E NEVOIE STRINGENTĂ DE O MARE CRIZĂ

Economiștii și istoricii din secolul trecut semnalau că o mare parte din progresele omenirii au fost consecințe ale unor mari crize, printre ele și catastrofele cauzate de războaie.

O sumară trecere în revistă a ultimelor două secole pare să confirme această teorie: scurta înmugurire a unei prosperități imediat după Primul Război Mondial („anii 20”), prosperitatea care a durat mai mult, generată de cel de al Doilea Război Mondial (cu „miracolul german” ca exemplul cel mai bun), criza țițeiului din anii 70 și – ceva mai adânc în trecut – colonialismul deșănțat din secolul al XVIII-lea, războaiele naționaliste ale lui Bismarck, războaiele de independență din America, în primul rând cel din SUA etc. etc.

În ziua de azi, omenirea este mai bogată ca oricând, însă conviețuirea devine din nou conflictuală aproape peste tot – din Myanmar, până în SUA, trecând prin Orientul Mijlociu și Europa Răsăriteană – din cauza dezechilibrelor sociale și a prăbușirii ideologiilor.

Dezechilibrele – atât cele economice cât și cele culturale și naționale, dar și internaționale – sunt o trăsătură constantă în istorie și se știe că au existat peste tot, încă din vremea când s-a inventat scrierea. Declinul ciclic al culturilor a avut loc și el în toate timpurile și în toate locurile, însă nu a fost atât de evident ca cel al structurilor economice, cu toate că a avut la fel de mare importanță. În vechime, credința religioasă era consubstanțială cu identitatea politică, iar războaiele religioase – continuarea lor în vremurile mai moderne – sub pretextul religiei (cum au fost „războaiele nordice”) au ajuns până în secolul al XVIII-lea. În secolele care au urmat, regresul credințelor și al ideologiilor a devenit atât de puternic, încât războaiele s-au dus deja fățiș pentru chestiuni de hegemonie sau interese economice.

Acum, lumea se află într-un punct de coincidență a ambelor crize. Pe de o parte, dinamica internațională se clatină deoarece regulile jocului bipolarității URSS/SUA nu mai servesc pentru niște scenarii cu mai mulți protagoniști. Și nici mecanismele create de societățile de după războiul din anii 1939/1945 nu mai funcționează în secolul al XXI-lea, căci puterile tradiționale se află în dezacord cu realitățile și conștiințele respectivelor populații.

Structurile acestea moștenite trosnesc din toate încheieturile și lucrurile se agravează deoarece ideologiile rămân fără adepți. Religiozitatea se află în declin; patriotismul e pus sub semnul întrebării în tot mai multe sectoare; ofertele politice tradiționale de stânga sau de dreapta se desfac într-un șirag de programe, de la ecologismul oniric, până la localismul minuscul.

Pe scurt: în lipsa unei crize acute și generale, lumea se revarsă în oferte politico-economice confuze și difuze, atunci când nu se repede – încă, ici și colo – la străvechea și primitiva lege a pumnului: dreptate are doar cel mai puternic. Așa că, în concluzie: avem, oare, nevoie stringentă de o mare criză pentru a progresa din nou ca să trăim în pace alte câteva decenii de acum încolo ?      

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

URGE UNA GRAN CRISIS

Economistas e historiadores del siglo pasado señalaban que buena parte de los avances de la humanidad han sido consecuencia de grandes crisis, catástrofes bélicas incluidas.

Un repaso somero de los dos últimos siglos parece ratificar esta teoría : el corto brote de bonanza que siguió a la I Guerra Mundial (“los años 20”), la prosperidad mucho más larga generada por la II Guerra Mundial (con el “milagro alemán” como máximo exponente), la crisis del petróleo de los 70 y – ya más lejano en el pasado – el colonialismo desbocado del siglo XVIII, las guerras nacionalistas de Bismarck, las guerras de independencia americanas, con la estadounidense en primerísimo lugar. etc. etc. desembocaron casi siempre en fuertes avances económicos.

Hoy en día, la humanidad es más rica que nunca, pero la convivencia vuelve a ser conflictiva casi en todas partes – desde Birmania hasta los EE.UU., pasando por el Oriente Medio y la Europa del Este – a causa de los desequilibrios sociales y del desmoronamiento de las ideologías.

Los desequilibrios – tanto los económicos como los culturales y nacionales como internacionales – son una constante en la Historia y hay constancia de ellos en todas partes y tiempos desde la invención de la escritura. El declive cíclico de las culturas también es de todos los tiempos y lugares, pero no ha sido tan evidente como el de las estructuras económicas, aunque ha sido de importancia pareja. En la Antigüedad, la fe religiosa era consubstancial con la identidad política y las guerras de religión – su continuidad en tiempos más modernos – o bajo pretexto de religión (como las “guerras nórdicas”) llegaron hasta el siglo XVIII. En los siguientes, el retroceso de creencias e ideologías llegó a ser tan fuerte que las guerras se hicieron ya descaradamente por cuestiones de hegemonía e intereses económicos.

Actualmente el mundo se halla en una coincidencia de ambas crisis. Por un lado, la dinámica internacional está tambaleándose porque las reglas del juego de la bipolaridad URSS/EE.UU. no sirven para unos escenarios con más protagonistas. Y también los mecanismos ideados para las sociedades de la postguerra del 1939/1945 ya no sirven en el siglo XXI en el que los poderes tradicionales discrepan de las realidades y conciencias de las respectivas poblaciones.  

Este crujir de todas las estructuras heredadas se agrava porque las ideologías heredadas están quedándose sin adeptos. La religiosidad está en declive; el patriotismo es cuestionado por más y más sectores; las ofertas políticas tradicionales de izquierdas y derechas se van deshaciendo en un rosario de programas que va desde el ecologismo onírico hasta el localismo minúsculo. En resumen: a falta de una crisis aguda y general, el mundo se está desmoronando en ofertas político-económicas confusas y difusas, cuando no se lanza – todavía, acá y allá – a la viejísima y primitiva ley del puño: la razón la tiene solo el más fuerte. Así que, en conclusión: ¿Es que nos urge una gran crisis para volver a progresar y convivir en paz unos cuantos decenios más?   

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ȘCOALA LĂSATĂ DE TRUMP   Washington, Diana Negre    

         

A-l face „criminal” pe un alt șef de stat era un lucru de care era capabil doar Donald Trump, însă putem vedea cum președinția sa agitată a creat o școală, căci, iată, cel care lansează, acum, asemenea acuzații este tocmai succesorul său, Joe Biden.

Și îl copiază pe toată linia: izbește oratoric în China, îl denigrează politic pe Maduro, îi tot amână pe aspiranții la imigrare, tropăie pe loc în relațiile cu Iranul și gâtuiește tot mai mult cu sancțiuni proiectul celui de al doilea gazoduct ruso-german prin Marea Baltică.

E la fel ca pe vremea lui Trump, dar, acum, situația poartă semnătura lui Biden. Atâta reeditare de obiective și de comportament ne face să ne întrebăm dacă nu cumva la Casa Albă locuiește un Trump II.

Evident că nu. Însă, poate că societatea americană continuă să fie cea hrăpăreață și atotputernică din vremea colonizării, a „destinului manifest” și a creațiilor imperiale.

Manierele sunt cele care se aseamănă cel mai mult, cu toate că și alte aspecte au evoluat destul de mult… și nu știm dacă întotdeauna spre bine. Să nu uităm că, aproape sigur – lăsând vulgaritatea și agresivitatea, de-o parte –  politica lui Trump era mult mai aproape de realitate, decât recunoștea opoziția democrată de atunci, precum și presa care o sprijinea (adică, majoritatea mijloacelor de informare, atât din interiorul, cât și din afara Statelor Unite).

Acum, că Trump a plecat, opoziția care l-a îndepărtat de la putere își asumă fără mofturi moștenirea politică lăsată de el, în mare parte și manierele sale.

         

Și n-ar trebui să ne surprindă: problemele cu care se confrunta fostul președinte au rămas pe loc, iar soluțiile pe care nu le-a găsit Trump nu le-a găsit, până acum, nici Biden. Se pare că este foarte greu să găsești ceea ce nu există.

De fapt, provocarea este una majoră, iar orice echipă de guvernare ar merge bâjbâind, așa cum au mers ultimii doi președinți americani. Căci, pe scurt, SUA continuă să fie prima putere din lume, atât din punct de vedere economic, cât și militar. Însă, această superioritate din ambele domenii nu mai este atât de mare ca cea de la sfârșitul „războiului rece”; societatea americană s-a relaxat – consecință inevitabilă a bunăstării prelungite – și fuge de eforturile pe care le considerau ca fiind normale, obligatorii, părinții și bunicii ei.

Ca răul să fie și mai mare, această relaxare internă pune sub semnul întrebării moștenirile cele mai marcante din era colonială: rigoarea morală și ambițioasă a „pelerinilor” care au venit în America la bordul vasului „Mayflower”. Și, bineînțeles, având această problemă internă, cu greu se pot da lecții de etică în stânga și în dreapta. Desigur, lecții se pot da și așa, însă nu le-ar accepta nimeni.

Dacă la toate acestea adăugăm faptul că lumea întreagă se află într-un proces de transformare tehnologică și socială, de deplasare a piețelor (cine își putea imagina, acum douăzeci de ani, că o țară cum este China va ajunge să fie cea de a doua putere financiară din lume?) și a centrelor de greutate din lume, mai ales spre Asia, dizlocând Europa din epicentrul politicii mondiale – pe nimeni nu mai miră faptul că felul de a se comporta al chiriașilor de la Casa Albă se aseamănă atât de mult.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA ESCUELA DE TRUMP   Washington, Diana Negre  

    

Eso de llamar “criminal” a otro jefe de Estado se lo esperaba uno de Donald Trump, pero estamos viendo que su agitada presidencia sirvio en realidad para formar escuela, porque ahora quien lanza estas acusaciones es nada menos que su sucesor Joe Biden.

Y lo copia a todo lo largo: va a trancazos oratorios con China, denigra políticamente a Maduro, da largas a los aspirantes a inmigrantes, piafa en las relaciones con Irán y acogota aún más con sanciones el proyecto del 2º gasoducto ruso-alemán a través del Báltico.

Igual que con Trump, pero ahora con la firma de Biden. Tanta reedición de metas y modales le hace preguntarse a uno si en la Casa Blanca habita actualmente Trump II.

Evidentemente, no. Pero, quizá, la sociedad estadounidense sigue siendo la pugnaz y prepotente de la colonización, del “destino manifiesto” y de creaciones imperiales.

Las maneras son las que más se asemejan, si bien otros aspectos han evolucionado mucho…aunque no sepamos si siempre ha sido para bien. Y sin olvidarnos de que casi seguro que– vulgaridad y agresividad, aparte – la política de Trump era mucho más cercana a la realidad de lo que reconocía y reconoce la oposición demócrata de entonces y su prensa afín (es decir, la mayoría, tanto dentro como fuera de Estados Unidos).

Ahora, defenestrado Trump, la oposición que lo echó del poder no tiene ambages en asumir su herencia política, incluída buena parte de sus modales.

No habría de sorprendernos: los problemas a que se enfrentaba el ex presidente siguen estando ahí y las soluciones que no encontraba Trump,  tampoco las ha encontrado hasta ahora Biden. Parece que es muy difícil encontrar lo que no existe.

En realidad, el desafío es mayúsculo y cualquier equipo gobernante iría a tientas, al igual que los dos últimos presidentes estadounidenses. Porque, en resumen, los EE.UU. siguen siendo la primera potencia del mundo tanto económica como militarmente. Pero su superioridad en ambos campos ya no es tanta como al final de la “guerra fría”; la sociedad estadounidense se ha relajado – consecuencia inevitable del bienestar prolongado – y rehúye los esfuerzos que consideraba normales, obligatorios, sus padres y abuelos.

Para mayores males, este relajamiento interno pone en entredicho una de las herencias más marcadas de la era colonial: el rigor moral y ambicioso de los “peregrinos” que llegaron a América a bordo del “Mayflower”. Y, claro, con ese problema interno difícilmente se pueden dar lecciones de ética a diestro y siniestro. Bueno: lecciones, sí que se pueden dar, pero nadie las quiere aceptar.

 Si a esto se añade que el mundo entero está en un acelerado proceso de transformaciones tecnológicas y sociales, de desplazamientos de mercados (¿quién se podía imaginar hace un par de décadas que China llegaría a ser la 2ª potencia financiera del mundo?) y centros de gravedad del acontecer mundial, -especialmente  Asia desplazando a Europa del epicentro de la política mundial– a nadie puede extrañar que la conducta de los residentes de la Casa Blanca se parezcan en exceso.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CRIZA MOZAMBICANĂ

La sfârșitul lunii martie, orașul Palma, din nordul Mozambicului, a fost atacat de gherile înarmate, care au ucis 20 de persoane (după cum semnalează presa locală). Aceasta a intensificat exodul locuitorilor din provincia Cabo Delgado, situată în nord, cea mai săracă din țară, cu toate că, în subsolul ei, dispune de enorme resurse naturale.

Dacă datele care circulă despre numărul victimelor și al atacatorilor sunt confuze, cele care sunt furnizate de autorități și de Statul Islamic – acesta își asumă responsabilitatea atacului – sunt și mai neclare. Să adăugăm că, adevăratul autor al atacului terorist din Cabo Delgado nu este nici Statul Islamic și nici miliția, ci o organizație locală numită – „Ahlu Sunna was Jamal” (ASwJ), „Tineretul” – despre care se știe că a avut unele contacte lipsite de importanță cu secțiunea somaleză a Al Qaeda.

Această izolare a terorismului local este logică, dacă luăm în considerare sărăcia lucie din Cabo Delgado, cea mai înapoiată provincie din țară (PIB-ul pe cap de locuitor al celor 28 de milioane de mozambicani este de 1.520 $). Tocmai această sărăcie a făcut ca în 2007 să apară „ASwJ”, în vremea aceea ca o sectă religioasă musulmană, formată, în principal, din tineri proveniți din mica burghezie, și să se transforme, în 2017, în gherilă. Tot sărăcia a făcut ca, în ultimii trei ani, vreo 700.000 de persoane să fugă din Cabo Delgado (majoritatea, în Tanzania), adăugând teamă la nesiguranța publică, dar care, în realitate, își căutau un loc de trai mai bun…

Dacă până în prezent nu s-a prea vorbit, în afara Africii, despre mizeria și teroarea din Cabo Delgado, este surprinzător, în schimb, enormul ecou pe care îl are acum atacul asupra orașului Palma.

Însă surpriza se risipește dacă ne amintim că, printre multele resurse naturale din Cabo Delgado, figurează și unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale de pe continent și că s-a pus în mișcare exploatarea acestuia de către un consorțiu în frunte cu întreprinderea franceză „Total”. Proiectul dispune de un buget de aproximativ 20 de miliarde de dolari – care, dacă este dus la bun sfârșit, ar fi cel mai mare din Africa de un secol încoace – iar bogăția pe care ar putea să o genereze atrage atât statul Mozambic și marile consorții internaționale, cât și organizațiile teroriste și paramilitare, care văd în slăbiciunea guvernului mozambican marea lor șansă… ceva asemănător cu a transforma Cabo Delgado într-o a doua Libie, însă mult mai apropiată de piețele asiatice.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

LA CRISIS MOZAMBIQUEÑA

A finales de marzo, la ciudad de Palma, en el norte de Mozambique, fue asaltada por guerrilleros armados que mataron cerca de 20 personas (según la Prensa local) y acentuaron el éxodo de habitantes de la provincia norteña de Cabo Delgado, la más pobre del país, pese a los enormes recursos naturales que hay en su subsuelo.

Si los datos que circulan sobre el número de víctimas y asaltantes son confusos, los facilitados por las autoridades y el Estado Islámico (ES) – quien reclama la autoría – lo son aún más. Y a todo esto, el auténtico protagonista del terrorismo en Cabo Delgado no es ni el ES, ni la milicia, sino una organización local – “Ahlu Sunna was Jamal” (ASwJ), nombre que significa “La juventud” – de la que se sabe que ha tenido tan solo contactos de poca monta con la sección somalí de Al Qaeda.

Este aislamiento del terrorismo local es lógico, dada la extrema pobreza de Cabo Delgado, la provincia más atrasada de un país depauperado (el PIB per cápita de los 28 millones de habitantes mozambiqueños es de 1.520 $). Ha sido esa pobreza la que dio pie en el 2007 al nacimiento del “ASwJ”, en aquel entonces aún como secta religiosa musulmana alimentada principalmente por jóvenes de la pequeña burguesía, y su transformación en guerrilla en el 2017. Y ha sido también la pobreza la que ha determinado que en los últimos tres años cerca de 700.000 personas hayan huido de Cabo Delgado (la mayoría, a Tanzania), aduciendo miedo a la inseguridad pública, pero, en realidad, buscando un mejor panllevar…

Si de las miserias y terrores de Cabo Delgado no se ha hablado nunca hasta ahora fuera de África, parece sorprendente el enorme eco que ha tenido ahora el atentado de Palma.

Pero la sorpresa se desvanece si se recuerda que entre los muchos recursos naturales de Cabo Delgado figura una de las mayores bolsas de gas natural del Continente y de que se ha puesto en marcha su explotación por un consorcio internacional, liderado por la empresa francesa “Total”. El proyecto tiene un presupuesto aproximado de 20.000 millones de dólares – de llevarse a cabo, sería el mayor del Continente Negro en más de un siglo – y la riqueza que puede generar apetece tanto al Estado mozambiqueño y los grandes consorcios internacionales, como a las organizaciones terroristas y paramilitares que ven en la debilidad del Gobierno mozambiqueño su gran oportunidad… algo así como hacer de Cabo Delgado una segunda Libia, pero mucho más cercana a los mercados asiáticos.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.