Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Pe plan intern, Erdogan vrea să credem – pentru a-și justifica proporțiile enorme ale represiunii – că în eșuata lovitură de stat ar fi fost implicați zeci de mii, poate sute de mii de oameni. Niciun conducător pucist nu ar fi riscat așa ceva! O conspirație, în timpurile moderne, este organizată, într-un timp extrem de scurt, de un om care ocupă un post-cheie, împreună cu un grup foarte restrâns de persoane. Altfel,… se află!

Pe plan extern, Erdogan ar vrea să-și impună ambițiile deșarte ca un sultan amenințător. Nu-l țin baierele pungii pentru așa ceva!

PICIOARELE DE LUT ALE LUI ERDOGAN

Piruetele din ce în ce mai radicale ale politicii Turciei din zilele noastre sunt determinate de mulți factori, dar, unul dintre cei mai importanți este factorul economic: după câțiva ani de creștere de invidiat, iată că dezvoltarea încetinește, iar  planurile financiare ale regimunlui de la Ankara sunt din ce în ce mai problematice.

Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său islamist, AKP, s-a datorat în principal afirmării unei clase medii a unei Turcii care a stat înțepenită în trecut, afirmare însoțită de o creștere economică corespunzătoare (astăzi, venitul național anual al Turciei este de 15.000 $ pe cap de locuitor). A fost o schimbare social-economică profundă și s-a produs relativ rapid, dar nu destul de rapid pentru planurile și ambițiile președintelui Erdogan. Acestuia nu i-au plăcut moderația islamismului inițial al mișcării, tenacitatea naționalistă kurdă, și acum îl irită faptul că, pe plan internațional, conjunctura – criza migranților și sfidarea Statului Islamic din Orientul Mijlociu – nu i-a adus Turciei, cu toate că s-a implicat direct destul de puțin, statutul de țară-cheie în locul de confluență meridională a Asiei cu Europa.

Situația este cu atât mai supărătoare pentru  Erdogan cu cât, aparent, s-a folosit bine de toate atuurile : bunăvoința sa este hotărâtoare pentru ca Europa cea bogată să nu fie invadată de migranții asiatici, în timp ce sprijinul logistic și militar turc este deosebit de important pentru învingerea Statului Islamic. Dar, Erdogan nu a văzut sau nu a vrut să vadă că, pe eșichierul politicii internaționale, el nu are, totuși, atuurile de care dispun SUA sau Uniunea Europeană. În plus, finanțele Turciei se clatină.

Adevărul este că Turcia are nevoie, acum, mai mult ca oricând, de legături comerciale și de capital industrial, în primul rând din Uniunea Europeană. 70% din exporturile Turciei merg spre Europa, iar marea majoritate a turiștilor vin din Uniunea Europeană (în condițiile în care turismul este una dintre principalele surse de venituri ale țării), șomajul atinge 10% din populația activă, iar investițiile străine – absolut necesare pentru balanța de plăți – se tot reduc vertiginos de la încercarea de lovitură de stat din vara trecută, urmată, imediat, de o masivă represiune din partea Guvernului.

Și aici este punctul cel mai alarmant al situației. Se pare că Erdogan vede o lume plină de mori de vânt la care el se poate repezi chiar dacă merge călare pe un Rocinante financiar. Să ameninți cu un plebiscit pentru a vedea dacă turcii mai vor să intre în UE nu mai sperie pe nimeni la Bruxelles. Să ameninți Washington-ul și NATO că vei schimba macazul ca să te aliezi cu Rusia lui Putin nu neliniștește pe nimeni, poate doar pe Putin. Și aceasta, deoarece Moscova este prea săracă pentru a putea fi o alternativă a Occidentului, în schimb, în decursul Istoriei, a fost, tot timpul, marele dușman al Turciei.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

En plano interno, Erdogan se esfuerza por convencer – para justificar las desmesuradas proporciones de su represión – de que, en el fallido golpe de Estado del pasado verano, estaban involucrados decenas de miles e incluso cientos de miles de hombres. ¡Ningún dirigente golpista se hubiera arriesgado semejante cosa! En los tiempos modernos, cualquier conjura la organiza, en un lapso de tiempo cuanto más breve, un hombre que ocupa un puesto-clave, junto con un reducido grupo de personas… De lo contrario,…¡la cosa trasciende!

En plano exterior, Erdogan quisiera imponer sus vanas ambiciones como un sultán amenazador. Financieramente, no resiste, se cae bajo su propio peso.

LOS PIES DE BARRO DE ERDOGAN

Las piruetas cada vez más radicales de la política turca actual se deben a muchos factores, pero uno de los más importantes es el económico : tras años de crecimiento envidiable, el desarrollo va menguando y los planteamientos financieros del régimen se vuelven cada vez más cuestionables.

La llegada al poder de Erdogan y su partido islamista, AKP, se debió principalmente al resurgir de una clase media de la Turquía adormecida del pasado y el correspondiente crecimiento económico (hoy en día el ingreso anual turco es de 15.000 $ anuales por cabeza). Ha sido un cambio socioeconómico profundo y relativamente rápido, pero no lo suficientemente rápido para los planes y las ambiciones del presidente Erdogan. A éste le incomodan la moderación del islamismo inicial del movimiento, la tenacidad nacionalista kurda y le irrita que la coyuntura política del mundo – crisis de los migrantes y desafío del Estado Islámico en el Oriente Medio – no le hayan dado aún a Turquía, pese a su relativa escasa implicación directa, el papel de nación clave en la confluencia meridional  de Asia con Europa.

La situación es tanto más irritante para Erdogan cuanto que aparentemente ha jugado bien sus bazas : su buena voluntad es clave para que la Europa rica no se vea invadida por los migrantes asiáticos, en tanto que su apoyo logístico y militar es muy importante para la derrota del Estado Islámico. Y es que lo que Erdogan no ha visto, o no ha querido ver, es que, en el tablero de la política internacional, ni tiene todas las bazas, ni las que tiene son mejores – en el mejor de los casos – que las de los EE.UU. o la Unión Europea. Además, sus finanzas domésticas también se están tambaleando.

Porque, balance en mano, la Turquía de hoy sigue necesitando el comercio y los capitales del mundo industrial, con la E.U. al frente. El 70% de las exportaciones turcas va a Europa, la mayoría de los turistas proceden de la E.U. (el turismo es una de las grandes fuentes de ingresos del país), el paro es del 10% y las inversiones extranjeras – imprescindibles para el equilibrio de la balanza de pagos – están reduciéndose mucho y deprisa desde el frustrado golpe de Estado del pasado verano y la enorme represión desencadenada por el Gobierno a raíz del mismo.

Y aquí surge lo más alarmante de la situación. Erdogan parece ver el mundo plagado de molinos de viento contra los que cree que se puede arremeter incluso si se monte en un Rocinante financiero. Amenazar a la UE con un plebiscito para ver si los turcos siguen queriendo entrar en la unión no asusta a nadie en Bruselas. Y amenazar a Washington y a la OTAN con un un cambio de alianzas para unirse a la Rusia de Putin no ha inquietado a nadie, como no sea a Putin. Porque Moscú es demasiado pobre para ser una alternativa a Occidente y ha sido, en cambio, a lo largo de la Historia, el gran enemigo de Turquía.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.