SE SCHIMBĂ DOAR MACHIAJUL Washington, Diana Negre

Cu toate declarațiile de ușurare ale funcționarilor specializați în politica internațională și ale mijloacelor de informare americane și din toată lumea, nimeni nu se așteaptă la mari schimbări în politica internațională a noului președinte, Biden. Cu un stil diferit, va face, la fel ca toți predecesorii săi, ceea ce va putea face… adică, nimic diferit de politica lui Donald Trump sau a lui Barack Obama.

Sunt multe fronturi de care un gigant ca Statele Unite trebuie să se ocupe în relațiile sale internaționale, însă, în ultimii doisprezece ani, punctele centrale au fost China, Rusia și Orientul Mijlociu. Este improbabil ca Bidensă aducă mari schimbări în vreunul dintre aceste trei fronturi,sau dacă vor avea loc totuși,vor fi,mai degrabă, răspunsuri la evoluțiile din aceste regiuni.

Alte chestiuni, cum ar fi relația cu Europa sau politica relativă la Mediul Înconjurător, vor ocupa, desigur, mijloacele de informare, mai ales cele de pe continentul nostru, însă, mai mult ca sigur, nu vor fi priorități ale Casei Albe sau ale Congresului, oricât de mult s-ar ocupa de ele jurnaliștii americani.

Mai multe șanse de a se produce schimbări există în politica americană față de Orientul Apropiat, exact acolo unde președintele Trump a fost mai activ, atât pentru a pune capăt la ceea ce el considera că erau avantajele inacceptabile ale Iranului, cât și în relațiile dintre Israel și veciii săi arabi. De fapt, între toate acestea există o interdependență: Trump a introdus un element important atunci când a mutat ambasada americană la Ierusalim, un obiectiv teoretic îmbrățișat de predecesorii săi încă de la înființarea Statului Israel și care a înăsprit relațiile cu rezistența palestiniană.

Toți au crezut că aceasta va fi începutul unei noi ere de înfruntări cu țările arabe, atât pentru Washington cât și pentru Israel, dar, s-a văzut ca a fost exact contrariul: lumea arabă s-a îndepărtat de palestinieni și a stabilit relații diplomatice cu Israelul. Riscul unor noi înfruntări cu Iranul pare, astăzi, mai mare. Dar, tocmai de aceea, arabii producători de petrol se tem mai mult de Teheran, decât de Ierusalim.

Este o situație care va înfluența politica lui Biden în regiune, deoarece cu greu va putea să se apropie din nou de Teheran cu riscul pe care îl reprezintă pentru prietenii săi arabi. Acum, când acești prieteni sunt și ai Israelului, marele aliat al Washingtonului, capacitatea lui Biden de a desface politica lui Trump este aproape inexistentă.

Trebuie să ne așteptăm la și mai puține schimbări cu China: mult înainte de campania sa electorală, Biden critica atacurile lui Trump împotriva Chinei, pe care, fostul președinte o vedea ca un pericol comercial și militar: „vă puteți imagina că pentru noi China ar fi un pericol?”, spunea Bidenîntr-o manieră retorică și lăsa să se înțeleagă că, dacă ajungea la Casa Albă, ar fi schimbat politica lui Trump față de Beijing.

Însă, 8 ani mai târziu, realitățile sunt altele, acum China are o înfățișare mult mai îngrijorătoare după represiunile din Hong Kong, amenințările la adresa vecinilor săi din Marea Chinei și expansionismul său internațional. Lui Bideni-ar fi foarte greu sărevină la politica din anii când el era vicepreședinte – în cazul improbabil că ar vrea să o facă. Chestiunea pare să se afle acum în mâinile chinezilor, dacă vor o politică mai conciliatorie pentru a influența America sau să-și continue linia cu și mai multă agresivitate. În ambele cazuri, Biden va reacționa, însă nu va avea el inițiativa.

Este aproape sigur că, indiferent care va fi scenariul, Biden va continua să caute echilibre pentru o țară care încă este cea mai bogată și cea mai puternică din lume, dar care și-a pierdut hegemonia pe care a avut-o ca supraputere, mai mult de jumătate de secol, după niște războaie mondiale în care a suferit din punct de vedere militar și econmic mai puțin decât alte state, ceea ce i-a permis să iasă din cel de al Doilea Război Mondial ca un gigant economic într-o lume aproape distrusă, și a devenit supraputerea militară care încă mai continuă să fie.

Acum, cu Bidenva exista o schimbare de stil, am putea spune un nou machiaj politic, însă substanța va rămâne aceeași: la fel ca în vremea predecesorilor săi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CANVI DE MAQUILLATGE     Washington, Diana Negre

Malgrat les declaracions d’alleujament dels funcionaris especialitzats en política internacional i dels mitjans informatius nord-americans i arreu del món, no cal esperar grans canvis en la política internacional del nou president Biden. Amb un estil diferent, farà, com tots els seus predecessors, el que pugui fer… i això no es gaire diferent de la política de Donald Trump, o de Barack Obama.

Hi ha molts fronts que un gegant com els Estats Units ha d’atendre en les seves relacions internacionals, però en els darrers dotze anys els punts centrals han estat la Xina, Rússia i l’Orient Proper. Es improbable que Bidenporti grans canvis en cap dels tres fronts, o si n’hi ha, seran mes aviat en resposta als desenvolupaments en aquestes regions.

Altres qüestions, com la relació amb Europa o la política del Medi Ambient, ocuparan segurament els mitjans informatius, especialment els del nostre continent, però segurament no seran prioritàries a la Casa Blanca o al Congrés, per molt que alguns periodistes nord-americans se’n ocupin.

On hi ha mes possibilitats de canvis es a l’Orient Proper, precisament l’àrea on el president Trump ha estat mes actiu, tant per acabar amb el que el veiem com avantatges inacceptables de  l’Iràn, com les relacions entre Israel i els països àrabs. De fet, però, tot va lligat: Trump va introduir un element important en traslladar l’ambaixada nord-americana a Jerusalem, el que teòricament era un objectiu per els seus predecessors pràcticament des de l’establiment de l’Estat d’Israel i va endurir les relacions amb la resistència palestina.

Tots van creure que això seria el principi d’una nova era d’enfrontaments amb els països àrabs, tant per a Washington com per a Israel, però ja sabem que va ser tot el contrari: el món àrab s’ha allunyat dels palestins i ha establert relacions diplomàtiques amb Israel.  El risc de nous enfrontaments amb l’Iran sembla avui mes gran, però precisament per això el àrabs productors de petroli semblen tenir mes por a Teheran que a Jerusalem.

Es una situació que condicionarà la política de Bidena la regió, perquè difícilment podrà tornar a acostar-se a Teheran amb el risc que això representa per els seus amics àrabs. Ara que aquests amics també ho son de Israel, el gran aliat de Washington, la capacitat de Biden de desfer la política de Trump a la regió es gairebé inexistent.

Encara caldrà esperar menys canvis amb la Xina: molt abans de la campanya electoral, Biden ja criticava els atacs de Trump contra Xina, que veia com un perill comercial i militar: “vostès poden imaginar que la Xina sigui un perill per a nosaltres?”, deia Bidende manera retòrica i donava a entendre que, si arribava a la Casa Blanca, desfaria les polítiques de Trump amb Pequin.

Però 8 anys mes tard hi ha altres realitats, avui la Xina te un caire mes inquietant desprès de la repressió a Hong Kong, les amenaces als seus veïns del Mar de la Xina i el seu expansionisme internacional. Seria molt difícil per a Bidentornar a la política dels anys quan ells era vicepresident – en el cas improbable que ho volgués fer. La qüestió ara sembla estar en mans xineses, si volen una política mes conciliatòria per influir a Washington, o seguissin la seva línia mes agressiva. En ambdós casos, Biden reaccionarà però no tindrà la iniciativa.

Es gairebé segur que, independentment de quin sigui l’escenari, Bidensegueixi buscant equilibris per un país que encara és el mes ric i fort del món, però que va perdent l’hegemonia de la superpotència que ha estat durant mes de mig segle, després d’unes guerres mundials en que va patir militar i econòmicament menys que els altres i que li va permetre sortir de la Segona Guerra Mundial com un gegant econòmic en un món gairebé desfet, convertit en la gran potencia militar que encara és.

Ara, amb Bidenhi haurà un canvi d’estil, podríem dir un nou maquillatge polític, però la substància seguirà sent la mateixa: com els seus predecessors.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.