Archivos de etiqueta: Trump

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL/IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL

18 viernes Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

I 5

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL     Washington, Diana Negre

Recentul atac devastator asupra instalațiilor petroliere saudite este de necontestat, însă, nu se știe, nici acum, cine sunt autorii și nici cum au acționat. Cu toate acestea, toată lumea – cu excepția Teheranului și a aliaților săi, desigur – arată spre Iran ca adevăratul vinovat al agresiunii.

Probabil, în spatele operațiunii militare se află banii și geniul militar iranian, însă, pot exista alternative. Să amintim că primele informații vorbeau de un bombardament al yemeniților huti cu ajutorul unei escadrile de drone. Puțin mai târziu, au apărut știri care atribuiau distrugerea unui atac cu rachete de pe baze iraniene sau irakiene. Desigur, Washingtonul și Riadul arătau spre Iran ca fiind autorul atacului.

Aceasta, deoarece, din punct de vedere politic, marele dușman al celor două țări este Iranul ayatolahilor. Și deoarece precizia cu care s-a desfășurat operațiunea militară este mult peste știința și echipamentul militar al yemeniților huti. Chiar dacă atacul a fost executat cu drone de pe teritoriul yemenit, conducerea operațiunii trebuie că a fost în sarcina unor tehnicieni foarte bine pregătiți, tehnicieni care, în ziua de azi, nu luptă în rândurile yemeniților huti.

Dar, mai există o a treia posibilitate – sabotajul – despre care nu prea se vorbește, atât pentru că, dacă ar fi așa, ar arăta existența unei slăbiciuni politice  și a serviciilor de securitate saudite alarmante; mult mai alarmantă decât scăderea trecătoare a producției de petrol sau veșnicele insuccese militare din războiul împotriva yemeniților huti.

De fapt, Arabia Saudită se luptă cu o dizidență internă în constantă creștere, cu toate că familia regală cumpără literalmente adeziunea cetățenilor saudiți la o politică care s-ar putea numi pomană față de supușii ei. Familia regală Saud încă reușește să mențină, în felul acesta, o majoritate, dar, izbucniri violente de dizidență au tot existat, în ultimele decenii, de la atacul din timpul unui pelerinaj la Mecca, până la crearea grupului terorist Al Qaeda de către Bin Laden, cetățean saudit și membru al unei familii bogate, apropiată de Casa Regală Saud.

La toate acestea se adaugă faptul că 20% din populația țării este șiită, ramura Islamului învrăjbită de secole cu suniții, care domnesc în Arabia Saudită chiar de la formarea acestei țări, și care sunt tot atât de porniți împotriva șiiților ca restul lumii islamice.

Victimă colaterală a acestui atac asupra instalațiilor petroliere saudite este chiar Casa Albă. Criza a izbucnit tocmai într-un moment în care se întrevedea o posibilă apropiere între Teheran și Washington, și, în plus, plasează politica externă americană într-o situație foarte dificilă. Agresiunea a fost prea spectaculoasă și gravă pentru a o șterge cu câteva declarații teatrale de solidaritate neangajantă. Pe de altă parte, nu a fost destul de gravă pentru a întreprinde represalii militare de anvergură.

I 4

Însă, există ceva și mai rău: situația creată de acest atac cu drone sau rachete evidențiază una dintre marile contradicții ale președinției lui Donald Trump. Afirmațiile sale că este dur și intransigent nu s-au transformat niciodată (slavă Domnului!) în acțiuni războinice pe măsură. Acest lucru nu a avut vreun efect, până acum, asupra opiniei publice americane, deoarece niciuna dintre aceste contradicții nu a fost atât de gravă, încât să mobilizeze masele.

Dar, cu asemenea incidente – sau cum este sechestrarea unor petroliere în strâmtoarea Ormuz – încolțește în subconștientul maselor (și în mintea rivalilor politici din afara frontierelor americane) ideea că Trump se aseamănă tot mai mult cu câinele din zicala: latră, dar, nu mușcă… deloc.

I 8

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

               I 1

IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL       Washington, Diana Negre

El destructor ataque del pasado fin de semana contra las instalaciones petroleras saudíes es innegable, pero, no así su autoría, ni el modus operandi. Pese a ello, todo el mundo – salvo Teherán y sus aliados, claro – señala al Irán como auténtico culpable de la agresión.

Y si es probable que detrás de la operación militar esté el dinero y el genio militar iraní, no se puede descartar ninguna alternativa. Basta recordar que las primeras informaciones hablaban de un bombardeo de los hutís yemenitas mediante una escuadrilla de drones. Y poco después, surgieron noticias que atribuían el estropicio a un ataque con misiles desde bases iraníes o iraquíes. Naturalmente, Washington y Riad señalaron al Irán como autor.

I 3

Lo hicieron porque políticamente el gran enemigo de ambos es el Irán de los ayatolás. Y también porque la precisión de la operación militar con drones parece muy por encima del saber y equipamiento de los hutís. Incluso si el ataque fue llevado a cabo con drones desde territorio yemenita, la dirección de la operación tuvo que estar a cargo de técnicos muy preparados, técnicos que, hoy por hoy, no militan en el bando hutí.

Pero, aún cabe una tercera opción – el sabotaje – de la que no se habla, tanto porque es la menos probable, como porque, de ser cierta, señalaría una debilidad política y policial saudita realmente alarmante; muchísimo más alarmante que la merma transitoria en la extracción de crudo o los reveses militares constantes en la guerra contra los hutís.

En realidad, Arabia Saudita lucha con una disidencia interna creciente, pese a que la casa real compra literalmente la adhesión de sus ciudadanos con una política que podría llamarse de sopa boba para con sus súbditos. Todavía mantienen así los Saud la adhesión de la mayoría, pero brotes violentos de disidencia no han faltado en los últimos decenios, desde el golpe de mano durante la peregrinación a la Meca o la creación del grupo terrorista de Al Qaeda por Bin Laden, ciudadano saudita y miembro de una acaudalada familia cercana a los Saud.

A todo esto, hay que añadir que el 20% de la población del país es chií, la rama del Islam enfrentada desde hace siglos a los sunitas, que gobiernan Arabia Saudita desde sus inicios y que están tan enfrentados a la rama chií como en el resto del mundo.

I 6

Víctima colateral de este ataque contra los yacimientos saudíes es nada menos que la Casa Blanca. Y es que no sólo surge la crisis en un momento en que se vislumbraba un eventual acercamiento entre Teherán y Washington, sino que pone a la política exterior estadounidense en un brete. La agresión es demasiado aparatosa y grave para liquidarla con unos cuantos aspavientos de solidaridad de boquilla. Y, por otro lado, no es lo suficientemente dañina para emprender unas represalias militares de envergadura.

I 7

Peor aún: la situación creada por este ataque con drones o misiles evidencia una de las grandes contradicciones de la presidencia de Donald Trump. Sus alardes de dureza e intransigencia no se han reflejado nunca (gracias a Dios) en unas acciones bélicas equivalentes. Esto no ha impactado, hasta ahora, en la opinión pública estadounidense, porque ninguna de estas contradicciones ha sido tan grave como para movilizar a las masas.

Pero, con incidentes como éste – o el secuestro de petroleros en el Estrecho de Ormuz – va cristalizando en el subconsciente de las masas (y la mente de los rivales políticos de allende las fronteras estadounidenses) que Trump se parece cada vez más al can del refrán: ladrador, pero nada mordedor.

I 9

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

PRUDENȚĂ ȘI BRAVADE/PRUDENCIA Y BRAVATAS

13 domingo Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

I 1PRUDENȚĂ ȘI BRAVADE    Diana Negre, Washington

Criza actuală din Arabia Saudită revelează faptul că, atunci când se pune serios vreo problemă, politica externă a președintelui Trump infirmă atât ceea ce scrie presa progresistă, cât și bravadele și fanfaronadele președintelui. Căci, cu toate desfășurările militare și amenințările apocaliptice declanșate de atacul asupra celui mai mare complex petrolier saudit, până acum, nici SUA și nici Arabia Sudită nu au recurs la represalii militare.

I 3

Există mai multe explicații. Prima dintre ele este că, după toate prăbușirile americane în războaiele din Vietnam și Afganistan, și după ceea ce au pățit în operația punitivă din Somalia și judecând după fragila pace irakiană, Casa Albă și Pentagonul au sfârșit prin a accepta că niciun război nu se poate câștiga, fără o participare masivă a infanteriei. Ori, la ora actuală, SUA nu au în Orientul Mijlociu niciun contingent de infanterie suficient de mare pentru a putea ocupa o țară întreagă.

I 4

Cea de a doua lecție, învățată în războiul dus împotriva Vietcongului, este că niciun război nu se poate câștiga fără  sprijinul necondiționat al populației din SUA. Ori, încăpățânarea cu care jumătate din populația americană respinge toate și fiecare din măsurile pe care le ia Trump arată clar că un război sângeros dus departe de țară, care nu apără interesele directe ale SUA, nu ar avea aprobarea din partea întregii Republici.

Însă, în mod sigur, cea de a treia rațiune este cea care a oprit pornirile beliciste. Și anume, faptul că sancțiunile economice impuse de Washington Iranului au afectat această țară a ayatolahilor aproape tot atât cât o mare invazie militară. În plus, acest gen de represalii este eficient fără să stârnească opinia publică mondială și nici opoziția democrată din Senat și din Camera Reprezentanților.

Pe de altă parte, Trump a învățat din multele nereușite pe care i le aduce felul său de a face politică – și ia în considerare impactul pe care l-ar avea asupra electoratului său, dar și folosul de pe urma succeselor reale pe care le-a avut până acum – astfel încât, pentru galeria sprijinitorilor săi menține zarva și fanfaronadele, însă, în politica sa, adoptă numai acele măsuri de care este convins că vor avea succes.

Ori, cu sancțiunile economice pe cale le-a aplicat Teheranului înainte de atacul asupra instalațiilor petroliere saudite – mai mici decât cele pe care le impune acum – a cules rezultate mult mai bune decât cu toată zarva războinică pe care a făcut-o în timpul întregului său mandat prezidențial.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

PRUDENCIA Y BRAVATAS      Diana Negre, Washington

I 2

La actual crisis saudita revela que, a la hora de la verdad, la política exterior del presidente Trump desmiente tanto a la prensa progresista del país, como a las bravatas y grandilocuencia del propio presidente. Y es que, a pesar de todos los despliegues militaristas y las amenazas apocalípticas que generó el ataque contra el mayor complejo petrolero saudita, hasta la fecha, ni los EE. UU., ni su aliado saudita han recurrido a las represalias militares.

Para ello existen muchas razones. La primera de todas es que después de los descalabros estadunidenses en las guerras del Vietnam y Afganistán, del casi ridículo cosechado en la operación de castigo en Somalia y la frágil paz iraquí, la Casa Blanca y el Pentágono han terminado por aceptar la evidencia de que no se puede ganar ninguna guerra, sin una implicación masiva de la infantería. Y, hoy en día, los EE. UU. no tienen en el Oriente Medio ningún contingente de infantería lo suficientemente grande como para llevar a cabo la ocupación de una nación.

La segunda lección, aprendida en la guerra contra el Vietcong, es que tampoco se puede ganar ninguna guerra sin el respaldo incondicional de la propia población. Y dado el empecinamiento con que medio país rechaza todas y cada una de las medidas de Trump, es evidente que una guerra lejana y sangrienta, que no defienda intereses directos de los EEUU, no tendría el beneplácito de toda la República.

Pero, seguramente es la tercera razón la que ha frenado las ínfulas belicistas. Y es que la política de sanciones económicas impuesta por Washington al Irán de los ayatolás ha dañado a éste casi tanto como una gran agresión militar. Este tipo de represalias tiene, además, el valor añadido de ser eficiente, sin sublevar la opinión pública mundial, ni tampoco la de la oposición demócrata en el Senado y la Cámara de Representantes.

I 5

Por otro lado, Trump ha aprendido de los muchos sinsabores que le causa su forma de hacer política – atendiendo tanto el presunto impacto sobre su electorado, como la explotación los éxitos reales que ha tenido hasta ahora – y actualmente mantiene para la galería los aspavientos y las bravuconadas, pero, adopta, en la política, solamente aquellas medidas de las que está convencido que tendrán éxito.

Y con las sanciones económicas impuestas a Teherán, ya antes del ataque a la base petrolera saudita, – menores que las que acaba de imponer ahora – ha cosechado muchos más beneficios que con toda la algarabía belicista de que ha hecho gala durante toda su presidencia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

HONG KONG, PROBLEMĂ ÎMPĂRTĂȘITĂ/HONG KONG, PROBLEMA COMPARTIDO

27 martes Ago 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

T 2

HONG KONG, PROBLEMĂ ÎMPĂRTĂȘITĂ        Washington, Diana Negre

Hong Kong aparține Chinei, nimeni nu pune la îndoială acest lucru, cu excepția unei mari părți a… locuitorilor acestei foste colonii britanice. Însă, faptul că criza din Hong Kong nu este numai o problemă exclusiv a Chinei, ci și a SUA, îi uluiește doar pe observatorii superficiali.

Aceștia sunt uimiți pe bună dreptate, deoarece, față de tulburările de acolo, care durează de ceva vreme, președintele Trump proclamă, sus și tare, că e vorba de o problema internă a Chinei, și că, deasemenea, conducătorul cel mare de la Beijing – Xi Jinping – este  „… un mare om de Stat… care, în mod sigur, va rezolva problema…”.

T 5

Conducătorii Partidului Democrat din SUA nu sunt uimiți deloc, lasă însă să se întrevadă că sunt nemulțumiți de faptul că președintele nu se amestecă în această criză și nu condamnă China, nu se implică în găsirea unei soluții pentru acest conflict străin și depărtat.

Totuși, democrații sunt, în ziua de azi, în opoziție și consideră că orice criză e bună pentru a-l coroda pe rival. Și, dacă criza nu-i americană și rezolvarea ei se află dincolo de posibilitățile și responsabilitățile Casei Albe, nu prea le pasă; important este să câștige viitoarele alegeri prezidențiale.

În realitate, China este un nod în gât pentru Trump, cu sau fără criza din Hong Kong. Căci Beijingul post-stalinist a făcut să apară o Chină cu un comerț gigantic, care schimbă regulile economiei mondiale … și nu tocmai pe placul și pe gustul SUA. Îi vine foarte greu, este puțin rentabil pentru America să conviețuiască cu China, dar, nici fără ea nu-i este ușor.

Trump a încercat, în felul său, să reașeze relațiile comerciale cu această țară, adică brusc și smucit. Atât de brusc și de smucit că, de mai multă vreme, se vorbește de un război comercial între acești doi coloși. La urma urmelor, însă, Trump – și odată cu el, toată lumea financiară americană – a constatat că globalizarea politico-economică este, în prezent, atât de încurcată, încât nu se poate să nu ții seamă de ea.

Amânarea bruscă (în loc de septembrie, pentru o dată care să fie după Crăciun) a măririi taxelor vamale americane asupra bunurilor de consum care provin din China ilustrează admirabil acest lucru. această interdependență. Trump a luat această hotărâre în urma unei somații sau amenințări nu din partea Beijingului, ci din partea comercianților americani. Asta pentru că, sporirea taxelor vamale ar fi afectat nu numai respectivele întreprinderi din China (majoritatea depind de Stat), ci și pe cele din SUA, unde ar fi declanșat o creștere a prețurilor și unde ar fi ruinat afacerile de Crăciun ale unui număr foarte mare de comercianți, ca să nu mai vorbim și de bugetele marii mase a consumatorilor finali.

Desigur, consilierilor prezidențiali le-a scăpat această interdependență comercială, atunci când i-au recomandat (sau i-au tolerat) lui Trump o politică de reașezări bruște cu China. Și acum Trump, confruntat cu neașteptatele – pentru el – plângeri ale comercianților naționali, caută o ieșire din situația dificilă „…nici cu tine, nici fără tine…”

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

T 1

HONG KONG, PROBLEMA COMPARTIDO    Washington, Diana Negre

Que Hong Kong sea chino no lo pone en duda más que gran parte de los habitantes de la ex colonia británica. Pero, que la crisis de Hong Kong no sea exclusivamente china, sino también estadounidense, solo sorprende a los observadores superficiales.

Estos se sorprenden de buena fe de que, ante los prolongados disturbios de allá, el presidente Trump grite a los cuatro vientos que se trata de un problema interno chino y que el máximo líder de Pekín – Xi Jinping – es “… un gran hombre de Estado… que, a buen seguro, arreglará el problema…”.

T 3

Y los dirigentes del Partido Demócrata estadounidense no se sorprenden, pero, hacen ver que sí y que se indignan de que el presidente no se inmiscuya en la crisis y no condene a China y se implique en hallar a una solución al conflicto ajeno y lejano.

Pero, los demócratas son, hoy por hoy, la oposición y consideran que cualquier crisis es buena para desgastar a su rival. Y si la crisis no es americana y su solución se sale de las posibilidades y responsabilidades de la Casa Blanca, no les importa; lo que importa es ganar las próximas presidenciales.

En realidad, China es un mal trago para Trump, con o sin crisis de Hong Kong. Porque el Pekín post estalinista  ha hecho surgir una China comercialmente gigantesca, que está cambiando las reglas de la economía internacional… y no precisamente a gusto y conveniencia de los EE.UU. En primer lugar, porque convivir con ella es poco rentable para ellos, pero, sin ella, tampoco pueden vivir a gusto.

El reajuste de las relaciones comerciales lo ha buscado Trump a su manera, basta y brusca. Tan brusca y basta que hace tiempo que se viene hablando de una guerra comercial entre los dos colosos. Pero, a la hora de la verdad, Trump – y con él, todo el mundo financiero estadounidense – se ha encontrado con que la globalización político-económica del mundo es, actualmente, tan intrincada que la guerra, aunque sea comercial, es mucho peor que la situación actual.

El súbito aplazamiento (de septiembre a pasadas las próximas Navidades) de la subida de los aranceles estadounidense sobre los bienes de consumo chinos ilustran esta interdependencia maravillosamente. Trump no decidió el aplazamiento a instancias o amenazas de Pekín, sino de los comerciantes estadounidenses. Porque el incremento del gravamen habría perjudicado en China a las respectivas industrias (en su mayoría, dependientes del Estado), pero, en los EE.UU., habría causado una elevación de los precios y arruinado el negocio navideño de infinidad de comerciantes, para no hablar de las finanzas domésticas de la masa de consumidores finales.

Evidentemente, los asesores presidenciales pasaron por alto esta interdependencia comercial cuando recomendaron (o toleraron) a Trump una política de reajustes a la brava con China. Y ahora, confrontado con las – para él, inesperadas – quejas de los comerciantes nacionales, Trump está buscándole una salida a aquello de“… ni contigo, ni sin ti…”

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

BALTIMORE: NEGRU PRECUM CRIMA/BALTIMORE: NEGRO COMO EL CRIMEN

13 martes Ago 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

T 1Cummings și Trump

BALTIMORE: NEGRU PRECUM CRIMA         Washington, Diana Negre

Baltimore cel mai mare oraș din statul Maryland, cândva unul dintre cele mai populate din țară și unul dintre principalele porturi americane, s-a văzut catapultat pe prima pagină a ziarelor și a televiziunilor, datorită ultimelor diatribe ale președintelui Trump împotriva unuia dintre congresmenii săi… și împotriva mulțimii de șobolani care trăisec în acest oraș.

Cu toate că lovitura lui Trump împotriva congresmanului Elijah Cummings, care reprezintă zonele cele mai sărace și cu cea mai mare delincvență din oraș, nu are nimic de a face cu situația din Baltimore, are, în schimb, foarte mult cu luptele politice de la Washington, după ce înfruntarea dintre acești doi oameni politici a dezlănțuit, din nou, atacurile obișnuite împotriva lui Trump, acuzat de rasism… și a stârnit furia twittuitoare a președintelui.

T 4Elijah Cummings

T 8

Și desigur, criticile lui Trump sunt îndreptate împotriva unui cogresman negru și împotriva zonelor negre pe care acesta le reprezintă. Conținutul criticilor sale pare a fi, însă, copiat după declarațiile pe care însuși Cummings le-a făcut cu ani în urmă, când a prezentat lamentabila situație din zonele sărace ale orașului Baltimore și a cerut ajutorul Congresului.

Situația este într-adevăr lamentabilă: cu o populație ușor peste 600.000 de locuitori și fiind unul dintre pricipalele porturi de containere de pe coasta atlantică a Americii de Nord, în ziua de azi, este un oraș în declin material și moral. Zonele părăsite  – în vremurile sale bune Baltimore avea un milion de locuitori- au devenit centre ale violenței și ale traficului de droguri.

Trump și Cummings s-au înfruntat recent din cauza atacurilor congresmanului la adresa președintelui, pe care îl vrea judecat după procedeul „impeachment”-ului, căci îl acuză, împreună cu alți democrați, de cârdășie cu Rusia pentru câștigarea alegerilor din 2016.

Cu toate că Trump nu are insomnii din cauza amenințării cu „impeachment”-ul, procedeu care s-ar accepta doar dacă ar vota împotriva sa majoritatea din propriul său partid republican, cel care, în prezent, controlează Senatul (pentru ca moțiunea să treacă e nevoie de o majoritate de două treimi și probabil republicanii vor continua să controleze Camera Superioară și în viitoarea legislatură), președintele este un om căruia îi sare ușor țandăra și nu tolerează niciun fel de critică, așa că l-a atacat pe Cumming, folosindu-se de situația existentă în Baltimore.

În orice caz, dincolo de motivațiile politice, sigur este că, cu toate problemele sale, Baltimore n-a fost decât sporadic subiectul unor știri despre fapte violente izolate. Nici nu s-ar fi vorbit despre acest oraș dincolo de marginile statului Maryland, căruia îi aparține, dacă n-ar fi fost furioasele diatribe ale președintelui Trump împotriva orașului Baltimore, împotriva primarului său și împotriva șobolanilor săi.

În esență, criticile lui Trump la adresa orașului și a locuitorilor săi, cu toate că sunt justificate de statisticile poliției și de zadarnicele eforturi municipale  de a controla populația de rozătoare, satisfac rasismul primitiv al alegătorilor săi. Acest sector este cel mai puțin pregătit din punct de vedere cultural și cel mai dispus la un rasism primitiv, adept necondiționat al președintelui.

Rațiunile concrete ale atacurilor pe Twitter ale lui Trump contează acum mai puțin, însă mesajul lor este interpretat de mijloacele de informare și de mulțimea de critici ai Partidului Democrat ca o dovadă de rasism. Căci, Baltimore, este unul dintre orașele cele mai „negre” din țară (65% din locuitori). Iar în zona reprezentată de congresmanul Cummings, sunt și mai mulți negri, peste 80%, mult peste procentajul unor orașe din statul Alabama, statul cu cel mai mare număr de afro-americani din SUA.

În același timp, ocupă un loc de vârf în privința criminalității (locul trei în privința numărului de omoruri),de trei ori mai multe decât în New York, oraș care are o populație de 14 ori mai mare decât Baltimore.Anul trecut, au fost omorâte 350 de persoane, iar, în primele șapte luni ale acestui an, numărul asasinatelor se ridică deja la 200.

T 2

Delincvența din Baltimore – ca din oricare alt oraș din lume – își are rădăcinile în mizerie. Automatizarea portului a desființat multe locuri de muncă, șomajul și salariile mici reduc școlarizarea, iar aceasta, la rândul ei, face ca lumea să fie mai predispusă la violența lipsită de sens și la inactivitate. De aceasta din urmă profită șobolanii, care, în ziua de azi, sunt o adevărată plagă… și un pretext facil pentru criticile lui Trump !

După cum se știe, în ură și în dragoste reciprocitatea e lege. Astfel, Trump nu a fost niciodată iubit în acest oraș (la alegerile prezidențiale din 2016 Hillary Clinton a obținut, în Baltimore, 60% din voturi) și respingerea este atât de mare, încât, cu toate că guvernatorul din Maryland–Larry Hogan–este republican, este unul dintre republicanii moderați și un anti-Trump cu încăpățânare.

Pentru a câștiga viitoarele alegeri prezidențiale, Trump va trebui să se impună în statele „nehotărâte“ (Florida, Pennsylvania, Ohio și Wisconsin), unde, în prezent, pot să câștige republicanii, și, tot atât de bine, și democrații. Cu toate că în Maryland nu are deloc șanse, comentariile sale referitoare la situația din acest stat îi pot atrage pe alegătorii din alte locuri, crescând, astfel, numărul adepților săi.

Numărul acestora a tot crescut: datorită îmbunătățirii situației economice s-a redus șomajul, mai ales printre cei cu venituri mici, însă funcționează și argumentele simpliste care apelează la sentimente viscerale. Baltimore, la fel ca atâtea orașe sărăcite și cu delincvență în creștere, este un fief democrat, de mai mult de o jumătate de secol și servește ca exemplu conservatorilor pentru a demonstra ce viitor trist îi așteaptă cu un guvern progresist.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

BALTIMORE: NEGRO COMO EL CRIMEN           Washington, Diana Negre

T 7Cummings y Trump

Baltimore la mayor ciudad del Estado de Maryland, otrora una de las más pobladas del país y sede de uno de los principales puertos norteamericanos, se ha visto catapultada a las portadas de diarios y televisiones, tras las últimas diatribas del presidente Trump contra uno de sus congresistas…y sus muchas ratas.

Aunque el choque de Trump contra el congresista Elijah Cummings, que representa las zonas más pobres y con mayor delincuencia de la ciudad tiene poco que ver con la situación en Baltimore y mucho con las luchas políticas de Washington, el enfrentamiento entre ambos políticos ha desencadenado de nuevo los ataques habituales contra Trump, a quien acusan de racismo…y ha desencadenado la furia twiteadora del presidente.

Y ciertamente, las críticas de Trump se dirigen a un congresista negro y a las zonas también negras que éste representa. Pero, el contenido de sus críticas parece calcado de las declaraciones que el propio Cummings hizo años atrás, cuando presentó la lamentable situación de las zonas pobres de Baltimore y pidió ayuda en el Congreso.

T 6

T 5Elijah Cummings

La situación es realmente lamentable: con una población ligeramente superior a los 600.00 habitantes y uno de los principales puertos de contenedores de la costa atlántica de América del Norte es hoy en día una urbe en declive material y moral. Las zonas abandonadas -en su mejor momento Baltimore rondaba el millón de habitantes- son centros de violencia y narcotráfico.

Trump y Cummings se enfrentaron recientemente a causa de los ataques del congresista al presidente, a quien quiere enjuiciar con el procedimiento de “impeachment”, pues le acusa, junto con otros demócratas, de contubernio con Rusia para ganar las elecciones de 2016.

Aunque Trump no tiene que perder el sueño por la amenaza del “impeachment”, toda vez que tan solo se aceptaría si tuviera en contra de él a la mayoría de su propio partido republicano que hoy en día controla al Senado (para que la moción prospere es necesaria una mayoría de dos tercios y probablemente los republicano seguirán controlando la Cámara Alta también en   la próxima legislatura), el presidente es un hombre de genio pronto y tolerancia nula ante cualquier crítica y arremetió contra Cumming aprovechando la situación de Baltimore.

En cualquier caso, al margen de las motivaciones políticas, lo cierto es que, a pesar de todos sus problemas, Baltimore tan solo ha estado esporádicamente en las noticias por actos violentos aislados. Seguramente apenas se hablaría de ella más allá del estado de Maryland al que pertenece, si no fuera por las iracundas diatribas del presidente Trump contra Baltimore, su alcalde y sus ratas.

Porque, en esencia, las críticas de Trump a la ciudad y sus habitantes,  aunque estén justificadas por las estadísticas policiales y por los esfuerzos municipales fallidos por controlar su población de roedores, satisfacen el racismo primitivo de parte de sus electores. Ese sector es el menos preparado culturalmente y más dispuesto a un racismo primitivo y seguidor incondicional del presidente.

Las razones concretas de las arremetidas twitteras de Trump son ya lo de menos, pero su mensaje lo interpretan los medios informativos y sus muchos críticos del Partido Demócrata como una prueba de racismo. Y es porque Baltimore, con un 65% de residentes negros, es una de las ciudades más “negras” del país. Y todavía lo es más en la zona representada por el congresista Cummings, donde los negros superan el 80%, incluso por encima de los índices de ciudades en el estado de Alabama, el Estado de mayor porcentaje afroamericano de los EEUU.

Al mismo tiempo, es también es una ciudad puntera en criminalidad (la tercera en número de delitos capitales), con 3 veces más asesinatos que Nueva York, a pesar de que el censo neoyorquino es 14 veces mayor que el de Baltimore. El año pasado, murieron asesinadas casi 350 personas y, en los primeros siete meses de este año, el número de asesinatos ronda ya los 200.

T 3

La delincuencia de Baltimore – como la de cualquier otro lugar del mundo – tiene como caldo de cultivo la miseria. La automatización del puerto ha destruido muchísimos puestos de trabajo, el paro y los sueldos bajos reducen la escolaridad y ésta, a su vez, vuelve a la gente más proclive a la violencia sin sentido y a la vagancia. De esta última se han beneficiado las ratas urbanas que constituyen hoy en día una auténtica plaga… ¡ y un pretexto fácil a las críticas de Trump !

Sobra decir que en odios y amores la reciprocidad es ley. Y así, a Trump no le han querido nunca en esta ciudad (en las presidenciales del 2016 Hillary Clinton obtuvo en Baltimore el 60% de los votos) y el repudio es tal que, si bien el gobernador de Maryland – Larry Hogan – es republicano, es uno de los republicanos moderados y empecinadamente anti-Trump.

Para ganar las próximas presidenciales Trump ha de imponerse en los Estados “indecisos“ (Florida, Pennsylvania, Ohio y Wisconsin), donde, hoy por hoy, tanto pueden ganar los republicanos, como los demócratas. Aunque en Maryland tiene posibilidades casi nulas, sus comentarios a la situación allí pueden beneficiarle entre los electores de otros lugares y ampliar así el número de sus seguidores.

Y éstos han ido a más, en parte por la mejora de la economía que ha reducido el desempleo especialmente entre gente de pocos ingresos, pero tampoco le van mal los argumentos simplistas que apelan a sentimientos viscerales: Baltimore, como tantas ciudades de riqueza menguante y delincuencia creciente, es un feudo demócrata, desde hace más de medio siglo, y sirve de ejemplo a los conservadores para demostrar el triste futuro que les esperaría con un gobierno progresista.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

 

SUA: O SOCIETATE FOARTE APRIGĂ/EE.UU: UNA SOCIEDAD DE ARMAS TOMAR

13 martes Ago 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

S 7

SUA: O SOCIETATE FOARTE APRIGĂ        Washington, Diana Negre

Dacă ar fi să dăm crezare Partidului Democrat american, socialiștilor europeni sau ayatolah-ilor iranieni (printre alții), toate uciderile și nelegiuirile rasiste din SUA au loc din vina președintelui Donald Trump.

Dacă privim, totuși, istoria Statelor Unite ale Americii, vom vedea că, mai degrabă, e invers, adică realitatea societății americane este cea care a dus la alegerea lui Donald Trump.

S 10

Violența societății americane este, în mare măsură, o consecință obligatorie a devenirii acestei țări, deoarece, de când există SUA ca țară (de la războiul de independență 1775/1783, încoace), un sfert din acest răstimp, americanii s-au războit cu alții și cu ei înșiși. Și nu numai a patra parte din istoria lor trăgând unii în alții, dar și masacrând, mai mult sau mai puțin sistematic, indigenii, practic, din momentul în care au colonizat continentul, adică de la venirea primilor britanici în America.

Cu o astfel de istorie, este aproape imposibil ca societatea americană de azi să nu păstreze o puternică dorință de violență, la nivel personal sau național.

S 3

Dar, să ne înțelegem: toate țările din lume – cu excepția celor minuscule, cum ar fi, de pildă, Lichtenstein – au un trecut sângeros; nimeni nu poate arunca primul piatra, în această privință. Iar, țările din Africa, Asia și Europa au o istorie mult mai îndelungată decât cea a SUA, și, prin urmare, relatările despre ucideri, nelegiuiri și nedreptăți par a fi – doar par a fi – mai diluate. Cu circumstanța agravantă că, în Europa și Orientul Mijlociu, spațiul întinderilor lor geografice este mult mai mic decât cel al americanilor – și o societate compactă și densă sfârșește,întotdeauna, prin a controla și a instituționaliza violența. Dacă nu ar face-o, s-ar distruge pe ea însăși, în decursul a câtorva generații.

În schimb, chiar și azi, SUA sunt o țară cum este șvaițerul, cu multe găuri: câteva mari concentrări urbane și mari teritorii aproape nelocuite, cum este statul Montana, cu doi locuitori și jumătate pe km2. Izolarea și lipsa de presiune demografică este un excelent mediu pentru rătăciri mentale, proliferarea instinctelor primare și, mai ales, de neputință a societății în fața nelegiuirilor unor cetățeni care nu prea se pricep la legi și aranjamente morale, dar care, în schimb, se pricep foarte bine la arme, cârlige de pescuit și la orientarea prin vastele preerii ale continentului.

S 1

Prima soluție care îi trece prin minte oricui din țară sau din afară este să interzică accesul populației la armele de foc, foarte răspândite de altfel. Dar, această măsură ar putea avea un efect contrar: populația are atâtea arme, încât, nu ar fi o măsură eficientă, deoarece delincvenții nu s-ar supune legii, iar restul populației ar rămâne fără apărare în fața posibilelor atacuri ale hoților, asasinilor și ale dezechilibraților mintali din marile preerii.

S 5

Iar, apărarea este necesară: în zonele rurale, e inutil să chemi poliția, deoarece vine cu mare întârziere. Multe familii își organizează propria lor apărare urmând cursuri de auto-apărare, alarme asurzitoare și cu câte un pistol pe fiecare noptieră. Perechile de căsătoriți au, de obicei, câte un pistol de ambele părți ale patului.

Distribuția armelor este foarte inegală: sunt suficiente pentru 88% dintre americani, cu toate că, în realitate, doar 30% posedă arme. Pasionatul are de obicei 3 arme, iar procentajul familiilor înarmate este de 44%. Principala justificare invocată (66%) este auto-apărarea.

S 4

Văzută din acest unghi, în problema violenței din SUA, presupusa răutate politică a lui Trump se năruie enorm, pentru a lăsa locul unui rău care ne caracterizează și care a fost denunțat într-o carte religioasă foarte veche a omenirii: Rig Veda, în care se spune: „…cel mai mare păcat care se poate face este acela de a fi stupid…”.

Stupiditatea nu este o trăsătură exclusivă a americanilor, însă, toate luate împreună: istoria, izolarea personală, forța politică a Asociației Națională a Carabinei care influențează campaniile electorale prin donațiile sale, și ușurința cu care se pot cumpăra arme de foc, protejată de Constituție și sprijinită în mod repetat de Tribunalul Suprem, fac ca acest păcat să devină o stupiditate pe cât de nemărginită, pe atât de nerezolvat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 9

EE.UU: UNA SOCIEDAD DE ARMAS TOMAR        Washington Diana Negre

S 8

De creer al Partido Demócrata estadounidense, a los socialistas europeos o a los ayatolás iraníes (entre otros), todas las matanzas y atropellos racistas de los EE.UU. son culpa del Presidente Donald Trump.

Pero, si uno mira la historia de los Estados Unidos, creerá más bien que es al revés, que es la realidad de esta sociedad norteamericana la que ha llevado a la elección de Donald Trump.

S 11

La violencia de la sociedad estadounidense es, en buena medida, una consecuencia obligada del devenir de este país, porque, desde que los EE.UU. existen como nación (guerra de independencia 1775/1783), la cuarta parte de todo este tiempo se lo han pasado guerreando contra otros y contra sí mismos. Y no sólo se ha pasado el país la cuarta parte de su historia pegando tiros, sino que la matanza, más o menos sistemática de indígenas, comenzó prácticamente con la colonización del Continente, desde la llegada de los primeros británicos a América.

Con una historia así, es casi imposible que la sociedad estadounidense de hoy en día no tenga una fuerte querencia hacía la violencia, sea esta personal o nacional.

Pero, entendámonos: Todos los países del mundo – salvo los minúsculos, como p. ej. Lichtenstein – tienen su historial sangrante; nadie puede tirar la primera piedra por este concepto. Pero, las naciones de África, Asia y Europa tienen una historia muchísimo más larga que la norteamericana y por tanto los relatos de matanzas, atropellos e injusticia parecen – sólo lo parecen– más diluidos. Con el agravante de que, en Europa y el Oriente Medio, los espacios de sus geografías estatales han sido siempre infinitamente menores que los norteamericanos -y una sociedad compacta y densa, termina siempre por controlar e institucionalizar la violencia. Si no lo hiciera, se destruiría a sí misma, en muy pocas generaciones.

En cambio, aún hoy, los Estados Unidos son una nación como el queso Emmenthal, ese de los muchos y grandes agujeros: unas cuantas grandes concentraciones urbanas y unos vastos territorios casi despoblados, como el Estado de Montana, que tiene dos habitantes y medio por km2. Y el aislamiento y la falta de presión demográfica es un excelente caldo de cultivo para los disparates mentales, la proliferación de instintos primarios y, sobre todo, de impotencia de la sociedad para atajar los desmanes de unos ciudadanos que entienden poco de leyes y componendas morales, pero, mucho de escopetas, anzuelos y orientación en las vastas praderas.

S 2

La primera solución que se le ocurre a la gente de fuera y dentro del país es prohibir el acceso de la población a las armas de fuego, pero, hoy en día, podría ser contraproducente: hay tantas armas distribuídas entre la población, que prohibirlas probablemente no resultaría muy efectivo, porque los delincuentes no cumplirían con la ley y dejarían al resto de la población indefensa ante posibles ataques de ladrones, asesinos y los desequilibrados mentales que campan por las vastas praderas.

Y la defensa es necesaria: en las zonas rurales, es inútil llamar a la policía, porque tarda demasiado en en llegar. Muchas familias organizan su propia defensa, a base de cursos de protección personal, alarmas ensordecedoras y una pistola en cada mesilla de noche. Los matrimonios tienen frecuentemente una a cada lado de la cama.

La distribución de las armas es muy desigual: hay suficientes para el 88% de los norteamericanos, aunque en realidad tan sólo las tiene aproximadamente un 30%, pues la distribución es muy desigual. El aficionado a las armas tiene aproximadamente 3 y el porcentaje de hogares armados es del 44%. Su principal argumento (66%) es defensa personal.

Visto así el problema de la violencia en los EE. UU., la presunta malignidad política de Trump se desvanece enormemente para cederle la primacía a un mal muy nuestro y que ya fue denunciado en uno de los libros religiosos más antiguos de la Humanidad, el Rig Veda, que dice: “…el mayor pecado que se puede cometer es ser estúpido…”.

La estupidez no es exclusiva norteamericana, pero la combinación de su historia, el aislamiento personal, la fuerza política de la Asociación Nacional del Rifle que influye en las campañas electorales con sus donaciones, además de la disponsibilidad de armas de fuego, amparada en la constitución y respaldada repetidamente por el Tribunal Supremo, convierte a semejante pecado en una estupidez tan infinita, como insoluble.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU/VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

L 4

SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU  Washington, Diana Negre

„Să facem America mare din nou” a fost lozinca electorală care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și se pare că acum America nu-i mai este de ajuns, așa că își îndreaptă privirea spre Lună.

E una dintre ambițiile lui Donald Trump, cu toate că, până acum, nu s-a vorbit prea  mult despre aceste proiecte care sunt pe aceeași linie cu felul lui de a vedea lucrurile: noua explorare a Lunii nu va fi o chestiune doar a statului, ci un proiect mixt al unor instituții publice și al unor întreprinderi private.

Este ceva ce se încadrează în tradițiile SUA și, desigur, în mentalitatea unui președinte-întreprinzător cum este Trump, care, spre deosebire de alți politicieni, nu vine din administrația publică, nici din vreo funcție politică, ci din lumea afacerilor.

Întoarcerea pe Lună pe care o patronează NASA (National Aeronautics and Space Administration) urmează să difere mult de cea care a fost Apollo, prima expediție lunară, care, în această sâmbătă, împlinește 50 de ani: din 1972, nu s-au mai făcut călătorii pe satelitul nostru, iar finanțarea disponibilă astăzi este doar o părticică din ceea ce a avut proiectul de acum o jumătate de secol.

Este, însă, un proiect care deja are nume și, în consonanță cu timpul în care trăim, este „politicamente corect”: dacă prima expediție lunară se numea Apollo, zeul grec al Soarelui și al luminii, următoarea va purta un nume de femeie: Artemis, sora lui Apollo,  zeița vânătorii și …a Lunii.

Altă diferență este că, în mare parte, această expediție o vor întreprinde împreună NASA cu Agenția Spațială Europeană, cu toate că, pentru moment, colaborarea se concentrează pe ORION, vehiculul care îi va transporta pe astronauți la bazele lor pentru a explora Luna și, poate ceva mai târziu, și planeta Marte.

T 2

Cea mai mare diferență, însă, dintre proiectul actual și Apollo este că NASA, cu toate că controlează o serie de operații, nu mai este nici centrul și nici principalul sponsor, și nici măcar principalul responsabil în proiectarea vehiculelor sau în planificarea expedițiilor. Din contră, contractează întreprinderi private pentru ca acestea să realizeze proiectele și operațiile… și nu duce lipsă de oferte: există vreo două mii de întreprinderi dedicate tehnologiei spațiale și 58 specializate în explorarea Lunii.

Cu această nouă abordare, NASA a făcut din necesitate o virtute, deoarece visteria publică americană nu mai are fondurile pe care le avea în timpul primei misiuni lunare, în parte deoarece nu mai există entuziasmul național de atunci, când americanii au fost surprinși de Sputnikul sovietic (primul satelit artificial al Lunii), prin care principalul rival politic al Americii le-o luau înainte în explorarea spațială.

Există o mulțime de întreprinderi americane care își promit beneficii din expedițiile spațiale și sunt dispuse să riște capital, ceva rar pentru o țară care se apropie de o datorie publică de 20 de bilioane de euro, iar investiția lor va avea un efect pozitiv și asupra planurilor de apărare ale țării.

Și aceasta, deoarece Administrația americană consideră că spațiul este noua frontieră defensivă, cel mai bun loc pentru a face față posibilelor atacuri din partea rivalilor, care, la rândul lor nu rămân în urmă: pe lângă Washington, care prevede o nouă stație și o prezență a oamenilor acolo, în următorii cinci ani, Beijing a anunțat că și China va avea o bază lunară în anul 2030.

Toate acestea vor forma parte, desigur, din Armata Spațială, pe care Trump a anunțat-o acum câteva luni, și care, deocamdată, nu dispune de un buget prea mare. În consecință, nici nu atrage atenția politicienilor și nici nu îi sperie pe posibilii investitori.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

L 1

VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA      Washington, Diana Negre

L2

“Hagamos América grande de nuevo” fue el lema de la campaña electoral que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y parece que ahora no le basta con América, sino que las miras están puestas en la Luna.

Es una de las ambiciones de Donald Trump, aunque, hasta ahora, no se ha hablado demasiado de estos proyectos y está en la línea con sus planteamientos: la nueva exploración lunar no será ya cuestión del estado norteamericano, sino un proyecto mixto de instituciones públicas y empresas privadas.

Es algo que encaja en las tradiciones de Estados Unidos y, naturalmente, en la mentalidad de un presidente-empresario como Trump quien, a diferencia de otros políticos, ni viene de la administración pública, ni de cargos políticos, sino del mundo de los negocios.

El regreso a la Luna que patrocina la NASA (National Aeronautics and Space Administration) ha de ser muy distinto del Apolo, la primera expedición lunar, que, este sábado, cumple 50 años: desde 1972, no ha habido más viajes a nuestro satélite y la financiación disponible hoy es tan solo una parte de la que tuvo el proyecto, hace medio siglo.

Pero, es un proyecto que tiene ya nombre y, en consonancia con los tiempos que vivimos, es “políticamente correcto”: si la primera expedición lunar llevaba el nombre de Apolo, el dios griego del Sol y la luz, la próxima ha sido bautizada con nombre de mujer y se llama Artemisia, hermana de Apolo y diosa de la caza…y de la Luna.

Otra diferencia, es que, en buena parte, ésta es una empresa conjunta de la NASA con la Agencia Espacial Europea, aunque, de momento, la colaboración se centra en ORION, el vehículo dedicado a transportar a los astronautas a sus bases para explorar la Luna y, quizá más adelante, también Marte.

T 1

Pero, la mayor diferencia entre el proyecto actual y el Apolo es que la NASA, si bien controla una serie de operaciones, no es ya ni el centro ni el principal patrocinador, ni siquiera el principal responsable de diseñar vehículos o planear expediciones. Al contrario, contrata con empresas privadas a las que encarga los diseños y las operaciones… y no anda falta de ofertas: hay casi dos mil empresas dedicadas a la tecnología espacial y 58 especializadas en la exploración lunar.

Con el nuevo planteamiento, la NASA ha hecho de la necesidad virtud, porque el erario público norteamericano no dispone de los fondos que tuvo durante la primera misión lunar, en parte porque no hay el entusiasmo nacional de entonces, cuando los norteamericanos se vieron sorprendidos por el Sputnik soviético (el primer satélite artificial a la Luna), al ver que su gran rival político les había tomado la delantera en la exploración espacial.

Hay una multitud de empresas norteamericanas que se prometen beneficios de las expediciones espaciales y están dispuestas a arriesgar capital, algo escaso para un país que se acerca a una deuda pública de 20 billones de euros y su inversión ha de tener también un efecto positivo en los planes defensivos del país.

Porque la actual Administración norteamericana considera que el espacio es la nueva frontera defensiva, el mejor lugar para atajar posibles ataques de sus rivales que, por su parte, tampoco andan a la zaga: si bien Washington prevé una nueva estación y presencia lunar en un plazo de cinco años, Pekín ya ha anunciado que también tendrá allí una base en 2030.

Todo ello forma seguramente parte del Ejército Espacial que Trump anunció, hace varios meses, y que, por ahora, no tiene todavía un gran presupuesto. En consecuencia, ni llama la atención de los políticos, ni espanta a los posibles inversores.

L 3

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ/LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA

24 miércoles Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

I 1

CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ Washington, Diana Negre

Actuala criză iraniană – ca orice lucru – are cel puțin două posibile interpretări. Una din ele, eminamente politică, este neîncrederea pe care o trezește Teheranul în toată lumea, mai ales în SUA. Cealaltă este strict juridică.

Și cum pe prima dintre ele o cunoaște, mai mult sau mai puțin, toată lumea  – mai mult sau mai puțin, datorită informației părtinitoare -, o vom aminti pe cea de a doua.

Ea începe în anul 2015, cu acordul dintre Iran și marile puteri ale lumii, în virtutea căruia, această republică șiită renunța la programele sale atomice: complet la cel militar și parțial la cel industrial și științific. În schimb, SUA și  Uniunea Europeană ridică sancțiunile economice impuse Iranului.

Nu mai este nevoie să spunem că acordul s-a născut cu tara neîncrederii reciproce. Cea occidentală – în mod special, cea americană – a tot crescut. La început, din cauză că Iran își ascundea multe dintre instalațiile sale. Și a ajuns la paroxism odată cu războiul civil sirian, în care, Iranul a intervenit, cu succes, cu un corp expediționar, și odată cu venirea lui Trump la președinția SUA. Crescânda influență iraniană în politica Irakului și intervenția sa nedisimulată în războiul din Yemen împotriva forțelor saudite, precum și în incidentele armate de la granițele Israelului au constituit factori importanți care s-au adăugat neîncrederii față de Teheran.

Însă, Washingtonul a fost cel care a părăsit acordul din 2015; și a făcut-o în mod unilateral, acum 14 luni, înăsprindu-și strânsoarea economică asupra Teheranului, în timp ce celelalte puteri semnatare ale acordului se străduiau să-l respecte în continuare.

Și iată că, acum, Iranul, unde radicalismul Gardienilor Revoluției se impune tot mai mult prudenței ayatolahilor, a anunțat că, din iulie, rupe tratatul, și va începe îmbogățirea, peste 4% a uraniului, în cantități mai mari de 300 de kilograme, cât permitea tratatul.

I 3

Pasul acesta al Iranului nu reprezintă o amenințare imediată, deoarece  pentru produce o singură bombă nucleară este nevoie 1.200 kg de uraniu înalt îmbogățit (90%) cu izotopul U 238, însă, SUA cred că reactorul experimental de apă grea pe care îl are Iranul a produs deja atâta plutoniu (înlocuitor avantajos al uraniului îmbogățit), încât această țară ar putea avea cel puțin două bombe nucleare, în următoarele cincisprezece luni.

În sfârșit, nimănui nu-i scapă faptul că, efectele foarte dureroase ale sancțiunilor economice americane în viața de zi cu zi a Iranului au dus la o creștere a protagonismul „gardienilor revoluției” și a celorlalți  ultranaționaliști, evoluție care, altfel, nu ar fi avut loc.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA Washington, Diana Negre

I 2

La actual crisis iraní tiene – como todo – por lo menos dos lecturas. Una, eminentemente política, es la desconfianza que despierta Teherán en todo el mundo y aún más, en los EE.UU. La otra es estrictamente jurídica.

Y dado que la primera y su evolución son más o menos sabidas por todo el mundo – más o menos, por la abundancia de información sesgada -, recordaremos aquí la segunda.

Esta comienza en el 2015 con el acuerdo entre Irán y los grandes del resto del mundo en virtud del cual la república chií renuncia a sus programas atómicos: totalmente al militar y en forma limitada al industrial y científico. A cambio, EE.UU. y la Unión Europea levantan las sanciones económicas contra el Irán.

No hace falta decir que el acuerdo nació tarado por la desconfianza mutua. La occidental – en especial, la estadounidense – fue creciendo constantemente. En un principio, por los descarados ocultismos iraníes de muchas de sus instalaciones. Y llegó a su paroxismo con la guerra civil siria, dónde interviene con éxito un cuerpo expedicionario sirio y la llegada de Trump a la presidencia estadounidense. La creciente influencia iraní en la política iraquí y su nada disimulada intervención en la guerra del Yemen contra las fuerzas saudíes, así como en los incidentes armados en las fronteras de Israel han sido importantes factores añadidos a la desconfianza hacia Teherán.

Pero, fue Washington el primero en romper el tratado del 2015; lo hizo unilateralmente hace 14 meses y endureció su política de atosigamiento económico a Teherán, mientras las restantes potencias del acuerdo trataban de respetar lo pactado.

Ahora ha sido el Irán, donde el radicalismo de los Guardianes de la Revolución se está imponiendo cada vez más a la prudencia de los ayatolás, quien ha anunciado que, por su parte, romperá, a partir de julio, el tratado y  enriquecerá a más del 4% uranio, en cantidades mayores de los 300 kg autorizados por los tratados.

I 4

El paso iraní no significa una amenaza inmediata, ya que para fabricar una sola bomba nuclear hacen falta 1.200 kg de uranio muy enriquecido (90%) con el isótopo U 238, pero los EE.UU. creen que el reactor experimental de agua pesada que posee el Irán ha producido ya tanto plutonio (que sustituye ventajosamente el uranio enriquecido) que Teherán podría tener por lo menos dos bombas nucleares, antes de los próximos quince meses.

Por último, a nadie se le escapa que, si bien las sanciones económicas estadounidenses se notan muy dolorosamente en la vida cotidiana iraní, esto mismo está dando un protagonismo a los “guardianes de la revolución” y demás ultranacionalistas, que, de otra forma, no tendrían.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ/LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA

24 miércoles Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

T 3

Articol scris în luna iunie 2019

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ Washington, Diana Negre

Săptămâna trecută, Trump a făcut 20 de pași, mai degrabă histrionici, decât istorici. Căci, acești 20 de pași ai unui președinte american pe pământ nord-corean nu obligă la nimic, dar, insinuează că ar promite mult.

Gestul lui Trump trezește o speculație politică: un astfel de gest, care să-l revalorifice pe Kim Jong-un în fața poporului său, mai ales în fața generalilor săi, i-ar înlesni, oare, posibilitatea de a face Statelor Unite concesiile pe care a refuzat să le facă până acum? Și dacă le face, Trump ar face și el un mare pas spre realegerea sa, anul viitor. Dar, până să fie Kim de acord, scena de la sfârșitul săptămânii trecute, de la frontiera dintre cele două Corei, nu este decât un spectacol politic.

Cadrul relațiilor dintre cele două țări este maximalist. Într-o parte, se află o țară în pragul falimentului – într-o situație asemănătoare cu cea a URSS din anii 80 – care are ca unic atu șantajul cu potențialul său (încă mic) de arme nucleare și rachete cu rază medie de acțiune. De cealaltă parte, se află principalul său inamic, cea mai bogată țară din lume, care a imobilizat economia nord-coreană cu o serie de sancțiuni și embargouri comerciale. Iar, în târguiala asupra dezarmării nucleare în schimbul unor ajutoare financiare, ambele părți joacă cu o miză în stil mare.

T 1Trump pe pământ nord-corean

Aparent – adică, conform informațiilor din presă –, Washington și Pyongyang negociază câinește, fără concesii. În realitate, ambele părți sunt de acord să-și tolereze reciproc trucurile și scenografiile târguielilor, ca să nu întrerupă dialogul. Și în acest „nu lăsa tu, ca să nu las nici eu”, Casa Albă joacă mai dur, deoarece este, de departe, cea mai puternică. În frustrata întâlnire de la Hanoi dintre Trump și Kim Jong-un, președintele american a vrut să-l oblige pe Kim să plătească un fel de avans politic: mai întâi dezarmarea coreană, însă o dezarmare adevărată, nu minciunelele de până acum, și, abia pe urmă, concesiile economice. În plus, puțin după eșecul de la Hanoi, SUA și Coreea de Sud au desfășurat manevrele militare „Dong Maeng” – manevre care au loc în fiecare an – și pe care Pyongyang le-a denunțat tot timpul ca fiind acțiuni de intimidare, adică gesturi incompatibile cu o politică de destindere.

Foarte puțin timp după manevrele „Dong Maeng”, Coreea de Nord și-a reluat experimentele cu rachete. Dar, aceasta era o contra-provocare într-o tonalitate minoră. Deoarece acordul dintre Kim și Trump din anul 2018 prevedea renunțarea, de către nord-coreeni, la încercările cu rachete intercontinentale (cu care Coreea ar putea atinge teritoriul american), ori, experimentele din luna mai s-au efectuat cu balistică de rază medie (400/500 km), care îi poate viza pe aliații SUA din Asia, sau bazele militare americane de pe acest continent, dar, nu încalcă nicio promisiune. Corea de Nord, până acum, nu a încălcat nici moratoriul autoimpus asupra experimentelor nucleare.

După cum se poate vedea, în dificila conviețuire și în și mai dificila negociere nord-coreano-americană, Pyongyang își arată cu prudență colții:  numai atât cât să profite, acasă, de criză, dar, fără să riște o ruptură reală a negocierilor. Și chiar reușește: în iunie, Trump a fost în Coreea de Nord, iar, la începutul lunii mai, Secretarul de Stat american, Mike Pompeo, a comentat în legătură cu experimentele cu rachete „…Pyongyang nu a încălcat niciun acord;  moratoriul asupra rachetelor este concentrat exclusiv asupra celor cu rază medie …” .

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA Washington, Diana Negre

T 4

El pasado fin de semana, Trump dio 20 pasos más histriónicos que históricos. Porque esos primeros 20 pasos de un presidente estadounidense en tierra norcoreana no comprometen a nada e insinúan que prometen mucho.

T 2Donald Trump pisando tierra norcoreana

Tras el gesto de Trump hay una especulación política: un gesto así, que revalorice a Kim Jong-un ante su pueblo y, sobre todo, sus generales, le facilitaría a éste hacerle a los EE.UU. las concesiones que negó hasta ahora. Y si las hace, Trump habrá dado un gran paso hacia su reelección el año próximo. Pero, hasta que Kim se avenga, la escena del pasado fin de semana en la frontera intercoreana no es más que espectáculo político.

Y es que el marco de las relaciones entre estas dos naciones es maximalista. Por un lado, está una nación al borde de la bancarrota – en una situación muy similar a la de la URSS de los años 80 – que tiene como única baza el chantaje con su potencial (aún pequeño) de armas nucleares y misiles de alcance medio. Por el otro lado, está su enemigo principal, la nación más rica del mundo y que tiene acogotada la economía norcoreana con una serie de sanciones y embargos mercantiles. Y en el regateo de desarme nuclear a cambio de ayudas financieras, ambas partes juegan un órdago a la grande.

Aparentemente – es decir, según información periodística –, Washington y Pyongyang negocian a cara de perro. En realidad, ambas partes están de acuerdo en tolerarse mutuamente sus faroles y escenografías del regateo con tal de no romper el diálogo. Y en este tira y afloja, la Casa Blanca juega más fuerte porque es – y con mucho – el más fuerte de los dos. En el frustrado encuentro de Hanói entre Trump y Kim Jong-un, el presidente norteamericano puso en el disparadero a Kim exigiendo algo así como un pago por adelantado político : primero el desarme coreano, pero un desarme real y no de mentirijillas como el anterior, y las concesiones económicas, después. Además, poco después del fracaso de Hanói, los EE.UU. y Corea del Sur comenzaron las maniobras militares “Dong Maeng” – unas maniobras que se realizan cada año – y que Pyongyang las ha denunciado siempre como una acción intimidatoria, algo incompatible con una pretendida política de distensión.

Muy poco después del comienzo de “Dong Maeng”, Corea del Norte reanudó sus pruebas de misiles. Pero, eso era una contra provocación en tono menor. Porque el acuerdo Kim – Trump del 2018 suponía la renuncia norcoreana a pruebas con misiles intercontinentales (con los que Corea podría alcanzar territorio estadounidense) y los ensayos de mayo se hicieron con balística de alcance medio (400/500 km), que pueden alcanzar a los aliados de los EE.UU. en Asia e incluso bases militares norteamericanas en ese continente, pero, no viola ninguna promesa. Tampoco ha infringido Corea del Norte, hasta ahora, la moratoria voluntaria a sus pruebas nucleares.

T 5

Como puede verse, en la difícil convivencia y aún más difícil negociación norcoreano- estadounidense, Pyongyang enseña prudentemente los dientes :  justo lo suficiente como para sacarle partido en casa a la crisis, pero sin correr el riesgo de provocar una ruptura real de las negociaciones. Y lo consigue: en junio, Trump fue a Corea del Norte y, a primeros de mayo, el secretario de Estado norteamericano, Mike Pompeo, comentó las prueba de misiles con la frase “…Pyongyang no ha infringido ningún acuerdo; la moratoria de prueba de misiles está centrada exclusivamente en los de alcance intercontinental…” .

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ? /IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA?

28 martes May 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

Alí Jamenéi 3Ali Khamenei

IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ?      Washington, Diana Negre

Dacă privim panorama actualei crize din Iran, în mod obligatoriu ne asaltează întrebarea: de ce să izbucnească un nou război? Căci, la ora actuală, în confruntarea dintre Washington și Teheran, Republica Islamică prezintă o condiție net inferioară.

Sancțiunile economice americane au produs efectul scontat: exporturile iraniene de petrol s-au prăbușit; inflația este în jur de 40%; iar, nemulțumirea populară tot crește, e drept, în surdină, de teama pe care încă o inspiră “gardienii revoluției”, brațul represiunii ayatolahilor, adevărat stat în stat.

Ba, chiar mai mult. Slăbiciunea statului teocratic crește din cauza divizării interne a ayatolah-ilor. Linia dură încă îl mai are în frunte pe “conducătorul cel mare” – Ali Khamenei -, sprijinită de “gardieni”, însă, presiunea ayatolahilor moderați este atât de puternică, încât unul dintre ei – Hassan Rohani – este chiar președintele țării… cu toate că, pentru a supraviețui politic, când își pune, când își scoate eticheta de “dur”, după cum bate vântul puterii în țară.

Ali Khamenei 2Ali Khamenei

Hassan Rohani 1Hassan Rohani

Cât de precară a devenit situația politică din Iran ne arată foarte clar un discurs recent a lui Rohani (cel care a fost negociator șef al țării sale la negocierile care au dus, în 2015, la semnarea pactului dintre Iran cu Occidentul, prin care se îngheța industria nucleară persană). Vorbind despre actuala criză, a spus: “… este dificil să știm dacă astăzi stăm mai bine sau mai rău decât în timpul războiului împotriva Irakului (1990 – 1998)… Însă, problemele actuale le vom putea depăși, dacă rămânem uniți…”

Pentru cazul în care cineva nu ar fi înțeles deplin mesajul, Rohani a adăugat: “…în timpul acelui conflict nu am avut probleme bancare, restricții la exporturile de petrol și nici în comerțul exterior…”  Să amintim că, în războiul irano-irakian, au murit peste 200.000 de iranieni, iar țara a avut de a face cu un embargou mai mult cu numele, decât unul real, în achzițiile de armamament. Desigur, atunci, pentru americani, pietricica din pantof era irakianul Saddam Hussein, iar războiul acestuia cu Iranul convenea perfect politicii de la Casa Albă.

Îngrijorătoare, în actuala criză, nu este atât corelația reală de forțe, cât reaua credință endemică care a domnit și domnește în politica din Orientul Mijlociu, în care SUA sunt triplu implicate: prin sprijinul lor necondiționat față de Israel, alianța lor cu Arabia Saudită  și ura față de americani moștenită de ayatolahi de la marele erou al revoluției islamice, ayatolahul  Khomeini. În toate revoluțiile și tensiunile din Orientul Mijlociu s-a dezinformat și s-a mințit mai mult decât s-a tras cu armele și decât s-a negociat, mereu cu cea mai rea credință posibilă. Și nu există motiv pentru a spera că acum lucrurile vor fi altfel.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA?      Washington, Diana Negre

TRUMP

Si uno mira el panorama de la actual crisis del Irán, le asalta forzosamente la pregunta de ¿Para qué hace falta una guerra? Porque, hoy por hoy, la confrontación entre Washington y Teherán muestra una inferioridad abrumadora de la República Islámica.

Las sanciones económicas estadounidenses han surtido el efecto deseado: las exportaciones iraníes de crudo se han colapsado; el incremento de la inflación ronda hoy el 40%; y el descontento popular crece mucho, aunque con sordina a causa del miedo que siguen inspirando los “guardianes de la revolución”, brazo represor de los ayatolás y auténtico estado dentro del estado.

HARTĂ 1

Y aún hay más. La debilidad del régimen teocrático crece a causa de la división interna de los ayatolás. Aún manda la línea dura del “líder máximo” – Ali Jamenei -, sostenida por los “guardianes”, pero, la presión de los ayatolás moderados es tan fuerte que uno de ellos – Hassan Rohani – es el actual presidente del Irán… aunque para sobrevivir políticamente se pone y se quita la etiqueta de “duro”, según soplen los vientos del poder en el país.

De lo precaria que se ha vuelto la situación política iraní da una clara idea un reciente discurso de Rohani (quien fue el negociador jefe de su país en las negociaciones que culminaron en el 2015 con el pacto Irán-Occidente para la congelación de la industria nuclear persa). Hablando de la actual crisis dijo: “… es difícil saber si hoy estamos mejor o peor que durante la guerra contra el Irak (1990 – 1998)… Pero, los problemas actuales los podremos superar si nos mantenemos unidos…”

Alí Jamenéi 4Alí Jamenéi

Hassan Rohani 2Hassan Rohani

Por si quedaba alguien que no hubiera entendido el mensaje, Rohani añadió: “…durante aquél conflicto no tuvimos problemas bancarios, restricciones en las exportaciones de petróleo y del comercio exterior…”. A este respecto hay que recordar que la guerra irano-iraquí le costó a Teherán más de 200.000 muertos y sufrió un embargo más nominal que real de las compras de armamento. Claro que en aquella ocasión la china en el zapato estadounidense era el iraquí Saddam Hussein y la guerra de éste con el Irán le convenía a la política de la Casa Blanca.

Ali Khamenei 1Alí Jamenéi

Lo inquietante de la crisis actual no es, empero, la correlación real de fuerzas, sino la mala fe endémica que ha imperado en la política del Oriente Medio y en la que los EE. UU. están implicados por partida triple: por su patrocinio incondicional de Israel, su alianza con Arabia Saudita y el rencor a los estadounidenses que han heredado los ayatolás del gran héroe de la revolución islámica      que encabezó el ayatolá Jomeini. En todas las guerras, revoluciones y tensiones que se han dado en el Oriente Medio se ha desinformado y mentido más de lo que se ha disparado y se ha negociado siempre con la peor fe posible. Y no hay motivo para esperar que ahora vaya a ser de otra manera.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

 

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI/LAS MIL CARAS DEL POPULISMO

28 martes May 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

TINERI 1

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI    Washington, Diana Negre

Alegerile din ultimul deceniu, în lumea industrializată, au înregistrat o puternică revenire a populismului. Dacă lăsăm de o parte variantele forțate (din locuri și cu probleme ale momentului), se poate constata un regres general al valorilor democratice, aproape în paralel cu avântul populismului.

Fenomenul Donald Trump ar putea să pară un sindrom american, dacă opțiunile autoritare, exclusive și xenofobe nu s-ar manifesta și în Germania, Italia, țările scandinave, Ungaria, Polonia, Europa de Răsărit și până în Filipine…fără să uităm că “Brexit-ul” nu este, în fond, decât versiunea britanică a intoleranței xenofobe.

FILE PHOTO: Former British Foreign Secretary Johnson gives speech at the JCB HeadquartersBoris Johnson

În Germania, bogătașul Europei, regresul democratic este atât de mare, încât se poate spune că e alarmant. Căci, dacă înainte de căderea Berlinului, oricare dintre cele două mari partide parlamentare (SPD, social-democrat, și CDU/CSU, conservator) atingeau, în mod curent, o majoritate absolută, în ziua de azi, aceste mari partide de odinioară cu greu se mai impun celor care vin cu oferte populiste (Alternativa pentru Germania, Stânga etc.) care își atrag ușor adeziunea a 20% sau chiar mai mult dintre alegători.

Cum se întâmplă des, explicații mai convingătoare pentru această reizbucnire a populismului au apărut, mai întâi, în SUA. Sociologii americani cred că ceea ce a motivat triumful electoral al lui Trump este, în esență, același lucru care ridică populisme și în restul lumii; mai ales, în lumea albilor.

Donald Trump 1Donald Trump

Sociologii transatlantici cred că explicația ar fi: o teamă etnică, un abandon și o mare schimbare socială.

Teamă față de schimbarea etnică: în ziua de azi, se vede doar în datele recensămintelor, căci, țara va înceta să aibe o majoritate albă. În generația viitoare, albii vor fi o minoritate, alături de celelalte minorități ale națiunii. Și cu toate că sunt puțini albii care știu acest lucru, aproape toți intuiesc că își vor pierde protagonismul și…rolul conducător.

Desigur, va fi o problemă a americanilor. Dar, mutatis mutandis, se poate spune că brexit-ul britanic este foarte asemănător. Nu pentru că în  Regatul Unit albii vor înceta să mai fie o majoritate, într-un viitor imediat, ci pentru că jumătate din țară acceptă mai greu pierderea suveranității, decât beneficiile materiale pe care le au dacă fac parte din Uniunea Europeană. Având de ales între a fi mai britanici și săraci, și mai puțin britanici, dar, mai bogați, cei din Regatul Unit au ales prima variantă. În restul Europei, teama se numește, acum, xenofobie.

Abandonul – și înfrângerea democraților de către republicanii lui Trump – a fost cel al Partidului Democrat. Elitist, academic și moralist, a arătat tot mai mult dezinteres față de proletariatul alb, pentru a apăra cu îndârjire niște minorități, care nu i-au dat nici puterea și nici măcar nu i-au mulțumit. În Europa, distanțarea dintre partide și grupurile sociale este, poate, și mai mare.

Și, în sfârșit, teama față de schimarea socială. Sociologii au numit-o teamă, însă s-ar putea numi la fel de bine slaba pregătire intelectuală. Această teamă este consecința progreselor tehnice din lumea industrializată, a globalizării galopante a economiei mondiale și–un lucru esențial–a incapacității segmentelor mai puțin formate profesional și intelectual de a-și menține statutul economic în noile condiții. Acest grup uman – mare și slab – se teme de viitor, deoarece nu înțelege ce se întâmplă și îi urăște pe străini, pentru că vede dușmani în orice schimbare și în orice lucru pe care nu îl cunoaște…

Viktor OrbanViktor Orban

Acești trei factori sunt marele capital al populismului. Frazele categorice, explicațiile simple din cauză că sunt simpliste și promisiunile-pomeni ale populiștilor – aceste sunt lucrurile pe care masele speriate vor să le audă. Însă, nu vor să le analizeze, deoarece se tem că nu vor mai auzi ceea ce vor să audă.

Și nici nu vor să-și aducă aminte. Căci, dacă și-ar aminti catastrofele pe care le-au adus populismul stalinist în URSS, nazismul celui de al III-lea Reich în Germania și fascismul în Italia – pentru a menționa doar trei exemple din Istoria recentă – s-ar vedea în situația de a face ceea ce le este cel mai greu: să evolueze și să se adapteze (cu nu puține eforturi) unei noi forme de a trăi, de a conviețui și de a munci.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS MIL CARAS DEL POPULISMO     Washington, Diana Negre

TINERI 2

Los comicios de los últimos lustros en el mundo industrial han registrado un pujante resurgir del populismo. Si se prescinde de las variantes forzosas (por lugar y problemas del momento), se puede ver un general retroceso de los valores democráticos casi paralelo con el auge del populismo.

El fenómeno Donald Trump podría parecer un síndrome estadounidense si no fuera porque las opciones autoritarias, excluyentes y xenófobas crecen también en Alemania, Italia, los países escandinavos, Hungría, Polonia, Europa del Este y hasta en Filipinas… sin olvidar que el “Brexit” no es en el fondo más que la versión británica de la intolerancia xenófoba.

En Alemania, el ricacho de Europa, el retroceso democrático es tal que casi se puede decir que es alarmante. Porque si antes de la caída del muro de Berlín cualquiera de los dos grandes partidos parlamentarios (SPD, socialdemócrata, y CDU/CSU, conservador) rondaba habitualmente la mayoría absoluta, hoy, estos grandes de otrora se las ven y se las desean para imponerse a ofertas populistas (Alternativa para Alemania, La Izquierda, etc.) que alcanzan sin más la adhesión del 20% o más de los votantes.

Boris Johnson 2Boris Johnson

Como pasa tan a menudo, las explicaciones más convincentes de este resurgir del populismo han surgido primero en los EE.UU. Los sociólogos estadounidenses creen que lo que ha motivado el triunfo electoral de Trump es, en esencia, lo mismo que aúpa el populismo en el resto del mundo; sobre todo, del mundo blanco.

Donald Trump 2Donald Trump

Los sociólogos trasatlánticos creen que la explicación está en un miedo, un abandono y un gran cambio étnico-social.

Miedo al cambio: hoy por hoy, sólo se ve en los balances de los censos, pero, el país está a punto de dejar de ser de mayoría blanca. En la próxima generación, los blancos serán una minoría más en el contexto nacional. Y si bien son pocos los blancos que lo saben, la casi totalidad intuye ya esta pérdida de protagonismo…y de mando.

Evidentemente, éste es un problema genuinamente norteamericano. Pero, mutatis mutandis, se puede decir que el bréxit británico se le parece mucho. No porque en el Reino Unido los blancos vayan a dejar de ser mayoría en un futuro inmediato, pero sí porque la mitad del país encaja peor la pérdida de soberanía que supone la pertenencia a la Unión Europea que los beneficios materiales que le reporta. Puestos a elegir entre ser más británicos y pobres o menos británicos y más ricos, los del Reino Unido eligieron lo primero. Y en el resto de Europa, el miedo se llama ahora xenofobias.

El abandono – y causa de la derrota demócrata ante los republicanos de Trump – ha sido el del Partido Demócrata. Elitista, académico y moralista, se ha desentendido cada vez más del proletariado blanco para romper lanzas en defensa de minorías, que no le han dado ni el poder, ni las gracias. En Europa, el desencuentro entre los partidos y los grupos sociales es quizá aún mayor.

Y por último, el miedo. Los sociólogos lo han llamado miedo, pero también se podría decir escasa preparación intelectual. Ese miedo es la consecuencia de los avances técnicos en el mundo industrial, de la galopante globalización de la economía mundial y – y esto es lo esencial –de la incapacidad de los segmentos menos formados profesional e intelectualmente de mantener su estatuto económico en las nuevas circunstancias. Ese grupo humano – grande y débil –  teme al porvenir, porque no entiende lo que pasa y odia a los forasteros porque ve enemigos en todo cambio y en todo lo que no conoce…

Estos tres factores son el gran capital del populismo. Las frases tajantes, sus explicaciones simples por simplistas y las promesas de sopa boba de los populistas es lo que esas masas asustadas quieren oír. Y no las quieren analizar porque temen que entonces ya no oirían lo que quieren oír.

Ni tampoco quieren recordar. Porque si recordasen las catástrofes que trajo el populismo estalinista a la URSS, el nazismo al III Reich, y el fascismo a Italia – sólo por citar tres ejemplos de la Historia reciente – se verían obligadas a hacer lo que más les cuesta: evolucionar y adaptarse (con no pocos esfuerzos) a una nueva forma de vivir, convivir y trabajar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529