Pentru tine, Eugen.

Tristan and Isolde, 1912 , John Duncan, Museums and Galleries Edinburgh, City Art Centre

III. FAPTELE DE VITEJIE ALE LUI TRISTAN

Filtrul de iubire (8)

Tristan și odat’ cu el vasalii toți ai regelui Marc jurat-au, toți într-un suflet, că Isolda primi-va ca dar de nuntă Cornouaille și că ea fi-va regina Angliei toate. Apoi (riga) Gormod puse mâna Isoldei în mâna lui Tristan, vrăjmașul ei. Spun „vrăjmaș” pentru că încă ea nu-l iertase. (…)
Dar, iată că, în vreme ce Tristan își pregătea corăbiile, împreună cu soții, pentru călătoria de întoarcere, înțeleapta regină pregătea și ea, într-o sticluță, un filtru de dragoste. Închipui ea, dar, după o știință tainică, numai de ea știută, o poțiune magică ce-avea o putere minunată: un bărbat și o femeie, de îndată vor fi băut din ea, aveau să fie juruiți, fără putință de întoarcere, unei iubiri nețărmurite și atotputernice. Să moară de-o moarte amândoi împreună și să trăiască o viață-mpreună și de aceleași bucurii și tristeți să aibă parte mereu. Măiastra regină luă apoi licoarea și, încredințându-i-o dragii sale nepoate, Brangene, îi șopti blând la ureche vorbele-acestea:„Brangene, îi zise, scumpa mea nepoată, cu fiica mea o să pleci și tu. Te rog, nu fii tristă. Pregătește-i, dar, plecarea și ia aminte la ce-ți voi spune: ai grijă de această sticluța și păzește-o ca pe ce ți-e mai scump pe lume. În ea e o licoare de dragoste. Ascunde-o și păzește-o să n-o vadă nimeni și mai ales nu lăsa pe nimeni s-o bea! Ascultă-mă bine, după ce Isolda și Marc se vor fi unit prin iubire în noaptea nunții lor, toarnă-le băutura aceasta în loc de vin; ai grijă să bea potirul până la fund! Iarăși, vezi să nu mai bea nimeni altcineva din licoare și nu fără rost ți-o cer! Nu cumva să bei și tu cu ei! Băutura asta este un filtru de dragoste! Bagă de seamă ce-ți spun. Ți-o încredințez cu sufletul împăcat pe Isolda; ea este tot ce am mai scump în viață. Ne încredințăm amândouă ție, ea și cu mine. Ai grijă de ea, pe mântuirea sufletului tău! Destul am vorbit! – Regina mea dragă, zise Brangene, dacă asta ți-e dorința, cu drag o să-ți însoțesc fiica și voi veghea și asupra ei și să nu-și păteze onoarea și cât îmi va fi în putință. ” (…)
Cât despre Tristan, (după ce aproape tot echipajul coborî din corabie să-și dezmorțească picioarele) nu mai zăbovi și se duse-n cabina Isoldei, strălucita lui suverană, s-o salute și s-o întrebe de sănătate. Se așeză lângă ea și vorbind ei ba de una, ba de alta, el ceru să li se aducă de băut. Numai că erau doar ei și câteva din tinerele doamne de companie ale reginei. Dar iată că una din ele spuse:„ia uitați, aici e o sticluță cu vin!” Vai, nu! Nu era vin acela, cu toate că părea a fi vin ! În sticlă era chinul cel veșnic, suferința nesfârșită ce avea să le aducă celor doi moartea. Numai că tânăra însoțitoare a reginei nu știa asta: se ridică și merse să ia sticluța cu licoarea ce stătuse până atunci neatinsă. I-o întinse întâi lui Tristan, căpitanul corăbiei, dar el i-o oferi Isoldei. Ea bău cu inima îndoită și după ce șovăi îndelung; pe urmă i-o dădu lui Tristan și bău și el și amândoi crezură că băuseră vin. În cabină intră atunci Brangene care, din prag recunoscu sticla și pricepu ce se întâmplase. Rămase stană de piatră, împietrită de groază, părând că viața i se scurge din trup și palidă ca o moartă. Intră, cu moartea-n suflet, luă sticla aducătoare de moarte și o aruncă în valurile care mugeau dezlănțuite. „Vai mie! Nenorocită ce sunt, își zicea ea. Vai! De nu m-aș fi născut niciodată! Nefericita de mine, ce s-a ales de cinstea mea, că nu mi-am ținut făgăduiala dată reginei, mama Isoldei. Dumnezeu căi-se-va pururea că plecat-am pe mare. De ce moartea nu m-a luat înainte ca sorții să hotărască să plecăm, eu și Isolda, într-această smintită aventură ce numai nenorociri va aduce. Vai! Tristan! Vai! Isolda! Băutura pe care-ați băut-o vă va fi doar spre moarte!” Și, într-adevăr: din clipa în care cei doi tineri, Isolda și Tristan, băură licoarea fermecată, toate chinurile lumii veniră asupra lor: Amor, care întinde capcane inimilor tuturor, se strecură și-n ale lor inimi. Și, mai înainte de a-și dea seama, el își înfipse-n ei steagu-i biruitor și îi supuse puterii sale neînvinse. Cei doi, care până atunci fuseseră separați, deveniră o singură ființă și toată dușmănia le dispăru fără urmă; ura Isoldei se risipise. Amor, împăciuitorul, le curățase atât de bine inimile de toată ura și vrăjmășia! Le unise și cele două inimi se făcură una, scăldată-n iubire, și astfel unul era oglinda celuilalt și privirea unuia pătrundea lesne, adânc, în sufletul celuilalt, până în străfunduri. Acum amândoi aveau o singură inimă: suferința Isoldei era durerea lui Tristan, iar durerea lui Tristan era suferința Isoldei. Amândoi erau una, pe vecie. Trăiau ca o singură ființă aceleași bucurii și aceleași dureri. Dar, încă îndoiala și rușinea îi făcea pe fiecare să-și ascundă simțămintele ce le nutreau unul pentru celălalt: ei îi era rușine – la fel și lui; ea se îndoia de el și el se îndoia de ea. Amândoi urmau orbește același țel și aveau aceeași dorință, dar niciunul n-avea curajul să facă primul pas. Pătimeau aprinși de dorință, dar se ascundeau unul de altul. Când Tristan simți iubirea încolțindu-i în suflet, își aminti că era dator să fie loial și să-și păstreze onoarea, iar asta îl ajuta să scape, oarecum, de sub puterea lui Amor. „Nu, își zicea mereu în sinea-i, renunță, Tristan, revino la rațiune! Alungă-ți gândurile acesta din minte. Desprinde-te de ele, odată pentru totdeauna!” Dar inima îl întorcea mereu și mereu la Isolda. Se lupta cu sine însuși și cu voia-i și n-avea altă dorință decât să se împotrivească dorinței și-n toată vremea se simțea străpuns, de oriunde, (de săgețile lui Amor). Captiv cum era și prins în plasa lui Amor, în zadar se zbătea de mii și mii de ori să-i scape și mult timp i s-a împotrivit din toate puterile. Se cuvenea să fie credincios (față de regele său și față de propria-i onoare) și asta-l făcea să cadă pradă unei îndoite dureri nesfârșite: credința și onoarea. Totuși, de fiecare dată când era în preajma-i și când dulcea putere a iubirii i se strecura-n inimă și-n gânduri, își amintea de onoare și asta-l ajuta să rupă vraja. Dar Amor, domnul și stăpânul său, îl săgeta iar și iar și-l silea să i se supună și să i se predea. Loialitatea-i și onoarea-l chinuiau cumplit, dar Amor și mai cumplit: îl potopea cu suferințe de neîndurat. Săgețile lui îl făceau să îndure chinuri ce întreceau cu mult loialitate și cinste la un loc. Când o privea pe Isolda, toată numai zâmbet, trebuia să-și întoarcă privirea – dar, să n-o mai vadă, era cea mai cumplită durere. Prizonier, își chinuia mintea fără-ncetare să afle o cale să scape și-și tot zicea în sinea-i: „Dorința ta spre alte țeluri îndreaptă! Privește în juru-ți: iubește și dorește o altă femeie!” Și totuși, era prins în laț fără scăpare. Și atunci își cerceta inima și gândurile, doar doar se vor fi schimbat, dar în minte și-n suflet nu erau decât Isolda și Amor. Isolda, și ea, pătimea la fel de cumplit și căuta fără încetare să scape de chinurile iubirii, dar viața ei era la fel cu a lui, un supliciu. Se simțea ca o păsăruică prinsă în clei de vraja iubirii, de Amor cel neînduplecat, și toate gândurile-i erau prinse și ele. Voia să fugă și căuta peste tot un țărm unde să scape, dar nu se putea dezlipi și orice încercare de scăpare era fără rost. Frumoasa regină se zbătea din toate ale sale puteri, dar se-mpiedica la fiece pas. Voia să meargă-nainte și nu prea voia. Încerca, își zicea ea, în fel și chip să se împotrivească iubirii, dar cu cât se străduia mai mult să-și desprindă mâinile și picioarele, mâinile și picioarele mai mult i se prindeau de bărbatul iubit. Tot mai mult se afunda în dulceața cea oarbă a lui Amor. Gândurile Isoldei, prinse-n cleiul iubirii, nu se puteau îndrepta în nicio altă parte, nici face o punte și nici să-și croiască alt drum. O jumătate de pas nu putea face fără ca Amor să nu i le însoțească. Mintea-i era ocupată de Amor și de Tristan; nu se putea gândi la nimic altceva și fiecare al ei gând era doar pentru ei. Dar, toate acestea trebuiau să rămână ascunse. Ochii spuneau una și inima alta. Pudoarea o făcea să-și întoarcă privirile de la el, în timp ce Amor o făcea să-și întoarcă inima către el. Lupta domniței cu ea însăși, aceeași care o silea să stea departe de bărbatul pe care-l iubea, și lupta care se dădea în sufletul ei între Amor și onoare o arunca în cea mai neagră disperare. Tânăra fată-l iubea, dar în preajma lui își pleca privirea. Se rușina, dar tânjea după Amor și vai, nu se putea mărturisi nimănui. Și la ce bun? Oricine știe că pudoarea și fecioria sunt lucruri efemere, vremelnice, și că vremea înfloririi le e scurtă. Nu durează mult și se trec repede! Astfel Isolda cedă, încetă să mai lupte și se lăsă în brațele sorții. Biruită, sfârși prin a se preda, trup și suflet, lui Amor și bărbatului pe care-l iubea. Din ce în ce mai des, ea-și ațintea spre el privirile, pe furiș, deși ochii săi limpezi ascultau de bună voie glasul inimii. Plini de iubire, inima ei și ochii își căutau pe furiș iubitul, iar el răspundea privirilor ei cu dulceață și fervoare. Tristan, și el își primi soarta și se predă atotputerniciei lui Amor. Ori de câte ori privirile li se întâlneau și îngăduia și buna-cuviință, bărbatul și tânăra fată se priveau tandru și plini de iubire. Cei doi îndrăgostiți se descopereau acum, unul pe altul, și mai frumoși decât înainte. Acesta-i dreptul iubirii, aceasta-i legea lui Amor la îndrăgostiții de azi, așa a fost la cei de ieri și așa va fi la îndrăgostiții de mâine, atâta timp cât oamenii se iubesc. Atâta timp cât dragostea lor crește și-i cuprinde cu totul, umplându-i de florile-i și de fructele-i dulci, crește și plăcerea ce-o simt unul pentru celălalt. Iubirea care merge crescând îi face pe cei ce se iubesc mai frumoși decât erau la început, când era abia încolțită: iată, aceasta-i sămânța lui Amor prin care nu va muri niciodată.
Amor e mai frumos acum decât era înainte, asta pentru că legea lui e prețuită mai mult. Dacă Amor ar fi rămas asemenea lui însuși, legea lui de mult ar fi fost dispărută.

IV. IUBIREA DINTRE TRISTAN ȘI ISOLDA

Mărturisirea (1)

Cele două corăbii porniră cu bine iarăși la drum și toți erau bucuroși dar, pe una, Amor răpise două inimi și le-ntorsese din drumul lor hărăzit. Amândoi, și Tristan și Isolda, erau mereu duși pe gânduri și pradă, și unul și celălalt, chinurilor pricinuite de prea-dulcea lor suferință care, ca prin farmec, le întoarce pe toate pe dos: din miere face fiere, din dulceață amar și din rouă flăcări; o suferință care descurajează cugetele brave și întoarce lumea cu susu-n jos. O pătimire care-i sfâșia pe amândoi. Chinuri nesfârșite, neștiute de ei până acum, îi torturau neîncetat: când nu se vedeau, nu-și găseau nici tihna, nici odihna. Dar când, în sfârșit, puteau să se vadă, tot nu se puteau bucura unul de altul pentru că alte noi chinuri îi potopeau: nu-și puteau stinge dorința aprinsă, iar sfiala și pudoarea le năruiau fericirea. Dar, când se întâmpla ca privirile lor potopite, prea-pline de dragoste, să li se întâlnească pe furiș, roșeau și lăsau să se vadă ce simțeau ei în taină, unul pentru altul. Dar pictorul, maestrul Amor nu se simțea deloc mulțumit să vadă că-și purta fiecare iubirea ascunsă în străfundurile nobilei lui inimi, că amândoi își ascund simțămintele unul de altul. Nu! El voia să-i vădească și să-și arate puterea în văzul tuturor. Și atunci Amor îi făcu să-și trădeze toate semnele iubirii: să roșească și să pălească într-o clipită, fără-ncetare, sau invers, să pălească și să roșească, după cum îi era voia și pofta să-i coloreze. Astfel, cei doi îndrăgostiți pricepură, după cum se schimbau la față, nu doar că nu erau nesimțitori unul față de celălalt, ci și că împărtășeau aceeași dorință. Curând începură să se poarte între ei cum se poartă îndrăgostiții. Căutau tot timpul prilejuri și momente să-și vorbească și să fie împreună. Ca un braconier pus de Amor, fiecare căuta, prin întrebări și răspunsuri, să-i întindă celuilalt capcane și plase. De câte ori se aflau împreună stăteau parcă la pândă. Și aveau multe să-și spună. Isolda începea vorba tot așa cum face orice tânără fată: se apropia de iubitul și de prietenul ei pe căi ocolite. Mai întâi îi reamintea cum a ajuns la Dublin, purtat de valuri, într-o bărcuță, singur și rănit, zbătându-se între viață și moarte. Și-i povestea cum maica sa, regina Irlandei, îl găsise și-l tămăduise. Și-i mai aducea aminte cum ea, sub îndrumarea lui, deprinsese arta scrierii, latina și cum învățase să cânte la toate instrumentele muzicale cu coarde. Îi vorbea mult timp și despre vitejia lui și despre cum se luptase el cu dragonul. Apoi îi mărturisea cum ea singură-l recunoscuse, înaintea tuturor, în două rânduri, mai întâi la iaz și apoi la baie. Schimbau amintiri și se întrețineau unul pe altul. „Ah! spuse odată Isolda, Doamne Dumnezeule, de ce nu te-am lovit când făceai baie și prilejul era numai bun? De aș fi știut atunci ce știu acum, fii sigur c-ai fi murit! De ce, frumoasă Isolda?- întrebă el. Ce gând nu-ți dă pace și te-apasă atâta de rău? Spune domnia ta, ce știi acum și nu știai atunci? Ce știu mă face să sufăr nespus! Ce văd mă doare. Simt cum cerul și pământul se pogoară asupra-mi și viața-mi toată m-apasă.” Și se aplecă puțin spre Tristan și se sprijini cu cotu-i de el. Era prima ei cutezanță. Ochii ei limpezi, ca niște oglinzi, se umplură în taină de lacrimi. Inima-i crescu și gura ei dulce i se deschise ușor și-și lăsă capul să cadă pe umărul lui. Iar el o cuprinse atunci și o strânse în brațe, nici prea aproape, nici prea departe, ci întocmai cum ar face-o un străin, fără să cuteze prea mult. Apoi îi șopti tandru, cu vocea înecată de dor: „O, frumoasa mea, dulcea mea, spune-mi dar: ce durere te-apasă și ce lacrimi s-acestea?” Iar Isolda, șoimul (de vânătoare) al lui Amor, răspunse: „Lamer mi-e tot chinul, lamer îmi face inima grea, lamer este cel ce mă face să sufăr.” Auzind-o Tristan că tot repetă cuvântul lamer se gândea ce-ar putea să însemne și-și spărgea capul cu: lamer ar putea însemna l’amour (iubirea), dar și l’amer (amarul) sau, în sfârșit, la mer (marea). Și i se părea că are o mulțime de înțelesuri. Pe unul îl lăsă de-o parte și o întrebă pe Isolda despre celelalte două. Pe Amor, pe domnul lor, al amândurora, cel ce amândurora le era nădejde și dorință, îl trecu sub tăcere. Vorbi doar de „l’amer” și de „la mer.” „Dacă pricep eu bine, frumoasă Isolda, marea și amarul, iată ce ne tulbură pe amândoi. Domnia ta simte mirosul mării și al vântului; să înțeleg că amândouă vă sunt amare? – Nu, nu, Domnule! Ce spuneți? Nu mă supără niciunul nici altul. Nici vântul și nici marea nu-mi fac rău: doar lamer mă face să sufăr!” Și atunci nu mai rămânea decât o singură rezolvare: lamer însemna „l’amour”! Când, în sfârșit pricepu, el îi răspunse cu duioșie nespusă: Ah, frumoaso, și pentru mine-i la fel, lamer și domnia ta, domnia ta este a mea suferință! Doamna inimii mele, dulce Isolda, domnia ta și iubirea mea pentru domnia ta mi-ați fermecat simțămintele și gândurile toate și mi le-ați preschimbat cu totul. Iată-mă rătăcit din calea-mi, atât de mult și atât de departe că niciodată n-o să mi-o mai găsesc. Tot ce ochii-mi văd, niciun preț nu mai are de-acum și de nimic nu-mi mai pasă, ba dimpotrivă, toate-mi aduc doar suferință și greu mă apasă: nimic pe lume nu-i e mai drag inimii mele decât domnia ta!” Și Isolda-i răspunse: „Doamne al meu, ce sunt eu pentru domnia ta este și domnia ta pentru mine.”
Când cei doi îndrăgostiți recunoscură, în sfârșit, că amândoi nu erau decât un singur cuget, o singură inimă și o singură voință, chinurile iubirii nu li se mai părură de nesuferit și-și dădură frâu liber patimii lor: se priveau și-și vorbeau cu îndrăzneală bărbatul și tânăra fată, tânăra fată și bărbatul iubit. Nu mai erau plini de sfială unul cu altul și nu se mai înfrânau: el o săruta, ea-l săruta, cu nesfârșită iubire și nesfârșită tandrețe. Era o pregustare nespus de dulce, atotdesfătătoare a vindecării de suferințele lor de până atunci. Fiecare îi oferea celuilalt poțiunea magică a inimii lui. Și, ori de câte ori se ivea prilejul, cei doi se se întâlneau în mare taină și erau atât de prevăzători, că nimeni nu bănuia ce simțeau unul pentru celălalt. Doar înțeleapta Brangene, ea singură le cunoștea taina. Nu-i slăbea din ochi și îi privea mereu pe furiș când erau împreună, astfel că nu-i fu greu să-și dea seama cât de intimi erau ei de acum, Tristan și Isolda. Deseori se gândea în sinea-i: „Ah, acum înțeleg, sunt îndrăgostiți și prinși în lațul iubirii!” Și repede pricepu cât de puternică le era dragostea: pe chip li se oglindea toată durerea ascunsă din inimi. Și simți milă pentru suferințele lui Tristan și ale Isoldei: le vedea mereu dorința aprinsă, îi vedea suspinând, răvășiți, roșind și pălind, visători și gânditori. Devorați de patima lor, nu mai mâncau, iar postul și chinurile iubirii îi slăbiseră într-atât încât Brangene, îngrijorată peste poate, ajunsese se teamă că vor muri. Și atunci își zise în sine: „Hai, curaj, întreabă-i ce au!” Astfel că, într-o zi, când nobila și înțeleapta Brangene ședea lângă ei și-i asculta stând de vorbă ca doi buni prieteni, le spuse: „acum că nu suntem decât noi trei aici, spuneți-mi voi doi, ce-ați pățit? De fiecare dată când vă privesc vă văd pierduți în gânduri și adânciți în suferință. Aud cum suspinați, cum disperați și cum vă lamentați” – Ah, nobilă Brangene, de m-aș putea încrede în tine, ți-aș spune! Răspunse Tristan. – Da, poți, seigneur! Vorbește dar, spune-mi tot ce ai pe inimă. – Ah, nobilă și bună Brangene, îi răspunse iarăși Tristan, nu mă pot încrede în tine decât dacă-mi promiți solemn și-mi juri că n-o să ne refuzi niciodată, nefericiților care suntem, bunătatea și îngăduința ta, iar dacă n-o faci, atunci, vai, suntem pierduți!” Și Brangene le dădu cuvântul de onoare: le făgădui și le jură, luând cerul drept martor, că va face tot ce-i vor cere. „Nobilă și credincioasă Brangene, zise Tristan, cugetă înainte de toate la Dumnezeu și apoi la propria-ți mântuire; ia aminte la suferințele noastre și la primejdia cumplită care ne paște! Eu, nefericitul de mine, și nefericita Isolda nu știm ce ne-a lovit: un rău ciudat ne-a luat pe amândoi dintr-o dată, un rău care ne-a făcut să ne pierdem judecata cu totul. Murim de iubire și totuși, vai, iubirea nu ne-o putem împlini. Tu ești cea care ne stai în cale, tot timpul și, pe legea mea, dacă va fi să murim, tu și numai tu fi-vei de vină. Viața și moartea noastră sunt în mâinile tale. Dar, deajuns am vorbit! Brangene, nobilă demoazelă, ai milă de regina ta și de mine și ajută-ne, rogu-te, pe amândoi!” Atunci Brangene îi zise Isoldei: „Regina mea, aceasta să fie, cu adevărat, pricina suferinței tale atât de mari? – Da, buna mea verișoară, verișoara inimii mele!” Brangene îi spuse iarăși: „Domnul aibă milă ca cel Rău să nu-și râdă de noi! Acum văd bine că nu este altă scăpare decât să împlinesc pentru iubirea voastră ce mie-mi va fi spre pedeapsă și ce ție ce-ți va aduce rușine și dezonoare. Dar, decât să vă văd murind, vă voi face pe voie și mă voi supune dorințelor voastre. Nu va mai trebui, de acum înainte, ca să vă păziți onoarea, să renunțați, doar ca să mă feriți pe mine, la ce nu doriți cu niciun chip să renunțați. Dar, dacă, totuși, vă puteți înfrâna și vă puteți stăpâni, stăpâniți-vă! Este sfatul pe care vi-l dau! Fie ca această sminteală să rămână doar între noi trei și să nu fie vădită nicicând! De va ieși la iveală, pierdute vor fi pe vecie reputație și onoare. Dacă afla-vor și alții, sunteți pierduți și eu odată cu voi. Ah, doamna inimii mele, frumoasă Isolda, viața și moartea doar în puterea ta stau: alege moartea sau viața cum inima te îndeamnă! Din partea mea, n-ai a te teme. Fă cum ți-o plăcea. ”
Și veni noaptea, când frumoasa regină pregătită fu de culcare, și când, pierdută-n tristețea-i nu se gândea decât la iubitul inimii sale; atunci, în camera-i de culcare se strecurară, de nimeni știuți, cel drag și doctorul lui, Tristan și Amor: doctorul Amor își ducea de mână bolnavul, pe Tristan, care-o găsi pe Isolda bolnavă de amor. Și atunci Amor le dădu amândurora leacul: pe unul celuilalt: pe el, ei și pe ea, lui. Ce altceva i-ar mai fi putut scăpa și izbăvi de durerea ce-i îmbolnăvea pe amândoi, decât unirea lor mult râvnită și legarea inimilor lor pline de dor? Amor, care întinde lațuri, le prinse inimile-n capcana-i prea-dulce și le legă pe una de cealaltă cu o asemenea artă și cu o atât de minunată putere, că nimeni și nimic n-aveau să le mai dezlege vreodată.

Tristan and Isolde with the potion, John William Waterhouse, aprox. 1916, colecția Fred and Sherry Ross

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.