dar, și de regatul lituano-polonez), până la cele financiare. Însă, motorul principal este sărăcia extremă. Jumătate din populația adultă a Moldovei s-a văzut nevoită să emigreze, pentru a putea supraviețui și a-și întreține familiile.

În plus, Moscova și Kiev ridică pretenții asupra Transnistriei (un teritoriu anexat de România în timpul celui de al II-lea Război Mondial) și reținut ca fiind al său, pe urmă, de Republica Socialistă Sovietică a Moldovei, și intervin – mai ales, Kremlinul – foarte mult în politica moldavă. Această intervenție a fost un factor important în ascensiunea lui Plahotniuc la putere… și în căderea sa ! Căci, oligarhul se pricepea foarte bine să corupă și să abuzeze, însă, în fentele politice s-a dovedit a fi un nepriceput, astfel că sprijinul inițial pe care îl primea de la Moscova (și din partea mafiei rusești, care transformase Moldova în spălătoria câștigurilor ilicite, adică zeci de milioane de €) a devenit o respingere radicală din partea Kremlinului, în ultimele luni. Atât de radicală, încât, când a izbucnit criza din iunie, i-a trebuit o săptămână ca să-și dea seama că a pierdut partida. După o săptămână, el și camarila sa au fugit precipitat din țară. La Chișinău, capitala țării, se dă ca sigur că Plahotniuc și-a aranjat un exil de aur în Elveția.

Vlad Plahotniuc 2Vlad Plahotniuc

Și cum totul în Moldova e ieșit din comun, fuga lui Plahotniuc și a apropiaților săi a avut loc la numai un sfert de ceas după vizita ambasadorului SUA la sediul Partidului Democrat, gruparea parlamentară cu care oligarhul a făcut și a desfăcut, după bunul său plac, viața moldovenilor.

Până aici, trecutul; iar, viitorul imediat nu se poate intrevedea…, dar, oricum, va fi foarte complicat. „Acum” și Maia Sandu văd viitorul Moldovei în Uniunea Europeană, ba chiar în România…care ar fi calea rapidă de a intra în Uniunea Europeană. Moscova a considerat dintotdeauna că Moldova este a sa sau „aproape a sa”, contrar a ceea ce consideră „Acum”. Însă, în prezent, puterea parlamentară a președintelui Dodon este mult mai mare decât cea a europeniștilor, iar implicarea rușilor în Moldova este și ea mai mare decât ce a Occidentului.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MOLDAVIA: NI CONTIGO, NI SIN TI…

MOLDOVA 3

Triste e innegablemente, Moldavia es el país más pobre de Europa y también, el más sorprendente. Así, a principios de junio de este año, llegó a tener simultáneamente dos Gobiernos, dos jefes de Estado y dos jefes superiores de policía. Y por si esto fuera poco, la situación se “normalizó”, a mediados del mismo mes, con un pacto entre un presidente – Igor Dodon – pro ruso y su partido socialista (en realidad, neocomunista) y “Acum” (en rumano: “ahora”), partido de la jefa de Gobierno – Maia Sandu -, occidentalistas y apasionadamente filorrumanos, tanto la Sandu, cómo sus seguidores.

MOLDOVA 2

Para completar el cuadro, durante los últimos años, el poder lo ejerció, a la manera de “Chicago años 20”, un oligarca – Vlad Plahotniuc –, quien había logrado someter de tal manera a la policía, judicatura y administración pública que pudo desfalcar más de mil millones de € a los tres bancos mayores del país. Las auténticas dimensiones del desfalco se perciben si se tiene en cuenta que ¡ la renta per cápita moldava es de 7.300 $ anuales ! Para evitar un colapsado financiero, el Banco Nacional moldavo asumió esa pérdida de los 3 bancos, lo que provocó una caída del 40% de la moneda moldava.

Naturalmente, las razones de la actual situación moldava son muchas, desde las históricas (un minúsculo territorio – 33.851 km2 con 3.500.000 habitantes – zarandeado y desgajado por grandes potencias – imperios ruso y otomano y el reino lituano polaco) hasta las financieras. Pero, el motor principal es la extrema pobreza. La mitad de la población adulta moldava ha tenido que emigrar para poder sobrevivir y mantener sus allegados de casa.

Vlad Plahotniuc 3Vlad Plahotniuc

Moscú y Kiev, además, tienen sus pretensiones sobre Transnistria (un territorio ruso anexado a Rumania durante la II Guerra Mundial) y mantenido después como propio de la República Socialista Soviética de Moldavia e intervienen – en especial el Kremlin – mucho en la política moldava. Esa intervención fue un factor importante en el ascenso de Plahotniuc al poder… ¡ y en su caída ! Porque el oligarca sabía mucho de corromper y abusar, pero, las fintas políticas no eran su fuerte y logró transformar el apoyo inicial que recibía de Moscú (y de la mafia rusa que habían trasformado a Moldavia en su lavandería de las ganancias ilícitas, decenas de millones de €) en el rechazo radical del Kremlin de los últimos meses. Tan radical, que, al estallar la crisis de junio, tardó solo una semana en percatarse de que había perdido la partida. A la semana, él y su camarilla huyeron precipitadamente del país. En Chisinau, la capital, se asegura que se ha montado un exilio dorado en Suiza.

MOLDOVA 4

Y como todo en Moldavia se sale de lo corriente, la fuga de Plahotniuc y los suyos se produjo a los quince minutos de la visita del embajador de los EE.UU. a la sede del partido de Plahotniuc (Partido Democrático), la agrupación parlamentaria con que el oligarca había hecho y deshecho a su antojo la vida moldava.

Hasta aquí, lo pasado; el futuro inmediato es impredecible…, pero, en cualquier caso, muy complicado. “Acum” y Sandu ven el porvenir de Moldavia en la E.U. e incluso en Rumania…que sería una vía rápida de entrar en la Unión Europea. Moscú consideró siempre a Moldavia como suyo o “casi suyo”, que es todo lo contrario de la visión de “Acum”. Pero, hoy por hoy, la fuerza parlamentaria de Dodon es mayor que la de los europeístas y la implicación rusa en Moldavia también es mayor que la occidental.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ? /IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA?

28 martes May 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

Alí Jamenéi 3Ali Khamenei

IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ?      Washington, Diana Negre

Dacă privim panorama actualei crize din Iran, în mod obligatoriu ne asaltează întrebarea: de ce să izbucnească un nou război? Căci, la ora actuală, în confruntarea dintre Washington și Teheran, Republica Islamică prezintă o condiție net inferioară.

Sancțiunile economice americane au produs efectul scontat: exporturile iraniene de petrol s-au prăbușit; inflația este în jur de 40%; iar, nemulțumirea populară tot crește, e drept, în surdină, de teama pe care încă o inspiră “gardienii revoluției”, brațul represiunii ayatolahilor, adevărat stat în stat.

Ba, chiar mai mult. Slăbiciunea statului teocratic crește din cauza divizării interne a ayatolah-ilor. Linia dură încă îl mai are în frunte pe “conducătorul cel mare” – Ali Khamenei -, sprijinită de “gardieni”, însă, presiunea ayatolahilor moderați este atât de puternică, încât unul dintre ei – Hassan Rohani – este chiar președintele țării… cu toate că, pentru a supraviețui politic, când își pune, când își scoate eticheta de “dur”, după cum bate vântul puterii în țară.

Ali Khamenei 2Ali Khamenei

Hassan Rohani 1Hassan Rohani

Cât de precară a devenit situația politică din Iran ne arată foarte clar un discurs recent a lui Rohani (cel care a fost negociator șef al țării sale la negocierile care au dus, în 2015, la semnarea pactului dintre Iran cu Occidentul, prin care se îngheța industria nucleară persană). Vorbind despre actuala criză, a spus: “… este dificil să știm dacă astăzi stăm mai bine sau mai rău decât în timpul războiului împotriva Irakului (1990 – 1998)… Însă, problemele actuale le vom putea depăși, dacă rămânem uniți…”

Pentru cazul în care cineva nu ar fi înțeles deplin mesajul, Rohani a adăugat: “…în timpul acelui conflict nu am avut probleme bancare, restricții la exporturile de petrol și nici în comerțul exterior…”  Să amintim că, în războiul irano-irakian, au murit peste 200.000 de iranieni, iar țara a avut de a face cu un embargou mai mult cu numele, decât unul real, în achzițiile de armamament. Desigur, atunci, pentru americani, pietricica din pantof era irakianul Saddam Hussein, iar războiul acestuia cu Iranul convenea perfect politicii de la Casa Albă.

Îngrijorătoare, în actuala criză, nu este atât corelația reală de forțe, cât reaua credință endemică care a domnit și domnește în politica din Orientul Mijlociu, în care SUA sunt triplu implicate: prin sprijinul lor necondiționat față de Israel, alianța lor cu Arabia Saudită  și ura față de americani moștenită de ayatolahi de la marele erou al revoluției islamice, ayatolahul  Khomeini. În toate revoluțiile și tensiunile din Orientul Mijlociu s-a dezinformat și s-a mințit mai mult decât s-a tras cu armele și decât s-a negociat, mereu cu cea mai rea credință posibilă. Și nu există motiv pentru a spera că acum lucrurile vor fi altfel.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA?      Washington, Diana Negre

TRUMP

Si uno mira el panorama de la actual crisis del Irán, le asalta forzosamente la pregunta de ¿Para qué hace falta una guerra? Porque, hoy por hoy, la confrontación entre Washington y Teherán muestra una inferioridad abrumadora de la República Islámica.

Las sanciones económicas estadounidenses han surtido el efecto deseado: las exportaciones iraníes de crudo se han colapsado; el incremento de la inflación ronda hoy el 40%; y el descontento popular crece mucho, aunque con sordina a causa del miedo que siguen inspirando los “guardianes de la revolución”, brazo represor de los ayatolás y auténtico estado dentro del estado.

HARTĂ 1

Y aún hay más. La debilidad del régimen teocrático crece a causa de la división interna de los ayatolás. Aún manda la línea dura del “líder máximo” – Ali Jamenei -, sostenida por los “guardianes”, pero, la presión de los ayatolás moderados es tan fuerte que uno de ellos – Hassan Rohani – es el actual presidente del Irán… aunque para sobrevivir políticamente se pone y se quita la etiqueta de “duro”, según soplen los vientos del poder en el país.

De lo precaria que se ha vuelto la situación política iraní da una clara idea un reciente discurso de Rohani (quien fue el negociador jefe de su país en las negociaciones que culminaron en el 2015 con el pacto Irán-Occidente para la congelación de la industria nuclear persa). Hablando de la actual crisis dijo: “… es difícil saber si hoy estamos mejor o peor que durante la guerra contra el Irak (1990 – 1998)… Pero, los problemas actuales los podremos superar si nos mantenemos unidos…”

Alí Jamenéi 4Alí Jamenéi

Hassan Rohani 2Hassan Rohani

Por si quedaba alguien que no hubiera entendido el mensaje, Rohani añadió: “…durante aquél conflicto no tuvimos problemas bancarios, restricciones en las exportaciones de petróleo y del comercio exterior…”. A este respecto hay que recordar que la guerra irano-iraquí le costó a Teherán más de 200.000 muertos y sufrió un embargo más nominal que real de las compras de armamento. Claro que en aquella ocasión la china en el zapato estadounidense era el iraquí Saddam Hussein y la guerra de éste con el Irán le convenía a la política de la Casa Blanca.

Ali Khamenei 1Alí Jamenéi

Lo inquietante de la crisis actual no es, empero, la correlación real de fuerzas, sino la mala fe endémica que ha imperado en la política del Oriente Medio y en la que los EE. UU. están implicados por partida triple: por su patrocinio incondicional de Israel, su alianza con Arabia Saudita y el rencor a los estadounidenses que han heredado los ayatolás del gran héroe de la revolución islámica      que encabezó el ayatolá Jomeini. En todas las guerras, revoluciones y tensiones que se han dado en el Oriente Medio se ha desinformado y mentido más de lo que se ha disparado y se ha negociado siempre con la peor fe posible. Y no hay motivo para esperar que ahora vaya a ser de otra manera.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

 

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI/LAS MIL CARAS DEL POPULISMO

28 martes May 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

TINERI 1

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI    Washington, Diana Negre

Alegerile din ultimul deceniu, în lumea industrializată, au înregistrat o puternică revenire a populismului. Dacă lăsăm de o parte variantele forțate (din locuri și cu probleme ale momentului), se poate constata un regres general al valorilor democratice, aproape în paralel cu avântul populismului.

Fenomenul Donald Trump ar putea să pară un sindrom american, dacă opțiunile autoritare, exclusive și xenofobe nu s-ar manifesta și în Germania, Italia, țările scandinave, Ungaria, Polonia, Europa de Răsărit și până în Filipine…fără să uităm că “Brexit-ul” nu este, în fond, decât versiunea britanică a intoleranței xenofobe.

FILE PHOTO: Former British Foreign Secretary Johnson gives speech at the JCB HeadquartersBoris Johnson

În Germania, bogătașul Europei, regresul democratic este atât de mare, încât se poate spune că e alarmant. Căci, dacă înainte de căderea Berlinului, oricare dintre cele două mari partide parlamentare (SPD, social-democrat, și CDU/CSU, conservator) atingeau, în mod curent, o majoritate absolută, în ziua de azi, aceste mari partide de odinioară cu greu se mai impun celor care vin cu oferte populiste (Alternativa pentru Germania, Stânga etc.) care își atrag ușor adeziunea a 20% sau chiar mai mult dintre alegători.

Cum se întâmplă des, explicații mai convingătoare pentru această reizbucnire a populismului au apărut, mai întâi, în SUA. Sociologii americani cred că ceea ce a motivat triumful electoral al lui Trump este, în esență, același lucru care ridică populisme și în restul lumii; mai ales, în lumea albilor.

Donald Trump 1Donald Trump

Sociologii transatlantici cred că explicația ar fi: o teamă etnică, un abandon și o mare schimbare socială.

Teamă față de schimbarea etnică: în ziua de azi, se vede doar în datele recensămintelor, căci, țara va înceta să aibe o majoritate albă. În generația viitoare, albii vor fi o minoritate, alături de celelalte minorități ale națiunii. Și cu toate că sunt puțini albii care știu acest lucru, aproape toți intuiesc că își vor pierde protagonismul și…rolul conducător.

Desigur, va fi o problemă a americanilor. Dar, mutatis mutandis, se poate spune că brexit-ul britanic este foarte asemănător. Nu pentru că în  Regatul Unit albii vor înceta să mai fie o majoritate, într-un viitor imediat, ci pentru că jumătate din țară acceptă mai greu pierderea suveranității, decât beneficiile materiale pe care le au dacă fac parte din Uniunea Europeană. Având de ales între a fi mai britanici și săraci, și mai puțin britanici, dar, mai bogați, cei din Regatul Unit au ales prima variantă. În restul Europei, teama se numește, acum, xenofobie.

Abandonul – și înfrângerea democraților de către republicanii lui Trump – a fost cel al Partidului Democrat. Elitist, academic și moralist, a arătat tot mai mult dezinteres față de proletariatul alb, pentru a apăra cu îndârjire niște minorități, care nu i-au dat nici puterea și nici măcar nu i-au mulțumit. În Europa, distanțarea dintre partide și grupurile sociale este, poate, și mai mare.

Și, în sfârșit, teama față de schimarea socială. Sociologii au numit-o teamă, însă s-ar putea numi la fel de bine slaba pregătire intelectuală. Această teamă este consecința progreselor tehnice din lumea industrializată, a globalizării galopante a economiei mondiale și–un lucru esențial–a incapacității segmentelor mai puțin formate profesional și intelectual de a-și menține statutul economic în noile condiții. Acest grup uman – mare și slab – se teme de viitor, deoarece nu înțelege ce se întâmplă și îi urăște pe străini, pentru că vede dușmani în orice schimbare și în orice lucru pe care nu îl cunoaște…

Viktor OrbanViktor Orban

Acești trei factori sunt marele capital al populismului. Frazele categorice, explicațiile simple din cauză că sunt simpliste și promisiunile-pomeni ale populiștilor – aceste sunt lucrurile pe care masele speriate vor să le audă. Însă, nu vor să le analizeze, deoarece se tem că nu vor mai auzi ceea ce vor să audă.

Și nici nu vor să-și aducă aminte. Căci, dacă și-ar aminti catastrofele pe care le-au adus populismul stalinist în URSS, nazismul celui de al III-lea Reich în Germania și fascismul în Italia – pentru a menționa doar trei exemple din Istoria recentă – s-ar vedea în situația de a face ceea ce le este cel mai greu: să evolueze și să se adapteze (cu nu puține eforturi) unei noi forme de a trăi, de a conviețui și de a munci.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS MIL CARAS DEL POPULISMO     Washington, Diana Negre

TINERI 2

Los comicios de los últimos lustros en el mundo industrial han registrado un pujante resurgir del populismo. Si se prescinde de las variantes forzosas (por lugar y problemas del momento), se puede ver un general retroceso de los valores democráticos casi paralelo con el auge del populismo.

El fenómeno Donald Trump podría parecer un síndrome estadounidense si no fuera porque las opciones autoritarias, excluyentes y xenófobas crecen también en Alemania, Italia, los países escandinavos, Hungría, Polonia, Europa del Este y hasta en Filipinas… sin olvidar que el “Brexit” no es en el fondo más que la versión británica de la intolerancia xenófoba.

En Alemania, el ricacho de Europa, el retroceso democrático es tal que casi se puede decir que es alarmante. Porque si antes de la caída del muro de Berlín cualquiera de los dos grandes partidos parlamentarios (SPD, socialdemócrata, y CDU/CSU, conservador) rondaba habitualmente la mayoría absoluta, hoy, estos grandes de otrora se las ven y se las desean para imponerse a ofertas populistas (Alternativa para Alemania, La Izquierda, etc.) que alcanzan sin más la adhesión del 20% o más de los votantes.

Boris Johnson 2Boris Johnson

Como pasa tan a menudo, las explicaciones más convincentes de este resurgir del populismo han surgido primero en los EE.UU. Los sociólogos estadounidenses creen que lo que ha motivado el triunfo electoral de Trump es, en esencia, lo mismo que aúpa el populismo en el resto del mundo; sobre todo, del mundo blanco.

Donald Trump 2Donald Trump

Los sociólogos trasatlánticos creen que la explicación está en un miedo, un abandono y un gran cambio étnico-social.

Miedo al cambio: hoy por hoy, sólo se ve en los balances de los censos, pero, el país está a punto de dejar de ser de mayoría blanca. En la próxima generación, los blancos serán una minoría más en el contexto nacional. Y si bien son pocos los blancos que lo saben, la casi totalidad intuye ya esta pérdida de protagonismo…y de mando.

Evidentemente, éste es un problema genuinamente norteamericano. Pero, mutatis mutandis, se puede decir que el bréxit británico se le parece mucho. No porque en el Reino Unido los blancos vayan a dejar de ser mayoría en un futuro inmediato, pero sí porque la mitad del país encaja peor la pérdida de soberanía que supone la pertenencia a la Unión Europea que los beneficios materiales que le reporta. Puestos a elegir entre ser más británicos y pobres o menos británicos y más ricos, los del Reino Unido eligieron lo primero. Y en el resto de Europa, el miedo se llama ahora xenofobias.

El abandono – y causa de la derrota demócrata ante los republicanos de Trump – ha sido el del Partido Demócrata. Elitista, académico y moralista, se ha desentendido cada vez más del proletariado blanco para romper lanzas en defensa de minorías, que no le han dado ni el poder, ni las gracias. En Europa, el desencuentro entre los partidos y los grupos sociales es quizá aún mayor.

Y por último, el miedo. Los sociólogos lo han llamado miedo, pero también se podría decir escasa preparación intelectual. Ese miedo es la consecuencia de los avances técnicos en el mundo industrial, de la galopante globalización de la economía mundial y – y esto es lo esencial –de la incapacidad de los segmentos menos formados profesional e intelectualmente de mantener su estatuto económico en las nuevas circunstancias. Ese grupo humano – grande y débil –  teme al porvenir, porque no entiende lo que pasa y odia a los forasteros porque ve enemigos en todo cambio y en todo lo que no conoce…

Estos tres factores son el gran capital del populismo. Las frases tajantes, sus explicaciones simples por simplistas y las promesas de sopa boba de los populistas es lo que esas masas asustadas quieren oír. Y no las quieren analizar porque temen que entonces ya no oirían lo que quieren oír.

Ni tampoco quieren recordar. Porque si recordasen las catástrofes que trajo el populismo estalinista a la URSS, el nazismo al III Reich, y el fascismo a Italia – sólo por citar tres ejemplos de la Historia reciente – se verían obligadas a hacer lo que más les cuesta: evolucionar y adaptarse (con no pocos esfuerzos) a una nueva forma de vivir, convivir y trabajar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529


GRECIA CLANURILOR/LA GRECIA DE LOS CLANES

27 lunes May 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , , , ,

Kostas Bakogiannis 1Kostas Bakogiannis

GRECIA CLANURILOR

În Grecia, sondajele electorale pentru alegerile europene au arătat, pe lângă pronosticurile pertinente, o fațetă neverosimilă a politicii țării: persistența „latifundiilor puterii”.

Nu că acest fenomen ar fi unicul și, cu atât mai puțin, nou; este un rău vechi de care au suferit o mulțime de țări de-a lungul istoriei. Însă, este surprinzător că tocmai republica în care s-a inventat democrația și care, în plus, este, actualmente, membră a Uniunii Europene – entitate care se bazează pe Statul de Drept și pe libertățile democratice – să continue să aibă o structură a puterii atât de arhaică.

Una dintre rațiunile acestei prelungite concentrări a puterii politice în mâinile câtorva familii este posibil să fie concentrarea populației. În zona Atenei, practic, trăiește un sfert din populația Greciei. Iar, în lumea ateniană, familia Mitsotakis are pâinea și cuțitul, de multe generații încoace.

Steaua care răsare din această familie este, acum, Kostas Bakogiannis, de 41 de ani, care, și-a prezentat candidatura pentru funcția de primar al Atenei, sprijinit de partidul conservator „Nea Dimokratia” (”Noua Democrație”).

Conservatorii au susținut candidatura acestui tânăr politician vorbind despre meritele sale: ca guvernator al regiunii centrale din Grecia din 2014, gestiunea sa i-a adus mai multe aplauze, decât critici. În schimb, rivalii lui Bakogiannis, afirmă că meritul cel mai mare al său este că face parte din familia Mitsotakis.

GRECIA 2

Desigur, a fi membru al clanului Mitsotakis–originar din Creta, cu mare protagonism în revoluția pentru independența grecilor din secolul al XIX-lea de sub otomani – nu poate deranja în vreun fel în Grecia pentru a urma o carieră publică. Bunicul său, Konstantinos Mitsotakis, a fost prim ministru din 1990 până în 1993, și ministru de externe în câteva guverne. Mama sa, Dora Bakogianni, a fost primar al Atenei, între 2002 și 2006, și a fost singura femeie din Grecia, din 1836, care a avut portofoliul de externe. Fratele Dorei, Kyriakos Mitsotakis, este, în prezent, președintele partidului „Nea Dimokratia”.

Pe lângă această ancorare la putere a clanului Mitsotakis, reînnoitul avânt al conservatorilor din Grecia se datorează, în bună parte, greșelilor făcute de rivalii lor, atât de dreapta cât și de stânga, precum și de ultraconservatori.

Guvernul lui Tsipras, un populist de stânga, și partidul său „Syriza” au suferit o enormă uzură de popularitate, din cauza măsurilor de austeritate pe care a fost nevoit să le ia, pentru a face față gravei crize financiare. Toate sondajele prevăd o clară înfrângere a Syrizei în fața partidului „Nea Dimokratia”, în alegerile generale din toamna acestui an.

Alexis TsiprasAlexis Tsipras

În cealaltă extremă, cea de dreapta, oferta politică este atât de radicală, încât frizează absurdul. Exemplul cel mai clar este „Elliniki Lysi” (“Soluția Grecească”) a lui Kyriakos Velopoulos, care propune un guvern ultranaționalist cu sprijin din partea Rusiei lui Putin și a creștinătății ortodoxe (!)…

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

GRECIA 1

LA GRECIA DE LOS CLANES

Kostas Bakogiannis 3Kostas Bakogiannis

En Grecia, las encuestas electorales generadas por los comicios europeos han revelado, amén de los pronósticos pertinentes, una faceta inverosímil de la política del país: la persistencia de los “latifundios del poder”.

No es que ese fenómeno sea único y ni mucho menos, nuevo; es un viejo mal que lo han padecido infinidad de naciones a lo largo de la Historia. Pero sí es sorprendente que justamente la república que inventó la democracia y que, además, hoy en día es miembro de la Unión Europea – entidad basada justamente en el Estado de Derecho y las libertades democráticas – siga teniendo una estructura del poder tan arcaica.

Una de la razones de esta prolongada concentración del poder político en manos de unas pocas familias es posiblemente la concentración de la población. En el ámbito ateniense vive prácticamente la cuarta parte del censo nacional. Y en el mundo ateniense, la familia Mitsotakis corta el bacalao desde hace muchas generaciones.

La estrella emergente de esta familia es ahora Kostas Bakogiannis, de 41 años, que presentó en estas municipales su candidatura a la alcaldía de Atenas, arropado por el partido conservador “Nea Dimokratia” (·”Nueva Democracia”).

Los conservadores defendían la candidatura del joven político aduciendo sus méritos : como gobernador de la región central de Grecia desde 2014, su gestión se mereció más aplausos que críticas. Los rivales de Bakogiannis, en cambio, denuncian que los mayores méritos consisten en ser miembro de la familia Mitsotakis.

Kostas Bakogiannis 2Kostas Bakogiannis

Y, desde luego, ser miembro del clan Mitsotakis – oriundo de Creta y gran protagonista de la revolución independentista griega del siglo XIX contra los otomanes – no puede ser nada perjudicial en Grecia para emprender una carrera pública. Su abuelo, Konstantinos Mitsotakis, fue jefe de Gobierno de 1990 a 1993, y ministro de Exteriores en varios Gobiernos. Su madre, Dora Bakogianni, fue alcaldesa de Atenas del 2002 al 2006 y ha sido la única mujer griega en ocupar la cartera de Exteriores del país desde 1836. El hermano de Dora, Kyriakos Mitsotakis, es el actual presidente de “Nea Dimokratia”.

Al margen de ese anclaje de los Mitsotakis en el poder, el renovado empuje de los conservadores en Grecia se debe también en buena parte a los fallos de sus rivales, tanto de izquierdas como ultra conservadores.

GRECIA 3

El Gobierno saliente de Tsipras, un populista de izquierdas, y su partido “Syriza” han sufrido un enorme desgaste de popularidad por las medidas de austeridad que tuvo que adoptar para hacer frente a la grave crisis financiera. Todas las encuestas le pronostican una clara derrota frente a “Nea Dimokratia” en las generales de este otoño.

Y por el otro extremo, la derecha, la oferta política es tan radical que bordea el absurdo. El ejemplo más claro de ello lo constituye “Elliniki Lysi” (“Solución Griega”) de Kyriakos Velopoulos, que propone un Gobierno ultra nacionalista apoyado en la Rusia de Putin y el cristianismo ortodoxo (¡!)…

Kiriakos Velopoulos.pngKiriakos Velopoulos

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com    

y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU