Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Pe plan intern, Erdogan vrea să credem – pentru a-și justifica proporțiile enorme ale represiunii – că în eșuata lovitură de stat ar fi fost implicați zeci de mii, poate sute de mii de oameni. Niciun conducător pucist nu ar fi riscat așa ceva! O conspirație, în timpurile moderne, este organizată, într-un timp extrem de scurt, de un om care ocupă un post-cheie, împreună cu un grup foarte restrâns de persoane. Altfel,… se află!

Pe plan extern, Erdogan ar vrea să-și impună ambițiile deșarte ca un sultan amenințător. Nu-l țin baierele pungii pentru așa ceva!

 

PICIOARELE DE LUT ALE LUI ERDOGAN

Piruetele din ce în ce mai radicale ale politicii Turciei din zilele noastre sunt determinate de mulți factori, dar, unul dintre cei mai importanți este factorul economic: după câțiva ani de creștere de invidiat, iată că dezvoltarea încetinește, iar  planurile financiare ale regimunlui de la Ankara sunt din ce în ce mai problematice.

Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său islamist, AKP, s-a datorat în principal afirmării unei clase medii a unei Turcii care a stat înțepenită în trecut, afirmare însoțită de o creștere economică corespunzătoare (astăzi, venitul național anual al Turciei este de 15.000 $ pe cap de locuitor). A fost o schimbare social-economică profundă și s-a produs relativ rapid, dar nu destul de rapid pentru planurile și ambițiile președintelui Erdogan. Acestuia nu i-au plăcut moderația islamismului inițial al mișcării, tenacitatea naționalistă kurdă, și acum îl irită faptul că, pe plan internațional, conjunctura – criza migranților și sfidarea Statului Islamic din Orientul Mijlociu – nu i-a adus Turciei, cu toate că s-a implicat direct destul de puțin, statutul de țară-cheie în locul de confluență meridională a Asiei cu Europa.

Situația este cu atât mai supărătoare pentru  Erdogan cu cât, aparent, s-a folosit bine de toate atuurile : bunăvoința sa este hotărâtoare pentru ca Europa cea bogată să nu fie invadată de migranții asiatici, în timp ce sprijinul logistic și militar turc este deosebit de important pentru învingerea Statului Islamic. Dar, Erdogan nu a văzut sau nu a vrut să vadă că, pe eșichierul politicii internaționale, el nu are, totuși, atuurile de care dispun SUA sau Uniunea Europeană. În plus, finanțele Turciei se clatină.

Adevărul este că Turcia are nevoie, acum, mai mult ca oricând, de legături comerciale și de capital industrial, în primul rând din Uniunea Europeană. 70% din exporturile Turciei merg spre Europa, iar marea majoritate a turiștilor vin din Uniunea Europeană (în condițiile în care turismul este una dintre principalele surse de venituri ale țării), șomajul atinge 10% din populația activă, iar investițiile străine – absolut necesare pentru balanța de plăți – se tot reduc vertiginos de la încercarea de lovitură de stat din vara trecută, urmată, imediat, de o masivă represiune din partea Guvernului.

 

Și aici este punctul cel mai alarmant al situației. Se pare că Erdogan vede o lume plină de mori de vânt la care el se poate repezi chiar dacă merge călare pe un Rocinante financiar. Să ameninți cu un plebiscit pentru a vedea dacă turcii mai vor să intre în UE nu mai sperie pe nimeni la Bruxelles. Să ameninți Washington-ul și NATO că vei schimba macazul ca să te aliezi cu Rusia lui Putin nu neliniștește pe nimeni, poate doar pe Putin. Și aceasta, deoarece Moscova este prea săracă pentru a putea fi o alternativă a Occidentului, în schimb, în decursul Istoriei, a fost, tot timpul, marele dușman al Turciei.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

En plano interno, Erdogan se esfuerza por convencer – para justificar las desmesuradas proporciones de su represión – de que, en el fallido golpe de Estado del pasado verano, estaban involucrados decenas de miles e incluso cientos de miles de hombres. ¡Ningún dirigente golpista se hubiera arriesgado semejante cosa! En los tiempos modernos, cualquier conjura la organiza, en un lapso de tiempo cuanto más breve, un hombre que ocupa un puesto-clave, junto con un reducido grupo de personas… De lo contrario,…¡la cosa trasciende!

En plano exterior, Erdogan quisiera imponer sus vanas ambiciones como un sultán amenazador. Financieramente, no resiste, se cae bajo su propio peso.

 

LOS PIES DE BARRO DE ERDOGAN

Las piruetas cada vez más radicales de la política turca actual se deben a muchos factores, pero uno de los más importantes es el económico : tras años de crecimiento envidiable, el desarrollo va menguando y los planteamientos financieros del régimen se vuelven cada vez más cuestionables.

La llegada al poder de Erdogan y su partido islamista, AKP, se debió principalmente al resurgir de una clase media de la Turquía adormecida del pasado y el correspondiente crecimiento económico (hoy en día el ingreso anual turco es de 15.000 $ anuales por cabeza). Ha sido un cambio socioeconómico profundo y relativamente rápido, pero no lo suficientemente rápido para los planes y las ambiciones del presidente Erdogan. A éste le incomodan la moderación del islamismo inicial del movimiento, la tenacidad nacionalista kurda y le irrita que la coyuntura política del mundo – crisis de los migrantes y desafío del Estado Islámico en el Oriente Medio – no le hayan dado aún a Turquía, pese a su relativa escasa implicación directa, el papel de nación clave en la confluencia meridional  de Asia con Europa.

La situación es tanto más irritante para Erdogan cuanto que aparentemente ha jugado bien sus bazas : su buena voluntad es clave para que la Europa rica no se vea invadida por los migrantes asiáticos, en tanto que su apoyo logístico y militar es muy importante para la derrota del Estado Islámico. Y es que lo que Erdogan no ha visto, o no ha querido ver, es que, en el tablero de la política internacional, ni tiene todas las bazas, ni las que tiene son mejores – en el mejor de los casos – que las de los EE.UU. o la Unión Europea. Además, sus finanzas domésticas también se están tambaleando.

Porque, balance en mano, la Turquía de hoy sigue necesitando el comercio y los capitales del mundo industrial, con la E.U. al frente. El 70% de las exportaciones turcas va a Europa, la mayoría de los turistas proceden de la E.U. (el turismo es una de las grandes fuentes de ingresos del país), el paro es del 10% y las inversiones extranjeras – imprescindibles para el equilibrio de la balanza de pagos – están reduciéndose mucho y deprisa desde el frustrado golpe de Estado del pasado verano y la enorme represión desencadenada por el Gobierno a raíz del mismo.

 

Y aquí surge lo más alarmante de la situación. Erdogan parece ver el mundo plagado de molinos de viento contra los que cree que se puede arremeter incluso si se monte en un Rocinante financiero. Amenazar a la UE con un plebiscito para ver si los turcos siguen queriendo entrar en la unión no asusta a nadie en Bruselas. Y amenazar a Washington y a la OTAN con un un cambio de alianzas para unirse a la Rusia de Putin no ha inquietado a nadie, como no sea a Putin. Porque Moscú es demasiado pobre para ser una alternativa a Occidente y ha sido, en cambio, a lo largo de la Historia, el gran enemigo de Turquía.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Turcia a doborât un avion militar rusesc, care, timp de câteva secunde, a zburat prin spaţiul ei aerian. A zburat transversal peste un colţ îngust din teritoriul ei naţional. S-a putut vedea din timp încotro se îndrepta şi, din timp, a primit avertizările necesare pentru a-şi schimba cursul.

Moscova nu va recunoaşte niciodată, oficial sau în public, umilinţa pe care o resimt cercurile militare din Federaţia Rusă, în urma acestui incident.

LI S-A NĂRUIT ÎNCREDEREA!

„Este o lovitură de pumnal pe la spate!”, „Vor urma consecinţe!”, „Turcia s-a tot islamizat în ultima vreme!”

Sunt declaraţii şi etichetări ameninţătoare, care redau magnitudinea furiei ruşilor, dezlănţuită de gestul ferm al Ankarei.

Furia încearcă, în acest caz, să mascheze umilinţa!

Cu atât mai mult cu cât, Turcia nu a vrut să umilească, ci doar să reteze puţin din trufia rusească.

Orice misiune, orice zbor al unui avion militar se desfaşoară după un plan sau scenariu foarte bine stabilit şi aprobat de comandanţi şi foruri superioare. Pilotul nu este de capul lui, tot timpul este controlat (şi ghidat) de la sol. De ai lui şi de „inamici”.

Întotdeauna zborul este urmărit de personalul de la sol, consemnat şi păstrat pe o hartă militară, tocmai pentru a se putea cerceta, ulterior, tot traiectul, în cazul în care „au apărut probleme”.

Nu există zbor militar sau civil care să nu poată fi cercetat în documente din arhivă.

În ultima vreme, Rusia „a obişnuit” ţările lumii cu tot felul de incidente aeriene care au avut loc la limita unor spaţii aeriene naţionale. Ţările nordice, Anglia, SUA…au tot informat despre asemenea evenimente, în care, piloţi ruşi s-au apropiat nejustificat de mult de frontierele lor.

În spaţiul aerian al Israelului, „rătăcirile avioanelor militare ruseşti” sunt practică curentă. Există chiar un protocol semnat de Netanyahu şi Putin, prin care se evită doborârea aparatelor, protocol care nu există, până acum, şi cu Turcia.

Pentru ruşi e voluptuos, aşa, măcar „cu vârful aripei avionului să fii în spaţiul lor aerian!”

E greu să afirmi că te-ai rătăcit, când sistemele de localizare şi ghidare prin satelit sunt, acum, instantanee, şi la îndemâna oricui, pentru uz militar sau civil.

Au fost prea multe incidente de acest fel. Şi nu e nevoie de multe cunoştinţe militare pentru a realiza că ele au fost anume planificate şi îndeplinite.

„Rusia îşi arăta muşchii” după perioada de implozie postcomunistă. Planul de înarmare şi modernizare impus de Putin, de mai mult de un deceniu încoace, a refăcut orgoliul militar rusesc.

Şi era nevoie, nu-i aşa?, de nişte demonstraţii de forţă!

Dar, după acest „precedent turcesc”, comandanţii, planificatorii şi piloţii ruşi nu vor mai avea convingerea şi siguranţa că asemenea uşoare incursiuni, nu prea adânci, se vor sfârşi cu bine.

ORI, TOCMAI ACEASTA ÎI DERANJEAZĂ PE RUŞI! CINEVA ŞI-A PERMIS SĂ NU LE MAI DEA VOIE!

Li s-a fisurat aroganţa.

Este foarte interesantă reacţia Turciei la furia Rusiei : de absolută normalitate!

„Suntem prieteni şi vreau să rămâmen prieteni!”

Atât şi nimic mai mult.

Tăcerea este mult mai elocventă : Bre, cine te-a pus?

Tocmai în momentul în care SEMILUNIADA, -„incursiunile islamiste” din Paris şi Bruxelles au făcut-o, fără drept de apel, evidentă – părea că îi oferă o şansă lui Putin să-şi reia relaţiile normale cu Occidentul, deteriorate considerabil de aventura numită NOVOROSSIA – adică Donetsk, Lugansk şi Crimeea -, omul numărul unu de la Kremlin îşi permite să rateze ocazia.

Hotărăşte să ridice un gard până la cer între Siria şi Turcia, aducând baterii de rachete antiaeriene, în condiţiile în care forţele Statului Islamic nu dispun de aviaţie.

Anti-SEMILUNIADA iniţiată de Hollande nu reuşeşte să-l coopteze şi pe Putin în acest front comun al războiului total impotriva terorismului, deoarece Vladi de la Kremlin îl sprijină pe Bachar al-Assad, singurul care acepta prezenţa rusă in zonă.

Occidentul vede viitorul sirian fără Assad.

Pentru Putin, Siria este o Crimee la Mediterana.

Doborârea avionului are darul de a arăta o nouă realitate : Cortina de Fier trece, acum, prin sudul Turciei.

Răzbunarea lui Putin împotriva Turciei nu va putea reda încrederea pe care au avut-o, până acum, piloţii ruşi, iar planificatorii unor astfel de incidente vor risca să li se impute avioanele pierdute şi despăgubirile care se cuvin familiilor celor decedaţi.

În schimb, măsurile punitive împotriva Ankarei vor întări NOUA CORTINĂ DE FIER.

Va funcţiona şi ca o nouă stavilă în faţa refugiaţilor sirieni.

 

AUTORUL ARTICOLULUI: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.