Archivos de etiqueta: Trump

Casa nemăturată/La casa sin barrer

13 martes Feb 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

TRUMP 1

Casa nemăturată                                   Washington, Diana Negre

Într-o atmosferă politică dominată de învrăjbiri și resentimente, economia americană merge foarte bine: salariile cresc, șomajul scade, indicii de creștere urcă și – deocamdată – bursele bat recorduri.

Situația s-a îmbunătățit de când a sosit Donald Trump la Casa Albă, dar, acest mers favorabil a început din vremea predecesorului său, Barak Obama, cu toate că, în prezent, s-a accelerat.

Există dezacorduri în privința interpretării acestor îmbunătățiri în funcție de prisma prin care sunt privite de democrați sau republicani: se culeg, acum, roadele a ceea ce a semănat Obama, sau este o consecință a ceea ce s-a întâmplat în noua etapă în care domină republicanii?

Desigur, reacția întreprinderilor la reforma fiscală a fost spectaculoasă, cu prime generoase pentru angajați și planuri de extindere, dar, pentru moment, americanii nu-i atribuie lui Trump aceste beneficii. Și, evident, reforma fiscală este o lege care, ca orice lege, a fost dată de Congres și nu de Casa Albă, dar, la fel de adevărat este că, în cazul acesta, Trump s-a folosit de „amvon” pentru a îndemna opinia publică să fie în favoarea noii legi, lucru pe care nu l-a făcut cu reforma asigurărilor medicale, care a sfârșit într-un eșec.

Cu atât mai mult, cu cât reforma fiscală, ale cărei rezultate nu se pot culege încă, deoarece de abia a intrat în vigoare, beneficiază de un impuls care i se datorează clar lui Trump, în sensul că se desființează norme. În timpul campaniei electorale, a promis că va desființa câte două norme vechi la fiecare normă nouă care va intra în vigoare, dar, realitatea a depășit cu mult promisiunea, căci, pentru moment, proporția este de 24 la 1.

Pentru o țară care publică tot timpul liste comparative cu piedici pe care le întâmpină întreprinzătorii în diferite locuri din lume, și a cărei filosofie oficială este să permită la maximum manifestarea inițiativei private, este dureros să se vadă cum tocmai ea a rămas codașă în materie de libertate economică: de pe locul al cincilea în lume, pe care îl ocupa la începutul secolului, a trecul pe locul al 17-lea, din cauza piedicilor birocratice.

Chiar dacă lui Trump i se datorează avântul economic sau dacă acesta se înscrie în ciclurile obișnuite de creștere și contracție, adevărul este că datele sunt foarte pozitive: șomajul este de 4%, cu un punct sub nivelul de la care economiștii consideră că folosirea mâinii de lucru este deplină; întreprinderile măresc salariile și se întrec în a angaja muncitori; iar inflația este atât de moderată, încât salariile nu pierd din puterea de cumpărare.

Dar, atâta frumusețe iși are totuși dificultățile ei, care, în acest caz, sunt o repetare a unei probleme pe care America o are de sute de ani: lipsa mâinii de lucru. În prezent, patronii au atâta nevoie de personal, încât au ajuns să dea prime angajaților care găsesc oameni care să ocupe locurile rămase goale; pun anunțuri în localurile de vânzări pentru public: „Nu ați vrea să lucrați în întreprinderea noastră?”, în timp ce, în zonele afectate de dezastre naturale, cum sunt uraganele sau incendiile, cu foarte mare greutate găsesc muncitori care să reconstruiască instalații publice și case.

La toate acestea, președintele Trump și cei care se opun imigrării continuă să încerce să reducă numărul muncitorilor străini  și deja au reușit să taie din numărul permiselor de muncă pentru imigranți, oricât de mult ar solicita întreprinderile să fie importați muncitori, pentru a-și putea mări producția și clientela.  Și urmează să vedem cum va rezolva situația  Apple, care speră să creeze 20.000 de locuri de muncă prin repatrierea a 250 de miliarde de $, beneficii acumulate în străinătate.

Apple en EEUU

De ani buni, exploatările agricole sau zonele de pescuit suferă consecințele acestei lipse, care, acum, se pare că s-a extins în toate sectoarele. Trump savurează faptul că reformele „sale” au generat atât de mult optimism printre întreprinzători, încât cresc salariile pentru a împărți banii care se economisesc în impozite. Și desigur, întreprinderi ca „Walmart”, cel mai mare vânzător cu amănuntul  din țară, a crescut salariul minim de la 9 la 11 $ pe oră, dar, este posibil ca măsura să fie o motivație și mai mare pentru a-și păstra lucrătorii și pentru a atrage în plus alții.

Organizațiile care se opun imigrării susțin că problema nu există și că unica rațiune care ar explica lipsa mâinii de lucru sunt salariile mici, puțin atrăgătoare pentru americani, care preferă să stea acasă, în loc să se întrece pentru obține niște salarii dorite doar de străini. La rândul lor, întreprinzătorii dau asigurări că, practic, este imposibil să–i atragă pe americani spre anumite munci, pe cât de grele, pe atât de lipsite de posibilități de promovare.

Dezbaterea se aseamănă cu cea a oului și a găinii, dar, în timp ce diferite grupuri își apără pozițiile, casa economiei americane n-a mai fost de mult măturată, cu fabrici care nu pot să producă cât ar putea să vândă, și întreprinderi care renunță să mai crească, din lipsă de personal.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2

La casa sin barrer                              Washington, Diana Negre

En medio de un ambiente político dominado por divisiones y resentimientos, la economía norteamericana va viento en popa: los salarios suben, el paro baja, los índices de crecimiento aumentan y – por ahora – las bolsas van batiendo records.

La situación ha mejorado desde que Donald Trump llegó a la Casa Blanca, pero la marcha favorable había empezado ya con su predecesor Barak Obama, aunque en estos momentos se ha acelerado.

Hay desacuerdo a la hora de interpretar estas mejoras y corresponden al cristal con que lo miran demócratas o republicanos: ¿están ahora recogiendo los frutos de lo que sembró Obama, o es una reacción a lo ocurrido en la nueva etapa de dominio republicano?

Ciertamente, la reacción empresarial a la reforma fiscal ha sido espectacular, con generosos bonos entregados a sus empleados y planes de ampliación, pero, de momento, el público norteamericano no atribuye estos beneficios a Trump. Y ciertamente, la reforma fiscal es una ley que, como todas, corresponde al Congreso y no a la Casa Blanca, pero también es cierto que, en este caso, Trump utilizó el “púlpito” para jalear la opinión pública en favor de la nueva ley, algo que no hizo en la fracasada reforma del seguro médico.

Tanto o más que en la reforma fiscal, cuyos frutos todavía no se pueden recoger porque apenas está entrando en vigor, hay un impulso debido claramente a Trump, que consiste en eliminar normativas. En campaña prometió acabar con dos normas por cada una que entraba en vigor, pero la realidad ha superado de lejos estas promesas y de momento la proporción es de 24 a 1.

Para un país que divulga constantemente listas comparativas de las trabas que los empresarios encuentran en diversos lugares del mundo, y cuya filosofía oficial es permitir al máximo la iniciativa privada, es doloroso ver cómo se ha ido quedando a la zaga en libertad económica: del quinto lugar del mundo a principios de siglo, ha pasado al puesto 17º a causa de las cortapisas burocráticas.

Tanto si Trump ha impulsado la bonanza económica, como si corresponde a los ciclos habituales de crecimiento y contracción, lo cierto es que los datos son muy positivos: el paro está en el 4%, un punto por debajo de lo que los economistas consideran en la práctica pleno empleo; las empresas van aumentando los sueldos y compiten por contratar trabajadores; y la inflación es tan moderada que los sueldos no pierden poder adquisitivo.

Pero tanta belleza tiene sus dificultades también que, en este caso, son una repetición de un problema secular norteamericano: la escasez de mano de obra. Hoy en día, los patronos van tan faltos de personal que incluso dan primas a los empleados que les consiguen a alguien para llenar vacantes; ponen avisos en los locales de venta al público “¿no quisiera usted trabajar en nuestra empresa?”, mientras que lugares afectados por desgracias naturales como huracanes o incendios, tienen dificultades para conseguir obreros que reconstruyan casas e instalaciones públicas.

A todo esto, el presidente Trump y los que se oponen a la inmigración, siguen tratando de reducir el número de trabajadores extranjeros y ya han conseguido recortar los permisos de trabajo para inmigrantes, por mucho que las empresas clamen por importar gente que les permita aumentar su producción y clientela. Y habrá que ver como resuelve la situación Apple, que espera crear 20.000 puestos de trabajo con la repatriación de 250.000 millones de $ en beneficios acumulados en el extranjero.

Tienda de AppleTienda de Apple

Hace ya años que las explotaciones agrícolas o zonas pesqueras sufren las consecuencias de esta escasez, que ahora parece haberse extendido a todos los ámbitos. Trump celebra que “sus” reformas hayan generado tanto optimismo entre los empresarios que ahora suben los sueldos para repartirse el dinero que se ahorran en impuestos. Y ciertamente, empresas como” Walmart”, el mayor detallista del país, ha subido el sueldo mínimo de 9 a 11 $ por hora, pero es probable que estén tanto o más motivados por la necesidad de retener a sus empleados y atraer a otros.

Trabajadores agrícolas extranjeros en EEUUTrabajadores agrícolas extranjeros en EEUU

Las organizaciones anti-inmigración aseguran que el problema no existe, que la única razón por la falta de mano de obra es que los salarios son insuficientes para atraer a los norteamericanos que prefieren quedarse en su casa en vez de competir con los sueldos que resultan atractivos para los extranjeros. Por su parte, los empresarios aseguran que es prácticamente imposible atraer a norteamericanos a ciertos tipos de trabajo que ofrecen pocas probabilidades de ascenso y garantizan una jornada dura.

El debate se parece al del huevo y la gallina, pero mientras los diferentes grupos defienden sus posiciones, la casa de la economía norteamericana está sin barrer, con fábricas que no pueden producir lo que podrían vender y empresas que renuncian a crecer por falta de personal.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Nici cu tine, nici fără tine/Ni contigo, ni sin ti

31 domingo Dic 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Nici cu tine, nici fără tine                   Washington, Diana Negre

Prima înfrângere republicană, după alegerile generale de anul trecut, nu este o știre prea bună pentru președintele Trump și nici pentru partidul său în general. Nu e, însă, clar că ar fi un rezultat bun pentru rivalii lor democrati, cu toate că distribuția fotoliilor le este mai favorabilă ACUM.

Este vorba despre alegerea, înainte de termen, a unuia dintre senatorii din statul Alabama, pentru a ocupa locul lăsat vacant de Jeff Sessions, care a devenit, între timp, titularul portofoliului Justiției. Într-un stat care și-a ales ultimul său senator republican în 1992 și care, în plus, este unul dintre locurile cele mai conservatoare din țară, s-ar putea considera că este o mare realizare faptul că a câștigat un democrat, așa cum s-a întâmplat cu victoria lui Dough Jones.

Dough Jones

Dar, dacă democrații cei mai habotnici se străduiesc să vadă o schimbare de tendință în sfera politică americană, aceasta ar putea fi o zarvă prematură: mai întâi, pentru că victoria lui Jones s-a obținut cu puțin peste 1%; în al doilea rând, pentru că victoria nu este pentru un termen electoral complet, deoarece, peste trei ani, se va prezenta din nou la alegeri, dar, mai ales, deoarece rivalul său republican, judecătorul Roy Moore, avea toate șansele să piardă .

Roy Moore

Moore are antecedente conflictive, căci a fost dat afară și, mai târziu, din nou a fost nevoit să demisioneze din Tribunalul Suprem al statului Alabama, deoarece nu a respectat legile federale ale Tribunalului Suprem al SUA. Nici dosarul său politic nu este prea strălucitor, deoarece a eșuat de două ori în încercările sale de a deveni guvernator al statului, pierzând chiar în faza alegerilor primare.

Totuși, de data aceasta, s-a impus în alegerile primare senatoriale în fața candidatului preferat de Trump, Luther Strange, care a ocupat interimar fotoliul, din momentul în care a fost lăsat vacant de Sessions.

Luther Strange

Pornind de la aceste alegeri primare, istoria are trăsături rocambolești, care, de fapt, au apărut odată cu candidatura lui Donald Trump, deoarece președintele a desfășurat o intensă activitate în favoarea senatorului interimar, Strange.  Ajutorul său nu a fost, însă, suficient: candidatura lui Moore l-a avut ca sprijin principal pe Steve Bannon, o figură cunoscută din primele luni ale lui Trump la Casa Albă, care acum se străduiește să „curețe” Partidul Republican de elementele „slabe”, pentru a apăra autenticele principii conservatoare.

Bannon, care și-a dat demisia de la Casa Albă în luna august, dă asigurări că apără pozițiile extreme care l-au adus pe Trump la președinție, dar, rezultatele din Alabama stârnesc teamă în rândurile republicane, unde majoritatea republicană a pierdut un fotoliu. Dacă Bannon va continua să-și plaseze candidații „săi” în alegerile primare, democrații vor putea să-și frece mâinile de satisfacție.

Dar, încă mai sunt câteva luni până la alegeri, iar dinamica politică din SUA este atât de rapidă, încât Bannon ar putea să dispară tot atât de repede precum a apărut.

Între timp, situația noului senator devine aproape comică: victoria sa, cu toate că reduce periculos de mult minima majoritate republicană, se pare că a adus ușurare printre rivalii săi: perspectiva de a-l avea pe judecătorul Roy Moore ar fi fost un coșmar pentru conservatori, care se pregăteau deja să se lupte cu cercetările pentru hărțuire sexuală care ar fi urmat în mod inevitabil: există o listă întreagă de femei care își amintesc – și denunță – micile păcate la care le îndemna Moore, acum o jumătate de secol.

O asemenea situație, în care înfrângerea rivalilor se transformă într-o problemă, ar putea deveni amuzantă: un candidat ultraconservator câștigă alegerile primare, dar, pe urmă, este incapabil să reziste unui scrutin puritan într-un stat cu alegători ultrareligioși și sfârșește prin a pierde în fața unui democrat care apără avortul. Este un moment în care persoane de 70 sau chiar de peste 80 de ani sunt judecate pentru lucruri pe care le-ar fi făcut cu 50 de ani în urmă, în epoca exploziei mișcării hippy cu îndemnul “fă dragoste, nu război”, în care era lăudată revoluția sexuală, cu sprijinul pilulei contraceptive recent descoperite, pentru a înlătura tabu-urile puritane și victoriene, care tinerilor din acea vreme li se păreau a fi anacronisme intolerabile.

Aceasta se pare că indică o confuzie generală, cea care l-a ajutat pe Trump să ajungă la Casa Albă, cu toate că mulți dintre cei care l-au votat ar dori astăzi ca el să-și îndeplinească promisiunea de a fi un președinte plictisit, departe de personajul pitoresc care a câștigat alegerile. Nerespectând sfaturile colaboratorilor săi, Trump continuă să posteze pe twitter, deoarece este convins că  celor care formează  „baza” sa le plac postările sale, ceea ce face aproape imposibilă câștigarea sectoarelor apolitice care ar putea aprecia pozitiv actualul avânt economic.

Toate acestea ar urma să fie de rău augur pentru Trump și pentru republicani în perspectiva alegerilor legislative care vor avea loc peste 11 luni, dacă nu vor avea norocul ca rivalii lor democrați să nu aibă, în continuare, niciun program, și care vor fi nevoiți să apere un număr triplu de fotolii față de republicani: întrucât senatorii au un mandat de 6 ani, Senatul își alege o treime în fiecare scrutin:  mandatul se termină pentru 23 democrați, dar numai pentru 8 republicani, care vor avea de apărat, în felul acesta un front  mult mai mic.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Ni contigo, ni sin ti                   Washington, Diana Negre

La primera derrota republicana, después de las elecciones generales del año pasado, es una mala noticia para el presidente Trump y para su partido en general, pero no está muy claro que sea un buen resultado para sus rivales demócratas, a pesar de que la distribución de escaños en el Senado les es más favorable AHORA.

Se trata de la elección fuera de plazo de uno de los dos senadores del estado de Alabama, para ocupar la vacante dejada por Jeff Sessions, quien ocupa hoy la cartera de Justicia. En un estado que eligió a su último senador demócrata en 1992 y que es además uno de los lugares más conservadores del país, se podría considerar todo un logro que un demócrata gane, como ocurrió este pasado martes con Dough Jones.

Pero, si los demócratas más fervientes tratan de ver un cambio de tendencia en el ambiente político norteamericano, podría ser un cacareo prematuro: primero, porque la victoria de Jones es de poco más del 1%; segundo, porque no entra en un plazo electoral completo, sino que se ha de presentar nuevamente a elecciones dentro de tres años y, sobre todo, porque su rival republicano, el juez Roy Moore, tenía todas las de perder.

Moore tiene un historial conflictivo, pues una vez fue expulsado y otra tuvo que dimitir del Tribunal Supremo del estado de Alabama, por no respetar las leyes federales o las decisiones del Supremo de Estados Unidos. Tampoco su historial político es brillante, porque fracasó dos veces en su intento de convertirse en gobernador del estado, porque fue derrotado en las primarias.

Esta vez, sin embargo, se impuso en las primarias senatoriales al candidato preferido por Trump, Luther Strange, quien ha estado ocupando interinamente el escaño desde la vacante dejada por Sessions.

A partir de esas primarias, la historia tiene las pinceladas rocambolescas que vivimos aquí desde la candidatura de Donald Trump, porque el presidente hizo una campaña muy intensa en favor del senador en funciones Strange, pero su ayuda no fue suficiente: la candidatura de Moore tuvo como principal apoyo a Steve Bannon, una figura de los primeros meses en la Casa Blanca de Trump, pero empeñado ahora en “purgar” al Partido Republicano de los elementos “tibios” a la hora de defender auténticos principios conservadores.

Bannon, que dimitió de la Casa Blanca en agosto, asegura que defiende las posiciones extremas que llevaron a Trump a la presidencia, pero los resultados de Alabama producen temor en las filas republicanas, donde la mayoría senatorial se ha quedado en un escaño. Si Bannon sigue colocando a “sus” candidatos en las primarias, los demócratas podrán frotarse las manos.

Steve Bannon

Pero, aún faltan algunos meses y la dinámica política de este país es tan rápida que Bannon podría desaparecer del escenario tan deprisa como llegó.

Mientras tanto, la situación del nuevo senador demócrata resulta casi cómica: su victoria, a pesar de reducir peligrosamente la mínima mayoría republicana, parece haber causado alivio entre sus rivales: la perspectiva de tener al juez Roy Moore era una pesadilla para los conservadores, que se preparaban ya para lidiar con las investigaciones por acoso sexual que iban a llegar inexorablemente: porque hay una lista larga de mujeres que recuerdan – y denuncian – los pecadillos a los que las incitaba Moore medio siglo atrás.

Semejante situación, en que la derrota de los rivales se convierte en un problema, podría resultar divertida: por una parte, un candidato ultra conservador gana las primarias, pero luego es incapaz de resistir un escrutinio puritano y en un estado con votantes ultrarreligiosos acaba perdiendo las elecciones a manos de un demócrata que defiende el aborto. Este es un momento en que hombres de 70 o incluso más de 80 años se ven juzgados por acciones de 50 años atrás, de la época de la explosión de hippies con el lema de “haz el amor y no la guerra”, en que se presumía de la revolución sexual amparados por la recién descubierta píldora, de romper con los tabúes puritanos y victorianos que se les antojaban a los jóvenes de aquel entonces como anacronismos intolerables.

Lo que parece indicar es el desconcierto general, algo que ayudó a Trump a llegar a la Casa Blanca, aunque muchos de sus votantes le desearían hoy que cumpliera con la promesa de ser un presidente aburrido, lejos del personaje pintoresco que ganó las elecciones. Contra las recomendaciones de sus colaboradores, Trump sigue llenando el espacio de tuits porque está convencido de que a su “base” le gustan, lo que le hace casi imposible aprovechar la bonanza económica para ganarse a sectores apolíticos, que podrían verlo de forma positiva.

Todo esto habría de ser un mal augurio para Trump y los republicanos de cara a las elecciones legislativas dentro de 11 meses, si no tuvieran la suerte de que sus rivales demócratas siguen sin programa y que tendrán que defender el triple de escaños que los republicanos: como los senadores tienen un mandato por 6 años, el Senado elige la tercera parte en cada elección y el mandato termina para 23 demócratas, pero tan sólo para 8 republicanos, quienes tienen así que defender un frente mucho menor.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

În fața realităților, Trump se dă pe brazdă/Los menguantes desamores de Trump con la realidad Washington

29 miércoles Nov 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

TRUMP 1

În fața realităților, Trump se dă pe brazdă       Washington, Diana Negre

Eratica, uneori vecină cu isteria, politică externă a președintelui Trump este mult mai americană decât trumpistă, ceea ce deschide speranța că va fi cea corectă pentru pacea și bunăstarea lumii întregi.

Și aceasta nu este o critică, ci o constatare. Winston Churchill a formulat-o cu destulă asprime, în secolul trecut, spunând că „…Statele Unite ale Americii fac tot timpul ceea ce este corect, după ce au epuizat toate celelalte posibilități…”. Hoinărelile politicii externe americane sunt rezultatul istoriei unei țări care a ajuns la independență venind de departe și cu deplina conștiință a acestei condiții a ei.

Prin urmare, în timpul primilor 130 de ani ai istoriei lor, pe americani nu i-a interesat nimic altceva decât pământul și destinul lor. Și nu din întâmplare, ci cu deplină conștiință a lucrurilor. Atât de deplină, încât primul lor minister de externe a durat numai 8 ani, după care nu s-a mai numit Departamentul pentru Afaceri Externe, ci așa cum se numește și în prezent : Departamentul de Stat…  deoarece se ocupa în primul rând de afacerile propriului său stat!

Desigur, afacerile propriului său stat nu excludeau, din când în când, câte o intervenție militară în străinătate (pierderea de către spanioli a Cubei și Filipinelor, la sfârșitul secolului XIX, de pildă), dar, izolaționismul american s-a încheiat, sub presiunea împrejurărilor, în 1917, sub mandatul lui W. Wilson, care câștigase președinția tocmai cu o campanie electorală furios de pacifistă. Dar, au fost submarinele Imperiului German cele care, scufundând vasele comerciale americane, au forțat intrarea în luptă a SUA.

Trump, care a câștigat președinția mai ales cu voturile electoratului pacifist din statele agrare din centrul țării, a încercat să le impună compatrioților săi un fel de izolaționism nihilist-naționalist: niciun fel de angajament internațional – nici comercial, nici politic – pentru a crea senzația că va îndeplini promisiunea electorală „America, mai întâi de toate”.

Dar, absolut toate realitățile – interne, comerciale, internaționale și alianțele militare – taie aripile promisiunilor. Actualul președinte se îndepărtează tot mai mult de politica originară a țării, obsedată exclusiv de ombilicul ei – dându-i, pe zi ce trece, puțin cât de puțin, dreptate lui Winston Churchill. Și oricât de anevoios ar fi, își așează relațiile internaționale pe făgașul internațional al lucrurilor factibile…și convenabile tuturor.

DEPARTSMENT OF STATE

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2

Los menguantes desamores de Trump con la realidad        Washington, Diana Negre

La errática y, a veces, lindante en la histeria política exterior del Presidente Trump es muchísimo más estadounidense que trumpista, lo que abre la esperanza de que acabe por ser la correcta para la paz y el bienestar del mundo entero.

Y esto no es una crítica, sino una constatación. Winston Churchill la formuló muy agriamente el siglo pasado diciendo que “…los Estados Unidos hacen siempre lo correcto, después de haber agotado todas las demás posibilidades…”. Los vaivenes de la política exterior norteamericana son fruto de la historia de un país que llegó a la independencia desde la lejanía y con plena conciencia de esa condición.

Consecuentemente, durante los 130 primeros años de su historia, a los norteamericanos sólo les importó su tierra y su destino. Y no por casualidad, sino muy a conciencia. Tan a conciencia, que su primer ministerio de Exteriores duró 8 años; al cabo de este tiempo dejó de llamarse Departamento de Asuntos Exteriores para asumir la denominación actual de Departamento de Estado…        ¡porqué se ocupaba ante todo de los asuntos del propio Estado!

Evidentemente, los asuntos del propio Estado no excluyeron alguna que otra intervención militar exterior (la pérdida española de Cuba y Filipinas a finales del siglo XIX, entre ellas), pero el aislacionismo norteamericano se acabó a la fuerza en 1917 bajo el mandato de W. Wilson, quien había ganado la presidencia justamente con una campaña electoral rabiosamente pacifista. Fueron los submarinos del Imperio Alemán, con sus hundimientos de mercantes norteamericanos, los que forzaron la entrada en liza de los EE.UU.

Trump, que ha ganado la presidencia ahora ante todo con los votos del electorado pacifista de los Estado agrarios del centro del país, trató de imponer a sus compatriotas una especie de aislacionismo nihilista-nacionalista: Nada de compromisos internacionales – ni comerciales ni políticos – con tal de generar en casa la sensación de que cumple con su promesa electoral de “América, primero”.

Winston ChurchillWinston Churchill

Pero las realidades todas – domésticas, comerciales, internacionales y de alianzas militares – le están cortando las alas a las promesas. Y el actual presidente se está alejando cada vez más de la política primigenia del país, obsesionada exclusivamente con su ombligo – para irle dando cada día un poco más la razón a Winston Churchill. Y a trancas y barrancas va encaminando sus relaciones internacionales por el sendero internacional de lo factible….y conveniente para todos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Nici ciment și nici zidari/Ni cemento, ni brazos

16 sábado Sep 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

DREAM-ERS 2
DREAMers in America

Nici ciment și nici zidari                                    Washington, Diana Negre

Sunt mai puțini de 700.000 tinerii care ar putea să-și piardă dreptul de a mai rămâne în SUA : reprezintă 2% din populația totală a țării și doar 7% din rezidenții fără acte, însă, ocupă primul loc în dezbaterile politice și se înfruntă cu un zid uriaș de beton, care nici nu este construit și nici nu pare să devină realitate.

Este vorba despre „Dreamers”, un cuvânt care înseamnă “visători” și, în același timp, este sigla legii DREAM (Developement, Relief and Education for Alien Minors), care n-a ajuns niciodată să fie aprobată și prin intermediul căreia se încerca să se rezolve situația tinerilor care erau copii când au venit împreună cu părinții lor în SUA, unde, au, acum, singura lor casă și, în multe cazuri, nu mai vorbesc decât engleza.

Congresul a dezbătut, timp de zece ani, ce formule să adopte pentru a-i integra și feri de o deportare inumană, iar, cum nu s-a ajuns la niciun acord, președintele Obama a dat, în acest sens, un ordin executiv, cunoscut prin sigla: DACA (Deferred Action for Childhood Arrivals).

Astfel, acești tineri puteau să rămână în țară, dacă nu comiteau delicte, munceau sau mergeau la vreo școală, dar, soluția era provizorie, iar acum, ei se află în limbul în care i-a plasat președintele Trump, atunci când a hotărât că măsura va expira peste șase luni.

Aceasta a declanșat o intensă dezbatere politică, deoarece, cu toate că acești tineri reprezintă doar o mică parte dintre cei fără acte, problema imigranților împarte țara și creează mari înfruntări chiar în sânul celor două partide, între cei care sunt pentru o politică foarte restrictivă față de imigranți și cei care, din motive umanitare sau din interese ale întreprinderilor lor, ar vrea să sosească în țară și mai mulți străini.

Iar campania prezidențială a lui Donald Trump a agravat și mai mult situația: pe de o parte, s-a alăturat celor care se opun imigrării și, pe de altă parte, a tot promis că va construi versiunea americană a Marelui Zid Chinezesc de-a lungul a 3200 de kilometri, la frontiera cu Mexicul.

TRUMP ZID 1

După ce a insistat că Mexicul va fi cel care va plăti pentru construirea acestui zid, Casa Albă a început să ceară bugete pentru a ridica o adevărată fortăreață de oțel și beton, înaltă de 6 metri. În unele tronsoane, cum este Arizona, acest zid deja există, la care se adaugă, acum, încă un gard din plasă metalică, precum și o a treia piedică, adică o barieră “virtuală” cu senzori, camere de luat vederi și alte mijloace electronice, dar, asemenea fortificații se întind pe distante mici, ori, atât imigranții, cât și traficanții de droguri folosesc alte căi, mai puțin supravegheate.

Această construcție a început în vremea președintelui Bush, care credea că supravegherea frontierei era suficientă pentru a-i ține în frâu pe politicienii porniți împotriva imigrării, sperând să se aprobe, între timp, legile pentru a normaliza situația celor fără acte, aflați permanent sub amenințarea de a fi deportați.

TRUMP ZID 5

Dar, n-a fost să fie așa, și oricât s-ar strădui atât republicanii, cât și democrații să afirme că vor să rezolve situația, ambele partide trebuie să țină cont de interese contradictorii și sunt blocați de teama că îi vor îndepărta pe mulți dintre alegătorii lor. O problemă o constituie  „nativiștii”, adică cei care nu vor să mai audă de străini în țară, deoarece sunt convinși că muncitorii americani sunt în pierdere din cauza imigranților, care acceptă să muncească pentru salarii mai mici.

DREAM-ERS 3

Poate și mai gravă este divergența de interese dintre cele două partide: democrații insistă ca celor fără acte să li se acorde cetățenia americană, în timp ce republicanii vor ca imigranților să li se permită o legalizare a situației lor, dar fără cetățenie americană.

Ambele partide se încăpățânează să nu cedeze deloc din aceste poziții ale lor, pur și simplu pentru faptul că imigranții votează, în general, cu democrații, care își freacă mâinile de satisfacție că vor câștiga 12 milioane de voturi, iar republicanii vor fi percepuți ca plini de cruzime.

Se pare că, acum, Trump nu numai că vrea să joace acest atu al zidului, pentru a rezolva situația celor fără acte, ci, pentru a doua oară, se aliază cu opoziția democrată, pentru a-și atinge scopurile, care ar însemna obținerea unei soluții permanente pentru acești „dreamers”.

 De asemenea, părea că vrea să se folosească de criza umanitară a celor 700.000 de tineri pentru a obține din partea Congresului fonduri cu care să fortifice frontiera, dar, a spus că zidul său poate să mai aștepte, ceea ce îl apropie și mai mult de Partidul Democrat.

Sunt mulți cei care semnalează că un zid de oțel și beton ar fi un anacronism în era cip-urilor și a supravegherii electronice, și mult mai urgent este faptul că țara ar putea să se confrunte cu o gravă criză de mână de lucru.

Trump repetă tot timpul că vrea să creeze noi locuri de muncă, dar, într-o țară care își folosește plenar mâna de lucru (indicele de șomaj de 4% este considerat de economiști ca ocupare totală a mâinii de lucru) se pune întrebarea: cine va munci în aceste noi locuri de muncă? Și mai urgentă este întrebarea: cine va reconstrui  Texas-ul și Florida fără imigranții care sosesc din Mexic și din alte țări ale continentului american? Desigur, este dificil să găsești muncitori pentru muncile cele mai grele, și, încă înainte de distrugerile cauzate de uraganele  Irma și Harvey,  30% din muncitorii din construcții din Florida și 40% din Texas erau imigranți.

URAGAN 1

Soluția se află acum în mâinile Congresului, care, de 16 ani, tot încearcă să rezolve problema imigranților, fără să existe vreun indiciu că cineva va fi dispus să cedeze. Poate cruzimea de a-i deporta pe tinerii care nu au cunoscut altă țară decât SUA va fi un stimulent pentru a găsi o soluție. Altfel, legiuitorii vor rămâne fără cimentul pentru ridicarea zidului, iar americanii, fără zidarii care să le reconstruiască orașele.

TRUMP ZID 4

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Ni cemento, ni brazos                                     Washington, Diana Negre

DREAM-ERS 1

Son menos de 700.000 los jóvenes que pueden perder su permiso para seguir viviendo en Estados Unidos, representan el 2% de la población norteamericana y tan solo el 7% de los residentes indocumentados, pero, ocupan el primer plano en el debate político y se enfrentan a una gigantesca muralla de cemento, que ni está construída, ni lleva trazas de convertirse en realidad.

Se trata de los “Dreamers”, una palabra que tanto significa “soñadores”, como las siglas de la ley DREAM (Developement, Relief and Education for Alien Minors), que nunca se llegó a aprobar y que trataba de resolver la situación de los jóvenes a quienes sus padres trajeron de niños a Estados Unidos, donde tienen la única casa que conocen y cuyo idioma, en muchos casos, es el único que hablan.

El Congreso debatió durante diez años las fórmulas para integrarlos y protegerlos de una deportación, que a casi todos les parece inhumana, pero, al ver que no llegaban a un acuerdo, el presidente Obama recurrió a una orden ejecutiva conocida por sus siglas DACA (Deferred Action for Childhood Arrivals).

Estos jóvenes podían permanecer en el país si no han cometido delitos, trabajan o asisten a alguna escuela, pero, la solución era provisional y ahora están en el limbo al que les ha mandado el presidente Trump, al decidir que la medida expirará dentro de seis meses.

Así, ha puesto en marcha un intenso debate político pues, si bien estos jóvenes representan una pequeña parte de los indocumentados, la cuestión migratoria divide al país e incluso provoca grandes diferencias en el seno de los dos partidos, entre quienes favorecen una política muy restrictiva ante los inmigrantes y los que, por razones humanitarias o por intereses empresariales, favorecen la llegada de más extranjeros.

Pero, no es sólo esto, sino que la campaña presidencial de Trump agravó la situación: por una parte, se sumó a quienes se oponen a la inmigración y, por la otra, prometió hasta la saciedad construir una versión americana de la Gran Muralla china a lo largo de los 3200 kilómetros de la frontera mexicana.

TRUMP ZID 2

Después de insistir durante meses en que México pagará por esta muralla, la Casa Blanca ha empezado a pedir presupuestos para la construcción de una auténtica fortificación de acero reforzado con cemento y de 6 metros de altura. En algunos lugares, como en Arizona, este muro ya existe y, además, le añaden una segunda valla de tela metálica y una tercera pantalla “virtual” con sensores, cámaras y otros medios electrónicos, pero, semejante fortificación tan sólo ocupa extensiones pequeñas y, tanto los inmigrantes indocumentados, como los narcotraficantes utilizan otros vericuetos menos protegidos.

Esta construcción empezó ya con el presidente Bush, quien esperaba que la protección fronteriza sería suficiente para marginar a los políticos más contrarios a la inmigración, de forma que sería posible aprobar leyes para normalizar la situación de los indocumentados, que viven bajo la amenaza constante de ser deportados.

TRUMP ZID 3jpg

No fue así y, por mucho que republicanos y demócratas aseguren que quieren resolver la situación, ambos partidos han de atender intereses contrapuestos y quedan paralizados por su temor de alienar a una parte de sus votantes. Un problema son los llamados “nativistas” que no quieren ver extranjeros y están convencidos de que los trabajadores norteamericanos salen perjudicados, porque han de competir con inmigrantes dispuestos a trabajar por menos dinero.

Quizá más grave sea la divergencia de intereses entre ambos partidos: los demócratas insisten en que se ha de ofrecer la nacionalidad norteamericana a los indocumentados y se oponen a las propuestas republicanas que permitirían a estos inmigrantes legalizar su situación, pero, sin convertirse en ciudadanos.

Ambos se cierran en banda en este aspecto, por el sencillo motivo de que los inmigrantes, en general, votan por los demócratas, quienes se frotan las manos ante la perspectiva de ganar 12 millones de votos o la alternativa de condenar a los republicanos por ser desalmados.

Ahora, parece ser que Trump no solamente quiere jugar la baza de esta muralla para resolver la situación de los indocumentados, sino que, por segunda vez, se alía a la oposición demócrata, para conseguir sus fines que, en este caso, es lograr una solución permanente para los “dreamers”.

 Parecía que tal vez quería utilizar la crisis humanitaria que representan estos 700.000 jóvenes para que el Congreso le dé el dinero con que fortificar la frontera, pero, ha indicado que su muralla puede esperar, lo que le acerca aún más al Partido Demócrata.

Muchos señalan que una muralla de acero y cemento es un anacronismo en la era del chip y la vigilancia electrónica, pero, más urgente es la cuestión de que el país se puede enfrentar a una grave falta de mano de obra.

Trump ha vuelto a repetir que quiere crear más puestos de trabajo, pero, en un país con pleno empleo (el índice de paro del 4% lo consideran los economistas como pleno empleo) cabe preguntarse quién ocupará estos puestos. Y de manera más urgente, está la cuestión de quién reconstruirá Texas y la Florida, sin los inmigrantes que llegan de México y otros países del continente. Normalmente, es difícil encontrar trabajadores para las faenas más duras y, ya antes de la destrucción causada por los huracanes Irma y Harvey, el 30% de los obreros de la construcción de la Florida y el 40% de Texas eran inmigrantes.

URAGAN 2

La solución está ahora en manos del Congreso, que lleva ya 16 años planteándose una solución al problema migratorio, sin que haya indicios de que nadie esté dispuesto a ceder. Quizá la crueldad de deportar a jóvenes que no conocen más país que Estados Unidos sirva de impulso para una solución. De no ser así, los legisladores se quedarán sin el cemento para edificar la muralla y los norteamericanos sin los albañiles para reconstruir sus ciudades.

URAGAN 3

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

 

De la Reconquista, la imigrare/De la Reconquista a la inmigración

20 domingo Ago 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

BARCELONA ATENTAT 1Atentatul din Barcelona, Spania, 18 august 2017

De la Reconquista, la imigrare                           Washington, Diana Negre

Ultima dată – probabil și prima – când televiziunile americane au arătat imagini din Barcelona a fost acum 25 de ani, în vara anului 1992, în timpul Jocurilor Olimpice.  Ceea ce s-a văzut până joia trecută, aici în SUA, din Barcelona a fost circuitul olimpic din Montjuich, Orașul Olimpic și Mediterana, însă acum, telespectatorii au văzut teribilele imagini de pe Ramble, transmise în direct, din momentul atentatului.

Televiziunile au transmis toată noaptea și dimineața următoare ultimele știri care le soseau, mai ales după ce au aflat că problema nu se limita numai la Barcelona, ci existau mai multe puncte din Catalonia cu activitate teroristă, arătând pe hartă unde se află Ripoll, Cambrils și Alcanar.

Au adus o adevărată armată de experți în securitate și servicii secrete care, însă, au spus că nu pot să adauge nimic la excelenta informare pe care o ofereau ziarele, posturile de radio și de televiziune.

Poate mai curioase au fost interpretările tragediei și motivele teroriștilor, și anume: în Spania și în celelalte țări europene imigranții sunt mult mai marginalizați decât în SUA, ceea ce ar explica radicalismul lor politic și ușurința cu care alunecă spre terorism.

MIGRANTI SPANIA 1Migranți în portul Tarifa, Cádiz, Andaluzia, Spania, august 2017

Desigur, în SUA sunt mai puține „ghetouri” ale imigranților, cum sunt cele din Paris, Bruxelles sau cartierele mărginașe ale Bercelonei, dar, la fel de adevărat este și faptul că cei care vin în America au o altă origine națională și religioasă, căci sunt mai puțini arabi și musulmani, și mai mulți asiatici și latinos. Există comunități cum sunt cele care se ocupă de cultivarea curmalelor în California, care provin aproape exclusiv din țări islamice, dar, condițiile de viață din exploatările agricole cu greu se pretează vreunei dezvoltări de zonă urbană marginală, adică, acolo unde fermentează nemulțumirea și unde poliția nu prea are acces.

În cazul Spaniei, după câteva scurte speculații că ar fi fost posibil un atentat autonomist, comentariile arătau, joia trecută, spre o situație deosebit de dificilă în legătură cu Islamul: Statul Islamic (SI), după anumite teorii, ar vrea să se răzbune împotriva Reconquistei, teorii care s-ar baza pe un document în care se promite că, înainte de anul 2020, „vor fi alungați invadatorii”  care au uzurpat pământul islamic spaniol, unde Islamul a domnit opt secole, de la debarcarea berberilor în Peninsulă, până la sfârșitul Regatului din Granada.

Conform acestei teorii, faptul că, în lumea arabă, Spania este cunoscută și acum sub denumirea de Al-Andalus este un indiciu că nu a fost acceptată realitatea ultimelor șase secole și că, pentru mulți credincioși islamici, un teritoriu care a fost odată musulman, nu va mai putea aparține vreodată altei religii.

AL ANDALUS ISIS

În privința reacțiilor oficiale, tot timpul s-a exprimat solidaritate, deoarece Spania este membră NATO, și deoarece americani sunt foarte sensibili când e vorba de terorism.

S-au tot repetat ofertele de ajutor, care, după cum opinau experții, se datorează avantajelor pe care le au americanii în domeniul serviciilor secrete. Rațiunile acestor avantaje sunt atât economice, cât și demografice: numărul posibililor teroriști care locuiesc în Europa este atât de mare, încât poliția și contra-spionajul nu fac față situației, în timp ce SUA dispun de resursele unei țări-continent cu o mulțime de servicii secrete: nu este vorba numai de CIA, ci și de NSA (National Security Agency, un serviciu civil de supraveghere electronică), DIA (Defense Intelligence Agency, care reunește mai multe agenții, ale fiecărei arme), și alte organizații ale căror nume nici măcar nu se cunosc, pe lângă serviciile locale, cum sunt cele din New York, care au apărut  după 11 septembrie, toate înglobate în DNI (Directorate of National Intelligence), creat și el ca răspuns la atentatele asupra turnurilor gemene.

După câte se pare, aceste ajutoare deja au fost oferite, după cum informa, joia trecută, ziarul barcelonez El Periódico, și chiar au fost avertizate autoritățile spaniole că va avea loc un atac cu vehicule pe Rambla, dar, aceste informații nu au fost confirmate. Aceasta nu înseamnă că n-ar fi fost adevărate: serviciile secrete nu confirmă și nici nu infirmă nimic – este o regulă generală a lor.

În atmosfera politică supraîncărcată care domnește acum în SUA, era imposibil să nu se tragă foloase din tragedia din Barcelona: în timp ce mijloacele de informare anti-Trump îi comparau pe manifestanții rasiști din Charlottesville cu teroriștii din Barcelona, mijloacele de informare conservatoare trăgeau spuza pe turta lor și îi dădeau dreptate lui Trump, atunci când spunea că nu vrea imigranți. Pentru a ilustra problema, arătau migranți debarcând pe o plajă din Cadiz și recomandau ca Spania și întreaga Europă să urmeze exemplul Australiei, care, pur și simplu obligă ambarcațiunile cu migranți să facă cale întoarsă.

TRUMP 1

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

BARCELONA ATENTAT 2Atropello en La Rambla de Barcelona, 18.08.2017

De la Reconquista a la inmigración Washington, Diana Negre

La última vez –y probablemente también la primera- en que las televisiones norteamericanas mostraron imágenes de Barcelona fue hace 25 años, en el verano de 1992 durante los Juegos Olímpicos.  Lo que hasta el jueves se había visto aquí de Barcelona era el circuito olímpico de Montjuich, la Villa Olímpica y el Mediterráneo, pero ahora los espectadores han visto las terribles imágenes de las Ramblas, transmitidas en directo desde el momento del atentado.

Los programas de televisión estuvieron siguiendo también durante la noche y la madrugada con las últimas informaciones, especialmente al saber que el problema no se limitaba a Barcelona, sino que había varios puntos en Cataluña con actividades terroristas y mostraban en el mapa Ripoll, Cambrils y Alcanar.

Trajeron todo un ejército de expertos en seguridad y servicios secretos, quienes dijeron que no podían añadir nada a la excelente información de diarios, radios y televisiones españolas.

Quizá lo más curioso sean las interpretaciones de la tragedia y de las motivaciones de los terroristas:  en España y el resto de los países europeos hay una marginación de los inmigrantes mucho mayor de la que se registra en Estados Unidos, algo que puede explicar su radicalismo político y la facilidad con que se sienten atraídos por el terrorismo.

MIGRANTI SPANIA 2Imagen de los inmigrantes de origen magrebí rescatados hoy por Salvamento Marítimo – EFE/ 16/08/2017

Y ciertamente, en Estados Unidos hay menos “guettos” de inmigrantes al estilo de París, Bruselas o algunos barrios del extra radio barcelonés, pero también es cierto que el origen nacional y religioso de quienes vienen a Estados Unidos acostumbra a ser diferente, pues hay menos árabes y musulmanes y muchos más asiáticos y latinos. Hay algunas comunidades, como los encargados de cultivar dátiles en California, que vienen casi exclusivamente de países islámicos, pero las condiciones de vida en las explotaciones agrícolas difícilmente se prestan al desarrollo de zonas urbanas marginales donde fermenta el descontento y a las que la policía raramente tiene acceso.

En el caso de España, después de unas breves especulaciones en cuanto a la posibilidad de un atentado autonomista, los comentarios apuntaban el jueves a una situación especialmente difícil con el Islam: El Estado Islámico (EI), según ciertas teorías, se quiere vengar de la Reconquista, algo que basaban en un documento en que se promete, antes del año 2020, “echar a los invasores” que usurparon las tierras islámicas españolas en los ocho siglos, desde el desembarco de los bereberes en la Península, hasta el fin del Reino de Granada.

ISISISIS reivindicando Al-Andalus

Según esta teoría, el hecho de que el mundo árabe conozca a España todavía como Al-Andalus significa que no han aceptado la realidad de los últimos 6 siglos y recuerdan que, para muchos creyentes islámicos, una vez que un territorio ha sido musulmán no puede pertenecer ya a ninguna otra religión.

En cuanto a las reacciones oficiales, era constante la expresión de solidaridad, tanto porque España es miembro de la OTAN como por la sensibilidad especial norteamericana ante el terrorismo.

La repetición de ofertas de ayuda, según varios expertos, se debe a la ventaja norteamericana en cuestiones de servicios secretos. La razón de esta ventaja es tanto económica como demográfica: la cantidad de posibles terroristas que residen en Europa desborda a los servicios policiales y de contra espionaje, mientras que EEUU tiene los recursos de un país continente y una plétora de servicios secretos: no se trata solo de la CIA, sino que también está la NSA (National Security Agency, un servicio civil para vigilancia electrónica),  la DIA (Defense Intelligence Agency en que hay varias agencias de cada una de las armas), otras organizaciones cuyos nombres ni siquiera se conocen, además de servicios locales como Nueva York, que nacieron después del 11-9, todas englobadas en la DNI (Directorate of National Intelligence), creado igualmente en respuesta a los atentados de las torres gemelas.

Estas ayudas aparentemente ya se ofrecieron, según informaba el mismo jueves el diario barcelonés El Periódico, e incluso advirtieron a las autoridades españolas de un ataque con vehículos en la Rambla, pero ningún portavoz de ninguna agencia confirmó aquí estas informaciones. Lo que no significa que no sean ciertas: una norma de los servicios secretos es no confirmar ni desmentir nunca.

En el ambiente político sobrecargado que vive ahora Estados Unidos, era imposible evitar sacarle provecho a la tragedia de Barcelona: mientras los medios anti-Trump comparaban a los manifestantes racistas de Charlottesville con los terroristas de Barcelona, los medios conservadores llevaban el agua a su molino diciendo cuánta razón tiene Trump al no querer inmigrantes. Para ilustrar el problema, mostraban a los migrantes que desembarcaban en una playa de Cádiz y recomendaban que España y toda Europa siga el modelo australiano y simplemente obligue a regresar a los barcos con emigrantes.

TRUMP 2

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  diana-molineaux

MICA MARE PROBLEMĂ COREANĂ/EL PEQUEÑO GRAN PROBLEMA COREANO

25 martes Jul 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

TRUMP - Kim Jong-un 3jpg

MICA MARE PROBLEMĂ COREANĂ

Escalada nucleară a Coreei de Nord este, pentru lumea întreagă, o problemă mai mult politică, decât una militară. Doar în cazul SUA, problema este mai încâlcită. Și nu pentru că America ar fi în mai mare pericol decât restul lumii (riscul real este mic), ci pentru că tunetul vorbăriei lui Trump are tonalități ridicole, dacă aceste amenințări teribiliste nu sunt însoțite și de o zdrobitoare replică militară, economică sau politică din partea Case Albe.

Este posibil ca Trump să ne surprindă, în curând, cu o manevră internațională pentru a încolți sau izola Pyongyang-ul, dar, este aproape imposibil să găsească o replică militară provocărilor nordcoreene.

TRUMP 1

Prima rațiune pentru a nu recurge la forță provine chiar de la președinții care l-au precedat pe Trump. Au desconsiderat atât de mult pericolul nordcorean, încât nu au cerut, la timpul potrivit, o informare perfectă asupra nivelului de dezvoltare și a locurilor unde se află întreprinderile cu producție nucleară. Acum, informarea este excelentă și semnalează, pe de o parte că Coreea de Nord dispune de mult mai mult plutoniu și de mult mai multe bombe nucleare gata produse, decât s-a calculat în ultimii cinci ani. Adică, riscul potențial este mult mai mare decât se credea.

Pe de altă parte, Pyongyang și-a conceput sistemul de producere a armelor după, – s-ar putea spune – „criterii teroriste”. Adică, atât laboratoarele pentru îmbogățirea uraniului, cât și fabricile și depozitele de componente ale acestor arme, cât și cele care produc rachete cu rază lungă de acțiune, sunt împărțite și răspândite pe întreg teritoriul țării, prin centre de producție și în silozuri subterane pentru rachete și bunchere puternic blindate.

RACHETE COREEA DE NORD 3Racheta  KN-14, unul din cele două tipuri de rachete balistice intercontinentale pe care le produce Coreea de Nord, prezentată la o paradă militară la Pyongyang, capitala Coreei de Nord.

RACHETE KN 1

Cu tehnologia militară actuală, această dispersie subterană este suficientă pentru ca un eventual atac preventiv din partea SUA să nu poată distruge tot arsenalul nuclear al Coreei de Nord din prima lovitură. Iar, necesara lovitură decisivă –  care, teoretic, ar neutraliza tot acest arsenal – ar avea nevoie de timp pentru ca serviciile de informații (sateliți și spionaj) să descopere obiectiectivele care au supraviețuit. În acest răgaz, forțele nordcoreene ar putea lansa atacuri distructive împotriva aliaților Americii, care se află în bătaia tunurilor și rachetelor lor cu rază scurtă și mijlocie de acțiune : Coreea de Sud, Japonia, Australia etc.

RACHETĂ COREEA DE NORD 3Racheta nord-coreană Musudan,  lansată cu succes. Eșecurile se ridică la 88%.

E greu de calculat mărimea distrugerilor pe care le-ar putea cauza împrejur, dar, fără îndoială, ar fi considerabilă. Aceasta este marea rațiune politică pentru care, în prezent, nu se ia în considerare vreo acțiune militară preventivă americană – nici atac masiv, nici lovituri de comando – pentru a distruge instalațiile nucleare nordcoreene.

Desigur, nu se pot calcula nici daunele aduse prestigiului american prin cascada de amenințări goale pe care le lansează Casa Albă împotriva  Pyongyang-ului și a dinastiei comuniste a Kim-ilor.

Kim Il-sung, Kim Jong-Il and Kim Jong-Un 2Dinastia Kim-ilor: Kim Il-sung și Kim Jong-il, bunicul și tatăl actualului lider nord-corean, Kim Jong-un.

Visiteurs s'inclinant devant les statues de Kim Il-sung et Kim Jong-ilVizitatori înclinându-se în fața statuilor lui  Kim Il-sung și Kim Jong-il, bunicul și tatăl actualului lider nord-corean, Kim Jong-un,  pe colina Mans.

Kim Jong-Il and Kim Jong-Un 2Liderul nord-corean Kim Jong-un și tatăl său, Kim Jong-il

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

TRUMP - Kim Jong-un 2

EL PEQUEÑO GRAN PROBLEMA COREANO

La escalada nuclear de Corea del Norte constituye para el mundo entero un problema político mucho más que militar. Sólo en el caso estadounidense la cuestión es más peliaguda. Y no porque los EEUU puedan correr más peligro que el resto de las naciones (que corren un riesgo real bien pequeño), sino porque la verborrea tronante de Trump tiene visos de ridículo si a las amenazas tremendistas no le sigue ninguna contundente respuesta militar, económica o política de la Casa Blanca.

Quizá Trump nos sorprenda a todos próximamente con una maniobra internacional que acorrale o aísle a Pyongyang, pero es casi imposible que encuentre una réplica militar a las provocaciones norcoreanas.

TRUMP 2

La primera razón para no recurrir a la fuerza tiene sus orígenes en los presidentes que precedieron a Trump. Menospreciaron tanto el peligro norcoreano que no exigieron en su día una información excelente sobre el desarrollo y ubicación de las plantas de producción nuclear. La información actual, sí, es excelente, pero señala que, por una parte Corea del Norte dispone de mucho más plutonio y bombas nucleares ya terminadas de lo que se ha venido calculando en el último lustro. Es decir, que el riesgo potencial es mucho mayor de lo esperado.

Por otra parte, Pyongyang ha concebido su sistema de producción armamentista con lo que se podría llamar “criterios terroristas”. Es decir, tanto los laboratorios nucleares para el enriquecimiento del uranio de las bombas, como las fábricas y los almacenes de los componentes de éstas, e incluso de las que construyen misiles de largo alcance, están fraccionados y distribuidos a lo largo de todo el país en centros de producción y silos de misiles subterráneos y búnkeres fuertemente blindados.

RACHETE KN 2

Misiles norcoreanos construídos según el sistema soviético R-27

Dada la tecnología militar actual, esta dispersión subterránea es suficiente para que un eventual ataque preventivo estadounidense no pueda destruir todo el arsenal nuclear norcoreano en un primer golpe. Y el remate necesario – que en teoría, sí, acabaría aniquilando ese arsenal – requiere el tiempo necesario para que los servicios de información (satélites y espionaje) localicen los objetivos supervivientes. En este tiempo, las fuerzas norcoreanas podrían lanzar ataques destructores contra los aliados de los EEUU al alcance de sus cañones y misiles de alcance corto y medio: Corea del Sur, Japón, Australia, etc.

RACHETĂ COREEA DE NORD 1Lanzamiento de un cohete balístico norcoreano

Es difícil calcular los daños que podrían causar allá, pero daños sí, que causarían y ésta es una razón política poderosísima que descarta, hoy por hoy, toda acción militar preventiva estadounidenses – desde el ataque masivo, al golpe de comandos – contra las instalaciones nucleares norcoreanas.

Claro que también es muy difícil calcular el daño ya causado al prestigio estadounidense por la cascada de amenazas sin consecuencias que viene lanzando la Casa Blanca contra Pyongyang y la dinastía comunista de los Kim.

DINASTIA KIM 3La dinastía norcoreana: Kim Il-sung, Kim Jong-Il y Kim Jong-Un

Kim Jong-Il and Kim Jong-Un 1El líder norcoreano, Kim Jong-un y su padre, Kim Jong-il

Valentí Popescu 

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Galerie:

Kim Jong-Un 3Liderul nord-corean Kim Jong-Un monitorizând lansarea rachetei Pukguksong-2

Kim Jong-Un 2Liderul nord-corean Kim Jong-Un vizitând o pepinieră a Armatei Populare

Kim Jong-Un 1Liderul nord-corean Kim Jong-Un

COREEA DE NORD VIATA 5Viața în Coreea de Nord

COREEA DE NORD VIATA 4Viața în Coreea de Nord

COREEA DE NORD VIATA 2Viața în Coreea de Nord

COREEA DE NORD VIATA 1Viața în Coreea de Nord

Mai întâi de toate, buzunarul /El bolsillo, lo primero

30 martes May 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

TRUMP MELANIA 1Mai întâi de toate, buzunarul  Washington, Diana Negre

Încă nu-și încheiase președintele Donald Trump prima călătorie internațională, când atenția națiunii s-a desprins de persoana și periplul său pentru a se concentra asupra a ceea ce într-adevăr o interesează : situația economică.

În timp ce Trump participa la reuniunea NATO de la Bruxelles, mijloacele de informare în masă din SUA dedicau mai mult spațiu și timp reformei sistemului medical și pieței muncii americane, decât întrevederii cu Papa, apelului adresat aliaților atlantici de a îndeplini angajamentul de a aloca 2% din PNB cheltuielilor de apărare, sau chiar scurgerilor de informații lăsate de serviciile secrete americane, în legătură cu atentatul de la Manchester. Nici măcar respingerea dintre mâinile cuplului Donald și Melania Trump, care a acaparat atât de mult spațiu pe ecranele europenilor, nu a avut alt ecou în America, decât cel din „presa mondenă” sau din rețelele sociale.

TRUMP BRUXELLES 1

TRUMP BRUXELLES 2

Desigur, s-au oferit detalii în legătură cu toate aceste lucruri, dar, începând cu joia trecută, pe prim plan a rămas reforma sistemului medical, după ce Oficiul Bugetelor (CBO,  Congressional Budget Office) din Congresul american a dat publicității un raport în care se semnalează că propunerile lui Trump vor lăsa fără asigurări 14 milioane de persoane, care erau asigurate în timpul președinției lui Barack Obama.

Fără îndoială că aceste cifre se pretează la mai multe interpretări și sunt, la rândul lor, produsul unor modalități de a pune problema, cu care nu toată lumea este de acord, până într-acolo încât, chiar în rândurile republicanilor există serioase îndoieli în legătură cu imparțialitatea OCB.

De asemenea, au reizbucnit dezbaterile asupra bugetului, în general, și a posibilităților de creștere economică. Experții dau asigurări că Trump nu-și va putea atinge obiectivul de a  redresa finanțele, atâta timp cât economia nu va crește cel puțin cu 3%, ceea ce, pentru moment, pare a fi foarte dificil.

Cauzele acestei dificultăți diferă foarte mult de cele care frânează creșterea economiilor europene : în SUA, nu lipsesc locurile de muncă, ci muncitorii, iar economiștii se străduiesc să sporească forța de muncă, cu toate că, până acum, nu au găsit nicio formulă eficientă.

Forța de muncă americană, adică populația între 16 și 65 de ani, se ridică, teoretic, la 206 milioane de persoane. Dar, vreo 45 de milioane nu muncesc și nici nu vor să muncească. Aceasta înseamnă că doar 160 de milioane sunt angajați undeva sau sunt șomeri. Mai precis, 153 de milioane lucrează, iar 7 milioane sunt șomeri, ceea ce reprezintă un șomaj de 4%, o cifră care, în țările dezvoltate, înseamnă ocupare deplină.

Chiar și printre adolescenți și tineri, grupul care, în general, găsește mai greu de lucru, șomajul este de doar 14.7%.

Pe de altă parte, cei care muncesc, în loc de 40 de ore cât ar trebui, lucrează doar 36 de ore, săptămânal.

Rațiunile pentru care atât de multă lume s-a lăsat de muncă nu sunt prea clare, iar interpretarea lor reflectă pozițiile politice divergente : pentru democrați, nu sunt suficiente  stimulente și ar fi nevoie să se mărească salariile – cu toate că salariul mediu, cu 26 de dolari pe oră, ridică veniturile medii la 4.000 de euro, pe lună. Pentru conservatori, este vorba de un exces de protecție socială, doarece lumea trăiește din alocații pentru alimente, pentru tratamente medicale sau alocații pentru familie, și preferă să stea acasă.

Este o situație care pune și mai mult pe tapet reforma sistemului medical, deoarece populația sub 65 de ani poate să obțină o asigurare bună doar dacă muncește : întreprinderile sunt cele care o plătesc ca parte din salariu. Însă, reforma din anul 2009 permite obținerea acestei asigurări la un preț foarte mic pentru șomeri, astfel încât stimulentul pentru a munci dispare.

Între timp, piața imobiliară, care a declanșat depresiunea de acum nouă ani, și-a revenit. Prețurile actuale sunt mai mari decât cele de dinaintea crizei, iar problema este, acum, oferta scăzută, ceea ce va duce la o scumpire și mai mare. Cei care pot, se grăbesc să-și cumpere casă, deoarece prețurile și ratele se vor scumpi pe zi ce trece.

O expresie în engleza americană spune că, atunci când o economie în creștere are nevoie de tot mai mulți muncitori, „problema e sănătoasă”. Iar dacă, într-adevăr, creșterea va continua și economia va prospera, cel câștigat va fi Trump: compatrioții săi îi vor ierta toate izbucnirile necontrolate și vulgaritățile, dacă le va umple buzunarele.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

   TRUMP PAPA 1

El bolsillo, lo primero              Washington, Diana Negre

El presidente Donald Trump todavía no había concluido su primer viaje internacional cuando la atención del país ya se había desviado del  mandatario y su periplo para concentrarse en lo que realmente le interesa, que es la situación económica.

Mientras Trump se reunía con los países de la OTAN, en Bruselas, los medios informativos norteamericanos dedicaban más espacio a la reforma sanitaria y el mercado laboral que a la entrevista con el Papa, al llamamiento a los aliados atlánticos para que cumplan con su compromiso de destinar el 2% de su PNB a los gastos de defensa o incluso las filtraciones de los servicios secretos norteamericanos en torno al atentado de Manchester.  Ni siquiera el supuesto desencuentro de las manos de Donald y Melania Trump, que tanto espacio ocupó en las pantallas europeas, tuvo apenas eco aquí, fuera de la “prensa del corazón” o las redes sociales.

TRUMP MELANIA 2

TRUMP BRUXELLES 3

TRUMP PAPA 2

Ciertamente se dieron detalles de todas estas cosas, pero desde el jueves estaban ya todos consumidos por la reforma sanitaria, después de que la Oficina de Presupuestos (CBO, o Congressional Budget Office) del Congreso divulgara un informe según el cual las propuestas de Trump dejarán sin seguro a 14 millones de personas que lo habían conseguido durante la presidencia de Barack Obama.

Naturalmente, estas cifras se prestan a muchas interpretaciones y son, a su vez, producto de planteamientos que no todos comparten, hasta el punto de que, en las filas republicanas, muchos dudan de la supuesta imparcialidad de OCB.

También ha resurgido el debate en cuanto al presupuesto en general y las posibilidades de crecimiento. Los expertos nos aseguran que Trump no podrá conseguir su objetivo de sanear las finanzas públicas mientras la economía no crezca  un 3% como mínimo, algo que, de momento, parece muy difícil.

Las razones para esta dificultad son muy diferentes de las que frenan el crecimiento de las economías europeas: En Estados Unidos lo que falta no es trabajo, sino trabajadores y los economistas están tratando de conseguir que la fuerza laboral aumente, aunque, por el momento, no parecen haber dado con ninguna fórmula eficaz.

La fuerza laboral norteamericana, es decir, la población comprendida entre los 16 y los 65 años, es teóricamente, de unos 206 millones de personas. Pero, nada menos que 45 millones de ellos ni trabajan, ni quieren trabajar, pues son tan solo 160 millones los que están empleados o desempleados. Exactamente, hay 153 millones con empleo y 7 millones en el paro, lo que representa tan solo un 4% de parados, un índice que en los países desarrollados se considera como de pleno empleo.

Incluso entre los adolescentes y jóvenes, el grupo que en general tiene más dificultades para encontrar trabajo, tan solo hay un 14.7% de parados.

Por otra parte, los que tienen trabajo no cumplen en realidad con las 40 horas teóricas de la semana laboral, sino que tan solo trabajan unas 36.

Las razones para que tanta gente haya abandonado el mercado laboral no están muy claras y su interpretación refleja las divergentes posiciones políticas: para los demócratas, no hay suficientes incentivos y es necesario aumentar los salarios –aunque la media salarial, con 26 $ hora, pone el ingreso medio en alrededor de los 4.000 euros mensuales. Para los conservadores, se trata de un exceso de protección social, pues la gente vive de la sopa boba con subsidios para alimentos, para tratamiento médico o para ayuda familiar y prefiere quedarse en casa.

Es una situación que da todavía más protagonismo a la reforma sanitaria, pues la gente menor de 65 años tan solo puede conseguir un buen seguro médico a través de su trabajo, ya que la mayoría de las empresas ofrecen esta prestación como parte del salario. Pero, la reforma del año 2009 permite obtener este seguro a bajo precio a las personas desocupadas, de forma que el incentivo para trabajar desaparece.

Entre tanto, el mercado inmobiliario que produjo la casi depresión de hace nueve años, se ha recuperado de tal forma que los precios superan ya los anteriores a la crisis y el principal problema es que las ventas han bajado por falta de inventario, de forma que los precios van subiendo como la espuma y quienes pueden se apresuran a comprar antes de que suban más y de que las hipotecas se encarezcan.

Como reza una expresión norteamericana, eso de necesitar más trabajadores para una economía que quiere crecer “es tener un buen problema”. Y si, efectivamente, el empuje sigue y la economía va adelante, Trump será el gran beneficiado: sus compatriotas le perdonarán los exabruptos y vulgaridades en aras de que les rellene los bolsillos.

TRUMP PAPA 3

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

Exact pe dos! /El tiro por la culata Washington, Diana Negre

05 miércoles Abr 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

TRUMP

Exact pe dos!                            Washington, Diana Negre

Președintele Trump abia  că a încercat să pună în practică una din propunerile sale electorale împotriva imigrării ilegale în SUA, ba chiar a lăsat-o mai domol cu altele, însă efectele retoricii sale sunt deja pe deplin vizibile în țară, unde, deocamdată, îi afectează mai degrabă pe cetățenii americani, decât pe străinii fără acte.

Singura acțiune care răspunde, pentru moment, promisiunilor sale electorale este încercarea de a readuce în țarc „orașele sanctuar”, adică, acelea care îi protejează pe imigranți de raziile efectuate de agenții ICE (Immigration and Customs Enforcement).

IMIGRANTI HISPANI

Se pare că această acțiune a rămas, până acum, în faza cuvintelor, doar în apelurile ministrului Justiției, Jeff Sessions, ca orașele să respecte normele federale, care cer ca cei arestați de poliția locală să fie predați autorităților de la Imigrație. Apeluri care au aceeași soartă ca edictul care oprea intrarea călătorilor proveniți din opt țări musulmane, blocat de tribunale, căci, iată că mai multe orașe se pregătesc să se opună legal amenințării  că guvernul federal, în caz contrar, le va tăia din fondurile care le erau destinate.

Mai receptivi la amenințările lui Trump se arată membrii unor poliții, care  se înființează pe nepusă masă în locuri vizitate de obicei de imigranți, cum sunt bisericile sau restaurantele străine, pentru a le cere actele de identitate și pentru a-i aresta, dacă este cazul, însă, nici în aceste episoade nu se cunosc  razii masive, ci numai cazuri izolate. Cu toate acestea, spaima imigranților fără acte este atât de mare, încât bisericile din toată țara organizează ședinte de consiliere cu avocați specializați în domeniul imigrației.

IMIGRANTI DEPORTATI

La fel de înspăimântați sunt micii întreprinzători americani din zonele unde sunt mulți străini : restaurantele cu mâncăruri specifice, magazinele care vând haine ieftine, oficiile prin care se trimit bani în Mexic sau în alte țări, rămân fără clienți,  de teamă că agenții de la Imigrație îi pândesc în aceste locuri.

Degeaba spun președintele și funcționarii sau simpatizanții care vorbesc în numele său că „îi urmăresc doar pe delincvenți”, sau că înșiși imigranții clandestini sunt de acord să fie arestați compatrioții lor care fură sau ucid : mijloacele ultraconservatoare își mențin campania împotriva imigranților, cu toată furia, în timp ce americanul de rând crede că el se află în șomaj sau are salariul atât de mic din cauza străinilor care îi fură locul de muncă sau îi  împuținează salariul.

IMIGRANTI MUSULMANI

Aceste sectoare ale populației nu cunosc tendințele demografice și economice ale țării, dar, nici oamenii politici nu simt nevoia de a-și asuma responsabilitatea de a-i lămuri cum va evolua situația.

E trist, deoarece proiecțiile arată că americanii vor depinde din ce în ce mai mult de mâna de lucru străină: economiștii prevăd că, peste 20 de ani, mâna de lucru de origine străină va crește de la 11 la 24 de milioane.

În realitate, acești străini nu sunt chiar străini, ci fiii imigranților, legali sau nu: Trump însuși, în timpul campaniei electorale, i-a jignit spunându-le „copii-ancoră”, adică, părinții s-au servit de ei ca să rămână în țară sau chiar să-și legalizeze situația. Aceasta, deoarece legile americane acordă cetățenie celor care se nasc pe teritoriul țării, iar atunci când ajung la majorat, pot să-și aducă, în mod legal, părinții, în virtutea planurilor de reunificare a familiilor.

Trump a propus schimbarea acestor legi pentru a nu li se mai acorda cetățenia americană și pentru a-i priva de aceste drepturi. Este aproape imposibil, dar, dacă ar obține ceea ce pretinde, piața muncii ar pierde 13 milioane de muncitori,  într-un moment foarte nefavorabil: creșterea masei laborale, a mâinii de lucru va fi, oricum, cea mai mică din ultima jumătate de secol.

In plus, studiile arată că fiilor imigranților li se vor alătura alte 5 milioane de străini care vor sosi – legal sau ilegal- din alte țări, fără care, totalul forței de muncă s-ar reduce cu 8 milioane, ceea ce ar afecta serios indicii de creștere economică.

Pentru Trump, care i-a criticat aspru pe democarți pentru pierderea înregistrată de totalul populației active, cu toate consecințele negative din economie, îi va veni greu să îmbine cele două principii.

Este greu chiar dacă se iau în considerare efectele automatizării, care ar permite obținerea unor producții mai mari cu o populație activă mai mică: muncile pe care le elimină roboții sunt, în general, cele care nu necesită prea multă calificare, adică exact acele locuri de muncă pe care le-ar putea ocupa marea masă mai puțin calificată care l-a votat pe Trump. Și-au imaginat că, dacă dispar imigranții, patronii vor merge să-i caute pe americanii necalificați și îi vor plăti de trei ori mai mult decât pe străini, dar, în realitate, se întămplă exact invers, adică, o  creștere substanțială a salariilor ar accelera automatizarea, care, în ziua de azi, desființează 6 locuri de muncă pentru fiecare robot. În viitor, am putea vedea cum vor arăta ca niște mașini cei care vor culege mere în livezi, vor factura pachete sau vor servi hamburgheri.

ROBOT

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

ALEGĂTORII LUI TRUMP

El tiro por la culata Washington, Diana Negre

El presidente Trump apenas ha intentado poner en práctica una de sus propuestas electorales contra la inmigración ilegal en Estados Unidos e incluso parece haber quitado hierro a otras, pero los efectos de su retórica son ya bien visibles en el país, donde, por ahora, perjudican más a los ciudadanos norteamericanos que a los extranjeros indocumentados.

Actualmente, la única acción que responde a sus promesas electorales es el intento de hacer volver al redil a las ¨ciudades santuario”, es decir, las que protegen a los inmigrantes de las redadas de lo “la migra”, el ICE (Immigration and Customs Enforcement – o Protección de Inmigración y Fronteras).

De momento, parece que la acción todavía no ha salido del ámbito de las palabras, con los llamamientos del Secretario de Justicia, Jeff Sessions, para que las ciudades respeten las normas federales que exigen la entrega de los detenidos por la policía local a las autoridades de inmigración. Una apelación que va camino de seguir el modelo del edicto contra la entrada de viajeros de ocho países musulmanes, paralizado en los tribunales, pues varias ciudades se preparan ya para oponerse legalmente a la amenaza de que el gobierno federal les cortará los fondos de diversos subsidios.

IMIGRANTI SUA

Más receptivos a las amenazas de Trump parecen algunos miembros de diversas policías, que se presentan cerca de los lugares visitados por inmigrantes, como iglesias o restaurantes extranjeros, para pedirles documentación y arrestarlos VENIDO EL CASO, pero incluso en estos episodios no hay noticias de redadas masivas, sino tan solo de algunos casos aislados. Aún así, la conmoción entre los indocumentados es tan grande que las iglesias de todo el país organizan sesiones de asesoramiento con abogados especializados en inmigración.

Donde sí hay conmoción es entre los pequeños empresarios norteamericanos en zonas con mucha población extranjera: los negocios que venden comida típica, ropa barata, envían remesas de dinero a México u otros países, se van quedando sin clientes, ante el temor de que “la migra” esté al acecho delante de sus locales.

De poco sirve que el propio presidente y funcionarios o simpatizantes que hablan en su nombre aseguren que “están enfocados” en los delincuentes, ni que los propios indocumentados estén de acuerdo en que les libren de compatriotas que roban o matan: los medios ultra conservadores mantienen su campaña anti-inmigrante con auténtico furor y los trabajadores menos preparados creen que la razón de su desempleo o de la escasez de sus sueldos se debe a que los extranjeros roban o abaratan sus puestos de trabajo.

Ni estos sectores conocen las tendencias demográficas y económicas del país, ni parece que los políticos asuman la responsabilidad de explicárselo.

Es lamentable, porque las proyecciones indican que los norteamericanos dependerán cada vez más de la mano de obra extranjera: los economistas prevén que, dentro de 20 años, la fuerza laboral de origen extranjero pase de 11 a 24 millones.

Estos extranjeros, en realidad, no son tales, porque son hijos de inmigrantes, legales o no, lo que no deja de tener cierta ironía: el propio Trump, durante la campaña electoral, los insultó llamándolos “bebés-ancla”, es decir, que han servido a sus padres para permanecer en el país e incluso legalizar su situación. Es porque las leyes norteamericanas dan ciudadanía a quienes nacen en su territorio y, además, cuando alcanzan la mayoría de edad, pueden traer legalmente a sus padres en virtud de los planes de reunificación familiar.

Trump propuso cambiar estas leyes para negarles la ciudadanía y estos derechos. Es algo casi imposible pero, si lo consiguiera, el mercado laboral perdería a estos 13 millones de trabajadores y en un mal momento: el crecimiento previsto de la masa laboral será, de todas formas, el más bajo desde hace más de medio siglo.

Además, los mismos estudios señalan que a los hijos de inmigrantes se les sumarán aproximadamente otros 5 millones que irán llegando – legal o ilegalmente- de otros países, sin los cuales la fuerza de laboral total se reduciría en 8 millones, algo que repercutiría negativamente en los índices de crecimiento económico.

Para Trump, que fustigó a los demócratas por la pérdida en el número total de población activa, con las consiguientes repercusiones negativas para la economía, ha de ser difícil encajar los dos principios.

Eso es difícil incluso si se tienen en cuenta los efectos de la automación, que habría de permitir más producción con menor población activa: los trabajos que eliminan los robots son generalmente los menos cualificados, precisamente los puestos que puede ocupar la gran masa escasamente preparada que votó a favor de Trump.  Pensaron que, si desaparecen los inmigrantes, los patronos irán a buscar a norteamericanos no cualificados y les pagarán el triple que a los extranjeros, cuando en realidad es probable lo contrario, es decir, que una fuerte subida salarial acelerare la automación que hoy elimina ya 6 puestos por cada robot. En el futuro, veríamos como son máquinas quienes recogen manzanas, facturan paquetes y sirven hamburguesas.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

 

Istoria unei neînțelegeri /Historia de un desencuentro

13 lunes Mar 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Istoria unei neînțelegeri   Washington, Diana Negre

TRUMP CONGRES 1

În toiul luptelor lui Donald Trump cu mijloacele de informare în masă și a divergențelor referitoare la ceea ce declară președintele american și ministrii săi, Partidul Democrat american încearcă să iasă din groapa în care s-a afundat în anii în care a fost președinte Barak Obama, când se credea că avea să urmeze o epocă de aur, în care progresiștii din toată țara ar fi reușit să impună „schimbarea” promisă de primul președinte negru din istoria țării.

În timpul unei conferințe foarte tensionată, a fost numit un șef cu nume hispanic, Tom Perez, care a promis că va reda partidului unitatea de care are atâta nevoie… dar, a strălucit prin absența sa în timpul orelor cât a mai durat adunarea.

Perez – al cărui nume pronunțat în engleza americană („porész”) nu mai are vreo asemănare cu pronunția hispanică originală  – reprezină, la fel ca Hillary Clinton cea învinsă în alegeri, sectorul cel mai închistat din Partidul Democrat. În timpul campaniei electorale i s-au opus cei mai mari susținători progresiști ai lui Bernie Sanders, un alt candidat din ultimele alegeri.

Un aspirant care a pierdut cu o mică diferență de voturi, în cele două runde ale votării pentru șefia partidului, a fost Kaith Ellison, și, cu toate că Perez a făcut un gest de generozitate numindu-l, imediat, vicepreședinte al partidului, nu este foarte clar dacă democrații sunt pe cale să-și dobândească unitatea atât de necesară pentru a-și reface oștile zdrobite…  Mai degrabă, judecând după felul în care s-a desfășurat adunarea, s-au văzut aceleași diferențe, care s-au evidențiat în timpul campaniei electorale, între populiștii lui Sanders și cadrele lui Clinton, ceea ce nu este de bun augur, în strădania de a recupera majoritățile pe care partidul le-a pierdut în luna noiembrie a anului trecut: la Casa Albă, în Senat, funcțiile de guvernatori statali și în congresele diferitelor State.

Necazurile democraților sosesc tocmai când au cea mai mare nevoie de partidul lor pentru a se opune acțiunilor noului președinte. Pentru moment, ei își pun speranța în disensiunile care ar putea să apară în tabăra republicană, unde, victoria din noiembrie a anului trecut nu servește prea mult pentru a-i reconcilia pe tradiționali cu aripa trumpist-populistă.

Aceștia vor trebui să rămână uniți pentru a dispune de majoritatea necesară pentru a-și putea îndeplini promisiunile electorale. Promisiuni foarte ambițioase, cum ar fi refacerea sistemului fiscal, reformat pentru prima dată acum 30 de ani, înlocuirea reformei sanitare cu o versiunea mai ieftină și mai simplă, care să garanteze asistență medicală pentru toată populația SUA, și reducerea „statului administrativ”, așa cum a promis Trump.

Necazurile democraților au sporit săptămâna trecută când Trump și-a rostit primul discurs în fața Congresului, când națiunea americană a putut vedea o personalitate cu totul nouă, care a reușit să-i atragă și pe cei care nu profesează o loialitate perfectă față de  Partidul Democrat. „Trump cel nou” s-a prezentat respectuos și amabil CU CEI CARE nu sunt de acord cu el și a întins mâna opoziției, în numele bunăstării națiunii.

În loc de insultele mult așteptate, Trump și-a început alocuțiunea într-o formă genială, deoarece i-a obligat pe rivalii săi democrați să se ridice în picioare  și să-l aplaude de la prima frază rostită, când a spus că trebuie să se obțină mai multe progrese în domeniul drepturilor civile.

Democrații veniseră pregătiți să-l huiduiască și cu greu au reușit să îndeplinească protocolul de a se ridica în picioare pentru a-l saluta pe președinte când și-a făcut apariția, iar femeile erau îmbrăcate în alb, pentru a aminti de sufragete – de fapt, pentru a-l denunța pe Trump-macho (masculul) -, dar, nu au avut încontro, au trebuit să se alăture aplauzelor, în mod deosebit atunci când președintele a adus onoruri văduvei unui militar căzut la datorie, invitată de onoare în loja familiei prezidențiale.

Carryn Owens 2Donald Trump onorând-o pe Carryn Owens, văduva unui membru al Marinei, William „Ryan” Owens, ucis într-o incursiune antiteroristă în Yemen, în februarie

CONGRESISTE ÎN ALB 1„Congresiste în alb”

În discursul său, intrerupt de aplauze (în medie, cam tot la patru secunde), Trump a vorbit de speranțele sale de redresare economică a țării și chiar a lăsat să se înțeleagă că este dispus la un compromis cu imigranții fără acte. Reacția populară a fost foarte favorabilă și i-a plasat pe democrați într-o dilemă : să-și întețească criticile sau să se alăture bucuriei și aprobării generale.

Cum era de prevăzut, s-au străduit din răsputeri să-i găsească nod în papură, sau măcar să se îndoiască de sinceritatea sa, dar, atitudinea lor nu a făcut decât să evidențieze distanța care separă partidul de populație, cu atât mai mult cu cât, este vorba de un partid care pretinde că este progresist și apărător al poporului.

Reacția populară cea mai evidentă s-a văzut după 24 de ore, când bursele au înregistrat o creștere de 1.5%, cu 303 puncte Dow Jones, și care a câștigat mai mult de 2000 din ziua alegerilor, adică, aproape 11%. Ori, bursele americane nu sunt o fortăreață a „bogaților”, ci un sport practicat de 54% din populație, care-și investește direct sau indirect economiile pentru a-și asigura bătrânețile, adică mai mult decât dublu, în comparație cu spaniolii – 21% –  care investesc la bursă.

Cu toate că democrații  au scos artileria grea prin condamnările lansate de liderii săi în cele două Camere, mai mult au obținut un efect contrar: două treimi din populație crede, acum, că ar fi mai bine ca opoziția să colaboreze cu Trump.

Restul de 29% care ar vrea o opoziție înverșunată, sunt adepți democrați totali, dar numărul lor nu este suficient pentru a câștiga alegerile, iar Trump nu se adresa lor, deoarece el se străduiește doar să-și păstreze simpatizanții și să-i atragă pe independenți.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Historia de un desencuentro   Washington, Diana Negre

TRUMP CONGRES 2El presidente Donald Trump fue interrumpido 92 veces por aplausos durante su discurso ante el Congreso que duró 1 hora

En medio de las luchas de Donald Trump con los medios informativos  y las divergencias entre lo que declaran el presidente y sus ministros, el Partido Demócrata norteamericano trata de salir del pozo en que se ha ido metiendo en los años de la presidencia de Barak Obama, cuando muchos de ellos creían que se acercaban a una época dorada, en que los progresistas de todo el país conseguirían imponer el “cambio” que había  prometido el primer presidente negro en la historia del país.

En una conferencia llena de tensiones, acabó por nombrar a un jefe de nombre hispano, Tom Perez, quien prometió dar al partido la unidad que tanto necesita… pero que brilló por su ausencia en las horas de asamblea.

Perez – cuyo nombre pronunciado en inglés (porész) no tiene semejanza alguna a la versión original – representa, como la derrotada Hillary Clinton, el sector más calcificado del Partido Demócrata. Al igual que durante la campaña electoral, se le enfrentaron los más progresistas abanderados por el que fuera candidato en las últimas elecciones, Bernie Sanders.

Tom PerezEl nuevo líder del Partido Demócrata, el hispano Tom Perez, durante el Comité Nacional celebrado el sábado.

El aspirante derrotado, Kaith Ellison, tan solo perdió por unos pocos votos en las dos rondas de votaciones y, aunque Perez hizo el gesto magnánimo de nombrarlo inmediatamente vicepresidente del partido, no está muy claro que los demócratas estén en la vía de unidad tan necesaria para restablecer sus maltrechas huestes..  Al contrario, el desarrollo de la asamblea indica que las mismas divisiones de la campaña electoral entre los populistas de Sanders y los cuadros de Clinton continúan y en el panorama del país no parece un buen sistema para recuperar las mayorías que el partido perdió en noviembre: la Casa Blanca el Senado, los gobernadores estatales y los congresos de los diferentes estados.

Las desventuras demócratas llegan cuando mas necesario es el partido para contrarrestar al nuevo presidente. Por ahora, la mejor esperanza demócrata está ahora en las divisiones que puedan surgir en el campo republicano, donde la victoria de noviembre no parece ayudar a reconciliar a los tradicionales con el ala trumpista-populista.

Y necesitarán a las dos para mantener esta mayoría imprescindible para cumplir con sus promesas electorales: Promesas tan ambiciosas como rehacer el sistema fiscal, reformado por última vez hace 30 años; substituir la reforma sanitaria por una versión más barata y sencilla que garantice cobertura a todos y reducir el “estado administrativo” como Trump prometió.

Las tribulaciones demócratas se agravaron esta semana con el primer discurso de Trump ante el Congreso, en que el país vio una nueva personalidad que parece haber atraído a gente que no ha jurado fidelidad numantina al Partido Demócrata.  Porque el “nuevo Trump” se presentó cortés, respetuoso CON quienes no están de acuerdo con él y tendió una mano a la oposición en nombre del bien del país.

En vez de los insultos que tantos esperaban, Trump empezó su discurso de una forma genial, pues obligó a sus rivales demócratas a ponerse en pie y aplaudirlo a la primera frase, cuando apeló a más avances en los derechos civiles.

Los demócratas habían llegado preparados a abuchearlo, a duras penas cumplieron con el protocolo de levantarse para saludarlo a su llegada y las mujeres andaban vestidas de blanco en memoria de las sufragistas – para denunciar el machismo de Trump -, pero no tuvieron más remedio que sumarse a los aplausos también en otras ocasiones, especialmente cuando honró a la viuda de un soldado caído en combate, invitada de honor en el palco de la familia presidencial.

Carryn Owens 1Donald Trump hiciera tributo a Carryn Owens, viuda del miembro de la Marina, William “Ryan” Owens, quien fue asesinado en una incursión contraterrorista en Yemen en el mes de febrero

DEMOCRATE ÎN ALB 3

DEMOCRATE ÎN ALB 2Congresistas demócratas en el discurso de Trump

En el discurso, interrumpido por aplausos (en promedio cada cuatro segundos), Trump habló de sus esperanzas de resurgir económico y dio a entender incluso que está dispuesto al compromiso con los inmigrantes indocumentados. La reacción popular fue muy favorable y puso a los demócratas en el dilema de redoblar sus críticas o sumarse al sentir general.

Como era previsible, buscaron los tres pies al gato para denunciarlo, o como mínimo para dudar de su sinceridad, pero su actitud tan solo pone de relieve el desencuentro entre el partido y la población, tanto más grave por tratarse del partido que se llama progresista y defensor del pueblo.

La reacción popular más evidente no se retrasó ni 24 horas, pues las bolsas subieron nada menos que el 1.5%, con 303 puntos para el Dow Jones, que ha ganado más de 2000 desde el día de las elecciones, es decir, casi el 11%. Y las bolsas americanas no son un reducto de “los ricos”, sino un deporte popular para el 54% de la población, que invierte directa o indirectamente los ahorros para su vejez – más del doble del 21% de españoles con valores bursátiles.

Aunque los demócratas sacaron su artillería pesada con las condenas lanzadas de sus líderes en las dos Cámaras, es probable que consigan lo contrario: dos tercios de la población cree actualmente que es mejor que la oposición colabore con Trump.

En cuanto al 29% que favorece una oposición demócrata acérrima, son los partidarios demócratas incondicionales – en número insuficiente para ganar elecciones – y no es a ellos a quien se dirigía Trump, quien aparentemente trata de mantener a sus seguidores y atraer a los independientes.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

EGO-UL ȘI RAȚIUNEA DE STAT /EL EGO Y LA RAZÓN DE ESTADO

07 martes Mar 2017

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

TRUMP 1

EGO-UL ȘI RAȚIUNEA DE STAT

Aparent, pe Erdogan și pe Trump nu-i unește nimic… doar o ranchiună egolatră împotriva celor care s-au opus și continuă să se opună politicilor lor, și, indirect, realizărilor lor în treburile statului.

Desigur că sare în ochi și furia amândurora pentru presă. Furia cu care președintele american se năpustește asupra unei Prese ce, cu puține excepții, l-a combătut mereu, și mânia cu care mandatarul turc îi urmărește pe cei care nu se supun directivelor sale.

ERDOGAN

În schimb, este mult mai puțin evident fundamentul obiectiv al comportamentelor lor politice.

Motivele lui Erdogan sunt coerente din punct de vedere psihologic și politic. De la revoluția laicistă a lui Atatürk, la începutul secolului al XX-lea, dar, mai ales, de la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial, Ankara a tot încercat, cu încăpățânare, să se integreze în lumea occidentală. A încercat atât economic, cât și militar, însă, fără să renunțe la esența sa asiatică și religioasă. Și, cu toate eforturile sale, nu a obținut decât jigniri și umilințe.

A fost imediat acceptată (și finanțată) în NATO, pentru a se ocupa de un potențial front împotriva URSS, dar, i s-a arătat foarte clar – ca în cazul tensiunilor cu Grecia și Cipru – că misiunea sa se reducea la atât și nimic mai mult.

În domeniul economic, respingerea a fost mult mai crudă. Niciodată nu i s-a spus limpede că nu este dorită în Uniunea Europeană, deoarece, din punct de vedere mercantil, este periculoasă – intrarea ei rapidă ar fi revoluționat toată piața de produse agricole din UE.

De asemenea, aducea riscuri pe piața muncii: o eventuală libertate de a angaja o mare masă de muncitori turci cu salarii mici, foarte harnici, dar, cu o mentalitate care îi face să se integreze cu dificultate, ar fi putut destabiliza societatea comunitară.

Bruxelles, Paris, Roma și chiar Berlin-ul au preferat să ducă Ankara cu vorba, pretextând existența unor deficiente în respectarea democrației (reale, dar care puteau fi depășite) în Turcia, în loc să caute într-adevăr căi pentru a integra în UE o țară săracă cu  80 de milioane de locuitori, dar, cu mari posibilități de dezvoltare.

Ca urmare, Erdogan s-a folosit de dezvoltarea economică considerabilă a Turciei din ultimii ani pentru a reorienta politica internațională a țării și pentru a-și lua revanșa față de o Uniune Europeană care, acum, are nevoie de ajutorul Ankarei pentru a stopa fluxul de migranți.Turcia lui Erdogan a renunțat la visul integrării în Europa Occidentală, pentru a ocupa un loc de primă mărime între țările din Orientul Mijlociu.

Motivațiile obiective ale comportamentului lui Trump nu sar în ochi atât de mult ca cele ale lui Erdogan – în mare parte, datorită personalității  exasperant de provocatoare a președintelui american -, dar, ele există.

Prima dintre ele este realitatea că niciuna dintre opțiunile politice și economice pe care le au SUA, în prezent, nu garantează vreun succes, dar, numai pe Trump presa l-a privat de orice credibilitate, atât înainte, cât și după ce a câștigat alegerile.

De asemenea, pe Trump îl doare foarte tare faptul că, în mod clar, țara s-ar prăbuși economic cu formula Partidului Democrat, iar presa defăimătoare nu vrea să vadă în liberalismul furios pe care el îl etalează nicio speranță de redresare. Nici măcar acum, după două luni de când e președinte, bursa din New York nu a înregistrat creșteri vertiginoase, ca în alte  vremuri de prosperitate.

               Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TRUMP 2

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

EL EGO Y LA RAZÓN DE ESTADO

PRESA TURCA 1

Aparentemente nada une a Erdogan y Trump…a no ser un rencor ególatra contra los que se oponen y se opusieron a sus respectivas  políticas e, indirectamente, a sus triunfos en los quehaceres de Estado.

Claro que si salta a la vista el paralelismo del  rencor con que el presidente norteamericano arremete contra una Prensa que – con poquísimas excepciones – le ha combatido siempre y la saña con que el máximo mandatario turco persigue a los que no se someten a sus directrices, en cambio resulta bastante menos evidente el fundamento objetivo de sus respectivas conductas políticas.

Los motivos de Erdogan son psicológica y políticamente coherentes. Desde la revolución laicista de Atatürk a primeros del siglo XX y, sobre todo, desde finales de la II Guerra Mundial, Ankara ha intentado empecinadamente incorporarse al mundo occidental. Lo ha intentado tanto económica como militarmente, pero sin renunciar por ello a su esencia asiática y religiosa. Y todos estos esfuerzos no obtuvieron más que desplantes y humillaciones.

ATATURK.jpgKemal Atatürk

Porque se la aceptó (y financió) enseguida en la OTAN para atender un frente potencial contra la URSS, pero también se le dejó ver con toda claridad – como en las tensiones con Grecia a cuenta de Chipre – que no se la quería para nada más.

Y en el terreno económico el repudio fue mucho más cruel. No se le dijo  nunca con claridad, pero no se la quiso en la Unión Europea por mercantilmente peligrosa – su entrada rápida habría revolucionado todo el mercado agrario de la UE – y también se la rechazó por riesgos laborales : la eventual libertad de contratación de una masa de trabajadores muy baratos, muy laboriosos y con una mentalidad difícilmente integrable podía desestabilizar la sociedad comunitaria. Bruselas, Paris, Roma y hasta Berlín prefirieron marearle la perdiz a Ankara, evocando deficiencias democráticas (reales, pero superables) turcas antes de buscar realmente vías para integrar una nación pobre de 80 millones de habitantes, aunque de enormes posibilidades de desarrollo.

Consecuentemente, Erdogan ha aprovechado los últimos lustros de gran desarrollo económico de Turquía tanto para reorientar la política internacional del país, como para “desquitarse” ahora con una U.E. que necesita la ayuda de Ankara para acotar el flujo de migrantes. La Turquía de Erdogan ha abandonado los sueños europeístas y occidentalistas para buscarse un lugar preeminente entre las naciones del Oriente Medio.

Las motivaciones objetivas de la conducta de Trump no saltan tanto a la vista como las de Erdogan – en gran parte, por la personalidad exasperantemente provocadora del primero -, pero también existen. La primera de todas es quizá la evidencia de que ninguna de las opciones políticas y económicas que tienen hoy en día los EE.UU. asegura un éxito, pero solamente a él le ha negado la prensa todo crédito, tanto antes, como después de ganar las elecciones. Y también se duele Trump de que ante la evidencia de que con la fórmula del Partido Demócrata el país piafaba económicamente, la prensa detractora no quiere ver en el liberalismo rabioso que él propugna ninguna esperanza de mejora. Ni siquiera ahora, cuando en el par de meses de su presidencia, la Bolsa neoyorkina se ha disparado como en pretéritas eras de bonanza.

                Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU