Publicăm, prin bunăvoința autorului, o conferință a marelui jurnalist româno-spaniol Valentin Popescu despre geniul sumerienilor. Iat-o:

EU, ULTIMUL SUMERIAN

Dragă Salvador și dragi invitați, vă mulțumesc mult pentru prezența voastră la această prelegere, cu atât mai mult cu cât mulți dintre dumneavoastră m-ați mai auzit și cu alte ocazii. Așa că vă mulțumesc din nou pentru bunătatea și amabilitatea dumneavoastră.

Mai întâi, o lămurire: titlul acestei conferințe nu se datorează vreunei ingerări excesive de alcool, ci se vrea a fi aproape o declarație de dragoste, de admirație față de un popor misterios, care a creat, acum aproape cinci mii de ani, într-o pustietate, o impresionantă cultură, doar gândind și muncind. Și cum îi admir atât de mult pe sumerieni, aproape că mă identific cu ei, până într-atât, încât mă declar a fi ultimul sumerian. Desigur, aș putea să spun că sunt ultimul dintre sumerieni… și deoarece am mers, împreună cu ei, la grădiniță…

Și, cum voi vorbi mai mult despre fapte istorice – de istorie și cultură -, voi începe cu geografia: Sumerul este partea meridională, partea de sud a Mesopotamiei, un teritoriu care grosso modo, în zorii Istoriei, se întindea pe teritoriul Irakului din zilele noastre. Celelalte două părți sunt: Babilonul, în centru, și Asiria, în nord, aproximativ acolo unde, astăzi, se află Kurdistanul irakian. Mesopotamia era o câmpie imensă, care fusese acoperită de un enorm ghețar, în epoca în care ghețurile polare acopereau mare parte din emisfera nordică. În urma dezghețului, a început să fie locuită de oamenii care coborau de pe podișurile dimprejur și care supraviețuiau cu mare dificultate prin acele locuri, deoarece pământul Mesopotamiei este neproductiv, secat mai tot timpul anului de vânturi puternice, fără păduri, fără pâlcuri de arbori, cu excepția palmierilor-curmali din unele oaze.

În acest context, sumerienii deja spărseseră tipare. Legendele lor spun că ei ar fi sosit pe mare și s-ar fi așezat pe coastă, care, acum cinci mii de ani, se afla mult mai la vest decât în zilele noastre. Nu se știe de unde au venit; unii istorici spun că din insulele Golfului Persic, alții afirmă că de pe cursul mijlociu al Indului. Dar, niciuna dintre aceste ipoteze nu se potrivește cu limba sumeriană, aglutinantă, a cărei structură monosilabică se aseamănă cu chineza actuală, iar pronunția ei, bazată mai mult pe vârful limbii, aduce atât cu vorbirile semitice, cât și cu cele proto-indoeuropene, care sunt toate limbi flexionare. În rezumat: e bună orice teorie, dar singurul lucru acceptabil pentru ei este refrenul cântecului folcloric mexican: „Mă aflu aici, deoarece aici am venit”.

Și într-adevăr, se aflau acolo, mai hotărâți decât foamea pe care o îndurau. Înaintea oricărui popor de acolo, sumerienii și-au dat seama de posibilitățile pe care le oferea încălzirea Pământului – în medie, 2º –, care a avut loc cu vreo două milenii mai înainte, în neolitic. Această încălzire a fost decisivă pentru cultivarea cerealelor. Au tras și concluziile necesare din viiturile de primăvară ale celor două mari râuri care îi încadrau, Tigrul și Eufratul. În loc să încerce să vadă dacă apele fertilizau sau duceau totul cu ele, s-au străduit să construiască iazuri, eleștee, canale și făgașe, pentru a face din viituri irigații regulate; iar, de la agricultura și grădinăritul așezărilor inițiale, au trecut la o agricultură intensivă și extensivă, care să le permită să acumuleze alimente, scăpând, astfel, de foametea pe care puteau să o aducă seceta, plăgile sau inundațiile.

URBANISM, CAPITALISM ȘI LATIFUNDII

În felul acesta, sumerienii tocmai au inventat simultan tehnica irigațiilor pentru latifundii, capitalismul – cu toate că, la început nu se capitalizau decât alimentele – și urbanismul, deoarece trecând de la cultivarea grădinii la cea a latifundiilor, viața urbană, viața orășenească devenea tot mai atrăgătoare și mai logică decât dispersia locuitorilor în cătune izolate.

De fapt, rezultau una din cealalată. Munca câmpului la scară mare presupunea puterea de a mobiliza cu ușurință mari mase de muncitori în agricultură. Iar, concentrarea recoltelor în mari silozuri genera viața urbană printr-o distribuire rapidă și ușoară a alimentelor, atât în ani buni, cât și în perioade de penurie. Când dezvoltarea demografică și economică a Mesopotamiei Centrale sau Babilonului a dus la crearea primului imperiu din istorie – cel al lui Sargon I, numit „cel mare”, care a trăit la începutul celui de al doilea mileniu înainte de Hristos – jumătate din populația imperiului încă era rurală.

Dar, să ne reîntoarcem la sumerieni. Această economie agrară en gros și încercarea de a-i asigura fundamente tehnice, presupunea rezolvarea unor probleme sociale și științifice. Era nevoie să se cunoască când urmau să se facă lucrările agricole: aratul, semănatul, irigarea etc., cum trebuiau să fie stăpânite apele, astfel încât, viiturile distrugătoare să devină irigații controlate. Au rezolvat aceste lucruri cu ajutorul astronomiei, care le-a permis întocmirea unui calendar pentru planificarea lucrărilor agricole. Controlul viiturilor l-a asumat o uimitoare inginerie hidraulică pe bază de chirpici și ceramică, deoarece nu existau nici cariere pentru a scoate piatră și nici păduri pentru a obține lemn.

Organizarea muncii și administrarea resurselor erau activități ceva mai complicate. Pentru aceste două probleme sumerienii au recurs la ajutorul cerului. Templul a fost cel care primea recoltele și produsele animaliere și tot în templu se repartizau plățile și rațiile – în funcție de numărul membrilor familiei fiecărui plugar – sau, dacă era cazul, ajutoarele sociale. Această formulă, care s-a adaptat, mai târziu, diferitelor societăți care aveau să apară în antichitate, este originea economiei de palat a Orientului Mijlociu și Mediteranei Orientale din cultura miceniano-minoică.

Pantheonul sumerian

AJUTĂ-NE, DOAMNE!

Dar, înainte de a strânge recolta și de a primi răsplata, se punea problema disciplinei și supunerii: toți muncitorii agricoli trebuiau să iasă în câmp, la timp, pentru fiecare din lucrările agricole, și toți erau datori să ducă recoltele la templu și să se mulțumească cu ceea ce primeau. Și aceasta, fără intervenția mascaților, deoarece sumerienii nici nu au inventat și nici nu au avut asemenea forțe.

Astfel că, în lipsa unor forțe coercitive, au recurs la scoarța cerebrală. Pentru a rezolva problema s-au folosit de mitologie. Toată concepția lor despre viață și societate era profund religioasă. Pentru agricultură, de pildă, spuneau că zeii erau ei nemuritori, dar, mâncau, ca orice ființă, iar dacă nu o făceau, sufereau de foame. La început, producția de alimente era sarcina zeilor de rangul doi – „zeii minori”, așa le spuneau sumerienii –  în timp ce zeii de prim rang – zeii cei mari – se preocupau, în activitățile lor, doar de mersul lumii și să… înfulece zdravăn. Însă, zeii minori s-au răsculat și n-au mai vrut să muncească: aici, ori muncim toți, ori nu mănâncă nimeni!

Prin urmare, sumerienii au inventat greva, cu milenii înainte de apariția sindicatelor. Foametea zeilor a fost amară și de lungă durată, și a rezolvat-o doar Enki, zeul apelor dulci și al inteligenței. A hotărât să creeze ființele umane ca să muncească, scutindu-i, astfel pe zei – mari sau mici – de orice trudă.

Pentru aceasta, a luat argilă, a pus-o în niște forme cu câte o picătură de sânge din trupul căpeteniei zeilor minori răsculați – căruia i-a tăiat gâtul – și a încredințat totul unei echipe de moașe, ca să populeze pământul cu bărbați și femei. Despre felul cum a reușit Enki să omoare un nemuritor nu ne spune nimic mitologia sumeriană… poate pentru că, în vremea aceea, încrederea în tehnologie era totală și nelimitată.

Dar, dincolo de această mică incongruență a regnului eternilor, mitologia sumeriană este un adevărat tratat de obsvervații psihologice. Inspirația sa este atât de antropomorfică, încât zeii nu numai că au familii la fel ca oamenii – tată, mamă, copii -, dar, la fel ca pe pământ, și în lumea zeilor, bătrânii sunt marginalizați, iar puterea se încredințează celui mai puternic, oricât de buimac ar fi. An, tatăl dinastiei divine, este un bătrânt venerabil și decorativ care administrează imperiul relativ intranscendent al cerurirlor, în timp ce fiul său mai impetuos și nesăbuit, Enlil, zeul vântului și al furtunilor, este regele curții cerești. Despre Enki cel isteț, am vorbit deja, dar, trebuie să mai spunem că sumerienii îl consideră atât de inteligent încât, de fiecare dată când adunarea zeilor îi sugerează să-l înlocuiască în funcție pe Enlil, refuză categoric. Deja în Sumer, chestiunea cu puterea nu era o treabă pentru oameni inteligenți.

Pentru a nu vă plictisi cu toate aceste figuri divine care au prefigurat mitologia întregului Orient Mijlociu și Apropiat – după cum se poate constata până la saturație în Vechiul Testament –, precum și civilizațiile greacă și romană, și odată cu ele, și bună parte din civilizația noastră actuală, voi mai menționa doar una: Inanna, zeița amorului. Era o super-Afrodită, capricioasă, irațională, crudă… o adevărată pacoste. Și ca toate aceste calități să se cunoască, sumerienii nu au proclamat-o doar ca zeiță a dragostei, ci și a sexualității, a fertilității, a războiului și a încurcăturilor. După cum se poate vedea, machism-ul are rădăcini adânc și de demult înfipte în gândirea umană.

Regina nopții, Iștar/Inanna; tăbliță de lut ars, British Museum

IDOLI, MAGI ȘI ȚAPI ISPĂȘITORI

Văzută în ansamblul său, teocratica cultură sumeriană impresionează prin logica care izvorăște din majoritatea creațiilor ei, aflându-se, unele dintre ele, într-o aparentă contradicție cu raționalitatea: profețiile, vrăjurile, răsfățarea idolilor și multe practici superstițioase, cum ar fi cea a țapului ispășitor.

Toate acestea, și multe altele de care vă scutesc, aveau rațiunea lor de a fi în mentalitatea sumerienilor, care credeau că destinul tuturor ființelor din lume îl hotărau zeii cei mari, iar aceștia erau omniprezenți. Locuiau în cer – ei, nu chiar toți!; regele morții își avea regatul în măruntaiele pământului și, în același timp, în idolii din temple. De aici practica de a aduce mâncare la temple pentru a hrăni statuile zeilor, de a purta statuile în vizită, unele la altele, în orașele pe care le protejau, și chiar de a sărbători cu fast nunțile dintre ele.

Uneori, zeii aveau porniri de milă și compasiune și permiteau ca oamenii să afle ce li se întâmplă. Pentru aceasta, recurgeau, de obicei, la niște mesageri. La început, aceștia erau persoane marcate – nebuni, orbi, epileptici – iar, cu timpul, deveneau profesioniști în comunicarea cu lumea de dincolo, de la oameni ai templului, până la profeți și exorciști „full time”.

Printre presupusele puteri ale acestor interlocutori ai zeilor erau și cele de a implora – și de a obține – ca pedepsele aplicate oamenilor pentru păcatele lor, pentru nerespectarea legilor divine, să le fie iertate. Era o rugăminte fierbinte pe care o făceau toți acești magi și care, de cele mai multe ori, nu era auzită de zei.

Astfel încât, în logica sumeriană, s-a trecut la căutarea unei soluții mai bune. Dacă zeii nu vroiau să renunțe la pedeapsa lor – și nimic nu putea să-i oblige să o facă -, alternativa era satisfacerea simultană atât a zeilor, cât și a oamenilor. Se lăsa pedeapsa să fie dusă la îndeplinire – ceea ce îi mulțumea pe zei -, dar, se încerca să fie aplicată altcuiva. Candidatul cel mai bun pentru aceasta era un țap, mare cât un om, iar la preț, accesibil pentru multă lume.

În plus, cum în viața sistematic organizată a sumerienilor existau perioade favorabile pentru pedepse, cei care se credeau vinovați, în toate nopțile din acele perioade, dormeau în pat cu un țap, căruia – grație vrăjilor unor magi, profeți sau preoți – mânia îi provoca un infarct doar lui, nu și omului păcătos.

La fel ca toate lucrurile, și practica țapului ispășitor a evoluat cu timpul, mai ales odată cu mutarea protagonismului din templu la palat. Astfel, a sosit un moment în care regilor din orașele-stat sumeriene nu le-a mai convenit să doarmă în pat cu un țap. Și ce au făcut? Au sublimat formula și au schimbat patul cu tronul, iar țapul, cu o ființă umană, care își asuma coroana ad interim. Un fel de rege pentru o perioadă fixă bine determinată și cu o pedeapsă probabilă.

Desigur, era mai igienic și mai comod. Dar, și riscurile erau mai mari pentru monarh și pentru preoții și văzătorii care au prezis mânia divină. Nu numai că era greu de explicat numărul mare de supraviețuiri – și aceasta punea la îndoială puterea profeților de a comunica cu lumea de dincolo – dar, de prea multe ori regii aceștia pentru perioadă fixă dobândeau un asemenea gust al puterii autentice – sau li-l inoculau chiar dușmanii monarhului titular – încât recuperarea puterii regale devenea destul de aleatorie. Astfel încât, până la urmă, monarhii și marii preoți au ajuns la concluzia că mânia zeilor într-adevăr îl trăznea mereu pe țapul ispășitor biped, cățărat tranzitoriu pe tron.

Bărbat rugându-se, figurină din alabastru, 2700 î. Hr., Eshnunna, azi Tell Asmar, Irak; Metropolitan Museum, SUA

PRIMA SCRIERE DIN LUME

Aportul cel mai important al sumerienilor pentru omenire a fost inventarea scrierii; și au făcut-o cu trei sau patru secole înaintea egiptenilor. Aici trebuie să semnalăm că, de fapt, sumerienii nu au inventat scrierea cuneiformă pentru a transmite sau a păstra idei, ci pentru a ține mai bine contabilitatea…

Intrările și ieșirile de bunuri în și din magaziile templelor au devenit, la un moment dat, greu de memorat pentru funcționari și preoți, astfel încât contabilii vremii au fost nevoiți să înregistreze pe tăblițe de argilă crudă recoltele și turmele pe care le aveau, precum și ieșirile; adică, tranșele din aceste bunuri care se distribuiau ca hrană sau care ieșeau ca marfă vândută altor temple.

La fel ca peste tot, prima soluție a fost o scriere pictografică. Și, tot la fel ca peste tot, aceasta s-a dovedit a fi foarte confuză și nesigură. Se puteau desena – și citi, când era nevoie – boi, capre și oi, dar, noțiuni ca: origine, trecut, viitor, destinație, finalitate, împrumut, situație excepțională etc. erau greu de redat în imagini și mult mai greu de interpretat corect, după un timp, de alte persoane decât autorul însemnărilor. Soluția finală a unui proces îndelungat a fost asemănătoare cu cea egipteană: reprezentarea simbolică a sunetelor cuvântului care trebuia scris. Pentru sumerieni, această formulă era evidentă, deoarece limba lor era formată din cuvinte de o silabă sau două. Desigur, a fost un proces îndelungat, deoarece pe măsură ce își perfecționau și simplificau grafia – de la mai mult de șase mii de simboluri au scăzut la vreo șase sute –, își analizau și limba și își creau gramatica.

Într-o oarecare măsură, abstracția enormă a fiecărui semn a fost rezultatul unei analize intelectuale, dar și a unei necesități fizice, impusă de materialul-suport: scriau pe argilă moale cu niște bețișoare de trestie retezate oblic la vârf, astfel încât, după felul în care erau apăsate, pe tăbliță rămânea o dungă, un mic nod triunghiular sau o combinație din acestea două; era scrierea cuneiformă. Sumerienii au simplificat-o la maximum. Acuma, desigur, din perspectiva cuiva care a cunoscut abecedarul, aceasta sună a glumă, dar, într-adevăr era o mare simplificare.

Invenția s-a dovedit a fi atât de bună, încât a sfârșit prin a fi adoptată de toate popoarele din Antichitate, mult după dispariția „capetelor negre” – cum se numeau sumerienii pe ei înșiși. S-a folosit scrierea sumeriană chiar și pentru limbi care nu aveau fonemele limbii sumeriene, nu erau aglutinante ca ea și nici nu se puteau lipsi atât de ușor de redarea vocalelor. Semiții occidentali din Ugarit au fost primii care au avut cutezanța să scrie și vocalele cuvintelor, inspirându-i, astfel pe ahei să-și creeze, ceva mai târziu, propriul lor alfabet. S-a ajuns ca în sumeriană să se poarte corespondența tuturor caselor regale, tot în sumeriană scriau și semiții, hitiții (aceștia erau indoeuropeni), elamiții, mezi și perșii.

Rezumatul nostru este atât de condensat încât aproape că este delictiv, astfel încât, voi mai zăbovi puțin semnalând că a scrie și a citi în sumeriană, cu semnele ei cuneiforme, era atât de dificil, încât învățarea dura ani de zile, iar a fi scrib era o profesiune foarte apreciată. Sunt arheologi care sugerează că sumerienii au fost atât de inteligenți tocmai fiindcă scrierea lor era foarte complicată, presupunând un dublu efort: unul pentru a scrie și altul, la fel de mare, pentru a citi – și de aceea, lumea trebuia să-și mențină, tot timpul, creerii foarte activi. Chestia cu informația pasivă care ne sosește în zilele noastre, nici vorbă să existe prin vremurile acelea.

Tăbliță de lut, 3100–3000 î. Hr.: repartizarea berii

CONȘTIINȚA SOCIALĂ ȘI PRAGMATISMUL COTIDIAN

Sumerienii au dispărut după mai multe secole din lipsă de imigranți din aceeași etnie, iar dacă eu mai continui să vorbesc mult, mă expun aceluiași pericol: voi rămâne fără public auditor… care dispare treptat din plictiseală. Însă, nu voi putea pune capăt acestei analize superficiale a civilizației sumeriene fără să semnalez încă câteva dintre contribuțiile culturii lor la cultura noastră. Se poate spune că toate aceste contribuții – și altele pe care le-am moștenit de la ei prin intermediul civilizațiilor posterioare – se caracterizează printr-un anumit amestec specific de pragmatism social și speculație filosofico-morală.

Speculația intelectuală sumeriană se baza, la fel ca cea a tuturor civilizațiilor din antichitate, pe respectul/teama față de zei. Aceștia erau prima și ultima rațiune a existenței. Sumerienii au intuit că baza conviețuirii ființelor umane este norma – spunem norma și nu legea, deoarece, în zilele noastre, această noțiune a devenit politicamente incorectă – și i-au atribuit, de la început, suflet ființei umane, fără să ajungă să știe bine, ce să facă cu el după moarte, nici pentru ce anume îl avem în viață.

În domeniul pragmatismului social, exemplele sunt foarte multe, și voi oferi câteva. Astfel, sumerienii aveau mai multe cunoștințe despre plante decât cunoștințe în domeniul medicinei. Și fiind conștienți de carențele pe care le putea genera această deficiență, au încercat să o reducă întrucâtva cu practica. Persoanele care se vindecau de o boală grea se așezau într-un loc în piață și explicau celor interesați simtomele boli și tratamentul pe care l-au urmat, inclusiv vrăjile și rugăciunile care au dus la vindecarea bolii.

Pragmatică era și concepția despre căsătorie. Dragostea și sexul ocupau un loc secundar în această instituție; important era faptul că constituia o asociere pentru a face față existenței. În consecință, toleranța față de infidelități era foarte mare, fără să ajungă, nici pe departe, la vreo amoralitate generală sau la depravare. Dar, să nu credeți că sumerienii ar fi fost niște precursori ai hipioților. Continuau să fie niște machiști după moda veche, iar cuvântul lor pentru soție s-ar traduce, în zilele noastre, prin „sclava venită de departe…”.

În mod curios, în această moralitate a lor în privința sexului intrau și homosexualitatea și prostituția sacră – una dintre multele afaceri ale templului – care includea deopotrivă bărbați și femei. Însă, în toată literatura sumeriană personajele cele mai ridiculizate și disprețuite erau cântăreții din templu care își dedicau corzile vocale și restul corpului idolilor și credincioșilor care plăteau.

Poate modalitatea cea mai impresionantă de a fi cu picioarele pe pământ pentru a face față vieții se poate vedea în acea opus magnus a literelor sumeriene care este Epopeea lui Gilgameș. Toată drama eroului Gilgameș se învârte în jurul disperatei căutări a nemuririi. Iar, în capitolul final, când Gilgameș este pe punctul de a-și atinge scopul, dar totuși fără succes, se află undeva la capătul lumii cu o cârciumăreasă, căreia îi explică încăpățânarea care l-a adus până acolo. Iar cârciunăreasa îi spune: „… de ce te tot ții de himere și nu te duci după fericirea care este la îndemâna tuturor: caută-ți o femeie și fă-ți o familie…”

Și cum eu sunt ultimul sumerian vă voi spune la fel: Mii de mulțumiri pentru răbdarea voastră! Mergeți să fiți fericiți cu familiile voastre!

Seară bună și mii de mulțumiri, din nou!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Bibliotecă de tăblițe, Sippar

YO, EL ÚLTIMO SUMERIO

Querido Salvador y queridos contertulios, mi infinito agradecimiento por haber venido todos ustedes a esta charla, tanto más cuanto que muchos de ustedes ya me han escuchado en otra ocasión. Así que, de nuevo gracias: por su bondad y por su cortesía.

Empezaré con una aclaración: El título de la charla no es el fruto de una ingesta excesiva de alcohol, sino una casi declaración de amor, de admiración, a un pueblo misterioso que creó hace cinco mil años una cultura impresionante en un páramo sólo a fuerza de pensar y trabajar. Y como los admiro tanto casi me identificó con ellos hasta el extremo de declararme el último sumerio. Claro que también podría decir que soy el último de los sumerios por haber ido con ellos al jardín de infancia…

Ya que hablo mayormente de hechos históricos – de historia y cultura – comenzaré por la geografía: Sumeria es la parte meridional de Mesopotamia, un territorio que grosso modo ocupó en los albores de la Historia el territorio del Irak de hoy en día. Las otras dos partes son Babilonia, en el centro, y Asiria en el norte, en lo que es aproximadamente hoy en día el Kurdistán iraquí. Era Mesopotamia una enorme llanura que estuvo ocupada por un gigantesco glaciar en la época en que los hielos polares cubrían buena parte del hemisferio septentrional. Con el deshielo se fue poblando poco a poco por la gente que descendía de las tierras altas circundantes y que sobrevivía allá a duras penas, ya que el suelo mesopotámico es yermo, resecado la mayor parte del año por fuertes vientos, y sin bosques ni arboledas, si se exceptúan las palmeras datileras de algunos oasis.

En este contexto los sumerios ya rompieron moldes. Según sus leyendas no llegaron por tierra, sino por mar y se asentaron en la costa, que hace 5.000 años se hallaban mucho más al oeste que ahora. No se sabe de donde procedían; unos historiadores los hacen oriundos de las islas del Golfo Pérsico y otros los sitúan en el curso medio del Indo. Ninguna de esas hipótesis encaja con el idioma sumerio, aglutinante, cuya estructura monosilábica se parece al chino actual y su pronunciación, basada en la punta de la lengua, puede encajar tanto con parlas semíticas como con las proto indoeuropeas, que son todas ellas lenguas flexivas. En resumen: vale cualquier teoría y lo único aceptable para ellos es el estribillo de la canción folklórica mejicana: “Aquí estoy porque aquí he venido”.

Pero, ahí estaban y más listos que el hambre que pasaban. Antes que ninguno de los pueblos vecinos, los sumerios se percataron de las oportunidades que les brindaba el calentamiento del Globo – unos 2º en promedio –, registrado un par de milenios antes, en el neolítico. Este calentamiento fue decisivo, para el cultivo de los cereales. También sacaron las consecuencias debidas de las crecidas primaverales de los grandes ríos que los enmarcaban, el Tigris y el Éufrates. En vez de ver si las aguas abonaban o arrasaban, pasaron a construir presas, canales y acequias para hacer de las crecidas riegos regulares; y de la agricultura/jardinería de los asentamientos iniciales pasaron a una agricultura intensiva y extensiva que permitía acumular alimentos y librarse así de las hambrunas que podían traer sequías, plagas o inundaciones.

URBANISMO, CAPITALISMO Y LATIFUNDIOS

Los sumerios acababan de inventar así a la vez la técnica del regadío para latifundios, el capitalismo – aunque en un principio lo que se capitalizaba no eran más que alimentos – y el urbanismo, porque al pasar del cultivo jardinero al latifundio, la vida urbana se volvía cada vez más atractiva y lógica que la dispersión de la población en caseríos.

En realidad, una cosa llevaba a la otra. Los trabajos del campo a gran escala requerían la fácil movilización de grandes masas de labradores. Y la concentración de las cosechas en grandes silos generaba la vida urbana por la fácil y rápida distribución de los alimentos tanto regularmente como en épocas de penuria. Así y todo, cuando el desarrollo demográfico y económico de Mesopotamia Central o Babilonia creció tanto como para engendrar el primer imperio de la Historia – el de Sargón I, llamado “El Grande” quien vivió en el primer tercio del segundo milenio antes de Cristo – la mitad de la población del imperio era todavía rural.

Pero, vuelvo a los sumerios. Esta economía agraria al por mayor y con un conato de fundamentos técnicos, planteaba problemas sociales y científicos. Había que saber cuándo hacer las labores de arado, siembra, riego, etc. así como dominar las aguas para que en vez de crecidas destructoras fueran riegos regulables. Eso lo resolvieron con la astronomía, que les permitió elaborar un calendario para planificar las labores. En cuanto al control de las crecidas, lo asumió una asombrosa ingeniería hidráulica a base de adobe y cerámica, porque allá no había ni canteras de donde sacar piedras, ni bosques donde talar.

Lo de organizar el trabajo y administrar los recursos resultaba, en cambio, más peliagudo. Y para los dos problemas los sumerios echaron mano del cielo. El templo fue el receptor de las cosechas y productos ganaderos y en el templo se repartían las pagas – condicionadas por el número de familiares de cada labriego – o, dado el caso, las ayudas sociales. Esta fórmula, adaptada luego a las correspondientes sociedades que fueron surgiendo en el mundo antiguo, es el origen de la economía palaciega del Oriente Medio y el Mediterráneo Oriental que nos enseñaron en el instituto al hablar de la cultura micénico-minoica.

¡QUÉ DIOS NOS AYUDE!

Pero antes que cosechar y cobrar estaba el problema de la disciplina laboral y la sumisión al reparto: había que conseguir que todos los labriegos fueran al campo cuando tocase para hacer los trabajos pertinentes y que todos aceptasen llevar la mies al templo y se conformasen luego con la paga que recibían. Y eso, sin la intervención de la Guardia Civil, porque a esa ni la inventaron y ni la tuvieron los sumerios.

Así que, a falta de fuerzas coercitivas, recurrieron a las meninges. Para resolver el problema echaron mano de la mitología. En realidad, toda su concepción de la vida y la sociedad era profundamente creyente. Así, para la agricultura, explicaron que los dioses eran inmortales, pero que comían como todo quisque y pasaban hambre si no lo hacían. En un principio, la producción de alimentos corría a cargo de los dioses de segunda – “menores” los llamaban los sumerios –  y las divinidades de primera – los dioses mayores – se limitaban a regentar el mundo y a comer a dos carrillos. Pero las divinidades menores se rebelaron y dejaron de trabajar al grito de o trabajamos todos o aquí no come nadie.

Los sumerios inventaron pues la huelga milenios antes de que aparecieran en la Tierra los sindicatos. La hambruna divina fue larga y amarga y la resolvió Enki, el dios de las aguas dulces y de la inteligencia. Decidió crear los seres humanos para que trabajasen, liberando así del yugo laboral a todo dios, mayor y menor.

Para ello cogió un poco de arcilla y la metió en moldes junto con una gota de sangre del degollado cabecilla de los dioses menores rebelados y entregó los moldes a un equipo de parideras para que poblasen la tierra de hombres y mujeres. De cómo se las arregló Enki para matar a un inmortal no dice nada la mitología sumeria… quizá, porque ya entonces se tenía una fe ilimitada en la tecnología.

Pero aparte de esta pequeña incongruencia del reino de los eternos, la mitología sumeria es todo un tratado de observación psicológica. Su inspiración es tan antropomórfica que no solo tienen los dioses familias cómo los humanos – padre, madre e hijos -, sino que al igual que en la Tierra, en el mundo divino se margina a los viejos y se da el poder al más fuerte, por bruto que sea. An, el padre de la dinastía divina, es un anciano venerable y decorativo que regenta el relativamente intrascendente imperio de los cielos en tanto que su hijo más impetuoso e irreflexivo, Enlil, dios del viento y las tormentas, es el rey de la corte celestial. De Enki, el listo, ya hablé, pero tengo que insistir en que los sumerios lo pintan tan inteligente que cada vez que la asamblea divina le sugiere que sustituya a Enlil, se niega rotundamente.  Ya en Sumeria, eso del poder no era cosa de gente inteligente.

Para no cansar con todas estas figuras divinas que han prefigurado la mitología de todo el Oriente Medio, del Oriente Próximo – cómo se puede constatar hasta la saciedad en el Viejo Testamento – y las civilizaciones griega y romana y con ellas, buena parte de la nuestra actual, solamente citaré una más: a Inanna, la diosa del amor. Se trata de una súper Afrodita, caprichosa, irracional, cruel y liante. Y para que todos esos atributos constasen, conste, los sumerios no la proclamaron sólo diosa del amor, sino también de la sexualidad, la fecundidad, la guerra y los enredos. Ya ven que el machismo tiene raíces que ahondan bien lejos en el pensamiento humano.

El superintendente Ebih-Il, estatua de alabastro, descubierta por André Parrot en 1933, en el templo de la diosa Ishtar, Mari, Siria, ciudad situada a la orilla del Eufrates, en la frontera entre Siria e Irak; aprox. 2400 a. C.

ÍDOLOS, MAGOS Y CHIVOS EXPIATORIOS

Vista en conjunto, la teocrática cultura sumeria impresiona por la lógica que despunta tras la mayoría de sus creaciones, algunas aparentemente tan contradictorias con la racionalidad como son las profecías, los conjuros, el mimo de los ídolos y muchas prácticas supersticiosas como la del chivo expiatorio.

Todo esto, y un sinfín de cosas más que les ahorro a ustedes, tenían su razón de ser en la mentalidad de los sumerios quienes creían que el destino de todos en el mundo lo regulaban los dioses mayores y estos eran ubicuos. Residían en el cielo – bueno, todos no; el dios de la muerte tenía su reino en las entrañas de la Tierra – y, a la vez, en los ídolos de los templos. De ahí que se llevase comida a las iglesias para alimentar las estatuas de los dioses, se sacasen los ídolos para que llevasen a cabo visitas mutuas en las ciudades que patrocinaban y hasta celebraban por todo lo alto sus esponsales con las respectivas parejas.

Inanna y Dumuzi

A veces, los dioses tenían arranques de conmiseración y dejaban saber a los humanos lo que se les venía encima. Para ello recurrían mayormente a mensajeros. Al comienzo, eran personas marcadas – locos, ciegos, epilépticos – y con el tiempo acabaron por ser profesionales de la comunicación con el más allá, desde gente del templo hasta profetas y exorcistas ”full time”.

Entre las presuntas habilidades de esos interlocutores de los dioses figuraba también la de implorar – y conseguir – que los castigos impuestos a los hombres por sus transgresiones de las normas divinas les fueran perdonados. Era una súplica que hacían todos esos magos y que la mayor parte de las veces era desoída.

Así que, en la lógica sumeria, se pasó a buscar una solución mejor. Si los dioses no se avenían a renunciar al castigo – y no había razón alguna que les obligara a ello -, la alternativa era satisfacer a dios y a los hombres simultáneamente. Se dejaba pues que el castigo se llevase a cabo – lo que satisfacía a los dioses -, pero se procuraba que la pena le fuera infligida a otro. El candidato ideal para ello era un macho cabrío, de corpulencia similar a la humana, y económicamente al alcance de mucha gente.

Como, además, en la vida organizada sistemáticamente de los sumerios existían épocas propicias al castigo, los que se creían culpables dormían todas las noches de esos periodos con un chivo en la cama al que – gracias a los conjuros de magos, profetas o sacerdotes – la ira divina le provocaba un infarto y no al pecador.

Como todo, también la práctica del chivo expiatorio fue evolucionando con el tiempo y, sobre todo, con el traspaso del protagonismo del templo al palacio. Así, llegó un momento en el que a los reyes de las ciudades-estado sumerias les resultaba inaceptable eso de meterse en la cama un macho cabrío. Sublimaron la fórmula y cambiaron la cama por el trono y el chivo, por un ser humano que asumía interinamente la corona. Algo así como un rey a plazo fijo y castigo probable.

Era, evidentemente, más higiénico y más cómodo. Pero encerraba riesgos mayores para el monarca y para los sacerdotes y videntes que habían predicho la ira divina. No solo resultaba muy difícil explicar el gran número de supervivencias – lo que dejaba en entredicho el poder de los profetas de comunicar con el más allá –, sino que demasiadas veces los reyes a plazo le cogían el gusto al poder auténtico – o los enemigos del monarca titular se lo hacían tomar – y la recuperación del poder real se volvía demasiado aleatoria. Con lo que, al final, monarcas y sumos sacerdotes acabaron por coincidir en que la ira de los dioses sí que fulminaba siempre al chivo expiatorio bípedo encaramado transitoriamente al trono.

El estandarte de Ur, un mosaico de dos caras en que se describe la vida en la Mesopotamia temprana: la vida en tiempos de guerra y la vida en tiempos de paz; 2600 a. C.; British Museum, Londres

El estandarte de Ur: la guerra

El estandarte de U: la paz

LA PRIMERA ESCRITURA DEL MUNDO

La más impresionante y trascendental aportación de los sumerios a la humanidad ha sido la invención de la escritura, en lo que se les adelantaron a los egipcios unos tres o cuatro siglos. Aquí hay que señalar que en realidad los sumerios no inventaron la escritura cuneiforme para transmitir o guardar ideas, sino para llevar mejor la contabilidad…

La cada vez mayor entrada y salida de bienes en los almacenes de los templos acabó por desbordar la capacidad retentiva de los empleados y sacerdotes y los contables de la época se lanzaron a registrar en tablillas de arcilla cruda las cosechas y ganado recogidos, así como las salidas; es decir, partidas de los mismos bienes que se repartían como sustento o salían como mercancía vendida a otros templos.

Como en todas partes, la primera solución fue una escritura pictográfica. Y como en todas partes también, ésta se evidenció enseguida sumamente confusa. Se podían dibujar – y llegado el momento, leer – bueyes, cabras y ovejas, pero conceptos como origen, pasado, futuro, destino, finalidad, préstamo, excepcionalidad, etc. eran difíciles de plasmar en imágenes y aún más difíciles de ser interpretadas correctamente mucho tiempo después y por otras personas que no fuese el autor de las inscripciones. La solución final de un proceso muy largo fue similar a la egipcia: representar simbólicamente la fonética de la palabra que se quería escribir. Para los sumerios esta fórmula resultaba evidente porque su idioma estaba hecho mayormente de palabras de una o dos sílabas. Naturalmente, fue un proceso muy largo porque al tiempo que perfeccionaban y simplificaban – pasaron de más de seis mil símbolos a algo más de seiscientos – el grafismo, iban analizando el idioma y creando su gramática.

Tablilla sumeria: un contrato de venta de un solar y de una casa, Shuruppak : escritura pre-cuneiforme, 2600 a. C., Museo de Louvre

En cierto modo, la abstracción enorme de cada signo fue tanto fruto de un análisis intelectual como de una necesidad física impuesta por el material: escribían en la arcilla tierna con unos estiletes de caña rajados en la punta, de forma que según como se apretase surgía una raya, un triángulo o una combinación de estos dos; era la escritura cuneiforme. Los sumerios habían simplificado al máximo. Bueno, visto desde la perspectiva de un usuario del abecedario eso suena a burla, pero era una gran simplificación.

El invento resultó tan bueno que acabó por ser adoptado por todos los pueblos de la Antigüedad mucho después de la extinción de los “cabezas negras” – que es cómo se llamaban los sumerios a si mismos. Incluso se usó la escritura sumeria para idiomas que ni tenían los fonemas del sumerio, ni eran aglutinantes como él, ni podían prescindir tan fácilmente del registro de las vocales. Los semitas occidentales de Ugarit fueron los primeros en atreverse a grabar también las vocales, inspirando así a los aqueos a crear más tarde su propio alfabeto. En sumerio se llevaba la correspondencia de todas las casas reales, en sumerio escribían los semitas, los hititas que era indoeuropeos, los elamitas, los medas y los persas.

Mi resumen es tan condensado que casi resulta delictivo, así que me extenderé un poco más y señalaré que escribir y leer en sumerio con sus signos era tan difícil que el aprendizaje duraba años y ser escriba era una profesión muy considerada. Hay arqueólogos que insinúan que los sumerios fueron tan inteligentes porque su escritura era tan complicada y de doble esfuerzo – uno, para escribir y otro no menor, para leer – que la gente tenía que tener constantemente muy activos sus cerebros. Eso de la información pasiva, que le llega a uno quiera o no, no se daba allá.

La tablilla sobre el diluvio de la Epopeya de Gilgamesh, escrita en acadio, Museo Británico

CONCIENCIA SOCIAL Y PRAGMATISMO COTIDIANO

Los sumerios se extinguieron al cabo de unos siglos por falta de más inmigrantes de la misma etnia y si sigo hablando mucho, yo corro un riesgo similar: El de quedarme sin auditorio …, extinguido por aburrimiento. Pero no puedo acabar este vistazo superficial de la civilización sumeria sin señalar unas cuantas aportaciones más de su cultura a la nuestra. Se puede decir que todas ellas – y otras que hemos heredado de ellos en gran parte a través de las civilizaciones posteriores – se caracterizan por una peculiar mezcla de pragmatismo social y especulación filosófico-moral.

La especulación intelectual sumeria estaba, como la de todas las civilizaciones de la Antigüedad, basada en el respeto/miedo a los dioses. Estos eran la prima y última ratio de la existencia. Intuyeron los sumerios que la base de la coexistencia de los seres vivos es la norma – digo norma y no ley, porque hoy en día este concepto se ha vuelto políticamente incorrecto – y le atribuyeron desde un principio alma al ser humano, sin acabar de saber bien, bien, qué hacer con ella después de la muerte ni para qué la teníamos en vida.

En el ámbito del pragmatismo social, los ejemplos son legión y voy a dar sólo unos cuantos. Así, los sumerios tenían más conocimientos botánicos que médicos. Y conscientes de las carencias que esta deficiencia les generaba, intentaron paliarla con la práctica. Las personas que sanaban de una grave enfermedad se sentaban en la plaza y explicaban a quien quisiera oírlo los síntomas que habían tenido y el tratamiento seguido, conjuras y rezos incluidos, para curarse.

Pragmático era también el concepto del matrimonio. Lo del amor y el sexo era secundario en la institución; lo importante era que constituía una asociación total para afrontar la existencia. Consecuentemente, su tolerancia con las infidelidades era muy grande, sin llegar ni de lejos a la amoralidad general o la depravación. Pero no se crean que los sumerios fueran unos precursores de los hippies. Seguían siendo unos machistas a la antiquísima usanza y su palabra para esposa se traduciría hoy como “esclava venida de lejos…”.

Curiosamente, en esta peculiar moralidad sexual entraba también la homosexualidad y la prostitución sacra – uno de los muchos negocios del templo – que incluía tanto a hombres como mujeres. Pero en toda la literatura sumeria los personajes más ridiculizados y menospreciables son los cantantes sacros que dedicaban sus cuerdas vocales y el resto del cuerpo a los ídolos y a los creyentes que pagasen.

Quizá la plasmación más impresionante de este tocar con los pies en tierra a la hora de afrontar la vida se encuentra en el opus magnus de las letras sumerias, la epopeya de Gilgamesh. Todo el drama gira en torno a la desesperada búsqueda de la inmortalidad del héroe de la historia, el rey Gilgamesh. Y en el capítulo final, cuando Gilgamesh está a punto de alcanzar su meta- pero sin conseguirlo, se encuentra en los confines del mundo con una tabernera a la que le explica el empeño que le ha llevado hasta allí. Y ésta le dice: “… por qué no te dejas de perseguir quimeras y no vas a por la felicidad que está al alcance de todo el mundo: buscar una mujer y formar una familia…”

Y cómo soy el último sumerio, voy a decirles algo parecido: Gracias por su infinita paciencia y váyanse a ser felices con sus familias.

¡Muy buenas noches y gracias de nuevo!

Gilgamesh y Lamassu del palacio de Sargon II,  Khorsabad (Dur-Sharrukin), 713-706 a. C. en el Museo de Louvre, Paris, Francia

Gilgamesh

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.