Archivos de etiqueta: Turcia

POLITICI ȘI CALCULE POLITICE CU HAGIA SOPHIA/POLÍTICAS Y POLITIQUEOS CON HAGIA SOPHIA

26 domingo Jul 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

V 19

POLITICI ȘI CALCULE POLITICE CU HAGIA SOPHIA

 Istoria lăcașului de cult Sfânta Sofia – Aghia Sofia – în greacă – din Istambul a avut mereu de a face atât cu credința, cât și cu politica. Chiar și acum, când președintele Erdogan redă lăcașul serviciului religios, această legătură cu politica este foarte vizibilă.

V 5

Ridicată aproximativ între anii 346-360 de Constantin cel Mare și de fiul său Constanțiu (și reinaugurată de Iustinian în anul 537) ca mândrie a creștinării Imperiului Roman, a fost transformată, în 1453 – anul când Constantinopolul a fost cucerit de sultanul Mehmet Fatih – în moschee, pentru a arăta lumii  puterea Imperiului Otoman. Iar, în 1934, din ordinul marelui reformator turc Atatürc, din moschee a devenit muzeu, atât pentru a dovedi laicizarea Turciei moderne, cât și pentru a face să eșueze expansionismul bulgar din acea vreme. Acum, Erdogan îi redă funcția religioasă, mai degrabă pe altarul politicii și ambițiilor sale, decât din pietate musulmană, cu toate că el însuși este un musulman practicant.

V 2

V 20

 

În toată această evoluție istorică, se evidențiază folosirea lăcașului de cult (o bazilică devenită moschee) pentru scopuri politice. În secolul al XV-lea, otomanii dominau în Mediterana și în răsăritul Europei, mai mult din cauza slăbiciunii rivalilor, decât  datorită vreunei puteri adevărate proprii. (Până după lupta de la Lepanto, imperiul turc nu a fost în stare să-și fabrice tunurile pe care le folosea împotriva creștinilor!). În 1934, Atatürc a hotărât, prin decret guvernamental, că moscheea devenea muzeu, pentru a evidenția laicizarea Turciei…, dar și pentru a se pune bine cu creștinii din Balcani, deoarece tocmai semnase cu Grecia, România și Iugoslavia un pact pentru a stăvili ambițiile hegemonice ale bulgarilor din vremea aceea.

V 3

Această legătură a lăcașului de cult cu puterea se accentuază și mai mult acum cu Erdogan și partidul său, AKP. Căci, din punct de vedere electoral, ambii înregistrează un accentuat declin. Ambii au ajuns la putere printr-o politică de bun simț în domeniul economic și o politică foarte moderată în cel religios. La începutul secolului, acest lucru a generat o prosperitate fără precedent, însă acum, economia merge rău, iar finanțele merg și mai rău.

V 11

Pentru a-și atrage votul maselor, Erdogan și AKP au întreprins promovarea unei politici de „nostalgie istorică”: noile obiective nu urmăresc ridicarea nivelului de trai, ci recuperarea grandorii otomane și dominația islamului. Cum nu e mai multă și mai bună pâine, sunt mai multe vise de grandoare și desființări ale reformelor lui Atatürc. În loc de o republică laică și europenistă, e mai bună una otomană și profund religioasă.

Atât de religioasă, încât comunicatul Ankarei în limba arabă asupra noului destin al Sfintei Sofii semnalează că este un pas care va fi urmat de eliberarea moscheii  Al-Aqsa, din Ierusalim… !

V 17

Rămâne de văzut dacă această întoarcere spre trecut a lui Erdogan va da rezultate. Pentru moment, republica turcă are baze militare în Libia, Qatar, Somalia și Sudan și o înfloritoare industrie națională de război, pe lângă faptul că desfășoară o dură represiune împotriva naționalismului kurd în Siria.

V 4

Nu este chiar o reeditare a imperiului lui Mehmet Fatih, însă este un bun început pentru a momi un electorat visător.

V 14

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

V 6

POLÍTICAS Y POLITIQUEOS CON HAGIA SOPHIA

 La historia del templo de Santa Sofía –“Hagia Sophia” en griego – en Estambul ha tenido siempre tanto que ver con la fe, como con la política. Incluso ahora, cuando el presidente Erdogan devuelve el edificio al servicio religioso, esta vinculación a la política salta al vista.

V 10

Erigida en el 537 como alarde de la cristianización del Imperio Romano, pasó en 1453 – año de la conquista de Constantinopla por el sultán Mehmet Fatih – a ser mezquita para mostrarle al mundo el poderío del Imperio Otomano. Y en 1934, pasó, por orden del gran reformador turco Atatürc, de templo a museo, tanto para evidenciar la laicización de la Turquía moderna, como para abortar el expansionismo búlgaro de aquél momento. Y ahora Erdogan le devuelve la función religiosa, más en aras de su política y ambiciones, que por piedad musulmana, pese a que él personalmente sea creyente.

V 7

V 16

En todo este historial destaca la utilización del templo para fines políticos. En el siglo XV los otomanos dominaban el Mediterráneo y el este de Europa, más por debilidad de los rivales, que por auténtico poderío propio (¡  hasta después de la batalla de Lepanto, el imperio turco fue incapaz de fabricar los cañones que usaba contra los cristianos !). En el 1934 Atatürc decretó el destino del templo a museo para evidenciar la laicización de Turquía…, pero también para congraciarse con los cristianos de los Balcanes ya que acababa de firmar con Grecia, Rumania e Yugoslavia un pacto para contener las ambiciones hegemónicas de los búlgaros de la época.

V 9

V 8

Y esta vinculación del templo al poder se acusa aún más ahora, con Erdogan y su partido, el AKP. Porque, electoralmente, ambos están registrando un constante declive. Ambos llegaron al poder con una política de sentido común en lo económico y de moderación, en lo religioso. A primeros de siglo, esto generó una bonanza sin igual, pero ahora, la economía va mal y las finanzas, peor.

V 12

Y para asegurarse el voto de las masas, Erdogan y el AKP han emprendido una política de “nostalgia histórica”: las nuevas metas no son elevar el nivel de vida, sino recuperar la grandeza otomana y el predominio del islam. A falta de más y mejor pan, más sueños de grandeza y el desmantelamiento de las reformas de Atatürc. En vez de una república laica y europeísta, una otomana y profundamente religiosa.

V 18

Tan religiosa es la apuesta, que en el comunicado de Ankara en lengua árabe sobre el nuevo destino de Hagia Sophia se dice que es un paso que será seguido por la toma de posesión del templo de Aqsa, de Jerusalén… !

V 1

Si este giro hacia atrás le va a dar resultado a Erdogan, está por ver. Pero de momento, la república turca cuenta ya con bases militares en Libia, Qatar, Somalia y Sudán y una pujante industria bélica nacional, amén de estar llevando a cabo una dura represión del nacionalismo kurdo en Siria.

No es ni mucho menos una reedición del imperio de Mehmet Fatih, pero es un buen comienzo para engatusar un electorado soñador.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

LIBIA: RĂZBOIUL TUTUROR/LIBIA: LA GUERRA DE TODOS

18 sábado Jul 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , ,

H 1Khalifa Haftar

LIBIA: RĂZBOIUL TUTUROR

Fricțiunile militare franco-turcești din ultimele săptămâni, în apele libiene, au rădăcini adânci și complexe. Și, la fel ca atâtea alte conflicte, au un fundal economic care, în acest caz, sunt marile interese ale companiei petroliere franceze „Total” pentru hidrocarburile libiene.

În ceea ce privește rădăcinile politice, acestea sunt primordialmente două: prima este convingerea Franței că o Turcie membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană (UE) ar sfârși prin a face din UE o entitate orientată economic și politic mai mult spre răsărit, în loc să rămână o opțiune culturală și financiară esențialmente atlantică. De aici, opoziția sistematică a Franței la încercările turcilor de a dobândi protagonism în Alianța Atlantică și în UE.

E 1Recep Tayyip Erdogan

A doua vine din vremea când Libia lui Gaddafi spijinea pe față terorismul anti-occidental și participa direct la atentate sângeroase în Marea Britanie și Germania. Această viziune franceză asupra Libiei, ca leagăn și sursă de finanțare a unor organizații teroriste, în primul rând anti-occidentale, a dominat conduita, în ce privește Libia, a guvernelor franceze, în ultimii 25 de ani.

L 1

Această viziune politică explică și de ce, în actualul conflict dintre Libia Occidentală (Tripoli) și cea Orientală (Bengazi), Paris-ul l-a sprijinit ferm pe Khalifa Haftar, un autentic „senior al războiului” în stil afgan, care luptă pentru Bengazi și care are aprobarea Emiratelor Arabe și a Arabiei Saudite. Acestea îi dau ajutor mai mult din rațiuni practice decât ideologice. Haftar s-a erijat în conducător al luptei împotriva fundamentalismului musulman și a Statului Islamic în Orientul Apropiat.

Pe lângă aceasta, atât Franța, cât și Emiratele și Arabia Saudită erau convinse că, ajutându-l pe Haftar, date fiind succesele sale militare, pariau pe câștigător în războiul inter-libian, și în plus, stăvileau, astfel, expansionismul turcesc în lumea musulmană. Însă, cei trei aliați ai lui Haftar s-au implicat mai mult economic decât militar în conflictul libian. Turcia, din contră, nu numai că a trimis trupe – teoretic, „mercenari”, – și material de război sofisticat (în primul rând, drone) la Tripoli, ci a oferit și continuă să ofere mult mai fățiș și mai viguros ajutor militar libienilor din partea de vest a țării. Un triumf al acestora i-ar permite lui Erdogan să stabilească în inima Mediteranei meridionale un cap de pod foarte alarmant din punct de vedre politic și strategic. Alarmant pentru toate puterile vecine, chiar și pentru Federația Rusă…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 

L 3

LIBIA: LA GUERRA DE TODOS

H 2Khalifa Haftar

Las fricciones militares franco-turcas de las últimas semanas en aguas libias tienen luengas y múltiples raíces. Y, como tantos conflictos, tienen también un trasfondo económico que, en este caso, son los cuantiosos intereses de la petrolera francesa “Total” en los hidrocarburos libios.

En cuanto a las raíces políticas, son primordialmente dos : la primera es la convicción francesa de que una Turquía miembro pleno de la Unión Europea (UE) acabaría haciendo económica y políticamente de la UE un ente orientado hacia el este, en vez de una opción cultural y financiera esencialmente atlántica. De ahí, la oposición sistemática gala a los intentos turcos de protagonismo en la Alianza Atlántica y la UE.

E 2Recep Tayyip Erdogan

La segunda se remonta a los tiempos en que la Libia de Gaddafi apoyaba descaradamente el terrorismo anti occidental y participaba en la autoría de muy sangrientos atentados en Gran Bretaña y Alemania. Esta visión francesa de Libia como cuna y financiera de organizaciones terroristas, ante todo anti occidentales, ha dominado la conducta de los Gobiernos galos en Libia, durante los últimos cinco lustros.

Y esta visión política explica también el que en el actual conflicto entre la Libia Occidental (Trípoli) y la Oriental (Bengasi), Paris haya apoyado decididamente a Jalifa Haftar, un auténtico “señor de la guerra” a la usanza afgana, que lucha a favor de Bengasi y cuenta con el vistobueno de los Emiratos Árabes y Riad. Estos dos le prestan su ayuda más por razones prácticas que ideológicas. Haftar se ha erigido en adalid de la lucha contra el fundamentalismo musulmán y el Estado islámico en el Oriente Próximo.

L 2

Además, tanto Francia como los Emiratos y Arabia Saudí creían que ayudar a Haftar, dados sus éxitos militares, era apostar a ganador en la casi guerra civil libia, amén de frenar así el expansionismo turco en el mundo musulmán. Pero, los tres aliados de Haftar se han implicado muchísimo más económicamente que militarmente en el conflicto libio. Turquía, por el contrario, no sólo ha enviado tropas – teóricamente, “mercenarios”, – y sofisticado material bélico (ante todo, drones) a Trípoli, sino que ha seguido y sigue una política mucho más descarada y enérgica de ayuda militar a los libios occidentales. Un triunfo de este bando le permitiría a Erdogan establecer en el corazón del Mediterráneo meridional una cabeza de puente política y estratégica realmente alarmante. Alarmante para todas las potencias vecinas (e incluso la Federación Rusa), excepto Turquía, claro…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

ERDOGAN, LA FEL CA PUTIN/ERDOGAN, COMO PUTIN

20 sábado Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

V 5

ERDOGAN, LA FEL CA PUTIN

Rusia și Turcia s-au înfruntat aproape tot timpul de-a lungul Istoriei, dar, cu toate acestea, există, în prezent, un mare paralelism între evoluțiile lor istorice. Iar conduitele respectivilor lor lideri  – Putin și Erdogan – prezintă o asemănare frapantă.

Amândoi sunt naționaliști încăpățânați, amândoi aspiră să revină la grandori istorice și amândoi își văd, în aceste momente, frânate ambițiile de niște conjuncturi economice nefavorabile. Și – cea mai surprinzătoare dintre coincidențe – amândoi au obținut, în ultima vreme, succesele lor cele mai mari în Mediterana: Putin, în Siria, și Erdogan, în Libia, două țări în care interesele Ankarei și ale Kremlinului sunt total antagonice. În timp ce Rusia îl sprijină pe Assad în Siria și pe Haftar în Libia, Turcia pariază în mod clar pe rivalii acestora.

V 1

Faptul că, în ciuda acestui antagonism există o relativă conivență ruso-turcă în cele două țări din Levant se datorează succesului pe care l-au avut până acum în atingerea scopurilor lor mediteraneene: Rusia a reușit să-și stabilească în Libia Orientală cel de al doilea cap de pod (primul se află de decenii în Siria), iar Erdogan a putut să înlăture importanța kurzilor în Siria și să frâneze înaintarea lui Haftar, pe care îl ajută generos Egiptul, Emiratele, Arabia Saudită și Franța, țări care nu văd cu ochi buni ascensiunea turcă.

De acum înainte, conviețuirea meridională ruso-turcă va fi mult mai dificilă. Pe de o parte, nu mai există „țări ale nimănui” în care să-și împartă zonele de influență. Iar, pe de alta, decăderea economică va împinge inexorabil Ankara spre orbita occidentală, deoarece numai de acolo vor putea veni rapid marile investiții de capital și mulțimile de turiști cu bani, care să reducă dezechilibrul balanței de plăți. Dacă economiile lor nu se reactivează, pe măsură ce va trece timpul, tradiționalul antagonism politic ruso-turc va sfârși prin a se impune în relațiile dintre Ankara și Kremlin.

V 4

Și să nu uităm ultimele manevre diplomatice ale lui Erdogan – apropierea de Algeria și menținerea ajutorului pentru Frații Musulmani – care trezesc reacții tot mai ostile în lumea islamică conservatoare… Însă, cu toate acestea, nu a reușit deloc să se apropie de șiismul condus de Teheran, marele rival istoric al islamismului sunit!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN, COMO PUTIN

V 3

Rusia y Turquía han estado enfrentadas en casi todo a lo largo de la Historia, pese a lo cual hay actualmente un gran paralelismo de sus evoluciones políticas. Y las conductas de sus respectivos líderes – Putin y Erdogan – presentan una similitud llamativa.

Ambos son nacionalistas empecinados, ambos dirigentes aspiran a regresar a grandezas históricas y ambos ven en estos momentos frenadas sus ambiciones por coyunturas económicas desfavorables. Y – la más sorprendente de las coincidencias – ambos han registrado últimamente sus mayores éxitos en el Mediterráneo: Putin, en Siria, y Erdogan, en Libia, dos naciones en las que los intereses de Ankara y el Kremlin son totalmente antagónicos. Mientras Rusia apoya a Assad en Siria y a Haftar en Libia, Turquía apuesta ostentosamente por los rivales de estos.

El que, a pesar de ese antagonismo, exista una relativa connivencia ruso-turca en las dos naciones del Levante se debe a que hasta ahora las dos han conseguido sus respectivas metas mediterráneas : Rusia ha logrado en Libia Oriental su segunda cabeza de puente (la primera está desde hace decenios en Siria) y Erdogan ha podido relegar la importancia kurda en Siria y frustrar los avances de Haftar, a quien ayudan generosamente Egipto, los Emiratos, Arabia Saudí y Francia, países todos que ven con malos ojos el ascenso turco.

V 2

Pero a partir de ahora la convivencia meridional ruso-turca será mucho más difícil. Por un lado, ya no existen “tierras de nadie” en que repartir sus zonas de influencia. Y por otro lado, la decadencia económica empujará inexorablemente a Ankara cada vez más hacia la órbita de influencia occidental ya que sólo de allá pueden llegar rápidamente las grandes inversiones de capital y las riadas de turistas adinerados que reduzcan el desequilibrio de la balanza de pagos. A medida que pase el tiempo sin que se reactiven las respectivas economías, el tradicional antagonismo político ruso-turco irá imponiéndose en las relaciones de Ankara y el Kremlin.

Sin olvidar que los últimos brujuleos diplomáticos de Erdogan – la aproximación a Argelia y la persistencia en sus ayudas a los Hermanos Musulmanes – provocan reacciones cada vez más hostiles del mundo islámico conservador…¡Y sin lograr, a pesar de ello, acercarse ni un ápice al chiismo que lidera Teherán, el gran rival histórico del islamismo sunita !

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

NECAZURILE VIROTICE ALE SAUDIȚILOR/CUITAS VÍRICAS DE LOS SAUDÍES

01 lunes Jun 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

A 4

Muhammad bin Salman

NECAZURILE VIROTICE ALE SAUDIȚILOR

Dacă există o țară pe care pandemia de COVID-19 a prins-o pe picior greșit, aceea este Arabia Saudită. La costurile sanitare enorme ale acestei plăgi se adaugă, acum, grijile unei prăbușiri a prețului petrolului – baza aproape exclusivă a economiei naționale -, eșecurile păgubosului război din Yemen și implementarea incipientelor reforme sociale.

Pentru Riad, situația este alarmantă, dar fără să fie îngrijorătoare, deoarece rezervele financiare ale țării sunt fabuloase (aproape 300 de miliarde de $). Însă, criza aceasta multiplă are loc în cel mai rău moment pentru prințul moștenitor, Mohamed Bin Salman: tocmai când Arabia Saudită urmează să preia președinția Conferinței G 20, în luna noiembrie a acestui an.

Iar dacă lucrurile nu se schimbă radical în următoarele luni – ceea ce este puțin probabil – prințul nu va mai prezida de la înălțimea unei țări cheie pe piața hidrocarburilor, ci din poziția unui regat cu un bilanț fiscal tot atât sau chiar mai negativ decât cel al unei țări din lumea a treia.

Căci, din cauza unei neavenite OPEC și a unei nefericite gestiuni a Riadului a situației care a dus la prăbușirea hidrocarburilor, Arabia Saudită a putut să constate că exporturile sale de petrol s-au redus cu 30% și, în același timp, prețul țițeiului a scăzut cu 50%. La această enormă pierdere de venituri se adaugă faptul că pandemia va anula, probabil, anul acesta, tradiționalul pelerinaj musulman la Meca, pelerinaj al aproape două milioane de credincioși, care, an de an, au un aport de 20% din PIB-ul saudit.

A 1

Toată această pierdere financiară are loc tocmai când Bin Salman întreprinde o reformă profundă a societății, în care creșterea demografică va face ca tineretul actual să se confrunte, în viitor, cu un șomaj perpetuu, ceea ce îi va stârni o profundă nemulțumire. Spre deosebire de Iran, marele său rival din lumea islamică, Arabia Saudită nu dispune de o economie diversificată și o industrializare importantă, care să absoarbă măcar o parte din noile generații.

Cireașa de pe tortul acestor probleme de care se lovesc saudiții o pune Turcia lui Erdogan, ale cărei aspirații de a se erija în putere hegemonică în lumea islamică sunt încurajate, acum, de regresul Riadului, datorat acestor cauze economice, și care nu mai are protagonismul pe care îl avea de ani buni încoace.

A 6Recep Tayyip Erdogan

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

A 2

CUITAS VÍRICAS DE LOS SAUDÍES

A 5Muhammad bin Salman

Si hay un país al que la pandemia del covid-19 le haya pillado más inoportunamente, este es Arabia Saudí. Y es que a los enormes costes sanitarios de la plaga se le suman, ahora, las angustias de un desplome del precio del petróleo, base casi exclusiva de la economía nacional, los reveses en la ruinosa guerra del Yemen y la implementación de las incipientes reformas sociales.

La situación es alarmante para Riad sin ser angustiosa, porque las reservas financieras del país son fabulosas (aproximadamente, 300.000 millones de $). Pero, la múltiple crisis se produce en el peor momento para el príncipe heredero, Mohamed Bin Salman: justo cuando Arabia Saudí ha de asumir la presidencia de la Conferencia de los G 20 del próximo noviembre.

Y si las cosas no cambian radicalmente en los próximos meses – cosa muy improbable -, el príncipe ya no presidirá desde la cúspide de una nación clave en el mercado de los hidrocarburos, sino desde la de un reino con un balance fiscal tanto o incluso más negativo que el de cualquier país tercermundista.

A 3

Porque, a causa de una mal avenida OPEP y una desafortunada gestión de Riad en el desplome de los hidrocarburos, Arabia Saudí ha visto cómo sus exportaciones de petróleo han disminuido un 30% y, al mismo tiempo, que el precio del crudo se ha reducido un 50%. A esta enorme pérdida de ingresos hay que sumar que la pandemia anulará muy probablemente este año la tradicional peregrinación musulmana a la Meca, cuyos dos millones de fieles aportan, año tras año, cerca del 20% del PIB saudí.

Toda esta merma financiera se produce justo cuando Bin Salman está emprendiendo una reforma profunda de la sociedad, en la que el crecimiento demográfico enfrenta a la juventud actual con un porvenir de paro perpetuo y el consiguiente descontento. A diferencia de su gran rival en el mundo islámico – Irán – Arabia Saudí carece de una economía diversificada y una industrialización importante capaces de absorber, por lo menos, en parte a las nuevas generaciones.

La guinda de ese pastel de contratiempos saudíes la pone la Turquía de Erdogan, cuyas pretensiones de erigirse en potencia hegemónica del mundo islámico se ven alentadas por el obligado retroceso – por causas económicas – del protagonismo que ha venido teniendo Riad, en los últimos lustros.

A 7Recep Tayyip Erdogan

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

PIAȚA DE MIZERII/MERCADO DE MISERIAS

24 martes Mar 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

B 1

PIAȚA DE MIZERII

Agitația migratorie, declanșată în prezent la granița occidentală a Turciei, își are originea imediată în Ankara. Grijile economice și politice ale lui Erdogan (sfârșitul perioadei de prosperitate și, prin urmare, și a adeziunii populare masive) l-au determinat să încerce un „șantaj migratoriu” asupra Uniunii Europene.

Este atât de evident încât guvernul turc nici măcar n-a încercat să ascundă acest lucru cu argumente juridice. Dar, dacă analizăm puțin situația, vedem că ceea ce se întâmplă la frontiera de vest – terestră și maritimă – a Turciei nu este decât o altă verigă din enorma piață de mizerii care s-a declanșat în lumea a treia, de la războiul contra Libiei lui Gaddafi.

B 4

Căci năzuințe migratorii dinspre țările sărace spre cele bogate din Occident au existat încă de pe la mijlocul secolului trecut. Deja războiul tamililor din Sri Lanka – din anii 70 – a declanșat o contrabandă cu ființe umane spre SUA și Canada. Puțin mai târziu – dar, încă la scară mică – a început cea a africanilor etiopieni spre SUA și a africanilor occidentali spre Europa Occidentală. Dezintegrarea politică a Libiei a avut ca efect deschiderea unei rute tentante spre Italia și Grecia, astfel că actualul război civil din Siria a determinat aproape jumătate din populația țării să plece; marea majoritate – adică, peste trei milioane – spre Turcia.

Astfel că, mișcările migratorii de acum câteva decenii, organizate de mici bande s-au transformat, în ultima vreme, într-o afacere bănoasă de mare anvergură, care aduce afgani, albanezi, nigerieni, în definitiv pe oricine dispune de cel puțin două mii de dolari, în prospera lume industrializată.

În acest context, Turcia a devenit piesa cheie în traficul uman. În parte, deoarece poziția sa geografică o face să fie calea preferată pentru migrație. Dar, într-o parte și mai mare, deoarece guvernul turc a hotărât să participe în felul său la această afacere. Ceea ce la început – în martie 2016 – a fost un aranjament rațional între Bruxelles și Ankara (Uniunea Europeană plătea substanțial suprasarcina cheltuielilor sociale la care era supusă Turcia din cauza afluxului fugarilor sirieni), este acum un element de presiune asupra UE, pentru ca aceasta să ușureze actualele probleme economice ale guvernului Erdogan.

Ceea ce este rău pentru Ankara este că marea rațiune care i-a adus, în 2016  costurile poverii sociale a fugarilor sirieni nu mai există. Imensa majoritate a celor 3 milioane 600 de mii de sirieni refugiați în Turcia s-au integrat total în societatea turcă. S-au integrat atât de mult, încât în actualul val de migranți care vor să intre în forță în Grecia (foarte puțini încearcă să treacă prin frontiera turco-bulgară, care, ca rută, este foarte dură și prea importantă pentru comerțul Turciei ca să rămână neprotejată) aproape că nu sunt sirieni. Aceștia s-au integrat perfect în Turcia.

B 5

Miile relativ puține de asaltanți ai frontierei greco-turcești de acum sunt aproape toți afgani și africani și fac parte din contingentul de 450.000 persoane care nu sunt din Siria, pe care traficanții de oameni le-au adus până acolo sperând să găsească un moment și un loc oportun pentru a le face să ajungă în inima Europei. Le-au adus în Turcia mai ales pentru că este ruta naturală pentru cei care vin din Asia Orientală și, mai ales, pentru că este o cale mai puțin periculoasă decât cea maritimă.

Și, de asemenea, deoarece cei care operează în stil mare în Turcia sunt întreprinzători noi care concurează cu pionierii mai vechi ai traficului cu migranți africani.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

B 2

MERCADO DE MISERIAS

El revuelo migratorio desencadenado actualmente en la frontera occidental de Turquía tiene un origen inmediato en Ankara. Las angustias económicas y políticas de Erdogan (fin de la bonanza y, consecuentemente, de la adhesión popular masiva) le han impulsado a intentar un “chantaje migratorio” sobre la Unión Europea.

Esto es tan evidente que el Gobierno turco no lo ha intentado siquiera disimular con argumentos jurídicos. Pero si se analiza un poco la situación, lo que está sucediendo en la frontera occidental – terrestre y marítima – de Turquía no es más que otro eslabón en el enorme mercado de miserias que se ha disparado en el tercer mundo, desde la guerra contra la Libia de Gaddafi.

Porque querencias migratorias desde los países pobres hacia los ricos de Occidente las ha habido desde mediados del siglo pasado. Ya la guerra de los tamiles en Sri Lanka – decenio de los 70 – generó un contrabando de seres humanos hacia los EE.UU. y Canadá. Y poco después comenzó – aún a pequeña escala – la de africanos etíopes hacia los EE.UU. y africanos occidentales hacia Europa Occidental. Pero la desintegración política de Libia abrió una ruta tentadora hacia Italia y Grecia en tanto que la actual guerra civil siria ha llevado a cerca de la mitad de la población ese Estado a abandonarlo; la gran mayoría – más de tres millones – hacia Turquía.

B 7

Así que lo que decenios atrás eran fugas migratorias organizadas por pequeñas bandas se ha transformado últimamente en un pingüe negocio de gran envergadura, capaz de llevar afganos, albaneses, nigerianos y, en resumen, a cualquiera que disponga de por lo menos un par de miles de dólares al prospero mundo industrial.

En este contexto Turquía se ha erigido en pieza clave del tráfico humano. En parte, porque su posición geográfica la hace vía preferente para la migración. Y en mayor parte, porque el Gobierno turco ha decidido participar a su manera en ese negocio. Lo que en un principio – marzo de 2016 – fue un arreglo racional entre Bruselas y Ankara (la Unión Europea financiaba cuantiosamente la sobrecarga de gastos sociales que padecía Turquía por el aflujo de fugitivos sirios ), es ahora un elemento de presión sobre la UE para que alivie los actuales apuros económicos del Gobierno de Erdogan.

Lo malo para Ankara es que la gran razón que le asistió en el 2016 – el costo de la carga social de los fugitivos sirios – ya no existe. La inmensa mayoría de estos 3,6 millones de sirios refugiados en Turquía se ha integrado totalmente en la sociedad turca. Se ha integrado tanto que en la actual oleada de migrantes que pretenden entrar a la brava en Grecia (muy, muy, pocos lo intentan por la frontera turco-búlgara, que es muy dura como ruta y demasiado importante para el comercio turco para dejarla desprotegida) casi no hay sirios. Estos se encuentran ya perfectamente asentados en Turquía.

B 6

Los relativamente pocos millares de asaltantes actuales de la frontera greco-turca son en su casi totalidad afganos y africanos y forman parte del contingente de 450.000 personas no sirias que los traficantes de hombres han llevado hasta allí en espera de encontrar un momento y lugar oportuno para hacerlos llegar al corazón de Europa. Los han llevado a Turquía principalmente porque es la ruta natural para los oriundos de Asia Oriental y, sobre todo, porque es una vía menos peligrosa que la marítima.

Y, también, porque los “mayoristas” que operan en Turquía son empresarios recientes que compiten con los pioneros del tráfico de migrantes africanos.

BB 1

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

RAȚIUNILE NESĂBUINȚEI/LAS RAZONES DE LA SINRAZÓN

08 domingo Mar 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

G 4

RAȚIUNILE NESĂBUINȚEI

Noul val de migranți de tot felul care încearcă să pătrundă, în zilele acestea, în Grecia și Bulgaria dinspre Turcia, este unul din acele evenimente care impresionează mult și sunt înțelese foarte puțin.

Sau sunt explicate foarte prost de majoritatea mijloacelor de informare. Căci, chiar dacă este sigur că mii de refugiați s-au năpustit asupra graniței terestre dintre Turcia și Grecia – în principal în Kastanies și pe râu Evros – niciunul dintre ei nu provine din fluxul de fugari din provincia siriană Idlib. Imensa majoritate sunt afgani și africani care, de luni de zile – unii dintre ei de ani întregi – au stat în Turcia, în așteptarea unei ocazii de a intra în Europa cea bogată. Majoritatea sunt fugari ai foamei și au ajuns în Turcia datorită „traficanților de ființe umane” care i-au ademenit cu momeala raiului comunitar:o generoasă securitate socială,indiferent dacă ai loc de muncă sau nu.

Între tentația de a primi supa săracului și lipsa evidentă a vreunui viitor în țările lor, acești migranți au plătit bani grei pentru ademenirea și pentru visul lor european; între două mii și nouă mii de euro de căciulă. Noua avalanșă asupra graniței grecești și bulgare au promovat-o traficanții și foarte puțin unii dintre fugarii pe cont propriu. Refugiații din răzoiul civil din Siria, aproape un milion și jumătate, care au intrat până acum în Turcia, se află, în continuare, în partea de răsărit a acestei țări. Se ocupă de ei autoritățile turce cu generoasele subsidii primite de la Uniunea Europeană; subsidii plătite de Bruxelles Ankarei pentru ca aceasta să împiedice, cât poate de bine, ieșirea refugiaților din Turcia.

G 5

Ceea ce a și făcut Ankara. În bună parte, deoarece turcii obișnuiesc să-și îndeplinească promisiunile; și într-o măsură mult mai mare, deoarece au foarte mare nevoie de aceste milioane de euro. Angajamentul este respectat datorită unui dublu interes: cel economic și cel al securității publice. A tolera sau a sprijini deplasarea est-vest a unei mase umane de peste un milion de persoane prin toată țara ar genera un risc enorm ca această mișcare să scape de sub control, să degenereze în violențe și jafuri catastrofale.

Confuzia (jurnalistică și cea a opiniei publice) au creat-o declarațiile făcute la începutul lunii martie de Erdogan și de ministrul său de Interne, conform cărora, vor permite ca refugiații să iasă din Turcia spre Europa, în cazul în care aceasta nu va sprijini pretențiile turcilor în conflictul sirian. A fost un bluff care arată că Ankara se vede cu disperare singură în fața lui Putin și a lui Assad, în bătălia finală din Idlib.

G 6

Bravada turcă nu a impresionat nici la Moscova și nici la Bruxelles. Amenințarea a fost atât de grosolană încât nimeni nu a luat-o în seamă. Însă, migranții instalați în Turcia occidentală s-au folosit de această ocazie pentru a declanșa acest nou asalt. În Grecia și Bulgaria nu sunt primiți și nici în Turcia nu prea li se sprijină asaltul. Dovada în acest sens este că poliția turcă îi îndepărtează în mod sistematic pe fugarii care vor să între în Bulgaria pe șosea. Aceasta este o arteră foarte importantă pentru traficul de mărfuri cu Europa. Din acest trafic trăiește un important sector al economiei turcești ori, la acesta nu se umblă nici măcar din rațiuni umanitare.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

G 2

LAS RAZONES DE LA SINRAZÓN

G 3

La nueva oleada de migrantes de todo tipo que intentan entrar, estos días, en Grecia y Bulgaria desde Turquía es uno de estos acontecimientos que estremecen mucho y se entienden mal.

O se explican horriblemente mal por la mayoría de los medios de información. Porque si bien es cierto que unos miles de refugiados se han abalanzado sobre la frontera terrestre turco-griega – Kastanies y el río Evros, principalmente -, ninguno de ellos pertenece al flujo de fugitivos de la provincia siria de Idlib. La inmensa mayoría son afganos y africanos que llevan meses – algunos, hasta años – en Turquía, esperando una oportunidad para entrar en la Europa rica. La mayor parte de ellos son fugitivos del hambre y han llegado a Turquía gracias a los “traficantes de seres humanos” que les han engatusado con el señuelo del Jauja comunitario: una generosa seguridad social, se tenga trabajo o no.

G 7

Y entre la tentación de la sopa boba y la evidencia de la falta de futuro en sus respectivos países, a estos migrantes el sueño (y el señuelo) europeo les ha costado un dineral; desde los dos mil hasta los nueve mil euro, por cabeza. El nuevo alud sobre la frontera griega y búlgara lo han promovido los traficantes y, muy minoritariamente, algunos fugitivos por cuenta propia.  Los refugiados de la guerra civil siria – cerca del millón y medio – que han entrado, hasta ahora, en Turquía siguen en este país, masivamente en el este de la República. Están atendidos por las autoridades turcas con un generoso subsidio de la Unión Europea; un subsidio pagado por Bruselas a Ankara a condición de que ésta cierre todo lo que pueda la salida de los refugiados de su país.

G 8

Lo cual ha venido haciendo Ankara. En buena parte, porque los turcos suelen cumplir sus promesas; y en aún mayor parte, porque esos millones de € les hacen mucha falta. El respeto del compromiso es, además, por doble interés: el económico y la seguridad pública. Tolerar o impulsar el desplazamiento este-oeste de una masa humana de más de un millón de personas a través de todo el país generaría el enorme riesgo de que ese movimiento se saliera de madre y generase violencias y pillajes catastróficos.

G 9

Lo que ha dado pie a la confusión (la periodística y la de la opinión pública) han sido las declaraciones de primeros de marzo de Erdogan y su ministro de Interior de que tolerarían que los refugiados abandonasen Turquía rumbo a Europa si esta no apoyaba las pretensiones turcas en el conflicto sirio. Fue un farol de Ankara que se ve desesperadamente sola frente a Putin y Assad en la batalla final de Idlib.

La bravuconada turca no se la tragaron ni Moscú ni Bruselas. La amenaza era tan burda que cayó en saco roto. Pero los migrantes instalados en Turquía Occidental la aprovecharon para este nuevo asalto. En Grecia y Bulgaria no se les acepta y en Turquía tampoco se les facilita el asalto. Prueba de ello es que la policía turca aleja sistemáticamente a los fugitivos que pretenden entrar en Bulgaria por carretera. Y es que esta vía es una arteria importantísima para el tráfico de mercancías con Europa. De ese tráfico vive un importante sector de la economía turca y eso no se toca ni por razones humanitarias.

G 1

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

TURCIA: CORODAREA PUTERII/TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER

21 sábado Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

V 9Recep Tayyip Erdogan

TURCIA: CORODAREA PUTERII

După o guvernare neîntreruptă de 18 ani, Recep Tayyip Erdogan și partidul său, AKP, au observat, anul trecut, primele semne foarte clare că o putere, din ce în ce mai puțin democratică, după aproape 20 de ani, se corodează.

Înfrângerile electorale – dintre care, cea mai importantă a fost pierderea primăriei din Istambul; scăderea numărului de votanți la referendumurile asupra reformei constituționale, și, mai ales, declinul tot mai accentuat al încrederii în duo-ul Erdogan/ AKP în anchetele demoscopice de la finele lui  2019, au fost simptome clare că, atât oferta ideologică a AKP, cât și carisma politică a lui Erdogan conving, din ce în ce mai puțin, poporul turc. Iar acum, un pas în plus în acest proces de uzură îl reprezintă faptul că doi foști colaboratori apropiați de ai lui Erdogan îl înfruntă public, creându-și fiecare câte un partid, pentru a-i disputa lui puterea.

Cei doi frondiști sunt fostul prim ministru, Ahmet Davutoglu, și Ali Babacan, fost ministru al Economiei și al Externelor. Amândoi au fost dați afară, cu câtva timp în urmă, de Erdogan, mai mult pentru că nu erau de acord cu o putere nelimitată, decât pentru vreo dispută ideologică cu acesta sau vreo strategie politică diferită. Acum, Davutoglu și-a creat propriul său partid – „Partidul Viitorului” – în timp ce Babacan şi-l termina de înregistrat pe al său, la sfârșitul acestui an. Cu toate fricțiunile personale, în ultima parte a anului 2019, Erdogan a încercat să se împace cu Babacan și Davutoglu, și să împiedice, în felul acesta, crearea partidelor lor, însă, ambii au refuzat avansurile președintelui.

V 4Ahmet Davutoglu

V 6Ali Babacan

Ofertele politice ale celor doi foști miniștri sunt foarte asemănătoare și se poate spune că împreună cuprind tot orizontul politic al țării. Davutoglu aspiră să capteze sectorul conservatorilor și al credincioșilor care se simt decepționați de tendințele impuse de Erdogan; iar Babacan apelează la votanții liberali și europeniști, decepționați de felul cum merge AKP.

Davutoglu nu numai că i-a luat-o cronologic înainte lui Babacan, dar, deja a înrolat, în tabăra sa, figuri proeminente din viața politică și financiară a țării, cum sunt Umit Yardin (fost ambasasdor la Moscova, Teheran și Viena), Ibrahim Turhan (fost director al Bursei din Istambul) sau Selim Temurci, care, timp de mulți ani, a fost președinte și factotum al AKP în Istambul.

V 3

Punctul slab al „Partidului Viitorului” îl reprezintă minoritatea kurdă din țară, împotriva căreia Davutoglu a aplicat, cât a fost în fruntea guvernului, o politică foarte dură și atât de intolerantă, încât a determinat o recrudescență a opoziției armate a naționaliștilor kurzi din țară. Însă, în ziua de azi, kurzii îl urăsc și mai mult pe Erdogan.

La ora actuală, spectrul electoral al Turciei se profilează ca o luptă pe trei piste: cea a puterii, formată din AKP și ultranaționaliștii de la MHP; cea a kemaliștilor de la CHP, aliați în  Parlament cu HDP, partidul kurzilor legaliști; și cea a frondiștilor lui Davutoglu și Babacan, a căror adevărată forță încă trebuie să mai treacă proba de foc a urnelor. În afara acestor alianțe rămâne partidul conservator naționalist „Iyi”, a cărui masă de adepți este total insuficientă pentru a obține o majoritate absolută, dar care, în schimb, este suficientă pentru a înclina balanța victoriei într-o luptă între trei forțe relativ egale între ele.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

V 1

TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER

V 8Recep Tayyip Erdogan

Tras 18 años ininterrumpidos gobernando, Recep Tayyip Erdogan y su partido – el AKP – notaron, el año pasado, los primeros y muy claros signos de que casi cuatro lustros de un poder, cada vez menos democrático, los están desgastado.

Las derrotas electorales – de las cuales la más importante fue la pérdida de la alcaldía de Estambul -; el descenso de votantes en los referendos de la reforma constitucional; y, sobre todo, el creciente declive de la fe en el dúo Erdogan/AKP en las encuestas demoscópicas de finales del 12019, han sido síntomas claros de que tanto la oferta ideológica del AKP, como el carisma político de Erdogan convencen, cada vez menos, al pueblo turco. Y ahora, como un paso más en ese proceso de desgaste, dos antiguos colaboradores íntimos de Erdogan se le enfrentan públicamente, creando sendos partidos para disputarle el poder.

Los dos frondistas son el ex jefe de Gobierno, Ahmet Davutoglu, y Ali Babacan, antiguo ministro de Economía y Exteriores. Los dos fueron defenestrados, tiempo atrás, por Erdogan, más por discutirle un poder ilimitado, que por discrepancias ideológicas o estrategias políticas. Ahora, Davutoglu ya ha fundado su partido – ”Partido del Futuro” – en tanto que Babacan estaba ultimando, a finales del año pasado, el registro del suyo. A pesar de las fricciones personales, en las postrimerías del 2019, Erdogan intentó reconciliarse con Babacan y Davutoglu e impedir, así, la fundación de sus respectivos partidos, pero, ambos rechazaron los avances del presidente.

V 5Ahmet Davutoglu

V 7Ali Babacan

Las ofertas políticas de los dos exministros son muy similares y se puede decir que entre las dos abarcan todo el horizonte político del país. Davutoglu aspira a captar al sector de los más conservadores y creyentes que se siente decepcionado por las tendencias impuestas por Erdogan; y Babacan apela a los votantes liberales y europeístas, decepcionados por la marcha del AKP.

Davutoglu no sólo se le ha adelantado cronológicamente a Babacan, sino que ya ha enrolado en su bando figuras prominentes de la vida política y financiera del país, como Umit Yardin (antiguo embajador en Moscú, Teherán y Viena), Ibrahim Turhan (ex director de la Bolsa de Estambul) o Selim Temurci, quien, durante muchos años, fue presidente y factótum del AKP de Estambul.

V 2

El punto flaco del “Partido del Futuro” lo constituye la minoría kurda del país, contra la que Davutoglu aplicó, durante sus años al frente del Gobierno,  una política durísima y tan intolerante que recrudeció la oposición armada de los nacionalistas kurdos del país. Pero, hoy en día, los kurdos odian aún más a Erdogan.

En estos momentos, el espectro electoral turco se perfila como una lucha a tres bandas: la del poder, formado por el AKP y los ultranacionalistas del MHP; la de los kemalistas del CHP, aliados en el Parlamento con el HDP, partido de los kurdos legalistas; y la de los frondistas de Davutoglu y Babacan, cuya auténtica fuerza ha de pasar aún la prueba de fuego de las urnas. Fuera de estas alianzas queda el partido conservador nacionalista “Iyi”, cuya masa de seguidores es absolutamente insuficiente para alcanzar una mayoría absoluta, pero sí, es suficiente para decantar, eventualmente, la victoria en una lucha entre tres opciones de fuerzas relativamente parejas.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

PATRIA MEA, ARMATA MEA/MI PATRIA, MI EJÉRCITO

13 miércoles Nov 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

V 1

PATRIA MEA, ARMATA MEA

În ultimele săptămâni, presa sportivă occidentală a fost surprinsă de mulțimea fotbaliștilor turci care, în mijlocul terenurilor, salută ca niște militari. Pentru ei, este o formă de a omagia și a se solidariza cu armata națională care a intrat în Siria; pentru marea majoritate a occidentalilor, aceasta reprezintă, în cel mai bun caz, un anacronism politic nelalocul lui.

Neînțelegerea publicului occidental se datorează, întâi de toate, lipsei de informații în legătură cu societatea turcească. În ziua de azi, această țară este polarizată la maxim, din punct de vedere politic, de către un guvern autoritar – guvernul lui Erdogan – angajat într-o aventură militară care îi creează dușmani cu duiumul și, în plus, e speriat de modul în care scade numărul celor care îi dau votul lor.

Istoria este plină de conducători care au încercat să-și rezolve problemele interne denunțând existența unor dușmani externi; la acest capitol, Erdogan nu a inventat nimic. Însă, ținând seama de mentalitatea militaristă a societății turcești, recursul acesta al președintelui Erdogan era obligatoriu. Atât în istoria mai îndepărtată a țării – cea otomană –, cât și în cea recentă, când a fost creată Republica turcă, în urma războiului 1919-1923, populația a arătat un respect deosebit luptătorilor săi și serviciului militar. Militarii care au participat la operații victorioase (în Coreea – în 1952 – sau la invadarea Ciprului, în 1974) sunt numiți „gazi”, adică: „apărători ai unei cauze drepte”.

E 1

Astfel, în Turcia, se consideră, chiar și în zilele noastre, că e doar „jumătate de om” cel care nu a făcut armata…,  dar, aceasta nu înseamnă că nu sunt respectați și cei cu studii universitare și care fac doar 6 din cele 12 luni de armată, cât trebuie să facă omul de rând, precum și cei care au bani, și care, pentru 5.000 de €, obțin un „termen redus”, foarte asemănător cu cel al universitarilor.

Rezumând, se poate spune că, din toate credințele și ideologiile existente în Republica Turcă, naționalismul de nuanță militară este sentimentul cel mai împărtășit și cel mai înălțător. La aceasta a contribuit – din plin – faptul că, în lupta pe care au dus-o împotriva independentiștilor kurzi, aproape toate guvernele de la Ankara, au murit vreo 40.000 de soldați turci.

Luând în considerare toți acești factori și argumentele pe care le aduce Erdogan, conform cărora Turcia a intervenit în războiul din Siria pentru a preveni o reizbucnire a terorismului naționalist kurd, este ușor de înțeles de ce majoritatea fotbaliștilor turci din echipele occidentale au vrut să-și exprime, în fața publicului internațional, solidaritatea (și admirația) lor față de forțele armate din patria lor. Și acest gest ostentativ este și mai ușor de înțeles dacă ținem seama de „cleștele” guvernamental: sunt recompensați (în multe feluri) cei care fac acest gest, și sunt discriminați puținii sportivi care nu vor să arunce, de-a valma, în același coș, arme și goluri.

V 4

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MI PATRIA, MI EJÉRCITO

V 2

Las últimas semanas, la prensa deportiva occidental se ha asombrado de que multitud de futbolistas turcos saludasen, desde el centro del campo, con una postura militar. Para estos, era una forma de homenajear y solidarizarse con el ejército nacional que ha entrado en Siria; para la inmensa mayoría de los occidentales, era, en el mejor de lo casos, un anacronismo político fuera de lugar.

La incomprensión del público occidental se debe, ante todo, a la falta de información sobre la sociedad turca. Y es que, hoy en día, ese país está polarizado políticamente al máximo por un Gobierno autoritario – el de Erdogan – empeñado en una aventura militar que le genera enemigos a punta pala y, además, está alarmado de ver cómo va descendiendo el número de sus votantes.

E 2

La Historia está llena de dirigentes que han tratado de resolver sus problemas internos, denunciando enemigos externos; en esto, Erdogan no ha inventado nada. Pero, si se tiene en cuenta la mentalidad militarista de la sociedad turca, este recurso del presidente Erdogan era obligado. Y es que tanto por la historia lejana del país – la otomana –, como por la reciente, la de la creación de la República turca, tras la guerra del 1919-1923, la población siente un especial respeto por sus guerreros y el servicio militar. Los soldados que han intervenido en operaciones victoriosas (Corea – 1952 – o la invasión de Chipre, en 1974) se les llama “gazi”, o sea: “defensor de una causa justa”.

V 3

Así, en Turquía, se considera, aún hoy, como “medio hombre” al varón que no ha hecho el servicio militar…, lo que no impide que se respete como a milites de pleno derecho a los universitarios que están en filas sólo 6 de los 12 meses del reclutamiento ordinario, ni a los adinerados que se pueden comprar, por 5.000 €, un “servicio reducido”, muy similar al de los universitarios.

En resumen, se puede decir que, de todas las creencias e ideologías existentes en la República Turca, el nacionalismo de tintes militares es el sentimiento más compartido y más enardecedor. A ello ha contribuido – y no poco –el que, en la lucha que han llevado a cabo contra los independentistas kurdos casi todos los Gobiernos de Ankara, hayan muerto cerca de 40.000 soldados turcos.

A la vista de todos estos factores y de la argumentación de Erdogan de que Turquía ha intervenido en la guerra de Siria para prevenir un rebrote del terrorismo nacionalista kurdo, es fácil de entender que la mayoría de los futbolistas turcos de los equipos occidentales hayan querido expresar, ante la opinión pública internacional, su solidaridad (y admiración) por las fuerzas armadas de su patria. Y esa ostentación es aún más fácil de entender si se tiene en cuenta la “pinza” gubernamental: se recompensa (de muchas maneras) a los que lo hacen y se discrimina a los pocos deportistas que se niegan a echar en la misma cesta armas y goles.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

PROST E CINE CREDE/TONTO, EL QUE SE LO CREA

10 domingo Nov 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

T 1

PROST E CINE CREDE     Washington, Diana Negre

Președintelui Trump i se pot reproșa multe lucruri, unele dintre ele pe bună dreptate, însă, cetățeanului american i se poate reproșa un lucru la fel de rău, ba chiar și mai rău, și anume că se împărtășește cu pietre de moară.

Dovezi sunt o mulțime (și nu numai de când e președinte Trump), însă cea mai convingătoare dintre toate este politica externă a SUA. Astfel, cu câteva zile în urmă, Washington și Beijing au făcut o pauză în lupta lor în domeniul taxelor vamale printr-un acord agro-alimentar. Acesta, vânturat în cele patru zări de Trump și „tolerat” de chinezi (nici n-au confirmat și nici nu au infirmat spusele președintelui american) anunță că marea țară asiatică își va spori importurile de produse agricole americane până la 40 sau 50 de miliarde de dolari.

Ori, aceasta este o gigantică piatră de moară. Căci, nici măcar în perioadele de mare prosperitate, chinezii nu importau produse americane din această categorie nici măcar la jumătate din sumele anunțate acum. În plus, capitolul cel mai important ar fi soia…, tocmai acum, când pesta porcină a redus numărul suinelor din China la mai puțin de jumătate!

Dar, găsim mai multe pietre de moară în trecut. Cea mai mare se găsește în lupta împotriva Statului Islamic. De mai multe decenii, SUA considerau că PKK (partidul naționalist kurd de ideologie comunistă) este o organizație teroristă, însă, când au izbucnit războaiele împotriva Statului Islamic, Casa Alba n-a ezitat nicio clipă să uite de această catalogare și să stabilească o mare alianță militară cu kurzii împotriva musulmanilor radicali.

A fost o alianță limitată doar la zona de război (Siria și Irak) și pe timpul cât se duceau luptele. Nici jurăminte de fraternitate, nici să uităm tot trecutul ca să o luăm de la capăt: PKK continua să figureze pe lista americană a organizațiilor teroriste, iar kurzii puteau să întreprindă cu armele primite de la Pentagon și alte acțiuni militare… Și chiar întreprindeau; uneori împotriva forțelor siriene ale lui Assad, alteori, aprovizionând arsenalele coreligionarilor lor din Turcia. La rândul lor, SUA au reușit să câștige, în felul acesta, un război cu o minimă desfășurare de forțe terestre.

T 3

Pactul a fost doar pentru războiul acela și acest lucru a fost specificat de la bun început: suntem prieteni atâta timp cât există un inamic comun; pe urmă, fiecare pe drumul său. Dar, toată lumea, inclusiv cetățenii americani ai lui Trump, a fost lăsată să creadă că era vorba de o alianță în toată regula, cu implicații politice de mare importanță și un angajament etic latent. Și această piatră de moară a fost înghițită ca un hap de opinia publică (inclusiv de presa) din toată lumea.

Exista dorința de a înghiți aceste hapuri. Căci, încă din Antichitate, în Orientul Mijlociu, – în cel Apropiat, chiar mai mult – loialitatea a lipsit cel mai mult din Istorie. Adevărul istoric care a domnit în toate țările care au existat în zonă, cu toate sistemele politice și religiile lor a fost… fiecare să-și vadă de interesul lui. Nu a existat vreun cuvânt care să fi fost dat sau vreo frăție de neam sau religioasă care să prevaleze asupra convenienței momentului sau aspura interesului personal al conducătorului.

Desigur, în justificarea electoratului american, și această realitate din Antichitate a fost prezentată popoarelor împodobită cu înflorituri morale de aur și năzuințe nemântuite. Ei, asta da piatră de moară!…au înghițit-o în Antichitate chiar și cei din Orientul Mijlociu.

Și se pare că acest drum va continua: președintele Trump se tot bucură de acest recent acord cu China și afirmă că cifra de 50 de miliarde de dolari pentru exporturile de grâne, dacă pare a fi exagerată, este pentru că… fermierii americani nu au înțeles încă de ce capacitate enormă pot dispune.

La fel se întâmplă și cu Turcia: acordul la care au ajuns vicepreședintele Pence împreună cu secretarul de stat, Pompeo, în urma întrevederii lor cu președintele turc, Erdogan, garantează – dacă, într-adevăr se aplică- un armistițiu de 124 de ore,însă Trump s-a și grăbit să facă vâlvă și să trâbițeze „o nouă etapă” în relațiile cu Ankara.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

T 2

TONTO, EL QUE SE LO CREA   Washington, Diana Negre

T 6

Al presidente Trump se le pueden reprochar infinidad de cosas, muchas de ellas con fundamento, pero al ciudadano estadounidense se le puede reprochar algo igual de malo, o peor: que comulga con piedras de molino.

Pruebas de ello las hay a montón (y no sólo en la presidencia de Trump), pero la más demoledora de todas es la política exterior de los EEUU. Así, días atrás, Washington y Pekín implantaron una pausa en su pugna arancelaria con un acuerdo agropecuario. Este, aireado a los cuatro vientos por Trump y “tolerado” por los chinos (ni confirmaron, ni desmintieron las palabras del presidente), anuncia que el país asiático incrementará sus importaciones de productos agrarios estadounidense hasta los 40 o 50 mil millones de dólares.

Y esto es una rueda de molino gigantesca. Porque ni en las épocas de máxima bonanza las importaciones chinas de esos productos norteamericanos no llegaron ni a la mitad de esas sumas. Y, además, el mayor capítulo correspondería a la soja…¡ahora, que la peste porcina ha reducido la cabaña china de suidos a menos de la mitad!

Pero hay más ruedas de molino en el pasado. La más grande se registró en la lucha contra el Estado Islámico. Desde hace decenios, los EEUU tienen catalogada como organización terrorista al PKK (partido nacionalista kurdo de ideología comunista), pero al estallar las guerras contra el Estado Islámico la Casa Blanca no dudó ni un instante en olvidarse de esta calificación y establecer una amplia alianza militar con los kurdos contra los musulmanes radicales.

T 4

Fue una alianza limitada al escenario bélico (Siria e Irak) y al tiempo que durasen las luchas. Ni juramentos de fraternidad, ni borrones y cuentas nuevas: el PKK seguía en la lista estadounidense de los terroristas y los kurdos podían hacer con las armas que recibían del Pentágono también otras acciones militares. Y las hacían; unas veces contra las fuerzas sirias de Assad y otras, abasteciendo los arsenales de los correligionarios turcos. Por su parte, los EEUU. lograban así ganar una guerra con un despliegue mínimo de fuerzas terrestres.

El pacto era exclusivamente bélico y así se especificó desde un principio: amigos, mientras existiera el enemigo común; y después, cada cual a lo suyo. Pero al mundo y los ciudadanos de Trump se les dejó creer que era una alianza en toda regla, con implicaciones políticas de gran alcance y un compromiso ético latente. También esa rueda de molino se la tragó la opinión pública (prensa incluida) de todo el mundo.

Y ya eran ganas de tragar. Porque desde la Antigüedad en el Oriente Medio – y todavía más, en el Próximo – la lealtad ha sido el gran ausente de la Historia. La verdad histórica imperante en todos los países que hubo en la zona y con todos los sistemas políticos y religiones ha sido ir a la suya. No había palabra dada ni hermandad racial o religiosa que prevaleciera sobre la conveniencia del momento o el interés personal del dirigente.

Claro, y en descargo del electorado estadounidense, también desde la Antigüedad esta realidad ha sido presentada a los pueblos adornada de oropeles morales y anhelos irredentos. ¡Menuda rueda de molino!…y también se la tragaron en la Antigüedad y en el mismo Oriente Medio.

Y es de prever que sigan por ese camino: el presidente Trump no para de celebrar los recientes acuerdos con China y explica que si la cifra de 50 mil millones de dólares para exportaciones agrícolas parece exagerada…es porque los agricultores norteamericanos todavía no han comprendido la enorme capacidad que pueden tener.

Y otro tanto ocurre con Turquía: el acuerdo logrado por el vicepresidente Pence y el secretario de estado Pompeo tras su entrevista con el presidente turco Erdogan, tan solo garantiza -si es que cumple- una tregua de 124 horas, pero Trump se apresuró a lanzar las campanas al vuelo y a celebrar la “nueva etapa” en las relaciones con Ankara.

T 5Erdogan y Pence

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP/ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP

20 domingo Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

S 2

ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP       Washington, Diana Negre

Armistițiul de 5 zile, convenit între Turcia și SUA, pare a fi un tratat internațional, dar, în practică, este încă o neîmplinire a politicii americane în Orientul Mijlociu. Și aceasta, deoarece, în afară de încetarea focului, Washington nu a obținut nimic, în schimb, Ankara a obținut ce a vrut…, deocamdată.

Acordul negociat de  Erdogan și vice-președintele Pence are 13 puncte și recunoaște, de fapt, toate pretențiile Turciei: retragerea milițiilor kurde dintr-o fâșie de la frontiera siriano-turcă lungă de 420 km și 32 de km de lată; ocuparea ei de Turcia și stabilirea voluntară, în această zonă – se spune la Ankara – a refugiaților sirieni care trăiesc, la ora actuală, în Turcia. În schimb, SUA nu vor aplica sancțiuni Turciei pentru faptul că a ocupat teritoriul sirian.

S1

E clar că cele 13 puncte nu sunt decât o himeră. Mai întâi, pentru faptul că milițiile kurde din Siria (YPG) sunt o parte pasivă în acest acord și nu vor accepta un asemenea aranjament. La ora actuală, sunt dispuse să se retragă doar din localitățile Ras al Ain și Tell Abyad, unde, oricum, situația lor e disperată.

Și, cu greu ar putea crede cineva că vor fi suficienți refugiați sirieni care să dorească să se stabilească, de bună voie și definitiv, în zona ocupată de Turcia. La ora actuală, este un teritoriu dezolant, cu o populație indigenă – kurdă – ostilă, iar banii de care dispune Ankara nu sunt în măsură să-i stimuleze economic. Ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a recunoscut, implicit, această situație, atunci când a afirmat că această operațiune de reașezare ar trebui s-o plătească Uniunea Europeană… care, nici nu a participat la negocieri și nici n-a semnat acordul ! Așa că, dacă nu-i vor așeza cu forța pe refugiații sirieni…

S 5

 În sfârșit, rămâne de văzut și ce vrea Moscova. Decizia lui Trump de a scoate pur și simplu trupele americane de pe scena de război a Siriei a catapultat  Rusia pe poziția de judecător și de parte a destinului imediat al Siriei. Toată lumea știe acest lucru, începând cu Erdogan. Atât de bine îl știe, încât, în timp ce negocia – timp de patru ore – cu Pence, într-o altă aripă a palatului prezidențial, consilierii săi dezbăteau aceeași temă cu o delegație rusă. Ca să nu rămână nicio urmă de îndoială că Ankara este mai mult decât conștientă că soarta centurii de siguranță, pe care și-o dorește atât de mult, pe pământ sirian, depinde de Rusia, delegații ruși și turci au convenit să aibă loc o întâlnire Putin – Erdogan, chiar în ziua în care expiră armistițiul.

S 7

De fapt, acest episod diplomatico-militar nu este decât o dramatizare a unei probleme aproape de ne-rezolvat. Războiul civil sirian le costă pe marile puteri, material și politic, atât de mult, încât SUA consideră  că a lăsa de izbeliște această parte a lumi – poate chiar și în mâinile Rusiei –, pare a fi soluția cea mai convenabilă. Moscova gândește aproape la fel ca Trump, cu deosebirea că, politic, a câștigat foarte mult din acest conflict , iar, acum, stă să cântărească dacă această influență merită într-adevăr efortul și banii pe care i-a cheltuit.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 9

ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP         Washington, Diana Negre

S 3

El armisticio de 5 días acordado días atrás entre Turquía y los EE.UU. tiene la apariencia de un tratado internacional y es, en la práctica, un revés más de la política estadounidense en el Oriente Medio. Porque, fuera del alto el fuego, Washington no ha conseguido nada y, en cambio, Ankara se ha salido con la suya… por ahora.

El acuerdo negociado por Erdogan y el vicepresidente Pence tiene 13 puntos y reconoce, de hecho, todas las demandas turcas: retirada de las milicias kurdas de una zona fronteriza sirio-turca de 420 km de largo y 32 de ancho; la ocupación de la misma por Turquía y el asentamiento voluntario allá – dicen en Ankara – de refugiados sirios que viven actualmente en la república turca. A cambio de esto, los EE.UU. no aplicarán sanción alguna contra Turquía por la ocupación del territorio sirio.

S 6

Es evidente que lo de los 13 puntos es mera quimera. Para empezar, las milicias kurdas de Siria (YPG) son parte pasiva del acuerdo y sólo lo aceptarán por la fuerza de las armas. Hoy por hoy, están dispuestas a retirarse únicamente de las localidades de Ras al Ain y Tell Abyad, donde, de todas formas, su situación militar es casi desesperada.

Y es muy, muy, difícil de creer que haya bastantes refugiados sirios que quieran ir de buena gana a la zona ocupada para asentarse definitivamente allí. Actualmente es un territorio desolado, con una población indígena – kurda – hostil y las finanzas de Ankara no están en condiciones de ofrecerles incentivos económicos. El ministro turco de Exteriores, Mevlüt Cavusoglo, lo ha reconocido implícitamente, al declarar que esta operación de reasentamiento la habría de pagar la Unión Europea… ¡que ni participó, ni firmó el acuerdo! Así que, lo del asentamiento de refugiados, como no sea a la fuerza…

S 8

Por último, habrá que ver lo que quiere Moscú. La decisión de Trump de irse, sin más, del escenario bélico sirio ha catapultado a Rusia a juez y parte del destino inmediato de Siria. Esto lo sabe todo el mundo, empezando por Erdogan. Tanto lo sabe que, al mismo tiempo que negociaba durante 4 horas con Pence, en otra ala del palacio presidencial, sus asesores debatían sobre el mismo tema con una delegación rusa. Para que no quede ninguna duda de que Ankara es más que consciente de que el destino de su ambicionado cinturón de seguridad en tierras sirias depende de Rusia, los delegados rusos y turcos acordaron una “cumbre” Putin – Erdogan, para el mismo día en que expira el armisticio.

S 4

  En realidad, este episodio diplomático-militar no es más que una dramatización de un problema casi insoluble. La guerra civil siria es tan cara material y políticamente para las grandes potencias que a los EEUU. ya les parecen evidente que abandonar a su destino – o incluso a Rusia – esa parte del mundo es lo más conveniente. Y Moscú piensa casi lo mismo que Trump, pero, con la diferencia de que ha ganado políticamente muchísimo con este conflicto y, por tanto, está calibrando aún si esta influencia vale el dinero y el esfuerzo que cuesta.  

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana