George Washinton

Talibani americani      Washington, Diana Negre

După 18 ani de război în Afganistan, SUA par a se afla departe de a obține o victorie militară sau ideologică asupra talibanilor, în schimb, ideile acestui grup de radicali islamici par a se strecura în viața politică americană.

Nu e vorba, aici, spre deosebire de Afganistan, de motive religioase, ci de o intoleranță politică crescândă, care a trecut de la refuzul de a dialoga, la atacuri împotriva patrimoniul artistic al țării.

Talibanii au distrus statui ale lui Buda în Afghanistan, iar radicalii Statului Islamic au distrus vechiul oraș Nimrud din Siria,  Khorsabad sau muzeele din Mosul, Irak. Lumea le-a urmărit îngrozită faptele. În SUA n-au fost eliminate, e adevărat, toate monumentele, desigur, mult mai recente, dar în realitatea americană găsim unele asemănări.

Monumentele americane nu au fost victimele vreunei credințe religioase, ci ale unor activiști politici americani ale căror dezacorduri cu situația politică, actuală sau anterioară, îi face să elimine sau să distrugă opere de artă, care reprezintă concepte cu care aceștia nu sunt de acord.

Este vorba despre un proces lent, dar, crescător. Acum câțiva ani, au început prin a înlătura statuile unor personaje istorice, ale căror acțiuni, admirate la vremea lor, nu se mai potrivesc cu ideile moderne.

Primele ținte au fost cei care au pierdut Războiul de Secesiune, deoarece liderii lor sunt percepuți azi ca rasiști și apărători ai sclaviei. Statuile unor personaje ca generalul Lee, comandantul forțelor din Sud în timpul acelui război, sau cea a altui general, Stonewall Jackson, au fost primele care au dispărut. Au urmat cele ale sudistului Jefferson Davis, președinte ale Statelor din Sud.

Statuia generalului  Robert Lee

În majoritatea cazurilor, aceste statui au fost duse în niște magazii, unde zac uitate, sau în muzee care prezintă istoria țării. Și sunt din ce în ce mai puțin singure, deoarece, în prezent sunt aduse și statui ale unor soldați sudiști necunoscuți, considerați acum rasiști.

Mișcarea a luat amploare și a trecut la distrugerea unor opere de artă, a căror valoare istorică sau artistică e legată de revendicările unor grupuri care încearcă să îndrepte niște greșeli făcute în trecut.

Ultima inițiativă a venit din San Francisco, unde, o școală a hotărât să scoată niște picturi murale, considerate jignitoare pentru negri sau amer-indieni. Li se pare inacceptabil ca, în aceste picturi, să fie reprezentați membrii ai acestor minorități alături de președintele Washington, oricât ar semnala unii că autorul lor, un imigrant comunist ucrainean a fost adus în fața tribunalelor, acum un secol, din cauza simpatiilor sale politice, și care vroia să evidențieze tocmai importanța acestor grupuri minoritare pentru dezvoltarea țării.

Spre deosebire de statui, în acest caz, picturile murale vor dispărea, deoarece activiști vor, pur și simplu, să le acopere cu o zugrăveală.

Lista personajelor cenzurabile tot crește și se îndreaptă spre figuri ca Thomas Jefferson sau George Washington, nici mai mult nici mai puțin decât autorul Declarației de Independență și comandant al forțelor americane în lupta contra englezilor, devenit, ulterior, primul președinte al țării.

SUA nu au o istorie prea mare, comparată cu cea a țărilor europene sau asiatice, sau chiar cu cea a vecinilor americani colonizați de Spania, cu un secol și jumătate mai înainte.

Istoria lor scurtă, preamărită și repetată, a servit pentru a cultiva patriotismul care, la rându-i, a unificat o societate pestriță, și care a tot incorporat imigranți din toată lumea, cu diferite limbi, culturi și religii.

Însă, azi, dezbinarea este cuvântul de ordine al societății americane, fără să se poată desluși, pentru moment, dacă  divizarea se datorează absenței unei moșteniri acceptate de toți, sau dacă  tocmai această divizare a distrus bogăția a două secole și jumătate de istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Talibanes americanos Washington, Diana Negre

George Washinton

Después de 18 años de guerra en Afganistán, EEUU parece hoy tan lejos de conseguir una victoria militar como ideológica sobre los talibanes, mientras que las ideas de este grupo de radicales islámicos parecen implantarse en la vida política norteamericana.

No se trata aquí, a diferencia del Afganistán, de motivos religiosos, sino de una intolerancia política creciente que ha pasado de la negativa a dialogar a los ataques contra el patrimonio artístico del país.

Los talibanes destruyeron las imágenes de Buda en Afghanistán, mientras que los radicales del Estado Islámico acababan con la antigua ciudad de Nimrud en Siria, Khorsabad o los museos de Mosul en Irak. El mundo lo siguió con horror, pero la realidad aquí tiene alguna semejanza, excepto que los monumentos eliminados en Estados Unidos no siempre son destruídos, además de ser mucho más recientes.

Aquí, los monumentos no son víctimas de la fe religiosa, sino de activistas políticos norteamericanos cuyo desacuerdo con la situación política, actual o anterior, les lleva a eliminar o destruir obras de arte que representan conceptos con los que están en desacuerdo.

Se trata de un proceso paulatino, pero creciente. Desde hace un par de años, empezaron por retirar estatuas de personajes históricos cuyas acciones, admiradas en su momento, no encajan con las ideas modernas.

Los primeros objetivos fueron los perdedores de la Guerra de Secesión, cuyos líderes son vistos hoy como racistas y defensores de la esclavitud. Estatuas de personajes como el general Lee, comandante de las fuerzas del Sur durante esta guerra, o el también general Stonewall Jackson, fueron las primeras en desaparecer. Siguieron, luego, las de Jefferson Davis, presidente de los estados sureños.

Estatua al general Robert Lee

En la mayoría de los casos, estas estatuas fueron a almacenes, donde yacen olvidadas de todos, o bien a museos que recogen la historia del país. Han ganado mucha compañía, porque ahora han empezado a quitar también imágenes de soldados desconocidos sureños, considerados ahora todos como racistas.

El movimiento ha tomado mayor auge y ahora se ha extendido a la destrucción de obras de arte cuyo valor histórico o artístico queda supeditado a las reivindicaciones de grupos que tratan de corregir pasados entuertos.

La última iniciativa salió de San Francisco, donde una escuela ha decidido eliminar unas pinturas murales por considerarlas ofensivas para grupos minoritarios como negros o americanos de origen indio. Les parece inaceptable que estas pinturas representen a miembros de estas minorías junto al presidente Washington, por mucho que algunos señalen que su autor, un emigrante comunista ucraniano que fue llevado ante los tribunales hace un siglo por sus simpatías políticas, precisamente quería poner de relieve la importancia de estos grupos minoritarios en el desarrollo del país.

A diferencia de las estatuas, en este caso los murales están llamados a desaparecer porque los activistas simplemente quieren cubrirlos con pintura.

La lista de personajes censurables va creciendo y ya apunta a figuras como Thomas Jefferson o George Washington, nada menos que el autor de la Declaración de Independencia y el comandante de las fuerzas norteamericanas contra los ingleses, convertido después en el primer presidente del nuevo país.

Estados Unidos tiene una historia corta, y no solo comparada a la de los países europeos o asiáticos, sino incluso a sus vecinos hemisféricos colonizados por España, siglo y medio antes.

Su breve historia, ensalzada y repetida, ha servido para incitar el patriotismo que, a su vez, ha unificado a una sociedad dispar, que ha ido incorporando inmigrantes de todo el mundo, con diferentes idiomas, culturas y religiones.

Pero hoy, la desunión parece el lema de la sociedad norteamericana, sin que, de momento, se pueda adivinar si las divisiones se deben a la falta de una herencia comunmente aceptada, o si son estas divisiones las que han dado al traste con el breve acervo de sus dos siglos y medio de historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.