RUANDA: ÎN ENGLEZĂ, DEOARECE NU O ÎNȚELEGE NIMENI…

Dacă există un caz care să arate cât de delirantă poate să devină puterea politică nedemocratică, atunci acela este Republica Ruanda. Această fostă colonie belgiană (independentă din 1962) este una dintre puținele țări africane în care locuitorii vorbesc o singură limbă nativă – kinyarwanda – însă, în ultimii 12 ani, guvernul a schimbat de trei ori limba obligatorie din învățământul public primar.

În timpul perioadei coloniale, țara a avut două limbi: kinyarwanda, limba băștinașilor și franceza în administrație. Lucrurile au rămas așa în primii ani de independență. Însă, când țara a fost prinsă într-o bulboană de genociduri (care a avut punctul său culminant în 1994, odată cu sfârșitul dictaturii președintelui Juvenal Habyarimana), actualul președinte ruandez – Paul Kagame – a fost unul dintre mulțimea de copii care au fugit, împreună cu familiile lor, într-o țară vecină, cu un trecut colonial britanic.  

Paul Kagame

În acest exil anglofon, Kagame a fost printre cei mulți, însă, totuși, s-a numărat printre puținii care s-au molipsit de anglomanie. A fost atât de uluit de această cultură, încât nu numai că a încercat să o importe și în Ruanda, dar a ajuns, atunci când a urcat la putere în Kigali, să aducă Ruanda, în 2009, în  Commonwealth, cu toate că țara niciodată nu a fost colonie britanică.

Că această afiliere nu producea nimic practic și-a dat seama toată lumea din partidul președintelui (Frontul Patriotic Ruandez, FPR), chiar și Kagame însuși. Și, întrucât Ruanda este înconjurată de țări care au fost colonii britanice dar, în care, engleza este încă limba folosită în administrație și chiar ca „lingua franca”, printre puzderia de limbi native – cum sunt, de pildă, cazurile Ghanei și Ugandei -, Kagame – care guvernează cu o mână aproape la fel de dură ca cea a predecesorului său, a hotărât să impună engleza ca a doua limbă în Ruanda. Ca prim pas, a decretat, în 2008, ca în școala primară învățământul să fie în engleză.

Măsura a fost un eșec total. Nici nu putea fi altfel, deoarece ordonanța a fost impusă peste noapte și, în vremea aceea, doar 16% dintre învățători știau ceva engleză sau pretindeau că știu. În prezent, în cea de a treia încercare, învățătorii capabili să predea în această limbă reprezintă 38% din breaslă, însă, în Kigali – capitala țării – doar 16% dintre elevi se descurcă oarecum în engleză. În zonele rurale, unde locuiește cea mai mare parte a populației, procentajul familiilor, care vorbesc sau înțeleg engleza, scade dramatic.

Însă, toate acesta sunt lipsite de importanță. În Ruanda poruncesc FPR și președintele Kagame. Sau, invers, căci e totuna. Atât de mult, încât politica educației eșuează an după an. Din 1962, țara a avut 14 miniștrii ai educației! Puterea politică are în atenția sa mai degrabă visele sale, decât realitățile sociale. S-a încercat, de trei ori, impunerea englezei ca limbă de predare în școala primară; în schimb, se așteaptă o mărire a numărului de elevi care îi revin unui profesor, cu toate că, în Ruanda, proporția este, acum, de 60 la 1.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

RUANDA: EN INGLÉS, QUE NO LO ENTIENDE NADIE…

Paul Kagame

Si hay un caso que muestre cuan delirante puede llegara ser el poder político no democrático, éste es el de la actual República de Ruanda. Esta antigua colonia belga (independiente desde 1962) es una de las pocas naciones africanas con un solo idioma nativo – el kinyarwanda – pero, en los últimos 12 años, el Gobierno ha cambiado tres veces el idioma obligatorio de la enseñanza pública primaria.

Durante la época colonial el país tuvo dos parlas: el kinyarwanda indígena y el francés administrativo. Y esto siguió siendo así en los primeros años de la independencia. Pero, cuando el país entró en una vorágine de genocidios (que culminó en 1994, con el final de la dictadura del presidente Juvenal Habyarimana), el actual presidente ruandés – Paul Kagame – fue uno de los muchos niños que huyeron con sus familias a un país vecino, de pasado colonial británico.

En eso del exilio anglófono, Kagame fue uno de muchos, pero ha sido uno de los poquísimos que enfermó de anglomanía. Quedó tan deslumbrado por esa cultura que no sólo ha tratado de trasladarla a Ruanda, sino que incluso llegó – estando ya en el poder en Kigali – que Ruanda ingresara, en el 2009, en la Commonwealth, a pesar de que el país no fue nunca una colonia británica.

De que esta afiliación carecía de consecuencias prácticas se dio cuenta todo el mundo en el partido del presidente (el Frente Patriótico Ruandés, FPR), inclusive el propio Kagame. Y como Ruanda está rodeada de naciones de pasado colonial británico que aún tienen el inglés como lengua administrativa o incluso como “lingua franca”, dada la pluralidad de idiomas nativos – casos de Ghana y Uganda, por ejemplo -, Kagame – que gobierna con mano casi tan dura como su predecesor, decidió implantar el inglés como segundo idioma de Ruanda. Y como primer pasó decretó (2008) que la enseñanza primaria se diera en inglés.

La medida fue un fracaso estrepitoso. No podía ser de otro modo, porque la ordenanza se impuso de sopetón y, en aquel entonces, apenas el 16% de los maestros de primaria sabían (o decían saber) hablar inglés. Hoy, a la tercera intentona, los maestros capaces de enseñar en ese idioma son el 38% del gremio, pero en Kigali – la capital – apenas el 16% del alumnado escolar lo chapurrea. Y en las zonas rurales, donde reside la mayor parte de la población, el porcentaje de las familias en las que se habla o entiende el inglés baja dramáticamente.

Pero, todo esto da lo mismo. En Ruanda manda el FPR y su presidente,  Kagame. O al revés, que es lo mismo. Tan lo mismo, que la política de educación fracasa año tras año – ¡el país ha tenido 14 ministros de Educación desde 1962! –  porque el poder político atiende más sus ensueños que las realidades sociales. Lo de imponer la enseñanza primaria en inglés se ha intentado ya tres veces; en cambio, reducir la proporción de alumnado / profesores está aún pendiente. Y está proporción es en Ruanda de 60 a 1.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Ursula von der Leyen

Uniunea Europeană pune serios problema Certificatului sau Pașaportului de vaccinare anti-COVID. Se dorește ca, până în vară, să existe un instrument digital, la nivelul întregii UE, pentru a avea o evidență, la zi, a persoanelor vaccinate. În felul acesta, s-ar ști, în orice punct de frontieră, care sunt cetățenii comunitari imunizați la pandemia COVID-19.

Aparent, condiția de vaccinat ar crea drepturi în plus față de cei care nu au reușit sau nu doresc să se vaccineze.

Ce fel de drepturi?

Deocamdată, se prevede un singur drept: cel de a călători. Adică, o oarecare revenire la normalitate. La normalitatea de dinaintea izbucnirii pandemiei. Este ceea ce speră țările în care turismul este o ramură cheie a economiei lor. În mod special, țările mediteraneene. Termenul „până în vară” și cea de a doua denumire, cea de „Pașaport de vaccinare” indică faptul că țările respective speră să-și salveze sezonul turistic estival din acest an. Consideră că documentul de imunizare le va relansa sectorul turistic din punct de vedere economic și social.

Oare chiar așa să fie?

În realitate, avantajul se reduce la faptul că persoanele vaccinate nu vor face forme severe ale bolii. Vor avea garanția că vor fi „asimptomatice”. Însă ele vor rămâne purtătoare de virus și vor răspândi virusul. Pașaportul de vaccinare nu oferă nicio garanție celor din jur. Doar celui care îl posedă!

Aceasta înseamnă că testele (efectuate în ultimele 72 de ore) își vor păstra în continuare întâietatea pe care o au în prezent.

Să mai adăugăm că nu știm cât timp durează imunizarea prin vaccinare. Se vorbește, în ultima vreme, despre…o a treia doză! Probabil, pentru a prelungi perioada de imunizare. Altfel, a treia doză ar însemna că primele două nu prea au fost eficiente!

Atunci, pentru cât timp va fi valabil valorosul nostru Pașaport de vaccinare? Va necesita vize anuale sau semestriale? Va avea rubrici pentru varietatea de tulpini care apar între timp?

Oricum, medicii vor avea de lucru cu acest Pașaport de Vaccinare, indiferent dacă se va dovedi util sau total inutil. Ideea Pașaportului de vaccinare nu poate fi ucisă, deoarece de ea se țin cu disperare turist-landurile din UE.

Vor realiza cât de inutil este Pașaportul de Vaccinare atunci când se vor trezi că afluxul de turiști a fost însoțit de un aflux de infectări. Se vor afla într-o situație penibilă, deoarece tocmai ceea ce au cerut se va întoarce împotriva lor. Să ne imaginăm următoarea situație:

La un punct de frontieră, un turist, posesor al Pașaportului de Vaccinare, în urma unui test rapid, este depistat pozitiv. Turistul va spune:

-Dar, am Certificatul că m-am vaccinat! Cu ambele doze!

-Da, îi vor replica autoritățile, dar sunteți purtător de Coronavirus! Veți sta (un  număr de zile) în carantină!

-Vreți să spuneți că Certificatul nu are nicio valoare! Atunci de ce l-ați mai cerut? CERTIFICAT AȚI VRUT, CERTIFICAT V-AM ADUS! VĂ VOI PRETINDE DESPĂGUBIRI PENTRU PERIOADA DE CARANTINĂ CA PENTRU O DETENȚIE ILEGALĂ!

În încheiere, să menționăm un detaliu semnificativ: doamna Ursula von den Leyen, președinta Comisiei Europene, este de formație… medic, nu expert în turism!

Ne dă vreo speranță acest amănunt? Nouă ca persoane? Țărilor turistice?

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SUA: CE E DIN NĂSCARE, NU PIERE

Debarcarea pelerinilor de pe Mayflower

Desigur, prima asezare engleză în Lumea Nouă, Jamestown, fondată în 1607, în actualul stat Virginia, a fost o inițiativă colonială la fel ca „toate celelalte”: trebuia să aducă cât mai repede câștiguri. Însă, Jamestown era doar un sătuc fără mari pretenții. Marele pas al colonizării din motive de disidență politică a fost făcut în 1620, odată cu sosirea în Noua Anglie a 102 puritani –„pelerini” –cu corabia „Mayflower”. Grupul acesta a plecat din Anglia din motive de disidență politică și religioasă; nu a emigrat ca marea majoritate a colonizatorilor din motive economice, ci din cauza incompatibilității lor ideologice cu patria mamă. Spus pe șleau, au plecat de acasă din cauza intransigenței lor, căci nu vroiau sau nu puteau să se adapteze la situația din țară.

Una dintre explicațiile politicii interne americane își are rădăcinile în faptul că a fost prima colonie europeană care s-a născut gata politizată și radicalizată.

Și cum au fost singurii colonizatori care au sosit în America purtând cu ei o teribilă și pasională încărcătură ideologică, au sfârșit prin a impregna cu pasiunea și viziunea lor asupra lumii pe toate cele 13 colonii britanice din America. Atât în bine, cât și în rău.

În „zestrea” lor colonizatoare – printre alte contribuții – figurează pariul ferm pe școlarizare și morală. În schimb, arată o intransigență radicală și încăpățânată, care continuă și în zilele noastre. Crisparea împănată cu violențe fizice (cum a fost asaltul asupra Capitoliului), ba chiar și mai mult, violențe dialectice – atât în forurile politice, cât și în cele mediatice – nu sunt decât continuarea spiritului care i-a adus pe puritanii englezi în America de Nord.

Privirea aceasta aruncată în trecut explică, în parte, originile intransigenței lor în viața politică. Însă, nu explică cum și de ce continuă să domnească în țară; este greu de înțeles, mai ales, cum de se menține și acum la nivelul elitelor politice.  

Căci, politica americană de zi cu zi – atât cea federală, cât și cea municipală – se întemeiază esențialmente pe pacte. Legile și ordonanțele mai mult sunt târguite, decât negociate și nu există persoană publică – în Senatul federal sau în vreun minicipiu minuscul – care să nu participe la această târguială. Și totuși, de mulți ani încoace, în politica națională a Americii, intoleranța și radicalismul au înregistrat un avânt alarmant.

Nimeni nu a explicat, până acum, cauzele acestui fenomen. Doar câțiva analiști dintre „think tancs” americani au îndrăznit să semnaleze faptul că îmbinarea dintre graba pentru a face bani și deplorabila calitate educativă și morală a școlilor publice ar fi putut duce la situația actuală.

Poate! Sau, și aceasta ar fi o explicație mai facilă și mai sigură: s-ar putea spune că transformarea politicii pragmatice în politică intransigentă (și odată cu ea, a unei importante părți a societății americane) s-ar datora faptului că nu e nimeni de vină, deoarece, conform proverbului spaniol, „ei toți au omorât-o, iar ea a murit de la sine…”

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EE.UU. : GENIO Y FIGURA

Los peregrinos del Mayflower

Una de las explicaciones de la política interior estadounidense radica en el hecho de que ha sido la primera colonia europea que nació ya politizada y radicalizada.

Evidentemente, el primer asentamiento anglo en el Nuevo Mundo – Jamestown, en 1607, en el actual estado de Virginia – fue una iniciativa colonial “como todas”: hecha en pos de ganancias rápidas. Pero Jamestown era solo una aldeuca sin pretensiones. El gran paso colonizador por razones de disidencia política se dio en 1620 con la llegada a Nueva Inglaterra de los 102 puritanos – los “peregrinos” – del “Mayflower”. Ese grupo se fue de Inglaterra por disidencia política y religiosa; no emigraron como la inmensa mayoría de los colonizadores por razones económicas, sino por incompatibilidad ideológica con la madre patria. Dicho a la pata la llana, se fueron de casa por intransigencia; por no querer o no poder adaptarse a la situación imperante.

Y como fueron los únicos colonizadores que llegaron a América con una tremenda y pasional carga ideológica, acabaron por impregnar de su pasión y su visión del mundo a las 13 colonias británicas de América. Lo hicieron para bien y para mal.

En su “haber” colonizador – entre otras aportaciones – figura la decidida apuesta por la escolarización y la moral. En el “debe, en cambio, hay que apuntar una intransigencia radical, empecinada, que se ha perpetrado hasta el día hoy. La crispación salpicada de violencias físicas (como el asalto al Capitolio) y, aún más, violencias dialécticas – tanto en los foros políticos como en los mediáticos – no es más que la continuación del espíritu que llevó a los puritanos ingleses a América del Norte.

Esta mirada al pasado explica en parte los orígenes de la intransigencia en la vida política. Pero no explica en absoluto cómo y por qué sigue imperando en el país; sobre todo, cuesta entender su supervivencia en las élites políticas.

Porque el día a día de la política estadounidense – tanto la federal como la municipal – es tremendamente pactista. Leyes y ordenanzas se regatean más que se negocian y no hay hombre público – en el Senado federal o en un municipio minúsculo–que no participe en ese mercadeo. Y sin embargo, los últimos lustros de la política nacional estadounidense han registrado una alarmante pujanza de la intolerancia y el radicalismo.

Nadie ha explicado hasta ahora las causas de este fenómeno. Tan solo algunos analistas de los “think tancs” estadounidenses se han atrevido a señalar que la conjunción de las prisas por ganar dinero con la deplorable calidad educativa y moral de las escuelas públicas podrían haber causado la situación actual.

Quizá. O – explicación más fácil y certera – se podría decir que la causa de la transformación de la política pragmática en política intransigente (y con ella, de buena parte de la sociedad estadounidense) es que “…entre todos la mataron y sola se murió…”  

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

RUSIA: MAI ÎNTÂI, PĂPICA

Vladimir Putin, spion de profesie și ștab din vocație, conduce neîntrerupt Rusia din 1999. A reușit, deoarece, printre talentele sale, are un zdravăn simț al realității: știe ce poate el în Rusia și Rusia în lume și, în același timp, cunoaște constelația de puteri din restul lumii.

Acest realism l-a făcut să declare, chiar de la începutul mandatului său, că producția de alimente este prioritatea numărul unu a țării. Pare a fi un lucru normal, însă, în Rusia, niciodată nu s-a urmărit în mod eficient atingerea acestui scop, cu toate că se știe că majoritatea revoluțiilor din lume au început cu o foamete, iar crizele alimentare au fost o problemă endemică în toate Rusiile, de la cea medievală, până la cea sovietică. Și este cât pe aci să fie și în Rusia actuală.

Căci, anul trecut, în Rusia, prețul zahărului a crescut cu 70%; cel al uleiului de floarea soarelui, cu 24% iar cel al făinurilor, cu 10%. Adică, cetățeanul din clasa de mijloc din Rusia a cheltuit, anul trecut, 40% din toate veniturile sale, pentru a-și cumpăra alimente. Aceasta înseamnă, proporțional, de patru ori mai mult decât dedică pentru mâncare un american.

Grav este faptul că această acută lipsă de alimente nu este o problemă de moment, ci o plagă recurentă în istoria țării. Numai în secolul trecut au fost valuri de foamete în 1917, 1920, 1930, 1940 și aproape că a fost o foamete și în 1979, când SUA au pedepsit invazia sovietică din Afganistan cu un embargou asupra cerealelor și a altor alimente de bază impus URSS-ului.

Aceasta nu e o noutate, însă Putin a fost primul mandatar rus care a încercat serios și metodic să rezolve problema. Și aproape că a reușit: acum, cu un plasture economic care limitează prețurile alimentelor de bază; și, din 2000, stabilind ca obiectiv prioritar al guvernului acoperirea, din agricultura Rusiei, a 95% din necesarul în cereale și cartofi al țării; a 90% din produsele lactate și a 80% din produsele de carne și zaharuri. Această strădanie a fost recompensată  – de exemplu – în 2010, când Moscova a rezolvat criza unei mari secete, doar prin reducerea exporturilor de alimente.

Punctul slab din strădania lui Putin de a realiza o autarhie alimentară absolută îl reprezintă costurile. Agricultura este una dintre activitățile economice care necesită mari investiții de capital (atât investiții directe, cât și în infrastrucura națională) iar, dacă acestea se fac în afara pieței – adică, dacă sunt lipsite de concurență – cel mai probabil este să crească prețurile vertiginos… așa cum se întâmplă acum în Rusia, cu toate că este una dintre țările cele mai mari exportatoare de grâne și carne.

Iar soluția pare a fi evidentă: deschiderea pieței pentru importuri. Însă, din punct de vede politic, acum, este imposibil, deoarece unul dintre clopoțeii de glorie ai regimului este contracararea cu succes a sancțiunilor aplicate de occidentali Rusiei, din 2014, cu niște contra-sancțiuni care interzic importurile de alimente din Occident.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

RUSIA: PRIMUM, VIVERE

Vladimir Putin, espía de profesión y mandamás de vocación, rige ininterrumpidamente  los destinos de Rusia desde 1999. Y lo ha logrado porque entre sus talentos destaca por encima de todos un sólido realismo; sabe tanto  lo que pueden él en Rusia y Rusia y en el mundo, al tiempo que conoce la constelación de poderes en el resto del mundo.

Y este realismo le ha llevado a declarar, desde principios de su mandato, la producción de alimentos prioridad política nº 1 del país. Parece obvio, pero en Rusia no se persiguió nunca eficazmente eso, pese a que es de dominio público que la mayoría de las revoluciones en el mundo comenzaron con una hambruna y las crisis alimentarias han sido un problema endémico en todas las Rusias, desde la medieval. hasta la soviética. Y está en un tris de serlo también en la actual.

Porque el año pasado, en Rusia, el precio del azúcar subió un 70%; el del aceite de girasol, un 24% y el de los farináceos, un 10%. Es decir, que el ciudadano medio ruso gastó el año pasado el 40% de todos sus ingresos en alimentarse. Eso es cuatro veces más de la partida destinada por un estadounidense a la comida.

Lo grave es que esa aguda escasez de alimentos no es un problema del momento, sino una plaga recurrente en la historia del país. Solo el siglo pasado se registraron hambrunas en 1917, 1920, 1930, 1940 y casi una en 1979, cuando los EE.UU. castigaron la invasión soviética del Afganistán  con un embargo de las exportaciones de cereales y otros alimentos básicos a la URSS.

Esto no es ninguna novedad, pero Putin ha sido el primer mandatario ruso que ha tratado seria y metódicamente de resolver el tema. Y casi lo ha conseguido. Ahora, con un parche económico limitando los precios de los alimentos básicos; y desde el 2000, poniendo como meta prioritaria del Gobierno que la agricultura rusa produzca el 95% de los cereales y patatas que consume; el 90% de los lácteos y el 80% cárnicos y azúcares. Ese empeño se vio recompensado – por ejemplo – ya en el 2010, cuando Moscú resolvió la crisis de una gran sequía reduciendo simplemente las exportaciones de alimentos.   

El punto flaco del empeño de Putin en alcanzar una autarquía alimenticia absoluta son los costes. La agricultura es una de las actividades económicas que requiere mayores inversiones de capital (tanto en inversiones directas cómo en infraestructuras nacionales) y si esto se hace fuera del mercado – es decir, sin competencia – lo más probable es que los precios se disparen… cómo ahora en Rusia, a pesar de que es uno de los mayores exportadores de grano y carne.

La solución parece evidente: abrir el mercado a las importaciones. Pero esto es políticamente imposible por ahora ya que uno de los timbres de gloria del régimen es haber contrarrestado con éxito las sanciones que impuso occidente a Rusia, en el 2014, con unas contra sanciones, prohibiendo la importación de alimentos occidentales.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CHINA–SUA: CELĂLALT RĂZBOI     Washington, Diana Negre

SUA au câștigat, până acum, toate războaiele decisive (cele din Vietnam, Somalia și Afganistan au fost înfrângeri umilitoare, însă fără importanță covârșitoare) atât cu arme, cât și cu bani și – un lucru mai puțin trâmbițat, dar deosebit de important – cu ajutorul științei.

Însă, de data aceasta, riscă să piardă noul război, un război ne-sângeros, împotriva Chinei, din cauza zgârceniei și delăsării.

În secolul trecut, americanii au început târziu cursele importante pentru un război ca cel al carelor blindate, al rachetelor sau al armelor nucleare. Dar și cursele cheie, dar mai tăcute, cum sunt comunicațiile, astronautica sau microbiologia. Însă, în toate aceste campanii, au sfârșit prin a se impune, deoarece au știut să se mobilizeze, să finanțeze generos și să coordoneze oportun eforturile sectoarelor privat și public. Dar, după ce au câștigat de al Doilea Război Mondial și „războiul rece” care i-a urmat, Washingtonul s-a culcat pe lauri și a uitat că dominația sa în lume se datorează, poate mai mult progreselor științifice și tehnice, decât puterii economiei americane. Sau poate a uitat că economia SUA domină datorită științei sale. 

În 1964, SUA investeau în cercetare și dezvoltare, nici mai mult nici mai puțin, decât 17 % din bugetul federal, în timp ce, în1994, – când URSS se afla deja în preajma eșecului – acestor domenii nu li se mai dedica decât 0,83 %, cu toate că PIB-ul național era cu mult peste dublui celui care se obținea cu 30 de ani mai înainte.

Pentru aceasta, foloseau diferite vehicule, de la ajutoare economice pentru întreprinderi și organizații care aveau ca unică misiune cercetarea, până la ministere întregi, mai ales cel al apărării, care se străduiau să inventeze lucruri ca internetul, pentru uzul lor intern, sau chiar fără alt uz decât dorința cercetătorilor de a reuși să obțină tot timpul invenții. Din politica aceea s-au născut organizații ca Darpa, de pe lângă Pentagon, care se ocupa tocmai de aceste lucruri și care a avut idei atât de fructuoase ca Internetul, care, la început, a fost gândit ca mijloc de comunicare internă.

China a mers în sens invers: de la 5 % pentru cercetare și dezvoltare, cât dedica în anul 2000, a ajuns la 23 %, în 2020.

Consecința acestei lipse de prevedere din partea SUA sare în ochi, în ziua de azi, pe piața comunicațiilor de înaltă tehnologie, cum este 5 G. Este un sector vital, atât pentru viața civilă, cât și pentru cea militară, însă, din punct de vedere comercial, China domină într-atât piața, încât Washington încearcă să împiedice hegemonia chineză prin mijloace politice, în loc să se angajeze într-o luptă tehnică și comercială.

Și procedează în felul acesta în această luptă – încă este vorba de o luptă tehnico-comercială și nu de un război ne-crâncen pentru supremația globală–deoarece Washingtonul s-a încredințat, în ultimele decenii, aproape exclusiv inițitivei întreprinderilor și a neglijat cooperarea acestora cu Statul. Conform calculelor făcute de americani, întreprinderea chineză Huawei domină, în prezent, piața 5 G, deoarece a primit ajutoare statale directe și indirecte (scutiri fiscale, credit aproape fără impozit etc.) pentru acest proiect în valoare de 75 miliarde de $.

În plus, Huawei nu numai că a dispus de capitalul acesta enorm, dar nu a trebuit să țină seama de cerințele acționarilor. În SUA, întrerinderile care îi fac concurență firmei Huawei nu caută decât o rentabilitate mai mare și mai rapidă a capitalurilor lor, pe o piață în care statul nu mai este un client interesant de foarte mult timp.

Washingtonul nu a făcut „mea culpa” pentru 5 G, însă nici nu e nevoie. Pandemia de COVID-19 a arătat că, atunci când autoritățile (care vin cu mari subvenții) – iar întreprinderile private (care aduc toate resursele științifice și tehnice) trag de aceeași căruță, sfârșesc prin a-i găsi vaccin unui virus în mai puțin de un an. Ca să avem o perspectivă, să ne amintim că Albert Salk, cel care a descoperit vaccinul împotriva poliomielitei, spunea că această descoperire „…a fost rodul unor cercetări pe durata a 50 de ani …”; cercetări efectuate exclusiv de oameni de știință din sectorul privat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CHINA–EEUU: LA OTRA GUERRA   Washington, Diana Negre

Los EEUU. han ganado hasta ahora todas las guerras decisivas (Vietnam, Somalia y Afganistán han sido derrotas humillantes, pero sin mayor trascendencia) tanto con las armas, como con las finanzas y – cosa menos aireada, pero no menos importante – con la ciencia.

Pero ahora corren el riesgo de perder la nueva guerra, esta vez incruenta, – contra China – por cicatería y dejadez.

El siglo pasado los estadounidenses comenzaron con retraso carreras trascendentales para una guerra como la de los carros blindados, los misiles o las amas nucleares. Y también carreras claves, aunque menos llamativas, como las comunicaciones, la astronáutica o la microbiología. Pero en todas esas campañas se acabaron imponiendo porque supieron movilizar, financiar generosamente y coordinar oportunamente los esfuerzos del sector privado y el público. Pero ganada la II Guerra Mundial y la “guerra fría” que le siguió, Washington se ha dormido en los laureles y ha olvidado que su imperio en el mundo se lo debe quizá más a los avances científicos y técnicos que a la pujanza de su economía…o que su economía reina gracias a su ciencia.

En 1964, el Estado invertía en investigación y desarrollo nada menos que un 17 % del presupuesto federal en tanto que en 1994 – cuando la URSS iba ya de cabeza a la bancarrota – a esa misma partida no se dedicaba más que 0,83 % a pesar de que el PIB nacional doblaba con creces el de 30 años antes.

Para hacer esto empleaba varios vehículos, desde ayudas económicas a empresas u organizaciones cuya única misión era investigar, hasta sectores de ministerios, especialmente el de defensa, que se dedicaba a inventar cosas  como el internet para su uso interno, o incluso sin más uso que el deseo de sus investigadores de inventar algo. De aquella política nacieron organizaciones como Darpa, dependiente del Pentágono, que se dedicaba pecisamente a esto y a las que se deben ideas tan fructíferas como el Internet, cuya justificación original eran comunicaciones internas.

China ha seguido el camino inverso y pasó del 5 % destinado a investigación y desarrollo en el 2000 al 23 % en 2020.

La consecuencia de esta imprevisión norteamericana salta a la vista hoy en día en el mercado de las comunicaciones de alta tecnología, como el 5 G. Es un sector trascendental, tanto para la vida civil como la militar, pero comercialmente China domina el mercado hasta el punto de que Washington trata de impedir políticamente la hegemonía china en vez de dar la batalla técnica y comercialmente.

Y lo hace así porque en esta batalla – todavía se trata de batallas técnico-comerciales y no de guerras incruentas de supremacía global –  Washington se encomendó durante los últimos decenios casi exclusivamente a la iniciativa empresarial y descuidó la cooperación de ésta con el Estado. Según cálculos norteamericanos, la empresa china Huawei domina hoy el mercado del 5 G porque recibió ayudas estatales directas e indirectas (exenciones fiscales, crédito a coste irrisorio, etc.) para este proyecto por valor de 75.000 millones de $.

A todo esto, Huawei no sólo pudo disponer de ese capitalazo, sino que no tenía que atender las exigencias de los accionistas. En los EEUU. las empresas competidoras de Huawei buscaban y buscan la rentabilidad mayor y más rápida de sus capitales en un mercado en el que el Estado hace lustros que ya no es el único gran cliente apetecible.

Washington no ha entonado el “mea culpa” del 5 G, pero tampoco hace falta. La pandemia del Covid-19 ha evidenciado que cuando autoridades (aportando grandes subvenciones) – y empresas privadas (aportando todos sus recursos científicos y técnicos) tiran del mismo carro, acaban por hallarle una vacuna al virus en menos de un año. Para ponerlo en perspectiva, recordemos que Albert Salk, artífice de la vacuna contra la poliomielitis, dijo a propósito de esta que “…era el fruto de 50 años de investigaciones…”; investigaciones que, esas sí, corrieron exclusivamente a cargo de los hombres de ciencia del sector privado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIN PRAFUL ACELA S-A FĂCUT LUTUL ACESTA   Washington, Diana Negre

Crisparea enormă, care a dominat viața politică americană de mai mult de cinci ani încoace, are, la fel ca toate fenomenele sociale, cauze multiple. Una dintre ele, cea principală, este scara de valori care domină și care situează pe primul loc succesul. Ori reușești, ori nu ești nimic; triumful este totul.

Desigur, cultul succesului nu este un lucru exclusiv al americanilor, nu este de acum, din ultimii cinci ani. Însă SUA sunt, în prezent, țara de referință în lume și, conștient sau inconștient, toată lumea o copiază și o imită, aproape pe loc.

Este posibil ca ceea mitul american de campion al triumfalismului din alte vremuri să se datoreze omniprezenței covârșitoare a comunicării. Spre deosebire de supușii – pentru a recurge la trecut – faraonului Şesonc, ai lui Iulius Caesar sau ai lui Napoleon Bonaparte – cei ai lui Obama, Trump sau Biden sunt invadați, în mod constant, zi de zi și minut după minut, de o avalanșă de știri și mesaje lansate prin presa electronică și cea scrisă, ba chiar mai mult, prin lumea necontrolată și ieftină a internetului: rețele sociale, ziare digitale, podacast-uri etc.

Această lume electronică este tot atât de vicleană și tendențioasă pe cât erau scribii lui Şesonc, care nu se sfiau să afirme, în analele războaielor lor, că oştirile egiptene „…i-au șters de pe fața pământului pe filisteni…” și repetau în relatările lor referitoare la campania următoare împotriva evreilor „exterminați” ceea ce afirmaseră în relatarea precedentă. Căci, destinatarii avalanșei informative din zilele noastre sunt tot atât de ignoranți și de lipsiți de apărare în fața comunicării tendențioase ca cei din Antichitate.

Marea și foarte periculoasa diferență dintre lumea lui Şesonc, Iulius Caesar sau Napoleon și cea actuală este că, până acum ceva mai mult de un secol, informațiile erau mult mai puține, iar masele erau inerte din punct de vedere politic – „ape stătute”, cum spun slavii –, care dobândeau un protagonism trist doar în revoluții sau pogromuri.

Acum, în SUA, masele sunt pradă ușoară a dezinformării ca în vremea Revoluției Franceze, dar activismul lor este mult mai durabil, în timp ce lipsa de rațiune și violența le însoțesc permanent. Și cum cetățeanul american are o conștiință și un activism politic infinit mai mare decât oamenii din vechime (cu excepția, poate, a polis-urilor din Elada, dar unde cetățenii cu drepturi depline nu depășeau cifra de 6.000 în cel mai mare dintre orașele-stat), cade ușor într-un activism care compensează iraționalitatea sa cu intransigența.

Desigur, lucrul acesta din urmă nu este o noutate în istoria omenirii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DE AQUELLOS POLVOS VIENEN ESTOS LODOS   Washington, Diana Negre

La enorme crispación que ha dominado la vida política estadounidense desde hace un lustro largo tiene, como todos los fenómenos sociales, múltiples causas. Una de ellas, la principal, es la escala de valores imperante y que antepone por encima de todo el éxito. O se triunfa o no se es nada; triunfar lo justifica todo.

Naturalmente, ese culto al triunfo ni es una exclusiva de los estadounidenses ni es de ahora, de hace un lustro. Pero los EE.UU. son hoy en día la nación de referencia en el mundo y consciente o inconscientemente, todo el mundo la copia y la imita casi en el acto.

Posiblemente, lo que distingue la mitificación norteamericana del campeón del triunfalismo de otros tiempos es la aplastante omnipresencia de la comunicación. A diferencia de los súbditos – para echar mano del pasado – del faraón Sesonc, Julio César o Napoleón Bonaparte – los de Obama, Trump o Biden se ven invadidos constantemente, día tras día y minuto a minuto, por un alud de noticias y mensajes lanzados desde la Prensa electrónica y la escrita y aún más, desde el incontrolado y baratísimo mundo de internet: redes sociales, diarios digitales, podacasts, etc.

Ese mundo electrónico es tan falaz y tendencioso como lo eran los escribas de Sesonc, que no tenían reparos en decir en los anales de sus guerras que las huestes egipcias “…habían borrado de la faz de la tierra a los palestinos…” y volverlo a decir en los relatos de la campaña siguiente contra los mismos judíos “exterminados” en el relato precedente. A todo esto, los destinatarios del alud informativo de hoy en día son tan ignorantes y están tan indefensos ante la comunicación tendenciosa ahora como en la Antigüedad.

La grande y peligrosísima diferencia entre el mundo de Sesonc, Julio César o Napoleón y el actual es que hasta hace poco más de un siglo las informaciones eran muchísimo más escasas y las masas eran políticamente inertes – “aguas muertas” como dicen los eslavos –, que sólo adquirían un triste protagonismo en las revoluciones o los pogromos.

Ahora, en EEUU, las masas son presa tan fácil de la desinformación cómo en la Revolución Francesa, pero su militancia es mucho más duradera en tanto que irracionalidad y violencia siguen siendo parejas. Y como el ciudadano estadounidense tiene una conciencia y un activismo políticos infinitamente mayores que los hombres de tiempos remotos (con la excepción, quizá, de las polis griegas, pero en las que los ciudadanos de pleno derecho no pasaban de 6.000 en la mayor ciudad-estado), cae fácilmente en un activismo que compensa su irracionalidad con la intransigencia.

Claro que esto último no es ninguna novedad en la historia de la Humanidad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MERGÂND CĂLARE PE TIGRUL YEMENIT  

La prima vedere, nu există război mai absurd, decât cel care se duce în Yemen, din 2015 încoace. Acolo, nu-i nimic de câștigat, dar, de pierdut, se pierde foarte mult. Și totuși, acest măcel, dus cu încăpățânare, își are logica sa… și o cruzime de necuprins.   

Că nu-i nimic de câștigat în Yemen vede oricine: este nu numai cel mai sărac dintre statele arabe, dar este și unul dintre cele mai sărace din lume: cei 30 de milioane de locuitori ai săi trăiesc – mai exact își duc cu amărăciune traiul – cu mai puțin de 2.500 de dolari pe an. În plus, este o țară profund divizată din punct de vedere religios și social, între suniți și șiiți; între regiunile tribale din nord, arhaice și dependente de khat („coca africană”) și sudul țării de un socialism turbat, ceva mai deschis, dar la fel de sărac.

Și totuși, în Yemen ar fi ceva de câștigat… pentru Iran sau pentru Arabia Saudită, încleștate în lupta pentru a dobândi hegemonia în lumea musulmană. Mai ales, pentru Iran, atu-ul yemenit este foarte tentant, deoarece este un teritoriu dominat în mod tradițional de vecinii saudiți, cu o mare importanță strategică pentru comerțul pe mare. Până acum, iranienii au fost în câștig de pe urma războiului civil din Yemen, dar, mai mult din cauza greșelilor militare saudite, și nu datorită costisitoarelor ajutoare date rebelilor, grupați în jurul tribului huthi.

Rivalitatea dintre arabi și persani este aproape milenară. Cu toate că a avut tot timpul o fațadă religioasă (șiiți contra suniți) a fost, de la început, o luptă pentru putere și pentru bani. Pentru tributuri. Lupta pentru putere este evidentă pentru toată lumea, însă noi, creștinii nu sesizăm împortanța pe care o are zeciuiala în lumea islamică. Și mai ales în lumea șiiților, unde aportul pe care îl datorează credincioșii nu este de 10% din câștigurile lor, ci de două ori mai mult.

Iranienii și saudiți văd, acum, cât de păguboasă este aventura yemenită; mai ales arabii care au înregistrat un șir inexplicabil de eșecuri militare. Însă, Teheranul și Riadul „merg călare pe un tigru” și nu mai știu cum să înceteze această luptă, fără să pară ridicoli în lumea musulmană și – un lucru mult mai important – fără să plătească un preț politic foarte mare în țările lor. Căci, atât în Iranul ayatolahilor, cât și în Arabia dinastiei Saud, crește o opoziție politică, cu care actualii guvernanți nu sunt obișnuiți. Și nimic nu e mai înfricoșător decât necunoscutul.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

   ***

CABALGANDO EL TIGRE YEMENÍ

A primera vista, no hay guerra más absurda que la que se está disputando en el Yemen desde el 2015. Porque allá no hay nada que ganar y mucho que perder. Y sin embargo, esta empecinada matanza tiene su miaja de  lógica… y una infinita crueldad.

De que no hay nada que ganar en el Yemen salta a la vista: La República no es sólo el más pobre de los Estados árabes, es también uno de los más pobres del mundo : sus 30 millones de habitantes viven – decir malviven sería más exacto – con menos de 2.500 dólares al año. Además, es un país profundamente dividido religiosa y socialmente entre sunitas y chiitas; y entre un norte tribal, arcaico y adicto al khat (la “coca africana”) en tanto que el sur es rabiosamente socialista, más aperturista y casi igual de pobre.

Y sin embargo, en el Yemen hay algo que ganar… para el Irán o Arabia Saudita, empeñados en una tensa pugna por hacerse con la hegemonía en el mundo musulmán. Sobre todo para el Irán, la baza yemení es enormemente tentadora por cuanto se trata de un territorio tradicionalmente dominado por sus vecinos sauditas y de gran valor estratégico en el comercio naval.  Por ahora los iraníes se han llevado la mejor parte en la guerra civil yemení y lo han hecho más por deméritos militares sauditas que por sus costosas ayudas a los rebeldes agrupados alrededor de la tribu houthi.

La rivalidad arabo-persa es casi milenaria y si bien ha tenido siempre una fachada religiosa (chiitas contra sunitas) ha sido desde un principio una lucha por el poder y los dineros, los tributos. Lo del poder es evidente para todo el mundo, pero a los cristianos se nos escapa la importancia del diezmo en el mundo islámico. Y aún más en el mundo chiita, donde la aportación de los fieles no es del 10% de sus ganancias, sino del doble.

A iraníes y sauditas les resulta evidente en estos momentos lo ruinosa que les resulta la aventura yemení; sobre todo, a los árabes que han ensartado una serie inexplicable de fracasos militares. Pero Teherán y Riad están “cabalgando un tigre” y no saben cómo retirarse de esa lucha sin hacer el ridículo ante el mundo musulmán y – mucho más importante – sin pagar un altísimo precio político en su propia casa. Porque tanto en el Irán de los ayatolás como en la Arabia de los Saud está creciendo una oposición política a la que los actuales gobernantes no están acostumbrados. Y nada da tanto miedo como lo desconocido.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

NICI SĂ CÂȘTIGI, NICI SĂ PIERZI     Washington, Diana Negre

Se spune că sportivii trebuie să știe să câștige fără să umilească și să piardă fără ranchiună, însă, în actualitatea politică americană, se pare că au fost uitate aceste norme elementare, astfel că, tensiunile dintre cele două mari partide, democrat și republican, continuă la fel de sau poate și mai acutizate decât erau înainte de alegeri.

Se vede atât la Casa Albă, în ciuda declarațiilor președintelui Biden că va reface „unitatea” în țară, cât și în Congres, unde, neașteptata majoritate absolută a democraților nu i-a făcut mai mărinimoși față de adversarii lor învinși, căci îi presează și chiar îi hărțuiesc, cum nu s-a mai văzut de zeci de ani încoace.

Ni se spune că, la începuturile acestei republici americane, politicienii reacționau, destul de des, cu violență,  însă, cu timpul, de-a lungul celor două secole și jumătate de istorie a SUA, într-o situație economică mult mai îndestulătoare, tonul înfruntărilor s-a mai îmblânzit, iar conduita în ambele Camere permitea să se vorbească de „gentlemen” și de „gentle ladies”, adică, de personaje amabile.

În vremea președinției lui Ronald Reagan, legiuitorii celor două partide adversare puteau fi văzuți, destul de frecvent, luând masa sau bând câte un păhărel împreună în baruri sau restaurante. Președintele Reagan însuși spunea că aceste bune relații au permis, nu o dată, să se depășească înfruntări politice care păreau a fi de netrecut.

Lucrurile acestea par să fi dispărut cu totul în prezent. Situația s-a schimbat în timpul campaniei electorale și a președinției lui Donald Trump, cu toate că acreala din relațiile ideologice apăruse mai înainte, începuturile ei ivindu-se odată cu „Partidul Ceaiului”, un grup informal, dar mare, de conservatori care se opuneau cu tărie politicilor lui Barak Obama, un președinte care a venit la Casa Albă în timpul unei crize economice apărute în 2008 și care a fost nevoit să ia niște măsuri conjuncturale drastice.

Tonul a tot urcat, în ultimii doisprezece ani, iar acum, dezacordurile sunt evidente pentru toată lumea, la fel ca lipsa de „sportivitate” a personajelor în cauză.

De pildă, președintele Biden se opune ca Trump să se bucure de privilegiile obișnuite ale foștilor președinți de a primi, în continuare, rapoarte și informări secrete. Declarațiile pe care le-a făcut, la acest sfârșit de săptămână, au fost, desigur, foarte bine primite de democrați, însă i-au amărât și mai mult pe republicani, cărora, în discursul său inaugural, spunea că le va întinde o mână.

Și mai reale sunt divizările din Congres, unde, nu mai este vorba de înțepături verbale, ci de acțiuni concrete. Astfel, de pildă, democrații s-au folosit de majoritatea pe care o au pentru a o scoate pe congresista republicană de Georgia, Marjorie T. Greene, dintr-una din comisiile Camerei Reprezentanților, pentru faptul că și-a exprimat îndoieli în legătură cu rezultatele alegerilor și pentru că o consideră excesiv de conservatoare.

Cu toate că și-a făcut mea culpa și a recunoscut că s-a putut înșela, nu a mai fost reinclusă în comisia din care a făcut parte. Ba unii legiuitori din California încearcă să o dea afară chiar și din Camera Reprezentanților.

Dacă reușesc sau dacă nu reușesc, o asemenea vendetă nu va contribui deloc la trâmbițata unitate despre care toți spun că și-o doresc.

Și dacă lucrurile acestea se petrec zilnic în văzul publicului din interiorul și din afara țării, continuă și înfruntările ideologice mai puțin vizibile dintre elitele progresiste academice și financiare, și cetățenii de rând, cu venituri limitate.

Primele efecte ale noii înfruntări le vom vedea destul de curând, deoarece, în SUA , alegeri sunt mai tot timpul: peste doar 19 luni vor avea loc viitoarele alegeri legislative, când se vor reînnoi toate fotoliile din Camera Reprezentaților și o treime din cele ale Senatului, ceea ce înseamnă că, în mai puțin de un an, vreo 400 de campanii electorale îi vor zgudui, din nou, pe încercații cetățeni cu noi sloganuri, acuzații și revendicări.

Și va rezulta un Congres și mai imprevizibil în privința orientării sale politice, dar, în mod sigur, și mai polarizat, cu mari dificultăți în a-și îndeplini obligațiile constituționale de a-l ajuta pe președinte să guverneze și să-i asiste pe cetățenii din respectivele lor zone jurisdicționale.

Astfel, țara care se consideră, de atâta vreme, campionul și apărătorul democrațiilor, se îndreaptă spre o democrație paralitică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NI GANAR, NI PERDER    Washington, Diana Negre

Dicen que los deportistas han de saber ganar sin avasallar y perder sin rencor, pero en la actualidad política norteamericana parece que ni los unos ni los otros han aprendido estas normas elementales y las tensiones entre ambos partidos siguen tanto o más agudas antes de las elecciones.

Esto es patente tanto en la Casa Blanca, a pesar de las declaraciones del presidente Biden para restablecer la “unidad” en el país, como en el Congreso, donde la inesperada mayoría absoluta de los demócratas no les ha impulsado a ser magnánimos ante sus derrotados enemigos, sino a presionarles e incluso acosarles de una manera sin precedentes en las últimas décadas.

Nos aseguran que, en los primeros tiempos de la nueva republica norteamericana, los políticos de Estados Unidos reaccionaban con frecuencia de forma violenta, pero, a lo largo de dos siglos y medio, y en una situación económica mucho más holgada, el tono de los enfrentamientos se fue suavizando y la conducta en ambas Cámaras permitía hablar de “gentlemen” y “gentle ladies”, es decir, personajes amables.

Durante la época de Ronald Reagan, era frecuente ver a legisladores de los partidos opuestos compartiendo mesa y copas en bares y restaurantes y el propio Reagan aseguraba que esta buena relación había permitido, más de una vez, superar enfrentamientos politicos que parecian insalvables.

Todo esto parece haber desaparecido ahora. Ya la situación era evidentemente distinta durante la presidencia y, ya antes, la campana electoral de Donald Trump, aunque la acritud en las relaciones ideológicas era ya anterior y sus inicios, quizá, se puedan situar en el “Partido del Te”, un grupo informal, pero muy amplio, de conservadores totalmente opuestos a las políticas de Barak Obama, un presidente que llegó a la Casa Blanca en medio de la crisis económica surgida en 2008 y se vio obligado a tomar fuertes medidas coyunturales.

El tono ha ido subiendo en los últimos doce años y ahora los desacuerdos son evidentes para todos, igual que la falta de “deportividad” de los personajes involucrados.

Así, por ejemplo, el presidente Biden se niega a que Trump tenga los privilegios habituales de los ex presidentes, que les permiten seguir recibiendo informes secretos. Sus declaraciones este fin de semana fueron, sin lugar a dudas, muy bien recibidas por los demócratas, pero amargaron aún más a los derrotados republicanos a quienes, según su discurso inaugural, quería tender una mano.

Mas reales son las divisiones en el Congreso, donde no se trata ya de puyas verbales, sino de acciones concretas. Así, por ejemplo, los demócratas utilizaron su escasa mayoría para expulsar a la congresista republicana de Georgia, Marjorie T. Greene, de una de las comisiones de la Cámara de Representantes, porque expresó dudas en cuanto a los resultados electorales y porque la consideran excesivamente conservadora.

La congresista en cuestión ha entonado el mea culpa y asegura que reconoce haber estado equivocada, pero esto  no ha bastado para que le devuelvan su puesto en la comisión a la que pertenecía, sino que varios legisladores de California la persiguen todavía y la quieren expulsar incluso de la Cámara de Representantes.

Tanto si lo consiguen, como si no, pueden ustedes imaginarse que semejante vendetta no contribuirá a la tan cacareada unidad que todos dicen desear.

Y si esto ocurre a la vista diaria del público dentro y fuera del país, también continúan los enfrentamientos ideológicos menos visibles, entre las elites progresistas académicas  y financieras, y los ciudadanos de a pie de ingresos limitados.

Los primeros efectos del nuevo enfrentamiento no tardaremos en verlos, pues, aquí, los comicios son algo constante: tan solo faltan 19 meses para las próximas elecciones legislativas, en que se decidirán todos los escaños de la Cámara de Representantes y un tercio del Senado, lo que significa que, en menos de un año, casi 400 campañas electorales sacudirán a los sufridos ciudadanos con sus slogans, condenas y reivindicaciones.

El resultado será un Congreso todavía imprevisible en cuanto a su orientación política, pero casi seguro aún más polarizado y con dificultades para cumplir sus obligaciones constitucionales de ayudar al presidente a gobernar y atender a los ciudadanos de sus correspondientes jurisdicciones.

Y así, el país que se considera, desde hace tanto tiempo, el paladín y defensor de las democracias, va abocado a una democracia paralítica.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UNGARIA: TRĂIASCĂ ORBAN!

De 11 ani, Victor Orban domnește în Ungaria cu mână forte, xenofobie, dar, și cu o mică – însă, constantă – creștere a nivelului de trai. Realizează aceste lucruri cu măsuri la limita democrației și a statului de drept. Și se pare că acest lucru nu-i deranjează prea mult pe o bună parte dintre maghiari.

În fața acestei situații, moraliștii comozi din Europa cea bogată se întreabă de ce îl plac ungurii pe Orban, ce găsesc la el?

Răspunsul l-au dat, acum multe secole, romanii care au creat zicala „Ubi bene, ibi patria” (unde-mi merge bine, acolo e patria mea”). Căci Orban, un foarte activ tovarăș al Partidului Comunist în vremea când în Europa de răsărit domnea URSS, înțelege mai bine decât oricine regulile politicii maghiare și felul de a simți al țării. Țara vrea norme clare, discriminarea pozitivă a ungurilor și, mai ales, creșterea nivelului de trai. Vrea aceste lucruri și crede că Orban i le dă.

Faptul că, odată cu Orban și partidul său (Fidesz), domnește în țară și corupția – fenomen endemic în răsăritul Europei – precum și un autoritarism cu puternice reminiscențe dictatoriale nu le place, dar le acceptă. În definitv, aceste tare s-au înrădăcinat în Europa Orientală de secole; lumea s-a obișnuit cu ele.

Nu-i prea interesează pe majoritatea ungurilor nici că această îmbunătățire economică nu se datorează unei reale îmbogățiri a Republicii, ci, în mare parte, este rodul subvențiilor venite din partea Uniunii Europene. Pentru alegători, împortant este bilanțul personal, la sfârșit de lună.

Or, acesta este mai bun decât a fost mai înainte. Cu avantajul atrăgător că se poate observa, peste tot și în orice moment, că a fi ungur în Ungaria este, în ziua de azi, un privilegiu. Grație lui Orban – așa gândește majoritatea cetățenilor – țara nu e nevoită să suporte (să hrănească, să găzduiască și să îngrijească) avalanșa de sărăntoci din lumea a treia care se străduiesc să ajungă în paradisul secolui XXI (Germania, Franța, Marea Britanie) și rămân pe drum, acolo unde destinul și traficanții de persoane îi lasă de izbeliște. În plus, faptul că acest lucru se face împotriva strigătului (strigăt în surdină, trebuie să o spunem) occidentalilor și moraliștilor pasivi este o plăcere adăugată. În defintiv, acasă la el fiecare face ce vrea.

Desigur că edificiul economico-psihologic al lui Orban are picioare de lut. Anul viitor, vor avea loc alegeri generale în această țară, iar criza economică generală ar putea să se reflecte amar în ajutoarele pentru Ungaria… și, prin urmare, și la urne. Să nu uităm că asistența sanitară niciodată nu a fost meritul regimului, iar pandemia actuală poate face ca bunăvoința cu care populația a tolerat radicalismul național-conservator al lui Victor Orban să se transforme într-o categorică respingere.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

   ***

HUNGRÍA: ¡VIVA ORBÁN!

Víctor Orbán lleva once años gobernando Hungría con mano dura, xenofobia, y un pequeño – pero constante – incremento del nivel de vida. Lo hace con medidas al borde de la democracia y del Estado de derecho, sin que eso parezca que les importe mayormente a buena parte de los magyares.

Ante esta situación, los moralistas de poltrona de la Europa rica se preguntan ¿ por qué les gusta Orbán a los húngaros ?

La respuesta la dieron hace muchos siglos los romanos que acuñaron la frase de “Ubi bene, ibi patria” (donde me va bien, allá está mi patria”). Y es que Orbán, un más que activo miembro del Partido Comunista en la era de la hegemonía de la URSS sobre la Europa del Este, entiende como nadie las reglas de la política magyar y el sentir del país. Este quiere normas claras, discriminación positiva de los nativos y, ante todo, una elevación del nivel de vida. Quiere esto y cree que Orbán se lo da.

Que con Orbán y su partido (Fidesz) impere en el país también la corrupción – algo endémico en el este de Europa – y un autoritarismo con fuertes reminiscencias dictatoriales no gusta, pero se acepta. Al fin y al cabo, esas lacras están afincadas en Europa Oriental desde hace siglos; la gente ya está habituada a ellas.

Tampoco le importa un comino a la mayoría que esta mejora económica no se deba a un auténtico enriquecimiento de la República, sino que sea fruto en grandísima parte de las subvenciones de la Unión Europea. Para el electorado, lo importante es el balance personal al final del mes.

Y este es mejor que antes. Con el aliciente de que se nota por doquier y en todo momento que eso de ser húngaro en Hungría es hoy en día un privilegio. Gracias a Orbán – piensa la mayoría – el país no tiene que soportar (y alimentar, albergar y sanar) la avalancha de fugitivos tercermundistas que se empeña en llegar al Jauja del siglo XXI (Alemania, Francia, Gran Bretaña) y se queda por el camino allá donde el destino y los traficantes de hombres terminan por desentenderse de ellos. Además, el que esto se haga en contra del clamor (clamor con la boca chiquita, todo hay que decirlo) de occidentales y moralistas pasivos es un gozo añadido. Al fin y al cabo, cada uno hace lo que le da la gana en su casa.

Claro que el tinglado económico-psicológico de Orbán tiene los pies de barro. El año próximo se han de celebrar elecciones generales en el país y la crisis económica general podrá reflejarse amargamente en las ayudas a Hungría… y, consecuentemente, en las urnas. Sin olvidar que la asistencia sanitaria no constituyó nunca un mérito del régimen y la pandemia actual puede transformar en un gran rechazo la complacencia con que el pueblo ha mirado mayoritariamente el radicalismo nacional-conservador de Victor Orbán.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SE SCHIMBĂ DOAR MACHIAJUL Washington, Diana Negre

Cu toate declarațiile de ușurare ale funcționarilor specializați în politica internațională și ale mijloacelor de informare americane și din toată lumea, nimeni nu se așteaptă la mari schimbări în politica internațională a noului președinte, Biden. Cu un stil diferit, va face, la fel ca toți predecesorii săi, ceea ce va putea face… adică, nimic diferit de politica lui Donald Trump sau a lui Barack Obama.

Sunt multe fronturi de care un gigant ca Statele Unite trebuie să se ocupe în relațiile sale internaționale, însă, în ultimii doisprezece ani, punctele centrale au fost China, Rusia și Orientul Mijlociu. Este improbabil ca Bidensă aducă mari schimbări în vreunul dintre aceste trei fronturi,sau dacă vor avea loc totuși,vor fi,mai degrabă, răspunsuri la evoluțiile din aceste regiuni.

Alte chestiuni, cum ar fi relația cu Europa sau politica relativă la Mediul Înconjurător, vor ocupa, desigur, mijloacele de informare, mai ales cele de pe continentul nostru, însă, mai mult ca sigur, nu vor fi priorități ale Casei Albe sau ale Congresului, oricât de mult s-ar ocupa de ele jurnaliștii americani.

Mai multe șanse de a se produce schimbări există în politica americană față de Orientul Apropiat, exact acolo unde președintele Trump a fost mai activ, atât pentru a pune capăt la ceea ce el considera că erau avantajele inacceptabile ale Iranului, cât și în relațiile dintre Israel și veciii săi arabi. De fapt, între toate acestea există o interdependență: Trump a introdus un element important atunci când a mutat ambasada americană la Ierusalim, un obiectiv teoretic îmbrățișat de predecesorii săi încă de la înființarea Statului Israel și care a înăsprit relațiile cu rezistența palestiniană.

Toți au crezut că aceasta va fi începutul unei noi ere de înfruntări cu țările arabe, atât pentru Washington cât și pentru Israel, dar, s-a văzut ca a fost exact contrariul: lumea arabă s-a îndepărtat de palestinieni și a stabilit relații diplomatice cu Israelul. Riscul unor noi înfruntări cu Iranul pare, astăzi, mai mare. Dar, tocmai de aceea, arabii producători de petrol se tem mai mult de Teheran, decât de Ierusalim.

Este o situație care va înfluența politica lui Biden în regiune, deoarece cu greu va putea să se apropie din nou de Teheran cu riscul pe care îl reprezintă pentru prietenii săi arabi. Acum, când acești prieteni sunt și ai Israelului, marele aliat al Washingtonului, capacitatea lui Biden de a desface politica lui Trump este aproape inexistentă.

Trebuie să ne așteptăm la și mai puține schimbări cu China: mult înainte de campania sa electorală, Biden critica atacurile lui Trump împotriva Chinei, pe care, fostul președinte o vedea ca un pericol comercial și militar: „vă puteți imagina că pentru noi China ar fi un pericol?”, spunea Bidenîntr-o manieră retorică și lăsa să se înțeleagă că, dacă ajungea la Casa Albă, ar fi schimbat politica lui Trump față de Beijing.

Însă, 8 ani mai târziu, realitățile sunt altele, acum China are o înfățișare mult mai îngrijorătoare după represiunile din Hong Kong, amenințările la adresa vecinilor săi din Marea Chinei și expansionismul său internațional. Lui Bideni-ar fi foarte greu sărevină la politica din anii când el era vicepreședinte – în cazul improbabil că ar vrea să o facă. Chestiunea pare să se afle acum în mâinile chinezilor, dacă vor o politică mai conciliatorie pentru a influența America sau să-și continue linia cu și mai multă agresivitate. În ambele cazuri, Biden va reacționa, însă nu va avea el inițiativa.

Este aproape sigur că, indiferent care va fi scenariul, Biden va continua să caute echilibre pentru o țară care încă este cea mai bogată și cea mai puternică din lume, dar care și-a pierdut hegemonia pe care a avut-o ca supraputere, mai mult de jumătate de secol, după niște războaie mondiale în care a suferit din punct de vedere militar și econmic mai puțin decât alte state, ceea ce i-a permis să iasă din cel de al Doilea Război Mondial ca un gigant economic într-o lume aproape distrusă, și a devenit supraputerea militară care încă mai continuă să fie.

Acum, cu Bidenva exista o schimbare de stil, am putea spune un nou machiaj politic, însă substanța va rămâne aceeași: la fel ca în vremea predecesorilor săi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CANVI DE MAQUILLATGE     Washington, Diana Negre

Malgrat les declaracions d’alleujament dels funcionaris especialitzats en política internacional i dels mitjans informatius nord-americans i arreu del món, no cal esperar grans canvis en la política internacional del nou president Biden. Amb un estil diferent, farà, com tots els seus predecessors, el que pugui fer… i això no es gaire diferent de la política de Donald Trump, o de Barack Obama.

Hi ha molts fronts que un gegant com els Estats Units ha d’atendre en les seves relacions internacionals, però en els darrers dotze anys els punts centrals han estat la Xina, Rússia i l’Orient Proper. Es improbable que Bidenporti grans canvis en cap dels tres fronts, o si n’hi ha, seran mes aviat en resposta als desenvolupaments en aquestes regions.

Altres qüestions, com la relació amb Europa o la política del Medi Ambient, ocuparan segurament els mitjans informatius, especialment els del nostre continent, però segurament no seran prioritàries a la Casa Blanca o al Congrés, per molt que alguns periodistes nord-americans se’n ocupin.

On hi ha mes possibilitats de canvis es a l’Orient Proper, precisament l’àrea on el president Trump ha estat mes actiu, tant per acabar amb el que el veiem com avantatges inacceptables de  l’Iràn, com les relacions entre Israel i els països àrabs. De fet, però, tot va lligat: Trump va introduir un element important en traslladar l’ambaixada nord-americana a Jerusalem, el que teòricament era un objectiu per els seus predecessors pràcticament des de l’establiment de l’Estat d’Israel i va endurir les relacions amb la resistència palestina.

Tots van creure que això seria el principi d’una nova era d’enfrontaments amb els països àrabs, tant per a Washington com per a Israel, però ja sabem que va ser tot el contrari: el món àrab s’ha allunyat dels palestins i ha establert relacions diplomàtiques amb Israel.  El risc de nous enfrontaments amb l’Iran sembla avui mes gran, però precisament per això el àrabs productors de petroli semblen tenir mes por a Teheran que a Jerusalem.

Es una situació que condicionarà la política de Bidena la regió, perquè difícilment podrà tornar a acostar-se a Teheran amb el risc que això representa per els seus amics àrabs. Ara que aquests amics també ho son de Israel, el gran aliat de Washington, la capacitat de Biden de desfer la política de Trump a la regió es gairebé inexistent.

Encara caldrà esperar menys canvis amb la Xina: molt abans de la campanya electoral, Biden ja criticava els atacs de Trump contra Xina, que veia com un perill comercial i militar: “vostès poden imaginar que la Xina sigui un perill per a nosaltres?”, deia Bidende manera retòrica i donava a entendre que, si arribava a la Casa Blanca, desfaria les polítiques de Trump amb Pequin.

Però 8 anys mes tard hi ha altres realitats, avui la Xina te un caire mes inquietant desprès de la repressió a Hong Kong, les amenaces als seus veïns del Mar de la Xina i el seu expansionisme internacional. Seria molt difícil per a Bidentornar a la política dels anys quan ells era vicepresident – en el cas improbable que ho volgués fer. La qüestió ara sembla estar en mans xineses, si volen una política mes conciliatòria per influir a Washington, o seguissin la seva línia mes agressiva. En ambdós casos, Biden reaccionarà però no tindrà la iniciativa.

Es gairebé segur que, independentment de quin sigui l’escenari, Bidensegueixi buscant equilibris per un país que encara és el mes ric i fort del món, però que va perdent l’hegemonia de la superpotència que ha estat durant mes de mig segle, després d’unes guerres mundials en que va patir militar i econòmicament menys que els altres i que li va permetre sortir de la Segona Guerra Mundial com un gegant econòmic en un món gairebé desfet, convertit en la gran potencia militar que encara és.

Ara, amb Bidenhi haurà un canvi d’estil, podríem dir un nou maquillatge polític, però la substància seguirà sent la mateixa: com els seus predecessors.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.