Archivos de etiqueta: SUA

SIRIA, RĂZBOAIELE CARE NU SE MAI TERMINĂ/SIRIA, LAS GUERRAS DE NUNCA ACABAR

09 lunes Abr 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

AL ASSADBashar al-Assad

SIRIA, RĂZBOAIELE CARE NU SE MAI TERMINĂ

Toți spun că războiul civil din Siria s-a terminat, însă, acesta nu numai că se prelungește, dar, în plus, se desface într-o întreagă serie de conflicte relativ locale care, foarte ușor, pot reaprinde focul în întreaga țară. Și, cu toate că încă nu e pace, deja sunt patru învingători: Iran, SUA, Rusia și Turcia.

Astfel, SUA consideră că războiul cu Statul Islamic s-a încheiat și își retrage efectivele din zonă; Iranul are, în sfârșit, propriul său coridor până în Mediterana; Rusia a redevenit un protagonist în Orientul Apropiat de când a salvat regimul de la Damasc; iar Turcia a zdrobit „centura kurdă” care se formase la granița ei de răsărit. La toate acestea se mai adaugă un semi-învingător: Assad, care vede cum se pulverizează structura militară a rebelilor.

SIRIA 1

Și cum istoria milenară a Siriei este plină de războaie care se tot repetă, este evident că acest pretins „bilanț final” al actualului conflict e prins cu ace de gămălie. Situația se poate schimba în orice moment, în functie de interesele puterilor învingătoare, iar lupta armată poate reizbucni de la o zi la alta, în orice loc.

Și aceasta nu numai pentru că, în reînnoita luptă ruso-americană pentru supremația mondială, Washington-ul pur și simplu nu poate acepta sporitul rol militar și diplomatic rus în Orientul Apropiat, ci și pentru că naționalismul rampant promovat de Erdogan și de ayatolahi în țările lor va duce neapărat la un conflict de interese în zonă. Să nu uităm nici faptul că problema israeliană continuă să fie piesa-cheie a politicii din toată regiunea…iar problema israeliană e departe de a fi rezolvată.

Și dacă toate acestea nu ar fi suficiente pentru a ne îndoi de faptul că actualul espisod al războiului nu s-a terminat, rămân la îndemână analele Istoriei. Încă în zorile civilizației, când războaiele se duceau pentru zei și pentru împărați, deoarece conceptul de stat național avea să se inventeze ceva mai târziu, Siria a fost scena unor conflicte imperialiste din acele vremuri: se înfruntau imperiile asirian, babilonian și Egiptul faraonic.

Tragica înrădăcinare a războiului pe pământul Siriei a continuat și după moartea lui Alexandru Macedon – când în Egipt domneau Ptolomeii, iar în Siria, Seleucizii – (274 – 168 î. Hr.): au avut loc șase războaie între aceste două regate stăpânite de familii ale unor generali ai lui Alexandru Macedon. Nu mai continui cu episoade mai recente – cruciade, otomani, războaie coloniale și războaie mondiale etc. – doarece acestea încă se mențin vii în memoria tuturor.

SIRIA 2

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

SIRIA, LAS GUERRAS DE NUNCA ACABAR

ERDOGAN

Recep Tayyip Erdogan

Todos dan por acabada la guerra civil siria y ésta no sólo que sigue, sino que se desmenuza en toda una serie de conflictos relativamente locales, pero que se pueden reactivar fácilmente en el país entero. Y si bien aún no hay paz, ya hay 4 vencedores: Irán, Norteamérica, Rusia y Turquía.

Así, los EE.UU. consideran ganada su guerra contra el Estado Islámico y retiran sus efectivos; Irán tiene por fin su corredor hasta el Mediterráneo; Rusia es protagonista por derecho propio en el Oriente Próximo desde que ha salvado el régimen de Damasco; y Turquía ha desbaratado el “cinturón kurdo” que se estaba formando en su frontera meridional. A todo esto, aún queda un semi-vencedor más: Assad, quien ve cómo se pulveriza la estructura militar de los rebeldes.

Dada la milenaria historia de guerras reiterantes que ofrece Siria, es evidente que este pretendido “balance final” del actual conflicto está cogido con alfileres. La situación puede cambiar en cualquier momento a tenor de los intereses de las respectivas potencias ganadoras y la lucha armada puede resurgir de un día al otro, en cualquier lugar.

SIRIA 3

Y eso, no sólo porque, en la renovada pugna ruso-norteamericana por el protagonismo mundial, la crecida importancia militar y diplomática rusa en el Oriente Próximo no la puede aceptar Washington sin más, sino porque el nacionalismo rampante promovido por Erdogan y los ayatolás en sus respectivos países desembocará forzosamente en un conflicto de intereses en el Oriente Medio. Sin olvidar que el problema israelí sigue siendo la pieza clave de la política de toda la zona… y el problema israelí dista muchísimo de estar resuelto.

Pero, si todo ello no bastara para dudar de que el actual episodio de la guerra siria esté acabado, aún quedan los anales de la Historia. Porque ya en los albores de la civilización, cuando las guerras se hacían en aras de los dioses y los emperadores, porque el concepto de Estado nacional estaba aún por inventar, Siria era escenario de los conflictos imperialistas de la época: los imperios asirio, babilónico y del Egipto faraónico.

La trágica implantación de la guerra en tierras sirias siguió y tras la muerte de Alejandro Magno – cuándo en Egipto reinaban los Ptolomeos y en Siria, los Seleucidas – (274 a 168 a. C.) se registraron seis guerras entre estos dos reinos gobernados por las familias de generales del gran Alejandro. Y no sigo con episodios más recientes – cruzadas, otomanos, guerras coloniales y guerras mundiales, etc. – porque éstas aún están en la memoria de todo el mundo.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

SIRIA: PRIETENI, DAR, NU LA NEVOIE/SIRIA : AMIGOS DE QUITA Y PON

26 lunes Mar 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Blindate turcesti în drum spre AfrinBlindate turcești în drum spre Afrin

SIRIA: PRIETENI, DAR, NU LA NEVOIE

Cucerirea orașului Afrin de către forțele militare ale Turciei, aproape de frontiera turco-siriană, ridică o serie de întrebări, în fruntea cărora se află două atitudini pasive: cea a Washingtonului și cea a gherilelor kurde peshmerga, considerate, până acum, cea mai bună infanterie din câte au acționat în Siria.

Comportamentul SUA este coerent cu întreaga lor politică față de Orientul Mijlociu, o politică concepută pentru a păstra, cu un preț minim, zonele de influență la care nu pot renunța (la celelalte au renunțat demult).

În această chestiune, kurzii au fost niște prieteni foarte buni atâta timp cât a fost nevoie de ei. Cei din Irak, înarmați, antrenați și subvenționați de SUA, au avut un rol esențial în învingerea Statului Islamic (SI); cei din Turcia – adică, gherilele comuniste PKK -, au reprezentat o importantă completare a celor din Irak. Însă, kurzii, în totalitatea lor, nu au fost niciodată niște interlocutori pe placul Washingtonului. PKK nu e văzut bine, deoarece e de factură comunistă și figurează pe lista organizațiilor comuniste intocmită de Departamentul de Stat. Și nici kurzii irakieni, deoarece obiectivul lor final este crearea unui stat pan-kurd în Orientul Mijlociu, pe seama unor teritorii din Iran, Irak, Siria și Turcia, ceea ce ar pulveriza fragila stabilitate din întreaga zonă.

Militari turci pozează după ce au cucerit AfrinMilitari turci pozează după ce au cucerit orașul Afrin

Dacă adăugăm și faptul că Turcia este un aliat instituțional de nădejde al SUA în Alianța Atlantică, și că, sub mandatul lui Erdogan, și-a stabilit ca scop prioritar al politicii sale eradicarea naționalismului kurd, Washington-ul nu a ezitat nicio clipă să-i abandoneze pe kurzii din nordul Siriei. Ca să se justifice, desigur, nu a adus aceste argumente, ci a recurs la un formalism juridic: alianța cu peshmerga în lupta cu Statul Islamic nu cuprindea orașul Afrin și nici teritoriile din vecinătate.

Forte peshmergaForțe peshmerga

Iar, pasivitatea kurzilor din Afrin este, în primul rând, pragmatică: au plecat aproape fără să lupte, deoarece era foarte clar că nu aveau nicio posibilitate de a învinge.

În Afrin – spre deosebire, de pildă, de combativitatea numantină de care au dat dovadă la Kobane, în 2014, – spațiul aerian era dominat total de aviația turcă, care, în caz de nevoie, ar fi putut fi sprijinită și de aviația rusească.

Să se fi baricadat în Afrin, ar fi însemnat să se sacrifice inutil. Să nu uităm că, în Kobane, acum 4 ani, situația era total diferită: atunci, acolo, spațiul aerian era controlat în întregime de americani, iar bombardamentele acestora asupra pozițiilor islamiste au fost tot atât de decisive (dacă nu și mai mult), ca aportul infanteriei kurde la cucerirea orașului. Desigur, atunci, kurzii au fost „prieteni foarte buni” ai Washingtonului, deoarece America a avut mare nevoie de ei. Pe urmă…

POSIBIL STAT KURDAșa ar arăta un stat kurd

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

AFRIN 1

SIRIA : AMIGOS DE QUITA Y PON

La conquista turca de la ciudad siria de Afrín, cerca de la frontera con Turquía, plantea una serie de preguntas encabezadas por la de dos pasividades: la de Washington y la de los guerrilleros kurdos – los peshmerga -, considerados hasta ahora como la mejor infantería involucrada en el conflicto sirio.

La conducta estadounidense es coherente con toda su política en el Oriente Medio, una política concebida para conservar al menor precio posible las zonas de influencia consideradas irrenunciables (a las otras se ha renunciado hace ya tiempo).

En este planteamiento, los kurdos han desempeñado el papel de “amigos de quita y pon”. Los de Irak, porque armados, entrenados y financiados por los EE.UU. han sido esenciales en la derrota del Estado Islámico (EI); y los de Turquía – las guerrillas comunistas del PKK -, porque representaban un complemento importante de los primeros. Pero, ni unos, ni otros fueron nunca interlocutores del agrado de Washington. El PKK está mal visto por comunista e incluso figura en la lista de organizaciones terroristas del Departamento de Estado. Y los kurdos iraquíes, porque su meta final latente de crear un Estado pan kurdo en el Oriente Medio, a costa de territorios de Irán, Irak, Siria y Turquía acabaría por pulverizar la ya frágil estabilidad de toda la zona.

Fuerzas kurdas peshmergaFuerzas kurdas peshmerga

Si a ello se suma que Turquía, sí, que es un aliado institucional de los EE.UU. en la Alianza Atlántica y que bajo el mandato de Erdogan ha planteado la erradicación del nacionalismo kurdo como meta prioritaria de su política, Washington no ha dudado en abandonar a los kurdos del norte de Siria. Para hacerlo, naturalmente no ha aducido estas razones, sino un formalismo jurídico: la alianza con los peshmerga para combatir al EI no abarcaba la ciudad de Afrín y territorios contiguos.

También la pasividad kurda en Afrín es ante todo pragmática: se fueron sin luchar apenas, porque les resultaba evidente que no tenían la menor posibilidad de éxito.

En Afrín – a diferencia, por ejemplo, de la combatividad numantina que exhibieron en la conquista de la ciudad de Kobane, en  2014, – el espacio aéreo estaba totalmente dominado por la Aviación turca que, de necesitarlo, incluso podría haber sido apoyada por la rusa.

Forte feminine peshmergaFuerzas  femeninas peshmerga

Atrincherarse en Afrín equivaldría a inmolarse estérilmente. Porque no hay que olvidar que, hace 4 años, en Kobane, la situación era inversa: entonces y allá, el espacio aéreo era monopolio estadounidense y sus bombardeos de las posiciones islamistas fueron tanto o más decisivas que la infantería kurda en la conquista de la ciudad. Claro que, en aquel entonces, los kurdos aún eran “amigos de pon” para Washington.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Un secol de cruciade/Un siglo de cruzadas

25 domingo Feb 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

Billy Graham 5

Un secol de cruciade                 Washington, Diana Negre

Peste numai câteva luni, ar fi împlinit o sută de ani. Acești aproape o sută de ani de viață i-a dedicat unei cruciade permanente, care nu numai că a ajuns la mai mult de 215 milioane de oameni care l-au ascultat în 185 de țări, dar, a marcat vizibil și durabil politica americană.

Billy Graham, care a murit săptămâna trecută la vârsta de 99 de ani, a fost reprezentantul maxim al „evangheliștilor” din SUA, cu toate că ideile sale s-au distanțat de fundamentaliști acum mai bine de 60 de ani. Aceștia interpretează Biblia într-un sens literal: ei acceptă ideea că Dumnezeu nu a creat lumea chiar în numai șase zile, calculele lor nu se întind, totuși, dincolo de patru mii de ani.

Graham a fost prezent în politica americană din 1950, când s-a întâlnit cu Harry Truman, președintele SUA din vremea aceea, și a dat sfaturi duhovnicești tuturor celor care s-au succedat în Biroul Oval în ultimii 68 de ani, cu toate că el s-a văzut nevoit să se retragă de la amvon în 2005, din cauza unor suferințe multiple care i-au șubrezit sănătatea.

Într-o țară ca Statele Unte ale Americii, unde „evangheliștii” reprezintă o cincime din populație, importanța unui lider religios ca Graham a dobândit și mai multă greutate în fața activismului politic a acestui segment religios. La alegeri, puterea acestui segment este mult mai mare decât procentajul din populație pe care îl reprezintă și, în ultimele decenii, majoritatea evangheliștilor apără cauza politică a conservatorilor și, în consecință, sprijină președinți și congresmeni republicani.

Cu toate că au aceeași denumire, pe acești evangheliști americani nu trebuie să-i confundăm cu evangheliștii europeni, mai ales cu cei germani. Evangheliști nemți trăiesc și în SUA și sunt cunoscuți sub numele de „luterani”.  Acești protestanți germani, sobri și tăcuți, se situează foarte departe de întâlnirile multitudinare și experiențele mistice colective, atât de frecvente în SUA.

Graham însuși a semnalat că, în ultimii ani, nu a reușit tot timpul să se mențină într-o suficientă neutralitate în fața atitudinilor politice, și cu toate acestea, el a fost „capelanul” președinților din ambele partide din 1950 încoace: democratul Harry Truman a fost primul care l-a primit la Casa Albă; al doilea președinte Bush dădea asigurări că Graham a avut un rol decisiv în depășirea alcoolismului; președintele Obama s-a dus să-l vadă pe predicator – care deja era suferind – în casa sa din Carolina de Nord, în 2010; până și Trump, care nu este un credincios practicant, a venit să-l vadă pe Graham, de ziua lui, acum cinci ani.

Acest om, care s-a născut la un an după Revoluția Bolșevică, a fost educat după cele mai stricte principii evanghelice. De la jumătatea secolului trecut, a început să se desprindă de sectoarele fundamentaliste, care au tendința de a înțelege Scripturile într-un sens literal, însă nu a renunțat la experiența evanghelică de a se simți „renăscut”, într-o trăire de mântuire creștină și de fervoare colectivă.

Hirotonit ca preot protestant la 21 de ani, și-a terminat studiile teologice un an mai târziu. A început să predice de foarte tânăr, însă a devenit cunoscut pe plan național doar în 1948, când a deșfășurat prima din multele sale „cruciade” pentru a apăra valorile creștine.

Billy Graham 1

Graham nu numai că s-a distanțat de sectoarele fundamentaliste, dar a întins mâna altor confesiuni și, spre deosebire de mulți protestanți care folosesc fraze jignitoare pentru a-i descrie pe catolici, el i-a îndemnat să fie fideli credinței lor și să muncească în sânul comunităților lor.

Entuziasmul generat de „cruciadele” sale și prestigiul pe care i l-au adus întâlnirile sale cu președinții americani au constituit un puternic sprijin pentru evangheliști, care au dobândit un reînnoit activism în politica americană.

În ultimele decenii, președinți, congresmeni, guvernatori și judecători conservatori au acordat mare atenție pozițiilor evangheliștilor și s-au străduit să arate din răsputeri fidelitate față de principiile acestui foarte important bloc electoral.

Amprenta pe care au lăsat-o aceste mișcări religioase a fost evidentă în dezbaterile asupra avortului, căsătoriei homosexuale sau eutanasiei. Cu toată această fervoare, avortul continuă să fie legal, perechile de același sex se pot căsători, iar „suicidul asistat” este acceptat în patru state americane, însă, realitatea este că evangheliștii sunt cei care înclină balanțele electorale și mențin vie cruciada pe care Graham a lansat-o acum 80 de ani.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Billy Graham 3

Un siglo de cruzadas                 Washington, Diana Negre

Le faltaban tan solo meses para cumplir los cien años, pero su casi cien años de vida los dedicó a una cruzada permanente que no sólo llegó a más de 215 millones de personas que lo escucharon en 185 países, sino que ha dejado una marca visible y duradera en la política norteamericana.

Billy Graham, que murió esta semana a los 99 años, era la mayor representación de los “evangélicos” del país, aunque sus ideas se distanciaron hace ya más de 60 años de los fundamentalistas, que interpretan la Biblia en un sentido literal aunque aceptan que el mundo quizá no lo creó Dios en 6 días – pero no estiran la cuenta mucho más de los cuatro mil años.

Presente en la política norteamericana desde 1950, cuando se reunió con el entonces presidente Harry Truman, ha dado consejos espirituales a todos los ocupantes de la Oficina Oval en los últimos 68 años, aunque él mismo tuvo que retirarse de los púlpitos en el año 2005, aquejado por múltiples dolencias.

Billy Graham 2

En un país como Estados Unidos, donde los “evangélicos” representan la quinta parte de la población, el significado de un líder religioso como Graham adquiere aún más importancia ante el activismo político de este sector religioso. Su impacto electoral es probablemente mucho mayor que el porcentaje de población que representan y, en los últimos decenios, la mayoría defiende causas políticas conservadoras y, en consecuencia, apoya a presidentes y congresistas republicanos.

Aunque la palabra sea la misma, a estos evangélicos americanos no hay que confundirlos con los europeos, especialmente los alemanes, cuya religión también está representada en Estados Unidos, y a los que se les conoce aquí como “luteranos”.  Este protestantismo alemán, sobrio y silencioso, está muy lejos de los actos multitudinarios y las experiencias de mística colectiva frecuentes en Estados Unidos

Aunque el propio Graham señaló en sus últimos años que no había sabido mantener una neutralidad suficiente ante las actitudes políticas, lo cierto es que fue el “capellán” de los presidentes de ambos partidos desde 1950: el demócrata Harry Truman fue el primero en recibirlo en la Casa Blanca; el segundo presidente Bush aseguraba que Graham había sido decisivo para superar el alcoholismo; el presidente Obama fue a visitar al ya enfermo predicador en su casa de Carolina del Norte en 2010; y hasta Trump, al que nadie le conoce grandes aficiones religiosas, asistió a la fiesta de cumpleaños de Graham hace casi cinco años.

Este hombre, nacido exactamente un año después de la Revolución Bolchevique, se educó en los principios evangélicos más estrictos. Desde mediados del siglo pasado, se fue separando de los sectores fundamentalistas que tienden a dar una lectura literal de las Escrituras, aunque no renunció a la experiencia evangélica de sentirse “renacido” en una vivencia de la salvación cristiana y de fervor colectivo.

Ordenado como ministro protestante a los 21 años, no acabó sus estudios teológicos hasta un año más tarde y, si bien empezó a predicar desde muy joven, tan solo se convirtió en  una figura nacional en 1948, en la primera de sus muchas “cruzadas” defendiendo los valores cristianos.

Billy Graham 4

Graham no solo se distanció de los sectores fundamentalistas, sino que tendió la mano a otras confesiones y, a diferencia de muchos protestantes que usan frases vejatorias para describir a los católicos, les exhortó a ser fieles a su fe y trabajar en el seno de sus comunidades.

El entusiasmo generado por sus “cruzadas” y el prestigio que le dieron sus reuniones presidenciales fueron un enorme apoyo para los evangélicos que adquirieron un activismo renovado en la política norteamericana.

En los últimos decenios, presidentes, congresistas, gobernadores y jueces conservadores han prestado atención a las posiciones evangélicas y han tratado por todos los medios de mostrar fidelidad a los principios de tan importante bloque electoral.

La marca que han dejado estos movimientos religiosos ha sido evidente en el debate en torno al aborto, el matrimonio homosexual o la eutanasia.  Aunque, a pesar de tanto fervor, el aborto siga siendo legal, las parejas del mismo sexo puedan casarse y el “suicidio asistido” esté aceptado en cuatro estados, los evangélicos siguen inclinando balanzas electorales y mantienen viva la cruzada que Graham lanzó hace 80 años.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Casa nemăturată/La casa sin barrer

13 martes Feb 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

TRUMP 1

Casa nemăturată                                   Washington, Diana Negre

Într-o atmosferă politică dominată de învrăjbiri și resentimente, economia americană merge foarte bine: salariile cresc, șomajul scade, indicii de creștere urcă și – deocamdată – bursele bat recorduri.

Situația s-a îmbunătățit de când a sosit Donald Trump la Casa Albă, dar, acest mers favorabil a început din vremea predecesorului său, Barak Obama, cu toate că, în prezent, s-a accelerat.

Există dezacorduri în privința interpretării acestor îmbunătățiri în funcție de prisma prin care sunt privite de democrați sau republicani: se culeg, acum, roadele a ceea ce a semănat Obama, sau este o consecință a ceea ce s-a întâmplat în noua etapă în care domină republicanii?

Desigur, reacția întreprinderilor la reforma fiscală a fost spectaculoasă, cu prime generoase pentru angajați și planuri de extindere, dar, pentru moment, americanii nu-i atribuie lui Trump aceste beneficii. Și, evident, reforma fiscală este o lege care, ca orice lege, a fost dată de Congres și nu de Casa Albă, dar, la fel de adevărat este că, în cazul acesta, Trump s-a folosit de „amvon” pentru a îndemna opinia publică să fie în favoarea noii legi, lucru pe care nu l-a făcut cu reforma asigurărilor medicale, care a sfârșit într-un eșec.

Cu atât mai mult, cu cât reforma fiscală, ale cărei rezultate nu se pot culege încă, deoarece de abia a intrat în vigoare, beneficiază de un impuls care i se datorează clar lui Trump, în sensul că se desființează norme. În timpul campaniei electorale, a promis că va desființa câte două norme vechi la fiecare normă nouă care va intra în vigoare, dar, realitatea a depășit cu mult promisiunea, căci, pentru moment, proporția este de 24 la 1.

Pentru o țară care publică tot timpul liste comparative cu piedici pe care le întâmpină întreprinzătorii în diferite locuri din lume, și a cărei filosofie oficială este să permită la maximum manifestarea inițiativei private, este dureros să se vadă cum tocmai ea a rămas codașă în materie de libertate economică: de pe locul al cincilea în lume, pe care îl ocupa la începutul secolului, a trecul pe locul al 17-lea, din cauza piedicilor birocratice.

Chiar dacă lui Trump i se datorează avântul economic sau dacă acesta se înscrie în ciclurile obișnuite de creștere și contracție, adevărul este că datele sunt foarte pozitive: șomajul este de 4%, cu un punct sub nivelul de la care economiștii consideră că folosirea mâinii de lucru este deplină; întreprinderile măresc salariile și se întrec în a angaja muncitori; iar inflația este atât de moderată, încât salariile nu pierd din puterea de cumpărare.

Dar, atâta frumusețe iși are totuși dificultățile ei, care, în acest caz, sunt o repetare a unei probleme pe care America o are de sute de ani: lipsa mâinii de lucru. În prezent, patronii au atâta nevoie de personal, încât au ajuns să dea prime angajaților care găsesc oameni care să ocupe locurile rămase goale; pun anunțuri în localurile de vânzări pentru public: „Nu ați vrea să lucrați în întreprinderea noastră?”, în timp ce, în zonele afectate de dezastre naturale, cum sunt uraganele sau incendiile, cu foarte mare greutate găsesc muncitori care să reconstruiască instalații publice și case.

La toate acestea, președintele Trump și cei care se opun imigrării continuă să încerce să reducă numărul muncitorilor străini  și deja au reușit să taie din numărul permiselor de muncă pentru imigranți, oricât de mult ar solicita întreprinderile să fie importați muncitori, pentru a-și putea mări producția și clientela.  Și urmează să vedem cum va rezolva situația  Apple, care speră să creeze 20.000 de locuri de muncă prin repatrierea a 250 de miliarde de $, beneficii acumulate în străinătate.

Apple en EEUU

De ani buni, exploatările agricole sau zonele de pescuit suferă consecințele acestei lipse, care, acum, se pare că s-a extins în toate sectoarele. Trump savurează faptul că reformele „sale” au generat atât de mult optimism printre întreprinzători, încât cresc salariile pentru a împărți banii care se economisesc în impozite. Și desigur, întreprinderi ca „Walmart”, cel mai mare vânzător cu amănuntul  din țară, a crescut salariul minim de la 9 la 11 $ pe oră, dar, este posibil ca măsura să fie o motivație și mai mare pentru a-și păstra lucrătorii și pentru a atrage în plus alții.

Organizațiile care se opun imigrării susțin că problema nu există și că unica rațiune care ar explica lipsa mâinii de lucru sunt salariile mici, puțin atrăgătoare pentru americani, care preferă să stea acasă, în loc să se întrece pentru obține niște salarii dorite doar de străini. La rândul lor, întreprinzătorii dau asigurări că, practic, este imposibil să–i atragă pe americani spre anumite munci, pe cât de grele, pe atât de lipsite de posibilități de promovare.

Dezbaterea se aseamănă cu cea a oului și a găinii, dar, în timp ce diferite grupuri își apără pozițiile, casa economiei americane n-a mai fost de mult măturată, cu fabrici care nu pot să producă cât ar putea să vândă, și întreprinderi care renunță să mai crească, din lipsă de personal.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2

La casa sin barrer                              Washington, Diana Negre

En medio de un ambiente político dominado por divisiones y resentimientos, la economía norteamericana va viento en popa: los salarios suben, el paro baja, los índices de crecimiento aumentan y – por ahora – las bolsas van batiendo records.

La situación ha mejorado desde que Donald Trump llegó a la Casa Blanca, pero la marcha favorable había empezado ya con su predecesor Barak Obama, aunque en estos momentos se ha acelerado.

Hay desacuerdo a la hora de interpretar estas mejoras y corresponden al cristal con que lo miran demócratas o republicanos: ¿están ahora recogiendo los frutos de lo que sembró Obama, o es una reacción a lo ocurrido en la nueva etapa de dominio republicano?

Ciertamente, la reacción empresarial a la reforma fiscal ha sido espectacular, con generosos bonos entregados a sus empleados y planes de ampliación, pero, de momento, el público norteamericano no atribuye estos beneficios a Trump. Y ciertamente, la reforma fiscal es una ley que, como todas, corresponde al Congreso y no a la Casa Blanca, pero también es cierto que, en este caso, Trump utilizó el “púlpito” para jalear la opinión pública en favor de la nueva ley, algo que no hizo en la fracasada reforma del seguro médico.

Tanto o más que en la reforma fiscal, cuyos frutos todavía no se pueden recoger porque apenas está entrando en vigor, hay un impulso debido claramente a Trump, que consiste en eliminar normativas. En campaña prometió acabar con dos normas por cada una que entraba en vigor, pero la realidad ha superado de lejos estas promesas y de momento la proporción es de 24 a 1.

Para un país que divulga constantemente listas comparativas de las trabas que los empresarios encuentran en diversos lugares del mundo, y cuya filosofía oficial es permitir al máximo la iniciativa privada, es doloroso ver cómo se ha ido quedando a la zaga en libertad económica: del quinto lugar del mundo a principios de siglo, ha pasado al puesto 17º a causa de las cortapisas burocráticas.

Tanto si Trump ha impulsado la bonanza económica, como si corresponde a los ciclos habituales de crecimiento y contracción, lo cierto es que los datos son muy positivos: el paro está en el 4%, un punto por debajo de lo que los economistas consideran en la práctica pleno empleo; las empresas van aumentando los sueldos y compiten por contratar trabajadores; y la inflación es tan moderada que los sueldos no pierden poder adquisitivo.

Pero tanta belleza tiene sus dificultades también que, en este caso, son una repetición de un problema secular norteamericano: la escasez de mano de obra. Hoy en día, los patronos van tan faltos de personal que incluso dan primas a los empleados que les consiguen a alguien para llenar vacantes; ponen avisos en los locales de venta al público “¿no quisiera usted trabajar en nuestra empresa?”, mientras que lugares afectados por desgracias naturales como huracanes o incendios, tienen dificultades para conseguir obreros que reconstruyan casas e instalaciones públicas.

A todo esto, el presidente Trump y los que se oponen a la inmigración, siguen tratando de reducir el número de trabajadores extranjeros y ya han conseguido recortar los permisos de trabajo para inmigrantes, por mucho que las empresas clamen por importar gente que les permita aumentar su producción y clientela. Y habrá que ver como resuelve la situación Apple, que espera crear 20.000 puestos de trabajo con la repatriación de 250.000 millones de $ en beneficios acumulados en el extranjero.

Tienda de AppleTienda de Apple

Hace ya años que las explotaciones agrícolas o zonas pesqueras sufren las consecuencias de esta escasez, que ahora parece haberse extendido a todos los ámbitos. Trump celebra que “sus” reformas hayan generado tanto optimismo entre los empresarios que ahora suben los sueldos para repartirse el dinero que se ahorran en impuestos. Y ciertamente, empresas como” Walmart”, el mayor detallista del país, ha subido el sueldo mínimo de 9 a 11 $ por hora, pero es probable que estén tanto o más motivados por la necesidad de retener a sus empleados y atraer a otros.

Trabajadores agrícolas extranjeros en EEUUTrabajadores agrícolas extranjeros en EEUU

Las organizaciones anti-inmigración aseguran que el problema no existe, que la única razón por la falta de mano de obra es que los salarios son insuficientes para atraer a los norteamericanos que prefieren quedarse en su casa en vez de competir con los sueldos que resultan atractivos para los extranjeros. Por su parte, los empresarios aseguran que es prácticamente imposible atraer a norteamericanos a ciertos tipos de trabajo que ofrecen pocas probabilidades de ascenso y garantizan una jornada dura.

El debate se parece al del huevo y la gallina, pero mientras los diferentes grupos defienden sus posiciones, la casa de la economía norteamericana está sin barrer, con fábricas que no pueden producir lo que podrían vender y empresas que renuncian a crecer por falta de personal.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

SINGURĂTATEA POLITICĂ A KURZILOR/LA SOLEDAD POLÍTICA DE LOS KURDOS

10 sábado Feb 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

KURDISTAN 3

SINGURĂTATEA POLITICĂ A KURZILOR

Bismark a spus că politica este arta posibilului, și toată politica sa în fruntea Prusiei și mai târziu a Germaniei imperiale a fost un compendiu al posibilismului. În schimb, aspirațiile naționaliste kurde sunt exact reversul medaliei. Năzuințele lor de a-și făuri o țară proprie, unificând teritorii din patru țări vecine (Turcia, Irak, Siria și Iran), unde locuiesc etnii kurde, au sfârșit în eșecuri, timp de aproape un secol.

KURDISTAN 2

 Și aceasta nu pentru că le-ar lipsi legitimitatea istorică sau rațiunile culturale și demografice pentru acest proiect; ceea ce le-a lipsit, în tot acest răstimp, au fost prietenii și solidaritatea etnică. Legitimitatea aspirațiilor lor a fost recunoscută în urma Primului Război Mondial, când puterile învingătoare promiteau, prin Tratatul de la Sévres (1920), să sprijine crearea unui stat kurd. Promisiunea era vagă și exprima mai degrabă dorința de a pedepsi Turcia pentru culpa a se fi aliat cu Germania și nu era rezultatul unor interese ale aliaților sau al abilității diplomatice a naționaliștilor kurzi de a cere doar ceea ce puteau să obțină în acel moment.

KURZI 3Miliție kurdă PKK

Proiectul măreț al marii patrii kurde se izbea frontal cu interesele coloniale ale Franței (în Siria) și ale Angliei (în Iran și Irak) în Orientul Mijlociu. Iar, în Turcia, țară unde se afla cea mai mare minoritate kurdă din lume, naționaliștii nu au știut să se folosească de reformele întreprinse de Kemal Atatürk pentru a se erija în colaboratori ai reconstrucției și modernizării țării, preferând să parieze pe confruntare și singularizare. Politica naționalistă kurdă a fost atât de ireală – dincolo de faptul că era neputincioasă din cauza dizidențelor interne, cu multe confruntări armate între diferite facțiuni, stârnite de ambiții personale – încât, în 1923, în Tratatul de la Lausanne, marile puteri au renunțat la idea de a crea un stat kurd pe harta lumii.

Cazul kurd este una dintre marile tragedii care au afectat Orientul Mijlociu dintotdeauna. Dar, alături de Palestina, este, poate, cel mai dramatic, deoarece și-a irosit în mod repetat toate oportunitățile de a se realiza, sacrificiile făcute devenind, astfel, inutile. Ultimul episod din această serie a fost războul civil din Siria. În acest război, milițiile kurde, printre care și cele ale PKK din Turcia (marxiste), au fost echipate, antrenate și subvenționate de SUA, pentru a suplini absența din conflict a trupelor terestre americane. Washington avea atât de mare nevoie de ele, încât s-a prefăcut că nu vede că PKK figura pe lista organizațiilor teroriste întocmită de Departamentul de Stat, și i-a oferit aceleași ajutoare ca și forțelor peshmerga.

Dar, odată cu învingerea Statului Islamic și cu revenirea în formă acută a naționalismului turc al lui Erdogan, kurzii se văd, acum, din nou, în situația de a nu avea prieteni, ca în 1923. Poate, pentru că s-au încăpățânat să ducă aceeași politică, ca în 1920…

KURDISTAN 1

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA SOLEDAD POLÍTICA DE LOS KURDOS

KURZI 1Mujeres en las milicias kurdas

Bismark dijo que la política es el arte de lo posible y toda su política al frente de Prusia y luego de la Alemania imperial fue un compendio de posibilismo. En cambio, las aspiraciones nacionalistas kurdas constituyen el reverso de la medalla. Su pretensión de hacer una nación propia cercenando a las cuatro (Turquía, Irak, Siria e Irán) donde residen etnias kurdas ha sido un fracaso a lo largo de cerca de un siglo.

 Y no es que los kurdos no tengan legitimidad histórica o razones culturales y demográficas para el proyecto; lo que no han tenido a lo largo de los tiempos modernos han sido amigos y solidaridad étnica. La legitimidad de sus aspiraciones fue ya reconocida a raíz de la I Guerra Mundial, cuándo las potencias vencedoras prometieron en el Tratado de Sévres (1920) ayudar a la creación de un Estado kurdo. La promesa era vaga y mayormente fruto del deseo de castigar a Turquía por su alianza con Alemania y no fruto de intereses de los aliados o la habilidad diplomática de los nacionalistas kurdos de pedir sólo lo que podían obtener en aquellos momentos.

Porque el órdago de la gran nación kurda chocaba frontalmente con los intereses coloniales de Francia (Siria) e Inglaterra (Irán e Irak) en el Oriente Medio. Y en Turquía, país que albergaba el mayor contingente kurdo del mundo, los nacionalistas tampoco supieron aprovechar las reformas de Atatürk para erigirse en colaboradores de la reconstrucción y modernización del país y apostaron por la confrontación y la singularidad. La política nacionalista kurda era tan irreal – amén de impotente por las disidencias internas, con muchas confrontaciones armadas entre las distintas facciones, causadas por ambiciones personales – que ya en 1923, en el Tratado de Lausana las grandes potencias ya habían abandonado la idea de crear en el mundo un Estado pan kurdo.

KURZI 2Milicias kurdas del PKK

El caso kurdo es una de las muchas tragedias que han asolado el Oriente Medio desde siempre, pero es posiblemente la más dramática (juntamente con la de Palestina) por la reiteración de oportunidades perdidas y de sacrificios inútiles. El último episodio en este serial lo ha constituido la guerra civil siria. En ella, las milicias kurdas, incluso las del PKK turco (marxistas), fueron equipadas, entrenadas y financiadas por los EE.UU. para suplir la ausencia de su ejército de Tierra en el conflicto. Washington los necesitaba tanto que incluso hizo la vista gorda en cuanto al PKK, que el Departamento de Estado considera organización terrorista, y le prestó la misma ayuda que a los peshmerga.

Pero, derrotado el Estado Islámico y recrudecido el nacionalismo turco de Erdogan, los kurdos de hoy en día han vuelto a verse tan sin amigos en el mundo, como los de 1923. Quizá, porque siguen emperrados en la política de 1920…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

AMERICA FIRST – AMERICA MAI ÎNTÂI DE TOATE !

13 sábado Ene 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

TRUMP 1

Europa și Europa de peste ocean

America first!

Această PROCLAMAȚIE a sunat superb în Europa, deoarece a fost înțeleasă ca o asigurare că cealaltă Europă, cea stabilită de câteva secole peste ocean, avea să se statornicească  și  pe mai departe, în viitorul previzibil, ca primă forță a lumii  în materie de democrație, știință, tehnologie, finanțe, economie, comerț și cultură.

Și nu în ultimul rând, ca forță militară, garantă a păcii mondiale.

America first!

Cel care a pronunțat această formulă magică, Donald Trump, se dovedește a fi un președinte patriot. Un patriot al resurselor.

De capitalul american, de capacitățile productive, de competența și expertiza americană, de mâna de lucru de pe piața muncii din SUA trebuie să beneficieze numai americanii. Americanii adevărați!

America first ! – ar însemna, în primul rând, revigorarea formulei vehiculate pe la începutul secolului trecut: „America este a americanilor, iar Europa, a europenilor.”

Ori, de câteva decenii, America de Sud nu prea îi mai interesează pe americanii din SUA.

Canada, la rândul ei, pentru a nu depinde în mod vital de SUA, caută o ancorare stabilă în Europa, deoarece orice fluctuație, cât de ușoară, a gigantului situat mai la sud i-ar cauza adevărate tsunami.

Mexicul riscă să fie „bantustanizat” printr-un gard plin de aporofobie, semn al respingerii și desconsiderării yanquee.

O oarecare atenție se întinde până în Panama, dar este o atenție pur militară, focalizată doar pe Canalul Panama, trecătoare acvatică strategică între cele două oceane.

La sud de Canalul Panama, interesul SUA dispare brusc.

Într-o oarecare măsură, Uniunea Europeană , în mod special Spania, este prezentă în America de Sud, cu investiții de câteva miliarde de euro. Telefonica și câteva Bănci s-au impus în zona Americii de Sud de câțiva ani buni.

O prezență crescândă în zonă se dovedește a fi China, țară care este în căutare de resurse minerale și energetice.

Federația rusă și-a creat o bază militară la Laguna de Najapa, lângă Managua, Nicaragua.

Iată că America nu mai este a americanilor în întregime.

America first ! – ar fi însemnat o recucerire a spațiilor de influență neglijate și abandonate. Un indiciu l-ar reprezenta  sumit-ul  latino-american din aprilie viitor, din Peru. Se va vedea ce va spune președintele american Donald Trump despre strategia sa în legătură cu America. Aceasta, dacă se va duce la Lima, și dacă are o strategie.

Judecând după felul cum îi jignește pe mexicani, ecuatorieni, cubanezi și pe alte popoare, nu pare să aibă o strategie tocmai constructivă.

În a doua jumătate a secolului trecut, Europa nu a fost a europenilor. SUA a fost prezentă în jumătatea occidentală, în timp ce URSS a ocupat jumătatea orientală. Implozia URSS a declanșat o reunificare europeană, premisă pentru formarea unei conștiințe europene și europeniste.

Este un proces destul de anevoios, dar europeanul începe să realizeze că dispune de un potențial superior celui american. SUA are o populație de 324 de milioane de locuitori, iar țările Uniunii Europene însumează  503 milioane. Este o supraputere emergentă. PIB-ul european este mai mare decât cel american. Ar fi timpul ca Europa să treacă pe primul loc și în materie de știință și tehnologie.

UE LEADERSFotografia de familie a liderilor UE la summit-ul din Tallinn, Estonia, 29 sept. 2017

America first ! – se dovedește a fi mai mult o închidere în sine, o repliere egoistă și o abandonare a solidarității cu Europa. Doar președintele României, Klaus Iohannis, a reușit să-i smulgă lui Donald Trump confirmarea că, în caz de necesitate, SUA vor respecta principiul muschetarilor al NATO: „Unul pentru toți, toți pentru unul”. Și totuși, l-a rostit fără prea multă convingere.

America first ! -ar însemna o rezolvare inteligentă a problemelor nucleare și balistice din Coreea de Nord. Fără amenințări și fără jigniri. Cu tact, inteligență și eficacitate. Fără postări nepoliticoase pe Twitter.

America first ! -ar însemna existența unor strategii concrete, elaborate după tradiționalul principiu :

„America nu are prieteni permanenți;

 America nu are dușmani permanenți;

 America are interese permanente!”

Ori, se pare că, la ora actuală, America are destui dușmani jigniți și prea mulți prieteni consternați, care nu mai știu ce să creadă.

Iar, în privința intereselor, acestea sunt prea egoiste și prea exclusiviste ca să poată fi permanente.

TRUMP 3

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Bilanțul primului an/ Balance del primer año

02 martes Ene 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

TRUMP 1

Bilanțul primului an                           Washington, Diana Negre

Primul an de președinție a lui Donald Trump se împlinește pe 20 ianuarie, dar, americanii deja fac bilanțul uneia dintre cele mai polemice etape din istoria lor recentă.

Bilanțul nu se limitează numai la președinte, ci la întregul Partid Republican care, împreună cu Trump, s-a impus în mod spectaculos la toate nivelurile: Congres, guvernatorii statelor, Parlamente statale. Acum, după aproape un an de posesie a controlului pe care și l-au dorit atât de mult, văd că, peste 11 luni, când vor avea loc alegeri legislative, își vor putea pierde aceste majorități care se obțin foarte rar.

Așa cum i s-a întâmplat președintelui Obama în anul 2010, când Camera a cedat nu mai puțin decât 63 de fotolii democrate, sau celui de al doilea președinte Bush, în 2006, când democrații i-au smuls partidului său 30 de fotolii, sau foarte popularului Bill Clinton care a văzut cum și-au pierdut locurile 54 dintre camarazii săi de partid, în 1994.  Nici măcar foarte popularul Ronald Reagan nu a scăpat de acest dezastru când a pierdut 26 de fotolii în 1982. Trump s-ar putea trezi că partidul său pierde controlul nu asupra uneia, ci asupra ambelor Camere ale Congresului.  Pentru aceasta, nu este nevoie de prea mult: în Senat dispune doar de un avantaj de un singur fotoliu, iar în Camera Reprezentanților ar fi foarte posibil să piardă 24 de locuri, ceea ce l-ar pune în minoritate.

TRUMP 2

Este ceva ce se întâmplă frecvent la alegerile „de la mijlocul mandatului”, adică, la doi ani de la alegerea președintelui, deoarece, în Statele Unite, toți cei 435 de congresmeni ai Camerei se prezintă la alegeri tot la doi ani, și la fel fac o treime dintre cei o sută de senatori.

Cauza acestor pierderi este, de obicei, faptul că președinții se văd nevoiți, uneori, să ia măsuri nepopulare, care le dăunează direct coreligionarilor lor – indirect și Casei Albe, deoarece își pierde sprijinul legislativ pentru inițiativele ei, care pot să rămână doar în faza de declarații de bune intenții, fără să se materializeze în legi.

În cazul de față, ca atâtea alte lucruri care se întâmplă cu Trump, situația ar putea fi deosebită, deoarece politicile sale nu sunt nepopulare: reforma fiscală probabil va aduce bani în buzunarele a milioane de americani. Aceștia vor primi lefuri mai mari începând din februarie; economia crește cu mai mult de 3%; iar bursele tot urcă: în cele 14 luni de când a fost ales Trump, îndicele Dow Jones a crescut de la 17.888, la aproape 25,000, o creștere de aproximativ 44%.  Și să nu uităm de piața muncii care înregistrează cel mai scăzut șomaj din ultimii 10 ani, cu crearea a peste un milion de locuri de muncă.

Fostul președinte Obama împreună cu democrații pot să insiste că ei au lăsat masa pusă pentru avântul de astăzi, dar chiriașul de la Casa Albă este cel care primește medaliile – sau pedepsele – pentru tot ce se întâmplă în timpul mandatului său.

Impopular este doar Trump, nu pentru că și-ar fi pierdut sprijinul fidelilor săi, care reprezentau 35% dintre votanții care l-au urmat necondiționat în noiembrie 2016 și se mențin și acum la același nivel, ci pentru că s-au îndepărtat de el cei care i-au dat, în mod condiționat, o șansă, iar acum par a fi decepționați, atât de comportamentul imprevizibil al lui Trump și de abuzul postărilor sale pe twitter, cât și de deteriorarea la care îl supun mijloacele de informare în masă: niciun președinte, în toată istoria țării nu a fost supus la o asemena hărțuire jurnalistică.

Numai 5% din presă i-a fost favorabilă în primele două luni din mandat, în timp ce 62 % l-a criticat. Obama, predecesorul său, a fost primit cu o acoperire informațională favorabilă de 42%, și doar 20% critică, ca să nu mai menționăm Premiul Nobel pentru Pace, pe care l-a primit înainte de a mișca vreun deget.  Este un șablon care s-a menținut tot anul, ba chiar a crescut. Însuși fostul președinte Carter a semnalat acest dezechilibru în acoperirea informațională a lui Trump și înverșunarea mijloacelor de informare împotriva președintelui.

Acum, cu o majoritate minimă de numai un senator, republicanii riscă să piardă Camera Superioară, dar nici în cea inferioară congresmenii republicani nu se simt siguri, cu toate că îi depășesc pe democrați cu 47 de fotolii: dacă câștigă numai 24, democrații, de la 194, câte au azi, vor ajunge la 218, în timp ce republicanii, care au acum  241, vor rămâne cu numai 217.

Din punct de vedere istoric, 24 de fotolii nu reprezintă o cifră prea mare pentru o schimbare a partidului, iar opoziția de acum ar prelua ștafeta. Dacă va fi așa, pentru Trump, care a câștigat victoria enormă cu aprobarea celei mai mari reforme fiscale din 1986 încoace, fără niciun vot democrat, pierderea majorităților va însemna cel puțin o paralizie politică și nu va putea  înlătura „impeachment-ul”, formula de punere sub acuzare politică care îl va obliga să demisioneze sau să plece de la Casa Albă într-un mod dezonorant.

Dar, poate că nu… Reagan și-a pierdut majoritățile legislative la fel ca Clinton – iar Clinton chiar a fost pus sub acuzare pentru că a fost fustangiu – dar, amândoi vor rămâne în istorie ca niște președinți foarte populari care au reușit să-și realizeze programele, în ciuda unui Congres ostil, la fel cum Obama a obținut aprobarea reformei asigurărilor medicale, cu toată  rezistența înverșunată a republicanilor. Pe de altă parte, relansarea economică sosește pentru Trump mai repede decât a sosit pentru Reagan sau Clinton, și tocmai umplerea buzunarelor a fost ceea ce i-a menținut pe aceștia la putere.

Pentru ca totul să fie și mai imprevizibil, să menționăm și propria personalitate a lui Trump, un om care a spart toate schemele și a răsturnat toate previziunile. Sau poate că nu este personalitatea sa, ci un semn că în lumea întreagă se produc schimbări pe care până acum nimeni nu a reușit să le explice.

TRUMP 3

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 4

Balance del primer año                           Washington, Diana Negre

El primer año de la presidencia de Donald Trump no se cumple hasta el 20 de enero, pero los norteamericanos están ya pasando balance de una de las etapas más polémicas de su historia reciente.

El balance no se limita al presidente, sino a todo el Partido Republicano que, junto con él, se impuso de manera espectacular a todos los niveles: Congreso, gobernadores de los estados, Parlamentos estatales. Ahora, después de casi un año de tener el control que tanto deseaban, ven que, dentro de 11 meses, cuando se celebren elecciones legislativas, podrían perder las mayorías que raramente consiguen.

Como le ocurrió al presidente Obama en el año 2010, cuando la Cámara cedió nada menos que 63 escaños demócratas, o al segundo presidente Bush en el 2006, cuando los demócratas arrebataron a su partido 30 escaños, o el muy popular Bill Clinton que vio perder a 54 de sus correligionarios en 1994.  Ni siquiera el muy popular Ronald Reagan se libró de la escabechina y perdió 26 escaños en 1982. Trump podría encontrarse que su partido pierde el control no de una, sino de las dos Cámaras del Congreso.  Para eso, no hace falta mucho: en el Senado tan sólo tiene un escaño de ventaja y, en la Cámara, nadie puede descartar que pierdan los 24 escaños que les pondrían en minoría.

TRUMP 5

Es algo que ocurre con frecuencia en comicios “a mitad de mandato”, es decir, a los dos años de la elección presidencial, porque en EEUU todos los 435 congresistas de la Cámara se presentan cada dos años y otro tanto hace un tercio de los 100 senadores.

La razón para estas pérdidas acostumbra a ser que los presidentes han de tomar a veces medidas impopulares que perjudican a sus correligionarios directamente – y a la Casa Blanca indirectamente, pues pierde el apoyo legislativo para sus iniciativas que pueden quedarse en declaraciones de buenas intenciones, pero no se materializan en leyes.

En este caso, como tantas otras cosas con Trump, la situación puede ser peculiar porque las políticas de Trump no son impopulares: la reforma fiscal probablemente pondrá dinero en el bolsillo de millones de americanos, que recibirán una paga mayor a partir de febrero; la economía crece a niveles superiores al 3%; y las bolsas no paran de subir: en los 14 meses transcurridos desde la elección de Trump, el índice Dow Jones ha pasado de 17.888 a cerca de 25,000, un aumento de más del 44%.  Sin olvidarnos del mercado laboral que registra el paro más bajo de los últimos 10 años, con la creación de más de un millón de puestos de trabajo.

El ex presidente Obama y los demócratas pueden insistir en que dejaron la mesa puesta para la bonanza de hoy, pero el ocupante de la Casa Blanca se lleva siempre las medallas – o los castigos – por lo que ocurre durante su mandato

Lo que es impopular es el propio Trump, no porque haya perdido el apoyo de sus fieles, que era el  35% de los votantes que le siguieron incondicionalmente en noviembre del 2016 y se mantiene al mismo nivel, pero sí se han alejado los que le dieron, condicionalmente, una oportunidad y parecen decepcionados, tanto por el comportamiento imprevisible de Trump y su abuso de los tuits, como por la mella que hace en ellos la cobertura informativa: ningún presidente en la historia del país ha sido sometido a un acoso periodístico similar.

TRUMP 6

Tan sólo el 5% de la prensa le fue favorable en sus primeros dos meses de mandato, mientras que el 62 % era crítico. En comparación, su predecesor Obama fue recibido con una cobertura favorable del 42% y tan sólo el 20% de críticas, para no hablar del Premio Nobel de la Paz, otorgado antes de que moviera un dedo.  Es un patrón que se ha mantenido durante todo el año e incluso ha ido en aumento. El propio ex presidente Carter señaló el desequilibrio en la cobertura de Trump y el ensañamiento de los medios informativos contra el presidente.

Ahora, con una mayoría mínima de tan sólo un senador, los republicanos corren el riesgo de perder la Cámara Alta, pero ni siquiera en la Baja se sienten seguros los congresistas republicanos, a pesar de superar a los demócratas por 47 escaños: con ganar 24, los demócratas pasarían de los 194 escaños que hoy ocupan, a 218 y los republicanos, que hoy tienen 241, se quedarían en 217.

Históricamente, un cambio de partido para 24 escaños no es una cifra muy alta y la oposición de hoy tomaría el relevo. De ser así, para Trump, que ha conseguido la enorme victoria de la reforma fiscal de mayor envergadura desde 1986 sin un solo voto demócrata, la pérdida de mayorías significaría como mínimo una parálisis política y no puede descartar el  “impeachment”, la fórmula de encausamiento político para obligarlo a dimitir – o expulsarlo de la Casa Blanca de forma ignominiosa.

Pero, tal vez no… Reagan perdió sus mayorías legislativas igual que Clinton – y Clinton fue incluso encausado por una cuestión de faldas – pero, los dos han pasado a la Historia como presidentes muy populares y lograron avanzar sus programas, a pesar de un Congreso hostil, igual que Obama consiguió que aprobasen su reforma del seguro médico en contra de la gran resistencia republicana. Por otra parte, la recuperación económica está llegando para Trump más rápidamente que para Reagan o Clinton y fue precisamente la bonanza de los bolsillos la que mantuvo a éstos en el poder.

Para que todo sea aún más imprevisible está la propia personalidad de Trump, un hombre que ha roto todos los esquemas y confundido todas las previsiones. O tal vez no sea su personalidad, sino un signo de los cambios que está viviendo el mundo entero y que aún nadie ha conseguido explicarlos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Nici cu tine, nici fără tine/Ni contigo, ni sin ti

31 domingo Dic 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Nici cu tine, nici fără tine                   Washington, Diana Negre

Prima înfrângere republicană, după alegerile generale de anul trecut, nu este o știre prea bună pentru președintele Trump și nici pentru partidul său în general. Nu e, însă, clar că ar fi un rezultat bun pentru rivalii lor democrati, cu toate că distribuția fotoliilor le este mai favorabilă ACUM.

Este vorba despre alegerea, înainte de termen, a unuia dintre senatorii din statul Alabama, pentru a ocupa locul lăsat vacant de Jeff Sessions, care a devenit, între timp, titularul portofoliului Justiției. Într-un stat care și-a ales ultimul său senator republican în 1992 și care, în plus, este unul dintre locurile cele mai conservatoare din țară, s-ar putea considera că este o mare realizare faptul că a câștigat un democrat, așa cum s-a întâmplat cu victoria lui Dough Jones.

Dough Jones

Dar, dacă democrații cei mai habotnici se străduiesc să vadă o schimbare de tendință în sfera politică americană, aceasta ar putea fi o zarvă prematură: mai întâi, pentru că victoria lui Jones s-a obținut cu puțin peste 1%; în al doilea rând, pentru că victoria nu este pentru un termen electoral complet, deoarece, peste trei ani, se va prezenta din nou la alegeri, dar, mai ales, deoarece rivalul său republican, judecătorul Roy Moore, avea toate șansele să piardă .

Roy Moore

Moore are antecedente conflictive, căci a fost dat afară și, mai târziu, din nou a fost nevoit să demisioneze din Tribunalul Suprem al statului Alabama, deoarece nu a respectat legile federale ale Tribunalului Suprem al SUA. Nici dosarul său politic nu este prea strălucitor, deoarece a eșuat de două ori în încercările sale de a deveni guvernator al statului, pierzând chiar în faza alegerilor primare.

Totuși, de data aceasta, s-a impus în alegerile primare senatoriale în fața candidatului preferat de Trump, Luther Strange, care a ocupat interimar fotoliul, din momentul în care a fost lăsat vacant de Sessions.

Luther Strange

Pornind de la aceste alegeri primare, istoria are trăsături rocambolești, care, de fapt, au apărut odată cu candidatura lui Donald Trump, deoarece președintele a desfășurat o intensă activitate în favoarea senatorului interimar, Strange.  Ajutorul său nu a fost, însă, suficient: candidatura lui Moore l-a avut ca sprijin principal pe Steve Bannon, o figură cunoscută din primele luni ale lui Trump la Casa Albă, care acum se străduiește să „curețe” Partidul Republican de elementele „slabe”, pentru a apăra autenticele principii conservatoare.

Bannon, care și-a dat demisia de la Casa Albă în luna august, dă asigurări că apără pozițiile extreme care l-au adus pe Trump la președinție, dar, rezultatele din Alabama stârnesc teamă în rândurile republicane, unde majoritatea republicană a pierdut un fotoliu. Dacă Bannon va continua să-și plaseze candidații „săi” în alegerile primare, democrații vor putea să-și frece mâinile de satisfacție.

Dar, încă mai sunt câteva luni până la alegeri, iar dinamica politică din SUA este atât de rapidă, încât Bannon ar putea să dispară tot atât de repede precum a apărut.

Între timp, situația noului senator devine aproape comică: victoria sa, cu toate că reduce periculos de mult minima majoritate republicană, se pare că a adus ușurare printre rivalii săi: perspectiva de a-l avea pe judecătorul Roy Moore ar fi fost un coșmar pentru conservatori, care se pregăteau deja să se lupte cu cercetările pentru hărțuire sexuală care ar fi urmat în mod inevitabil: există o listă întreagă de femei care își amintesc – și denunță – micile păcate la care le îndemna Moore, acum o jumătate de secol.

O asemenea situație, în care înfrângerea rivalilor se transformă într-o problemă, ar putea deveni amuzantă: un candidat ultraconservator câștigă alegerile primare, dar, pe urmă, este incapabil să reziste unui scrutin puritan într-un stat cu alegători ultrareligioși și sfârșește prin a pierde în fața unui democrat care apără avortul. Este un moment în care persoane de 70 sau chiar de peste 80 de ani sunt judecate pentru lucruri pe care le-ar fi făcut cu 50 de ani în urmă, în epoca exploziei mișcării hippy cu îndemnul “fă dragoste, nu război”, în care era lăudată revoluția sexuală, cu sprijinul pilulei contraceptive recent descoperite, pentru a înlătura tabu-urile puritane și victoriene, care tinerilor din acea vreme li se păreau a fi anacronisme intolerabile.

Aceasta se pare că indică o confuzie generală, cea care l-a ajutat pe Trump să ajungă la Casa Albă, cu toate că mulți dintre cei care l-au votat ar dori astăzi ca el să-și îndeplinească promisiunea de a fi un președinte plictisit, departe de personajul pitoresc care a câștigat alegerile. Nerespectând sfaturile colaboratorilor săi, Trump continuă să posteze pe twitter, deoarece este convins că  celor care formează  „baza” sa le plac postările sale, ceea ce face aproape imposibilă câștigarea sectoarelor apolitice care ar putea aprecia pozitiv actualul avânt economic.

Toate acestea ar urma să fie de rău augur pentru Trump și pentru republicani în perspectiva alegerilor legislative care vor avea loc peste 11 luni, dacă nu vor avea norocul ca rivalii lor democrați să nu aibă, în continuare, niciun program, și care vor fi nevoiți să apere un număr triplu de fotolii față de republicani: întrucât senatorii au un mandat de 6 ani, Senatul își alege o treime în fiecare scrutin:  mandatul se termină pentru 23 democrați, dar numai pentru 8 republicani, care vor avea de apărat, în felul acesta un front  mult mai mic.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Ni contigo, ni sin ti                   Washington, Diana Negre

La primera derrota republicana, después de las elecciones generales del año pasado, es una mala noticia para el presidente Trump y para su partido en general, pero no está muy claro que sea un buen resultado para sus rivales demócratas, a pesar de que la distribución de escaños en el Senado les es más favorable AHORA.

Se trata de la elección fuera de plazo de uno de los dos senadores del estado de Alabama, para ocupar la vacante dejada por Jeff Sessions, quien ocupa hoy la cartera de Justicia. En un estado que eligió a su último senador demócrata en 1992 y que es además uno de los lugares más conservadores del país, se podría considerar todo un logro que un demócrata gane, como ocurrió este pasado martes con Dough Jones.

Pero, si los demócratas más fervientes tratan de ver un cambio de tendencia en el ambiente político norteamericano, podría ser un cacareo prematuro: primero, porque la victoria de Jones es de poco más del 1%; segundo, porque no entra en un plazo electoral completo, sino que se ha de presentar nuevamente a elecciones dentro de tres años y, sobre todo, porque su rival republicano, el juez Roy Moore, tenía todas las de perder.

Moore tiene un historial conflictivo, pues una vez fue expulsado y otra tuvo que dimitir del Tribunal Supremo del estado de Alabama, por no respetar las leyes federales o las decisiones del Supremo de Estados Unidos. Tampoco su historial político es brillante, porque fracasó dos veces en su intento de convertirse en gobernador del estado, porque fue derrotado en las primarias.

Esta vez, sin embargo, se impuso en las primarias senatoriales al candidato preferido por Trump, Luther Strange, quien ha estado ocupando interinamente el escaño desde la vacante dejada por Sessions.

A partir de esas primarias, la historia tiene las pinceladas rocambolescas que vivimos aquí desde la candidatura de Donald Trump, porque el presidente hizo una campaña muy intensa en favor del senador en funciones Strange, pero su ayuda no fue suficiente: la candidatura de Moore tuvo como principal apoyo a Steve Bannon, una figura de los primeros meses en la Casa Blanca de Trump, pero empeñado ahora en “purgar” al Partido Republicano de los elementos “tibios” a la hora de defender auténticos principios conservadores.

Bannon, que dimitió de la Casa Blanca en agosto, asegura que defiende las posiciones extremas que llevaron a Trump a la presidencia, pero los resultados de Alabama producen temor en las filas republicanas, donde la mayoría senatorial se ha quedado en un escaño. Si Bannon sigue colocando a “sus” candidatos en las primarias, los demócratas podrán frotarse las manos.

Steve Bannon

Pero, aún faltan algunos meses y la dinámica política de este país es tan rápida que Bannon podría desaparecer del escenario tan deprisa como llegó.

Mientras tanto, la situación del nuevo senador demócrata resulta casi cómica: su victoria, a pesar de reducir peligrosamente la mínima mayoría republicana, parece haber causado alivio entre sus rivales: la perspectiva de tener al juez Roy Moore era una pesadilla para los conservadores, que se preparaban ya para lidiar con las investigaciones por acoso sexual que iban a llegar inexorablemente: porque hay una lista larga de mujeres que recuerdan – y denuncian – los pecadillos a los que las incitaba Moore medio siglo atrás.

Semejante situación, en que la derrota de los rivales se convierte en un problema, podría resultar divertida: por una parte, un candidato ultra conservador gana las primarias, pero luego es incapaz de resistir un escrutinio puritano y en un estado con votantes ultrarreligiosos acaba perdiendo las elecciones a manos de un demócrata que defiende el aborto. Este es un momento en que hombres de 70 o incluso más de 80 años se ven juzgados por acciones de 50 años atrás, de la época de la explosión de hippies con el lema de “haz el amor y no la guerra”, en que se presumía de la revolución sexual amparados por la recién descubierta píldora, de romper con los tabúes puritanos y victorianos que se les antojaban a los jóvenes de aquel entonces como anacronismos intolerables.

Lo que parece indicar es el desconcierto general, algo que ayudó a Trump a llegar a la Casa Blanca, aunque muchos de sus votantes le desearían hoy que cumpliera con la promesa de ser un presidente aburrido, lejos del personaje pintoresco que ganó las elecciones. Contra las recomendaciones de sus colaboradores, Trump sigue llenando el espacio de tuits porque está convencido de que a su “base” le gustan, lo que le hace casi imposible aprovechar la bonanza económica para ganarse a sectores apolíticos, que podrían verlo de forma positiva.

Todo esto habría de ser un mal augurio para Trump y los republicanos de cara a las elecciones legislativas dentro de 11 meses, si no tuvieran la suerte de que sus rivales demócratas siguen sin programa y que tendrán que defender el triple de escaños que los republicanos: como los senadores tienen un mandato por 6 años, el Senado elige la tercera parte en cada elección y el mandato termina para 23 demócratas, pero tan sólo para 8 republicanos, quienes tienen así que defender un frente mucho menor.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Cadou de Crăciun/Regalo de Navidad

31 domingo Dic 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

Clipboard01

Cadou de Crăciun             Washington, Diana Negre

După un an de eșecuri și decepții, președintele Trump a obținut, în sfârșit, o victorie politică: reforma fiscală, atât de importantă pentru partidul republican și pentru el însuși. Astfel, pentru prima dată, a auzit cuvinte de laudă și speranță pentru  viitoarea sa activitate la Casa Albă.

Cine nu urmărește actualitatea politică americană cu greu va înțelege ce înseamnă această nouă lege, deoarece pentru republicani ea este panaceul care va aduce creștere economică și va vindeca toate relele din țară, în timp ce democrații ne asigură că, pentru săraci, viața va deveni și mai  grea, iar pentru cei care au averi, va aduce tot felul de fericiri.

Va fi nevoie să așteptăm pentru a afla mai multe detalii și pentru a vedea ce efecte va avea această lege, care, în orice caz, este cea mai importantă reformă fiscală din ultimii 40 de ani, de când, în 1986, președintele Ronald Reagan a reușit să mai reducă din impozite. De la cel de al Doilea Război Mondial încoace, doar Reagan și Kennedy – acesta din urmă a scăzut impozitele cele mari de la 97 la 70% -, au reușit să efectueze reduceri importante.

REGANRonald Reagan

Tot atunci lui Reagan i-au venit un potop de critici și jigniri din partea democraților, cu toate că, spre deosebire de Trump, Reagan a avut și sprijinul unor democrați, în timp ce, acum,  Trump se izbește, zilnic, de o opoziție totală și inexpugnabilă, deoarece voturile au urmat linia partidului, pe care, pentru a se opune lui Trump, au încălcat-o doar câțiva republicani care reprezintă state unde reforma poate să cauzeze prejudicii în unele sectoare.

Este vorba de state mai bogate, cum sunt New York sau California, unde președințele costă milioane de dolari, iar proprietarii lor mai înstăriți urmează să plătească la cadastru impozite foarte mari, pe care, până acum, puteau să le deconteze din declarațiile lor de venituri. Cu toate că proclamau că îi neliniștește situația celor mai săraci, ceea ce îi preocupă într-adevăr pe acești congresmeni este campania electorală de anul viitor, când alegătorii îi vor putea pedepsi dacă facturile lor fiscale vor fi prea mari.

Desigur, cei care vor pierde cel mai mult din cauza acestei noi legi nu sunt marea majoritate a americanilor care o scot la capăt de pe o zi pe alta, ci cei mai bogați care, cu toate că nu însumează prea multe voturi, dispun, totuși, de forța donațiilor lor, cu care se finanțează campania electorală. Noua lege le permite să deducă doar primele zece milioane de dolari din acest tip de impozite, insuficiente pentru conacele care valorează milioane de dolari.

În Congres, senatorii și congresmenii republicani, care, de un an  poartă pe umeri eșecul reformei asigurărilor medicale, pe care au tot promis-o și lăudat-o în campania electorală, l-au elogiat public pe Trump, de care, până acum, se fereau de parcă era ciumat. I-au prezis o președinție extraordinară, elogii pe care președintele le-a mai auzit doar atunci când era un magnat miliardar și lumea vroia să facă afaceri cu el. După un an de critici, pentru el a fost un adevărat cadou de Crăciun.

În același timp, democrații au slobozit bocetul pentru săracii și neajutorații care vor fi lăsați de izbeliște, dar, realitatea ar putea să-i lase descoperiți, deoarece primele reacții din lumea întreprinzătorilor au fost de mare entuziasm: sute de mii de muncitori vor primi fiecare prime speciale de câte o mie de dolari pentru a se bucura de avantajele noii legi. În plus, din luna februarie, se vor aplica noile rețineri fiscale din salarii, care vor fi mai mici și vor însemna măriri de aproximativ 150 de euro, în fiecare lună.

Sunt și lucruri care nu se pot prevedea, cum ar fi riscul de inflație pe care ar putea să o aducă această îmbunătățire economică. Dacă rezultatele tot atât de pozitive ca primele reacții  se vor adăuga avântului spectaculos al burselor, care au urcat anul acesta peste 20%, reforma lui Trump va fi ca cea a lui Reagan. În 1986 legea promovată de Reagan nu era deloc populară, dar, pe măsură ce buzunarele populației se însănătoșeau, creștea și sprijinul pentru președintele care, astăzi, se află în panteonul oamenilor politici canonizați de opinia publică.

Nu există nicio îndoială că Trump va semna noua lege, dar, este posibil să nu o facă până în ianuarie, cu o ceremonie pregătită anume ca să-i servească  pentru a scoate în relief ce a obținut și să dea un impuls pentru noi reforme și promisiuni din campania electorală, cum ar fi ridicarea unui zid la frontera cu Mexicul sau desființarea reformei asigurărilor medicale, aprobată în timpul președinției lui Obama.

Este posibil ca Trump să-și amintească, acum, faimosul avertisment al lui Reagan: nimic nu va atrage mai mult succesul în viitor, decât succesul obținut până în prezent.

TRUMP 1

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Regalo de Navidad             Washington, Diana Negre

Después de un año de fracasos y decepciones, el presidente Trump ha conseguido finalmente una victoria política con la reforma fiscal, tan importante para el partido republicano como para él que, por primera vez, ha oído palabras de elogio y de esperanza para su futura gestión.

Cualquier persona que no se dedique a seguir la actualidad política ha de tener dificultades a la hora de valorar esta nueva ley, pues según los republicanos es la panacea que traerá crecimiento económico y curará todos los males del país, mientras que los demócratas nos aseguran que hará todavía más dura la vida de los pobres y traerá todo tipo de bienaventuranzas a los más favorecidos por la fortuna.

Será necesario esperar a conocer más detalles y ver cuáles son sus repercusiones, pero en cualquier caso se trata de la reforma fiscal más importante de los últimos 40 años, desde que el entonces presidente Reagan consiguió recortar los impuestos en 1986. Desde la Segunda Guerra Mundial, tan solo Reagan y Kennedy, que recortó los impuestos máximos del 97 al 70%, propulsaron rebajas importantes.

John F. KennedyJohn F. Kennedy

También entonces le llovieron a Reagan las críticas y denuestos demócratas, aunque a diferencia de Trump, Reagan tuvo el apoyo de algunos demócratas mientras que ahora Trump se enfrenta diariamente a un muro de oposición inexpugnable y total, pues los votos han seguido la línea del partido que tan sólo han cruzado algunos republicanos para oponerse a Trump, pues representan a estados donde la reforma puede perjudicar a ciertos sectores.

Se trata de los estados más ricos, como Nueva York o California, donde las residencias cuestan millones de dólares y sus propietarios más adinerados han de pagar elevados impuestos al catastro, que hasta ahora han podido descontar en su declaración de renta. A pesar de las proclamaciones de que les inquieta la situación de los más pobres, lo que de verdad preocupa a estos congresistas es la campaña electoral del año próximo, si sus seguidores les castigan porque les llega una factura fiscal demasiado alta.

Naturalmente, quienes salen perjudicados con la nueva ley no es la mayoría que apenas va tirando, sino los más ricos que, si bien no suman tantos votos, tienen la fuerza de sus donaciones que financian la propaganda electoral. La nueva ley tan sólo les permite deducir los primeros diez mil dólares de este tipo de impuesto, insuficientes para las mansiones que valen millones de dólares.

En el Congreso, los senadores y congresistas republicanos que llevan casi un año arrastrando el fracaso de su reforma del seguro médico, que tanto habían prometido y cacareado en la campaña electoral, alabaron públicamente a Trump del que hasta ahora se alejaban como si estuviera apestado. Le vaticinaron una presidencia extraordinaria, elogios que el presidente tan sólo había oído cuando era un magnate millonario y la gente quería hacer negocios con él. Tras el año de críticas, ha sido para él todo un regalo de Navidad.

Al mismo tiempo, los demócratas entonan el llanto por los pobres y desvalidos que se verán abandonados a su suerte, pero la realidad podría dejarlos desmarcados, porque las primeras reacciones del mundo empresarial han sido de entusiasmo: cientos de miles de trabajadores recibirán primas especiales de mil dólares cada uno para celebrar las ventajas de la nueva ley. Además, en el mes de febrero, se aplicarán las nuevas retenciones fiscales a los salarios, que seguramente serán más bajas que hasta ahora y representarán aumentos de unos 150 euros en promedio en la paga mensual.

Hay muchos imponderables, como el riesgo de inflación que esta esperada bonanza económica puede traer, pero si los resultados son tan positivos como las primeras reacciones y se suman a la subida espectacular de las bolsas, que este año han ganado más del 20%, la reforma de Trump seguirá el camino de la de Reagan: en 1986, la ley impulsada por Reagan era muy impopular, pero, a medida que los bolsillos de la población se iban saneando, crecía el apoyo por el presidente que, hoy en día, está en el panteón de los políticos canonizados por la opinión pública.

No hay duda de que Trump firmará la nueva ley, pero es probable que no lo haga hasta enero, en una ceremonia elaborada que le sirva para poner de relieve lo conseguido y dar un impulso a más reformas y promesas electorales, como la construcción de un muro en la frontera mexicana o la eliminación de la reforma del seguro médico, aprobada bajo el presidente Obama.

Es probable que Trump recuerde ahora la famosa advertencia de Reagan, de que nada atrae al éxito como, precisamente, haber tenido éxito.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

O țară în flăcări/Un país en llamas

09 sábado Dic 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

CALIFORNIA INCENDII 1

O țară în flăcări                                       Washington, Diana Negre.

În vest, în California, perla economică a SUA, flăcările au distrus, până acum, mai mult de 50.000 de hectare și o parte din Los Angeles, în timp ce, în est, plouă abundent cu poziții diplomatice maximaliste, amenințări că se va închide guvernul federal, scandaluri de hărțuire sexuală și lupte interne în guvernul federal între prietenii și dușmanii președintelui Trump.

Toate acestea se întâmplă într-un moment de avânt economic, care a dus bursele, -americanii văd în ele cel mai bun termometru pentru bunăstarea lor- la niveluri stratosferice , în timp ce, piața imobiliară a depășit deja criza care a zguduit economia lumii întregi, acum zece ani, iar șomajul a scăzut la asemenea niveluri, încât, pe zi ce trece, este tot mai greu să găsești muncitori.

Dar, cu toate că buzunarul nu-i doare pe americani, țara se află în tensiune: tendințele sociale se pare că le amărăsc viața atât celor de dreapta, cât și celor de stânga, dar, și independenților și sectorului din ce în ce mai mic al celor care se declară apolitici.

Din afară este foarte greu să înțelegi – sau chiar să vezi – criza prin care trece conviețuirea americanilor, dar, nici din interior nu se deslușesc prea bine cauzele ei, și cu atât mai puțin, soluțiile ei. Ceea ce este evident sunt fisurile care afectează țara, de la accesele de puritate morală, până la neînțelegerile asupra impozitelor, relațiilor internaționale și abuzurile de putere.

Începând cu puritatea, să spunem că țara a trecut de la o epocă în care hărțuirea sexuală era monedă curentă  și era considerată doar ca un mic păcat de rutină în Hollywood și prin coridoarele centrelor de putere, cum ar fi Congresul sau Casa Albă, pentru a deveni, acum, o spadă care atârnă asupra oricărei persoane, indiferent dacă se poate dovedi sau nu, care este acuzată că a comis abuzuri mai mari sau mai mici, uneori întâmplate acum douăzeci sau trezeci de ani.

CONGRES SUA

Prezumția de nevinovăție dispare în aceste cazuri : ele nu sunt judecate de tribunale, ci de opinia publică.  Orice acuzație se transformă automat într-o condamnare cu atâta forță, încât acuzatul devine imediat penitent și își aplică el singul pedeapsa demisiei. E un drum lung de la nu atât de îndepărtata epocă a lui Bill Clinton, când soția sa, Hillary, respingea ca nedemonstrabile acuzațiile mai multor doamne și le cerea dovezi în susținerea acestor acuzații.

Astfel, în ultimele două săptămâni, am putut auzi istorii înfiorătoare, ca cea a unui candidat condamnat de opinia publică deoarece, acum aproape o jumătate de secol, se întâlnea cu fete de 17 ani, iar el avea 30, și am văzut demisia unui senator din cauza unei „conduite nepăsătoare” față de niște doamne.  La un nivel mai credibil, s-au descoperit compensații de zeci de mii de dolari, plătiți dintr-un fond special, creat de Congres pe seama contribuabililor, pentru a compensa victimele hărțuirii sexuale și ale altor abuzuri de putere, comise de senatori și congresmani.

În acest timp, președintele Trump continuă să se arate neobosit, provocând înfruntări atât în țară, cât și în afara ei. În interior, continuă cu twit-urile sale care îi irită atât pe americani, cât și pe străini, în timp ce, în exterior, continuă încleștarea cu Coreea de Nord, și răstoarnă jumătate de secol de politică internațională, anunțând mutarea ambasadei  americane la Ierusalim.

TRUMP 1

De fapt, nu este primul care recunoaște acest oraș ca fiind capitala statului Israel: a făcut-o Congresul, acum mai mult de 20 de ani, însă toți ceilalți președinți au aplicat clauza care le permitea să mențină ambasada americană la Tel Aviv.

E greu de înțeles o asemenea decizie în afara rațiunii electorale: este una dintre puținele promisiuni făcute în campania sa electorală pe care o poate duce la îndeplinire el singur, deoarece va avea nevoie de Congres ca să modifice sistemul fiscal sau normele asigurărilor medicale. Ori, interesul său electoral nu este puternicul „lobby” iudeo-american, situat prea la stânga pentru a-l putea câștiga, ci enormul bloc format de creștinii fundamentaliști. Aceștia reprezintă 25% din electorat, sunt conservatori, și, din rațiuni biblice, consideră că Israelul este tot atât, dacă nu și mai important, decât Statele Unite, ceea ce este de înțeles când se pune problema de a alege între efemerele avantaje materiale și principiile unei mari și profunde credințe religioase.

Între timp, Trump se luptă cu rezistența funcționarilor superiori din Washington și cu magistrații progresiști din toată țara. Este un război cu multe bătălii: prima dintre ele este amenințarea de a închide guvernul federal din lipsa vreunui acord asupra bugetului; cea care ar avea cele mai multe consecințe este reforma, iar cea mai amară este cea pe care o pregătește procurorul independent Robert Mueller, care încearcă să descopere posible cârdășii între Trump și Vladimir Putin, pentru a înfluența campania electorală.

Numirea lui Mueller, fost director al FBI, a mulțumit pe toată lumea, deoarece era un om integru, dar, pe măsură ce cercetările sale avansează și îi investighează pe colaboratorii lui Trump, se înmulțesc criticile împotriva echipei pe care a format-o, deoarece marea majoritate a membrilor ei sunt donatori ai Partidului Democrat, ceea ce este inevitabil într-un oraș în care 92% din voturi au fost în favoarea lui Hillary Clinton.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

CALIFORNIA INCENDII 2

Un país en llamas                                      Washington, Diana Negre.

 En el extremo occidental de Estados Unidos, California, la perla económica del país, las llamas han destruido ya más de 50.000 hectáreas y quemado parte de Los Ángeles, mientras que en el Este, llueven chuzos políticos entre las posiciones diplomáticas maximalistas, las amenazas de cerrar el gobierno federal, escándalos por acoso sexual y las luchas internas del gobierno federal entre amigos y enemigos del presidente Trump.

Todo esto ocurre en un momento de bonanza económica que ha llevado las bolsas, en que los americanos ven el mejor termómetro de su bienestar, a niveles casi estratosféricos, mientras el mercado inmobiliario ha superado ya la crisis que sacudió las economías de todo el mundo hace ahora diez años y el desempleo ha bajado a niveles tales que es cada día más difícil encontrar trabajadores.

 Pero, aunque el bolsillo no les duela a los norteamericanos, el país está tenso: las tendencias sociales parecen amargarles a la vida tanto a las derechas como a las izquierdas, sin olvidarnos de los independientes y el menguante sector de los que se declaran apolíticos.

Desde fuera es muy difícil entender -e incluso ver, la crisis por la que está pasando la convivencia norteamericana, pero desde dentro tampoco están muy claras sus causas -y mucho menos sus soluciones.  Lo que sí es evidente son las grietas que afligen al país, desde los arrebatos de pureza moral hasta los desacuerdos en torno a impuestos, relaciones internacionales y los abusos de poder.

Empezando por la pureza, el país ha pasado de una época en que el acoso sexual era moneda corriente y tan solo un pecadillo rutinario en Hollywood y los pasillos de centros de poder como el Congreso o la Casa Blanca, para convertirse en una espada colgante sobre cualquier persona a la que alguien, de forma demostrable o no, acuse de abusos mayores o menores, tal vez cometidos a veces veinte o treinta años atrás.

La presunción de inocencia desaparece en estos casos que no se juzgan en tribunales sino en la opinión pública.  Cualquier acusación se convierte automáticamente en una condena y lo hace con tal fuerza que el acusado pasa de inmediato a ser penitente y a aplicarse voluntariamente el castigo de la dimisión. Un largo camino desde la no tan lejana época de Bill Clinton, cuando su mujer Hillary descartaba por indemostrables las acusaciones de diversas damas y exigía pruebas para demostrar sus acusaciones.

HILLARYHillary Clinton

Así, en las últimas semanas, hemos oído historias de horror como la de un candidato condenado por la opinión pública por haber salido, casi medio siglo atrás, con chicas de 17 años cuando él tenía 30 y hemos visto la dimisión de un senador por “conducta insensible” ante diversas damas.  A un nivel más fiable, se han descubierto las compensaciones de decenas de miles de dólares pagadas por un fondo especial, establecido por el Congreso y financiado por el contribuyente, para compensar a víctimas de acoso sexual y otros abusos de poder por parte de senadores y congresistas.

Al mismo tiempo, el presidente Trump sigue infatigable provocando enfrentamientos dentro y fuera del país. Dentro, prosigue con sus tuits que irritan a propios y ajenos, mientras que fuera continúa su pulso con Corea del Norte y ha roto con más de medio siglo de política internacional al anunciar el traslado de la embajada norteamericana a Jerusalén.

En realidad, no es el primero en reconocer esta ciudad como capital de Israel, porque eso ya lo hizo el Congreso hace más de 20 años, pero los presidentes se han acogido siempre a la cláusula que les permite mantener la embajada norteamericana en Tel Aviv.

Es difícil entender semejante decisión al margen de la clave electoral: es una de las pocas promesas de su campaña que puede llevar a cabo por su cuenta, mientras que necesita al Congreso para modificar el sistema fiscal o las normas del seguro médico. Y su interés electoral probablemente no es el poderoso “lobby” judío-norteamericano, situado demasiado a la izquierda para ganárselo, sino el enorme bloque de cristianos fundamentalistas. Representan el 25% del electorado, son conservadores y las razones bíblicas les hacen considerar Israel tan o más importante que Estados Unidos, algo comprensible cuando se trata de elegir entre las efímeras ventajas materiales y los principios de una fe profunda.

Mientras tanto, Trump sigue su guerra con la resistencia de los altos funcionarios de Washington y los magistrados progresistas de todo el país. Es una guerra con muchas batallas: la más inmediata es la amenaza de cerrar el gobierno federal por falta de acuerdo presupuestario, la que más consecuencias puede tener es la reforma y la más amarga es la planteada por el fiscal independiente Robert Mueller, quien trata de descubrir posibles contubernios entre Trump y Vladimir Putin para influir en la campaña electoral.

TRUMP 2Robert Mueller  y Donald Trump

El nombramiento de Mueller, ex director del FBI, fue celebrado por todos al declararlo un hombre intachable, pero a medida que las investigaciones avanzan y empieza a procesar a colaboradores de Trump, aumentan las críticas por el equipo que ha formado, pues la mayoría de sus letrados son donantes al Partido Demócrata, lo que en realidad es inevitable en una ciudad que dio el 92% de sus votos a Hillary.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA