Archivos de etiqueta: Richard Nixon

Început agitat de campanie/Agitado inicio de campaña

17 martes Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , , , ,

D 8

Început agitat de campanie             Washington, Diana Negre

Campania pentru alegerile prezidențiale americane este proverbial lungă, căci durează aproape un an, din momentul în care încep alegeri primare, în ianuarie, până în ziua alegerilor, la începutul lui noiembrie.

De data aceasta, a început mai devreme, iar, în săptămâna aceasta, a întrat, din plin, în funcțiune cu „impeachment-ul” inițiat în Camera Reprezentanților.

Procedeul acesta, prevăzut în Constituție pentru a-l destitui pe un președinte înainte de a i se termina mandatul, s-a aplicat doar de patru ori, în cele două secole și jumătate, cât este istoria țării, și a obținut rezultatul dorit o singura dată când, până la urmă, nici nu s-a pus în practică, deoarece, președintele de atunci, Richard Nixon, și-a dat demisia, pentru a evita procesul.

Alte două cazuri nu s-au terminat nicicum: primul a fost Andrew Johnson, în 1868, acuzat că l-a dat afară pe Secretarul de Război, încălcând, astfel, o lege adoptată cu un an mai înainte, care stabilea că era nevoie de consensul Senatului pentru a destitui orice persoană a cărei funcție avea nevoie de sprijin senatorial. Un singur vot l-a scăpat pe Johnson de impeachment, care, însă, nu s-a mai prezentat la următoarele alegeri, pentru încă un mandat.

D 1Andrew Johnson

Mai mândru a ieșit Bill Clinton din încercările de a-l scoate de la Casa Albă, din cauza legăturii amoroase pe care a avut-o cu Monica Lewinski, o bursieră care lucra la Casa Albă, cu 27 de ani mai tânără decât el. Nici el n-a fost condamnat. „Impeachment-ul” nu a avut consecințe electorale, deoarece a avut loc la sfârșitul celui de al doilea mandat al său, ba chiar l-a făcut și mai popular printre susținătorii săi, care l-au perceput ca pe o victimă ale unor ambiții politice.

D 3Bill Clinton

D 6Monica Lewinski  și  Bil Clinton

Iar acum, vedem o a patra încercare, care, pentru moment, pare a fi sortită eșecului: „impeachment-ul” este ca un proces judiciar în care Camera Reprezentanților are o funcție asemănătoare cu cea a judecătorului de instrucție : dacă  acasta decide că există indicii de culpabilitate, duce acuzația la „judecată”, într-un tribunal format de Senatul Statelor Unite și prezidat de președintele Tribunalului Suprem.

Spre deosebite de procesele tradiționale, în acest proces, nu este vorba despre delicte comune, ci de acte pe care congresmenii și senatorii le-ar putea considera ca nepotrivite pentru un președinte, și care, deocamdată, nu sunt definite. Și tot spre deosebire de procesele obișnuite, e nevoie de un consens politic pentru a se ajunge la condamnare: două treimi din Senat trebuie să-l găsească vinovat pe președinte. Acest lucru nu s-a reușit niciodată : din cauza lipsei unui singur vot în secolul al XIX-lea și cu o marjă ceva mai mare în cazul lui Clinton, deoarece nu a existat nici măcar o majoritate simplă pentru a-l putea condamna.

Este ceva care transformă clar impeachment-ul într-un proces politic, cu toată carapacea sa judiciară și, în acest ultim caz, cel al președintelui Trump, se pare că este sortit unui dezastru pentru acuzatori: niciun republican nu sprijină această inițiativă și este posibil ca și unii democrați să se delimiteze de ea, din motive electorale: se prezintă în districte în care s-a votat pentru Trump, în 2016, și riscă să-și înfurie alegătorii.

Dar, pentru democrați, impeachment-ul a devenit inevitabil: sectorul mai progresist face, în acest sens, presiuni asupra conducătorilor partidului și cred că, neavând candidați atractivi în rândurile lor, trebuie să se folosească de orice lucru pentru a împiedica realegerea  lui Donad Trump: „dacă nu-l judecăm, este posibil să câștige din nou” spunea, vara trecută, un congresman democrat. Desigur că Partidul Democrat se gândește că își va putea ascuți cuțitele ceva mai bine atunci când va vorbi despre un „impeached president”, și crede că, în felul acesta, va putea evita ca Trump să stea la Casa Albă încă patru ani… cu toate că, deocamdată, este greu să ne imaginăm cine va putea câștiga alegerile, fără un profil atrăgător, contra unui președinte care merge pe creasta unui val de prosperitate, ce a făcut să crească veniturile, să scadă impozitele și să desființeze aproape complet șomajul.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Agitado inicio de campaña        Washington, Diana Negre

D 9

La campaña de las elecciones presidenciales norteamericanas es proverbialmente larga, pues dura casi un año, desde que comienzan las elecciones primarias en enero hasta el día de los comicios a principios de noviembre.

Esta vez ha empezado ya antes y esta semana entró en pleno funcionamiento con el “impeachment” iniciado en la Cámara de Representantes.

Este procedimiento, previsto en la Constitución para destituir a un presidente antes de que acabe su mandato, tan solo se ha aplicado en cuatro ocasiones en los dos siglos y medio de historia del país y tan solo obtuvo el resultado apetecido en la única vez en que no se puso en práctica: el presidente Richard Nixon decidió dimitir para evitar este proceso.

Los otros dos casos acabaron en nada: el primero fue Andrew Johnson, en 1868, por haber defenestrado a su Secretario de Guerra, en violación de una ley aprobada el año anterior, que requería el consenso del Senado para destituir a cualquier persona cuyo cargo exigía apoyo senatorial. Por tan solo un voto, Johnson superó el impeachment, pero no volvió a presentarse a elecciones para un segundo mandato.

D 2Andrew Johnson

Más airoso salió Bill Clinton de los intentos de sacarlo de la Casa Blanca a causa de sus amoríos con Mónica Lewinski, una becaria de la Casa Blanca, 27 más joven que él, pero tampoco fue condenado. El “impeachment” tampoco tuvo consecuencias electorales porque ocurrió al final de su segundo mandato, el máximo permitido por la Constitución, pero sí sirvió para hacerlo aún más popular entre sus seguidores que lo vieron como una víctima de las ambiciones políticas.

D 5Monica Lewinski  y Bil Clinton

D 7Hillary Clinton y Bill Clinton

Y estamos ahora en el cuarto intento, que por ahora parece abocado al fracaso: el “impeachment” es parecido a un proceso judicial en que la Cámara de Representantes tiene una función semejante a la del juez de instrucción y, si decide que hay indicios de culpabilidad, lleva su acusación a “juicio”, en un tribunal formado por el Senado de Estados Unidos y presidido por el presidente del Tibunal Supremo.

A diferencia de los juicios tradicionales, en este procedimiento no se trata de delitos comunes, sino de actos que los congresistas y senadores puedan considerar impropios de un presidente y que, por ahora, no están definidos. Y también a diferencia de los juicios ordinarios, es necesario un consenso político para lograr una condena: dos tercios del Senado han de encontrar culpable al presidente, algo que falló por un solo voto en el siglo XIX, y por un margen bastante mayor en el caso de Clinton, pues no hubo ni tan solo mayoría simple para condenarlo.

Es algo que convierte claramente el impeachment en un proceso político a pesar de su manto judicial y, en este último caso, el del presidente Trump, parece abocado a un desastre para los acusadores: ni un solo republicano apoya la iniciativa y es posible que incluso más de un demócrata se desmarque por cuestiones electorales: se presentan en distritos que votaron por Trump en 2016 y corren el riesgo de enfurecer a sus votantes.

Pero, para los demócratas el impeachmente se ha vuelto inevitable: el sector más progresista presiona a los líderes del partido en este sentido y algunos piensan que, a falta de un candidato atractivo entre sus filas, han de utilizar todas sus defensas contra una reelección de Donad Trump: “si no lo enjuiciamos, es muy posible que gane” decía este verano uno de los congresistas demócratas. Ciertamente, el Partido Demócrata piensa que podrá afilar sus cuchillos mejor cuando hable del “impeached president” y confía que, de esta forma, podrá evitar que Trump ocupe la Casa Blanca  otros cuatro años…aunque de momento es difícil imaginar quien puede ganar las elecciones sin un perfil atractivo y contra un presidente que cabalga la ola de prosperidad que ha hecho subir los ingresos, bajar los impuestos y casi eliminar el desempleo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

Jumătate de secol, multe bătălii, pace în zare /Medio siglo, muchas batallas, paz a la vista

13 viernes Abr 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Martin Luther King Jr. 2Martin Luther King Jr.

Jumătate de secol, multe bătălii, pace în zare     Washington, Diana Negre

În Europa, acum o jumătate de secol, în luna mai a anului 1968, a avut loc un val de agitație, instabilitate și proteste, care au zguduit, mai întâi, Franța, iar, pe urmă, întreaga Europă, dar, în SUA, lucrurile se declanșaseră puțin mai înainte: la 4 aprilie, s-au împlinit 50 de ani de la asasinarea lui Martin Luther King, scânteia care a aprins protestele în întreaga țară, care, oricum, aveau nevoie doar de un pretext pentru a izbucni.

Pe ambele maluri ale Atlanticului, fenomenul avea rădăcini comune, cu toate că, în SUA, se adăugau factori ca războiul din Vietnam și tensiunile rasiale. Însă, numitorul comun – schimbul dintre generații și orizonturile pe care le deschideau noile tehnologii – era asemănător și a produs efecte asemănătoare, cum au fost căderea guvernului De Gaulle în Franța, sau a președintelui Johnson, care a renunțat să se mai prezinte la alegerile următoare.

DE GAULLE 3Charles de Gaulle

DE GAULLE 2Charles de Gaulle

Mulți atribuie agitația europeană unei serii de tensiuni social-economice, pentru care generația de după război nu era pregătită, obișnuită cu ani buni de creștere continuă, astfel încât nimeni nu se gândea că lucrurile se puteau schimba.

Ciudat, dar înrăutățirea climatului rasial a venit chiar după o serie de succese obținute de președintele Lyndon Johnson pentru a asigura egalitatea în drepturi a negrilor și a pune capăt segregării rasiale, dar, președintele democrat ales în 1964 cu cel mai mare sprijin popular din 1820 încoace, s-a văzut nevoit să abandoneze, să arunce prosopul în alegerile din 1969, în urma cărora la Casa Albă a venit Richard Nixon.

În timp ce în Franța studenții strigau „e interzis să se interzică”, în Cehoslovacia se încerca, inútil, o scuturare de jugul sovietic prin „revoluția de catifea”; în Germania, Rudi Dutschke visa la o societate alternativă la care ar fi ajuns printr-un „lung marș prin instituții”.

Atât în SUA, cât și în Europa, era epoca „hippy” a „eliberării sexuale”, care era posibilă, în mare parte, datorită pilulei anticoncepționale, cu manifestații ale unor tineri pe jumătate goi, mai ales la marele festival de la Woodstock, din statul New York, și care, anul următor, a reunit peste 400.000 de persoane, pentru a asculta cântecele de protest ale idolilor lor, cu toate că, în acest caz, nu era vorba numai de structuri sociale, dar și de Războiul din Vietnam, la care foarte mulți tineri se temeau că vor fi trimiși.

Momentul cel mai dramatic a avut loc în Washington, capitala SUA, cunoscută ca „pardisul negru”, deoarece, cu toată discriminarea rasială, mulți negri obțineau posturi în guvernul federal, iar, în oraș, exista o amplă clasă medie a negrilor, formată din funcționari și comercianți, astfel încât albii reprezentau sub 30%. La puțin timp după ce s-a aflat că Martin Luther King, liderul de culoare care lupta pentru drepturi civile, a fost asasinat în Memphis, negrii din Washington au ieșit în stradă pentru a jefui și incendia tot ce întâlneau în cale. Distrugerile și jaful au fost atât de mari, încât, practic, orașul a rămas ocupat, timp de câteva zile, de efective militare, iar fumul era atât de gros, încât ascundea Capitoliul, un uriaș edificiu alb, vizibil din aproape orice punct al orașului.

Martin Luther King JrMartin Luther King Jr. (1929–1968)

În mod ironic, casele și prăvăliile negrilor au fost cele mai prădate, astfel încât cartierele lor au fost cele mai distruse, unele dintre ele rămânând în ruine vreo 30 de ani. Mulți comercianți au scris pe porțile lor închise „soul brother” (frate de suflet), pentru a arăta că propietarii lor erau negri, dar, în general, anunțul nu prea le-a servit. Rezultatul a fost: 13 morți și 900 de întreprinderi distruse.

Protestestele au ținut patru zile, însă pagubele au durat foarte mult timp, iar cicatricile orașului au dispărut numai după avântul economic din ultimii ani. „Războiul civil” pe care l-au reprezentat acele proteste, înfruntările dintre noile generații urbane și elementele tradiționale ale societății americane încă mai trebuie să fie rezolvate.

Cei care protestau atunci erau „baby boomer-ii”, adică generația născută după război, în general atrasă în orașe, îndepăratată tot atât atunci, cât este și astăzi de populația rurală a imenselor preerii și de orașele mici din țară. Diferențele de valori și criterii au fost mai evidente ca niciodată la alegerile care l-au adus, în prezent, pe Donald Trump la Casa Albă, însă victoria acestui milionar newyorkez care a antrenat populația săracă și pe cea rurală, nu numai că nu a rezolvat divizările, dar a învârtoșat și mai mult taberele opuse.

Azi baby boomerii sunt pensionari, însă generația „millenarilor”, adică a celor care au ajuns la majorat în pragul noului mileniu, ocupă noile fronturi și nu sunt semne că marea capacitate de difuzare a „rețelelor sociale” și internet-ul vor facilita vreun dialog. Generațiile se succed și, odată cu ele, și protestele și pretențiile de a avea o lume mai bună și o nouă societate, dar, se pare că niciuna nu-și pregătește din timp formule pentru a face față schimbării perpetue a timpurilor.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Funerales de Martin Luther King JrFunerales de Martin Luther King Jr.

Medio siglo, muchas batallas, paz a la vista        Washington, Diana Negre

En Europa conocen como “El Mayo francés” a oleada de agitaciones, inestabilidad y protestas que sacudió primero a Francia y después a toda Europa en mayo de 1968 y aquí en Estados Unidos empezó algo antes: el 4 de abril, se cumplieron 50 años del asesinato de Martin Luther King, la chispa que encendió protestas en todo el país, que, de todas formas, sólo necesitaba un pretexto para estallar.

A ambos lados del Atlántico, el fenómeno tenía raíces comunes, aunque aquí en Estados Unidos se añadían factores como la guerra de Vietnam y las tensiones raciales. Pero el denominador común, que era el cambio generacional y los horizontes que abrían las nuevas tecnologías, eran semejantes y produjeron también efectos parecidos, como la caída del gobierno del general De Gaulle en Francia, o del presidente Johnson que renunció a presentarse a las elecciones siguientes.

DE GAULLE 1Charles de Gaulle

Muchos atribuyen la agitación europea a una serie de tensiones socio-económicas para las que la generación de la posguerra no estaba preparada después de largos años de crecimiento constante que no hacían pensar a nadie en apretarse el cinturón.  Algo semejante ocurría aquí, aunque las tensiones raciales le daban una dimensión particular.

Irónicamente, el malestar racial ocurría después de una serie de éxitos del entonces presidente Lyndon Johnson para conseguir la igualdad de derechos de los negros y acabar con la segregación racial, pero el presidente demócrata elegido en 1964 con más apoyo popular desde el 1820, tuvo que tirar la toalla en las elecciones de 1969, que llevaron a Richard Nixon a la Casa Blanca.

Mientras en Francia los estudiantes gritaban “prohibido prohibir”, en Checoslovaquia intentaban inútilmente sacudirse el yugo soviético con “la revolución de terciopelo”; en Alemania, Rudi Dutschke soñaba con una sociedad alternativa a la que llegaría a través de la “larga marcha a través de las instituciones”.

En Estados Unidos y Europa era la época de los “hippies” y de la “liberación sexual”, posible en buena parte gracias a la píldora, con manifestaciones de jóvenes semidesnudos, especialmente en el gran festival de Woodstock, en el estado de Nueva York, que al año siguiente reunió a más de 400.000 personas para escuchar las canciones de protesta de sus ídolos, aunque aquí no se trataba tan sólo de las estructuras sociales, sino también de la Guerra de Vietnam, a la que tantos de ellos temían ser enviados.

El momento más dramático ocurrió en Washington, la capital de Estados Unidos conocida como el “paraíso negro” pues, a pesar de la discriminación racial, muchos conseguían empleo en el gobierno federal y la ciudad contaba con una amplia clase media negra de funcionarios y comerciantes, hasta el punto de que la población blanca no llegaba ni al 30%.        Poco después de saberse que Martin Luther King, el líder negro que luchaba por los derechos civiles, había sido asesinado en Memphis, los negros de Washington se echaron a las calles a pillar e incendiar cuanto encontraba a su paso. Los destrozos y el saqueo fueron tales, que la ciudad quedó prácticamente sitiada por efectivos militares durante días y el humo ocultaba incluso el Capitolio, un gigantesco edificio blanco, visible desde la mayor parte de la ciudad.

Nubes de humo en un barrio situado en la parte nord-este de Washington, 5 de abril de 1968Nubes de humo en un barrio situado en la parte nord-este de Washington, 5 de abril de 1968

Irónicamente, las casas y comercios de sus vecinos negros fueron los principales perjudicados, de forma que sus barrios fueron los más destrozados y algunos estuvieron en ruinas durante 30 años.  Muchos comerciantes pintaban sobre sus puertas cerradas “soul brother”, para indicar que los propietarios eran negros, aunque en general les sirvió de poco. El saldo fue de 13 muertos y 900 empresas destruidas.

Las protestas duraron cuatro días, pero los daños duraron mucho tiempo y las cicatrices de la ciudad solo desaparecieron después de la bonanza económica de los últimos años. Pero la “guerra civil” que aquellas protestas representaban, los enfrentamientos entre las nuevas generaciones urbanas y los elementos tradicionales de la sociedad norteamericana, todavía están por resolver.

Washington – barrio destrozado tras el asesinato de Martin Luther King JrWashington – barrio destrozado tras el asesinato de Martin Luther King Jr.

Quienes protestaban en aquel entonces eran los “baby boomers”, la generación nacida en la posguerra, generalmente atraída a las ciudades, tan distante entonces como hoy de la población rural de las inmensas praderas y pequeñas ciudades del país. Las diferencias en valores y criterios fueron más evidentes que nunca en las elecciones que llevaron, ahora, a Donald Trump a la Casa Blanca, pero la victoria del este millonario neoyorkino que arrastra a la población pobre y rural, no solamente que no ha zanjado las divisiones, sino que ha enconado todavía más a los bandos opuestos.

Hoy los baby boomers están jubilados, pero la generación de los “milenarios”, que llegaron a su mayoría de edad en torno al nuevo milenio, ocupa los nuevos frentes y no hay indicios de que la gran capacidad de difusión de los “medios sociales” y el internet sirva para facilitar el diálogo. Las generaciones se suceden y, con ellas, las protestas y las demandas por un mundo mejor y una sociedad nueva, pero a ninguna parece ocurrírsele a tiempo fórmulas para afrontar el constante cambio de los tiempos.

TRUMPDonald Trump,  tras ganar las elecciones que le trajeron a la Casa Blanca

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA