DUMNEZEU SĂ-I DEA SĂNĂTATE CA SĂ NE ELIBEREZE ȘI DE RUȘI !

Prin anii 40 și 50 ai secolului trecut, de 1 Mai și de 23 August, cele două mari sărbători comuniste, la defilare – obligatorie pentru toată lumea ! – „oamenilor muncii“ (sau oamenilor munci – cum mai vedeai pe pancarte !)  li se cerea să scandeze lozinci (astăzi am spune sloganuri) spre tribuna oficială, de obicei instalată în Piața Primăriei. Tribune oficiale erau montate în capitală și în toate orașele țării. În lozincile acelea nu credea nimeni: nici oamenii muncii și nici conducătorii. Iată câteva dintre ele:

– U re se se (URSS) bastionul păcii e !

– Unde sunt americanii (?), au fugit ca șobolanii ! Stalin, Stalin, Stalin !

– Stalin și poporul rus libertate ne-au adus ! Stalin, Stalin, Stalin !

Iată ce proclama Imnul României între anii 1953 – 1977, compus de Matei Socor, pe versurile scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu:

«Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor cu poporul sovietic eliberator…»

O glumă, tot din vremea aceea, ne arată care era adevărul și cât de adevărat gândea și simțea omul de rând:

« O bătrânică, auzind numele lui Stalin scandat atât de mult, îl întreabă pe un tânăr:

– Da, cine-i, maică, Stalin ăsta ?

Tânărul îi dă un răspuns foarte interesant. Nu-i spune cine este ci îi spune ce a făcut:

– Stalin ne-a eliberat de nemți !

– Ooooh ! – exclamă bătrânica admirativ – DUMNEZEU SĂ-I DEA SĂNĂTATE CA SĂ NE ELIBEREZE ȘI DE RUȘI ! »

Soldatul sovietic, în 1944-1945, a înlocuit o ocupație cu alta. Soldatul Armatei Roșii a adus comunismul peste o jumătate de Europă.

  Iosif Visarionovici Djugashvili – STALIN

Cine era soldatul Armatei Roșii ?

În primul rând, era rusul pravoslavnic – adică, ortodox – muncitor sau țăran, credincios, cu frica lui Dumnezeu. Locuitorii unor localități din Transilvania au avut ocazia să vadă soldați ai Armatei Roșii intrând în casele lor în căutare de… icoane ! Când ajungeau în fața icoanei, îngenuncheau și rămâneau așa, în rugăciune, până când stăpânii casei îi chemau… la masă. Erau morți de foame, dar, nu cerșeau și nici nu jefuiau, se duceau la icoane și se rugau !

Soldat sovietic

Desigur, soldați ai Armatei Roșii au fost și de alte etnii – multe, foarte multe – din imensitatea geografică a Uniunii Sovietice din anii aceia : de la baltici, până la caucazieni și siberieni. De diferite religii, creștini ortodocși sau catolici, musulmani, evrei… fiecare, în funcție de individ, nu de etnie !, cu caracterul și comportamentul său bun sau mai puțin bun.

Tot soldați ai Armatei Roșii au fost și numeroșii delincvenți scoși din pușcării și aduși pe front ca să lupte. Nu mai aveau ce să le dea de mâncare, astfel că i-au adus pe front, ca măcar să lupte pentru onoarea uniformei militare și pentru puțina hrană pe care o primeau. Li se oferea o șansă ! Având arme, și o oarecare libertate, unii dintre ei se dedau la jafuri, violuri și omoruri. Desigur, nu numai ei ! Au făcut-o și alții, în numele lor, unii chiar nefiind soldați ai Armatei Roșii.

Când erau prinși, erau împușcați pe loc.

Părinții celui care scrie rândurile acestea, au asistat la o astfel de execuție. Spuneau că rolul acesta de Poliție Militară îl îndeplineau niște femei îmbrăcate în uniforma Amatei Roșii. Și erau foarte aprige ! Când aveau dovada că nemernicii într-adevăr comiseseră o nelegiuire, strigau ceva în rusește, scoteau pistolul și le zburau creierii !

Dar, foarte mulți nu au fost prinși !

ASTFEL DE FAPTE ale unor indivizi au ruinat prestigiul Armatei Roșii și al soldatului sovietic.

Raport semnat de S. Lovin, intendentul Legiunii de Jandarmi Hunedoara, în 18 septembrie 1944 asupra crimei săvârşite asupra femeii Nistor Petruţa, din comuna Brănişca, care nu s-a lăsat violată de soldații sovietici/ Sursa: Adevărul de Hunedoara, 23 februarie 2017

A luptat soldatul sovietic pe teritoriul României

Pe teritoriul României, Armata Roșie, NU A AVUT DE LUPTAT, deoarece, în dimineața zilei de 23 august 1944, Regele Mihai, șeful statului, a proclamat ieșirea țării din războiul împotriva URSS. Spre seară, a anunțat alăturarea României la coaliția anti-hitleristă. Pe teritoriul controlat de autoritățile române, forțele germane nu au mai putut forma un front sau puncte de rezistență, deoarece au fost anihilate de Amata Română. S-a evidențiat în mod deosebit scoaterea din luptă a unităților de blindate germane cu ajutorul… tunurilor antiaeriene ! Eficiența a fost extraordinară !

Foarte tare le-a plăcut militarilor Armatei Roșii pacea și liniștea în care s-au putut deplasa pe teritoriul României !

S-a semnat un armistițiu (12 septembrie 1944). Sovieticii au tras de timp ca să poată face câți mai mulți prizonieri – aproximativ 140.000 în Moldova, în primele zile, după întoarcerea armelor. Odată semnat armistițiul, cinstit, corect și onorabil ar fi fost ca acești militari români să fi fost eliberați și readuși în țară. Nu a fost așa ! Foarte mulți aveau să moară în lagărele din URSS !

Sovieticii promiteau României, în acel armistițiu, STATUTUL DE ȚARĂ COBELIGERANTĂ. Adică, România nu urma să fie tratată ca o țară învinsă ! Condiția pe care o puneau sovieticii era ca Armata română să lupte în continuare împotriva Germaniei, adică și dincolo de frontierele țării.

Acesta era prețul. Nu numai că nu aveau să respecte armistițiul, dar, soldatul sovietic a fost instruit, dacă întâlnea militari români, să-i invite în unitățile lui și să-i facă prizonieri ! Asemenea lucruri s-au întâmplat, deoarece recompensa era o permisie de vreo două săptămâni: respectivul militar sovietic avea ocazia să se întoarcă de pe front acasă, să-și vadă familia, părinții.

Nu o dată au fost situațiile în care militarii sovietici, în schimburi de cuvinte cu militarii români, spuneau că ei sunt OCUPANȚI și nu ALIAȚI. Știau ei ce știau !

De fapt, începea DECIMAREA ARMATEI ROMÂNE !

Românii au fost cei care au ținut frontul, românii au fost cei care au dus greul luptei spre vest, până în lunca Dunării.

Soldați sovietici

OARBA DE MUREȘ

Prima luptă care a avut loc, a fost cea de la Oarba de Mureș. Era primul contact cu teritoriul cedat prin Dictatul de la Viena. (În urma Pactului Ribbentrop-Molotov, mai bine zis Pactul dintre Hitler și Stalin).

Caricatură: Hitler și Stalin

La Oarba de Mureș trupele germane și maghiare se fortificaseră pe înălțimile de pe malul drept al Mureșului. Înălțimile sunt greu de luat. Obosești chiar și atunci când, pe vreme de pace, ai timp să urci încet, pe îndelete, cu opriri pentru odihnă. Dar, CÂND TREBUIE SĂ LE IEI CU ASALT, ÎN FUGĂ, TRECÂND MAI ÎNTÂI PRIN APELE REPEZI ALE MUREȘULUI, ȘI CÂND INAMICUL ARE LA DISPOZIȚIE ZECI DE MINUTE CA SĂ TE MĂCELĂREASCĂ ?

Soldați români la Oarba de Mureș

Intenția de a decima Armata Română s-a văzut, fără urmă de îndoială, atunci când generalul sovietic Serghei Trofimenco le-a impus militarilor români să cucerească Oarba de Mureș PRIN ASALT FRONTAL ȘI FĂRĂ PREGĂTIRE DE FOC, adică fără să bombardeze, în prealabil, pozițiile inamice, cum ar fi fost logic și normal. Trofimenco a interzis categoric românilor să atace din flancuri, așa cum a propus un ofițer român.

Au murit 11.000 de militari români la Oarba de Mureș. Practic, prin ordinul generalului Trofimenco, Aramata Roșie i-a impus Armatei Române să defileze în bătaia armelor inamicului. Oarba de Mureș este varianta românească a uciderii militarilor polonezi de la Katin.

Veterani români din Al Doilea Război Mondial

Serghei Gheorghevici Trofimenko

De data aceasta, PRESTIGIUL Armatei Roșii nu l-au ruinat delincvenții, pușcăriașii criminali sau de drept comun, ci PROPRIILE EI ELITE POLITICE ȘI MILITARE.

Cât de eliberatoare poate fi o armată care trebuia să-ți fie aliată, dar, în realitate, nu știe cum să te mai decimeze ?  Niciun propagandist al Rusiei nu va putea convinge vreodată familiile celor căzuți la Oarba de Mureș că nu a fost vorba despre un masacru anume gândit și planificat ! 11.000 de familii au resimțit golul lăsat numai de acest episod din cel de al Doilea Război Mondial. Aveau să urmeze și altele.

Frontul spre vest, cum am mai spus, l-au ținut românii. Pe direcția principală de înaintare, trupele române erau cele care mergeau în față, care se aflau în contact cu inamicul. Marile localități, până în Budapesta, le-au eliberat românii. Pe final, pentru a culege roadele și prestigiul victoriei, veneau rușii. Manualele de istorie nu spun acest lucru, dar, pentru teritoriul nostru există mărturia spontană a locuitorilor Transilvaniei din acei ani.

– Ne așteptam să vină rușii, dar, mai întâi, au venit trupele române. Au venit și rușii, dar, la kilometri distanță în urma românilor. Frontul l-au ținut românii ! Rușii au venit doar ca să ocupe !

Se impune o paranteză: situația a fost asemănătoare și în Bulgaria. După ocuparea României, Armata Roșie a invadat Bulgaria, ȚARĂ CARE NU SE AFLA ÎN RĂZBOI CU UNIUNEA SOVIETICĂ.

Uniunea Sovietică a fost cea care a declarat război Bulgariei, atunci când trupele Armatei Roșii au trecut Dunărea ca să o ocupe. Și, la fel, armata bulgară a devenit anexa operativă a Armatei Roșii, adică bulgarii au dus luptele împotriva trupelor germane care se mai aflau la sud de Dunăre. Trupele sovietice veneau în urma celor bulgare și își asumau meritul victoriei. Până aici, paranteza.

Armata lupta pe meleaguri străine, iar în țară se instala regimul comunist, la umbra tancurilor Armatei Roșii.

În plus, soldatul sovietic, în ianuarie 1945, i-a deportat pe etnicii germani din România la muncă forțată în URSS, pentru culpa de a fi germani, semn că era animat de sentimente antigermane și nu antinaziste, cum s-a străduit istoriografia sovietică să-l prezinte. Etnicii germani din România nu au fost naziști, nu s-au înrolat în armata germană. Au existat doar cazuri izolate și foarte puține la număr.

Un alt episod important l-au constituit luptele din Slovacia. Din punct de vedere militar, Germania agoniza, nu mai avea acces la combustibili, deoarece își pierduse unica sursă de petrol, adică Valea Prahovei din România. Lunca Dunării, marea poartă militară longitudinală a Europei era deschisă pentru Armata Roșie. Marșul asupra Berlinului nu putea fi decât victorios.

În condițiile acestea, TRUPELE ROMÂNE NU TREBUIAU SĂ AJUNGĂ PÂNĂ ÎN CAPITALA GERMANIEI.

Au fost bune doar ca să ducă greul luptei. Meritul victoriei dinspre răsărit trebuia să aparțină exclusiv Armatei Roșii. Așa că, românii au primit ordinul să lupte în Slovacia și Cehia. Și aici, au eliberat zeci de localități. Unde era greu, adică în măcel, erau aruncate trupele române, în mod special în Munții Tatra.

Trupele germane aveau poziții în vârf de munte, cu alimente și muniții suficiente ca să reziste luni de zile, de unde puteau controla văi și căi de acces – drumuri și șosele – pe distanțe de zeci de kilometri. Aveau cazemate din beton armat, construite din timp, foarte greu de cucerit. Au murit foarte mulți militari români în Tatra.

Trupele germane spuneau că nu acceptă să se predea decât Armatei Americane. Ori, Armata Americană nu a ajuns până în Slovacia.

Au murit mulți militari români chiar și după capitularea Germaniei (9-10 mai 1945), căci, pentru România, luptele aveau să continue și după încheierea oficială a războiului. Istoricii ar trebui să stabilească data exactă când au încetat ultimele lupte din Tatra, pentru a putea marca adevăratul sfârșit al conflagrației. Este posibil să fi avut loc chiar și după capitularea Japoniei, în urma loviturilor nucleare de la 6 și 9 august 1945.

Slovacii îi consideră eliberatori mai degrabă pe români, decât pe sovietici.

1945: Soldați români în Munții Tatra din Cehoslovacia

UMILIREA ARMATEI ROMÂNE

Prestigiul Armatei Roșii a fost de așa natură, încât niciun militar român cu experiența din cel de al Doilea Război Mondial nu ar fi vrut să mai lupte vreodată alături ostașul sovietic. De ce ?

După ce au fost carne de tun, de la Oarba de Mureș, până în Tatra, la întoarcerea acasă, trupele române au fost dezarmate la graniță de către soldatul sovietic… și trimise în pușcărie pentru că… luptaseră împotriva Uniunii Sovietice ! Militarul destoinic a devenit, la întoarcerea în țară, criminal de război.

Asta camaraderie eliberatoare ! Pentru ofițerii de carieră – a fi în Armata Română Regală era o mândrie – trecerea la o asemenea condiție a însemnat o lovitură teribilă, greu de suportat. Și nu numai pentru militarii de carieră, ci și pentru omul de rând.

Cu prioritate, soldatul sovietic a desființat unitățile românești de Vânători de munte, deoarece acestea s-au dovedit a fi prea eficiente în luptele din Munții Tatra. (Aveau să fie reînființate în 1967).

Chiar dacă nu li se putea aduce învinuirea că au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice, militarii români trebuiau să fie umiliți și batjocoriți. Ordinul a venit de la Moscova: de la maior în sus, ofițerii superiori și ofițerii generali trebuiau să treacă prin închisorile comuniste !

Un gest meschin și dezonorant pentru cei care l-au gândit și dus la îndeplinire l-a reprezentat confiscarea săbiilor de paradă ale ofițerilor noștri. Până și săbiile i-au deranjat ! Ca să fie distruse  efectiv – niciun bărbat nu vrea să distrugă o sabie ! – căci exista riscul ca aceste simboluri să fie, la un moment dat, salvate, săbiile au fost duse în închisori, ca să fie distruse de deținuți.

AU ÎNCHIS SĂBIILE ÎN ÎNCHISORI ! Asta, da, idee eliberatoare ! Încarcerarea săbiilor ar merita să fie redată amplu în romane și filme ! După prăbușirea comunismului, s-a aflat că au existat deținuți care au încercat să salveze măcar inscripțiile unor săbii (partea lamei de lângă mâner, de lângă gardă), unele dintre ele de mare valoare.

Soldați sovietici în Hunedoara

ROMÂNIA, ȚARĂ ÎNVINSĂ  !

Marea „onoare” a venit în momentul în care România a fost considerată țară învinsă și… vinovată. Dar, mai ales, datoare ! Avea de plătit mari datorii de război ! VAE VICTIS ! Despre COBELIGERANȚA promisă, nici vorbă !

Iar, datoriile de război… țara noastră era obligată să le plătească în natură, adică în produse. La prețurile impuse de sovietici ! A fost ideea ingenioasă a ambasadorului Ivan Mihailovici Maisky. Tona de cartofi – la cinci zeci de bani !

Kilogramul de aur din exploatările din Munții Apuseni valora, pentru sovietici, 30 de lei ! (În realitate, GRAMUL de aur costa, în 1955, 50 de lei!). Legume, fructe, carne, grâu, grâul din Bărăgan aveau mare trecere în patria sovietelor.

Practic, toate întreprinderile românești produceau pentru URSS, deveniseră SOV-ROM-uri, controlate de agenți sovietici, adică, de consilieri.

Erau foarte bine instruiți ca să trimită cantități cât mai mari de produse, fără ca acestea să fie înregistrate că au ieșit din țară. Pretextul era că nu corespundeau din punct de vedere calitativ.

Dar, totuși, erau bune pentru a fi trimise în URSS, fără să se scadă o lețcaie din datoriile de război. Nu-i așa: MÎ PABEDILI ! (Am învins noi !)

Ivan Mihailovici Maisky

În tot acest timp, elitele noastre politice, militare, științifice, artistice… erau decimate în închisori și în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Sov-rom-urile au funcționat până în 1965, când liderul comunist român din acea vreme, Gheorghe Gheorghiu Dej, a închis, cu mâinile lui, conducta de petrol – fără contor ! – de la Ungheni, prin care se pompa țiței în neștire spre URSS: Datoriile de război ni le-am plătit și răs-plătit de zeci de ori !

Dej a putut să afirme acest adevăr, întrucât soldatul sovietic eliberator plecase de pe teritoriul României în iunie 1958. Din acel an, nu au mai existat garnizoane sau baze militare ale Armatei Roșii în România.

Putem afirma că imaginea soldatului sovietic a avut serios de suferit, atât pe meleagurile noastre, cât și mai la sud și mai spre vest, până în Germania, în timpul războiului, cât timp a avut condiția de camarad de arme (nu aliat !) cu soldatul român (și cu soldatul bulgar), dar, mai ales, după război, prin ceea ce a însemnat el și prin ceea ce a adus el la noi, și peste jumătate din continentul nostru: comunismul.

A fost el eliberator ? Nicidecum ! A fost nedrept, a fost ingrat, a fost un ocupant dezonorant !

A existat vreo țară cu care să se învecineze URSS – bastionul păcii ! – și de la care să nu fi ciupit vreun teritoriu ? A smuls teritorii de la români, polonezi, finlandezi… iar în partea dinspre Pacific, de la japonezi. De oriunde a putut. Problemele pe care le-a creat rămân nerezolvate și în ziua de azi. Când a avut ocazia, a ocupat țări întregi și a rămas ca ocupant zeci de ani. Ce fel de eliberator poate fi ocupantul ?

A înnăbușit în sânge revolta maghiarilor din 1956 și a strivit, în 1968, Primăvara de la Praga, superba replică europeană la ideologia și practica bolșevismului totalitar, militarist și expansionist.

Acum se pune întrebarea, cine l-a compromis pe soldatul sovietic ? Populația țărilor ocupate de el, acolo unde nimeni nu l-ar mai vrea vreodată ?

Nu ! De compromis, l-au compromis cei care l-au trimis pe alte meleaguri, l-au scos din locul lui, unde era un suflet pur, credincios practicant și iubitor de oameni.

Calitățile acestea, bunicul meu matern le-a putut constata la fața locului, cât a fost prizonier (7 ani!) la ruși, în Primul Război Mondial.

Spunea despre ruși că sunt oameni extraordinari, au o bunătate rar întâlnită la alte popoare. Printre ei se simțea ca acasă; în război, cu toate că a fost în linia întâi, a avut grijă să nu omoare pe nimeni, nu a lăsat invalizi, orfani, văduve sau persoane fără sprijin la bătrânețe.

Stăpânul la care a fost repartizat – prizonierii erau împărțiți la populație – s-a nimerit să fie un suflet nobil și generos.

Avea posesiuni că îți trebuiau două zile să ajungi din hotar în hotar. (Asta era cu un an înainte de Revoluția bolșevică). Și tare vroia să-l însoare cu una dintre cele patru fiice ale lui. Bunicul spunea că erau superbe ! « -Ia-o pe una dintre ele de nevastă ! Îți las toată averea ! -Am nevastă și copii.  -Rămâi aici, vei fi un om bogat !

Nu a rămas, și bine a făcut. A venit Revoluția și lucrurile s-au schimbat în rău… în groaznic de rău.

Culpa pentru faima pe care o are soldatul sovietic eliberator le revine celor care au făcut și fac politica Moscovei. Ei l-au trimis și ei i-au ordonat să facă ceea ce a făcut !

Așa că, măcar de acum încolo, lăsați-l acasă, căci acolo e bun, acolo îi este locul și acolo e el însuși !

Și mai ales, lăsați-l în pace, nu-l îndoctrinați, nu-i stârniți ambiții așa zis mesianice, să elibereze lumea, căci o va elibera… doar de libertate !

Nu-l faceți să creadă că este stăpânul lumii și că toate i se cuvin !

Nu-l speriați că vin atlanticii peste el, sau că se pregătesc să-l bombardeze !

Va realiza, destul de curând, că va avea mare nevoie de sprijinul Europei unite !

Nu-l îndemnați să fie agresiv și să se amestece în treburile interne ale altor țări, să pregătească strategii destabilizatoare, cu fake-news, cu dezinformări și cu atacuri cibernetice !

Căci altfel, nu faceți decât să-i up-gradați imaginea negativă, pe fondul destul de consolidat al trăsăturilor rele dobândite în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în timpul Războiului Rece.

În prezent, imaginea pe care o are este una reală, înalt-definită de înfruntările fratricide din Donetsk și Lugansk, și de anexarea Crimeei.

Îl condamnați pe vecie la o imagine deloc luminoasă, cu toate retușările și cosmetizările pe care vă străduiți să i le faceți.

Soldatul, eliberator sau nu, este CEEA CE A FĂCUT ȘI FACE, NU CEEA CE SPUNEȚI VOI CĂ ESTE !

Așa că, repet, lăsați-l acasă la icoana lui, nu-l mai obligați să caute…icoane pe alte meleaguri!

Berlin – 1945, după capitularea Germaniei. Soldat sovietic „confiscând” bicicleta unei trecătoare.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.