PE ȘEST, AU PARTICIPAT TOȚI Washington, Diana Negre

Comunismul chinezesc/Partidul comunist, a împlinit o sută de ani. A mers, în acești o sută de ani, în manieră chinezească: cu pași mici, nesfârșite rectificări, mari sacrificii și cu impertinenta aroganță a modestiei.
Nu a promis – ca Hitler – o domnie de o mie de ani; nici – ca Marx – o revoluție universală. Însă, a obținut minunea coeziunii politice și administrative a celei mai mari națiuni din lume (un miliard patru sute de milioane de locuitori) și a reușit să o scoată dintr-un marasm economic secular, până a devenit cea de a doua putere economică a planetei.
Cu toată această discreție relativă, PC chinez și-a sărbătorit centenarul cu mult fast, iar presa din toată lumea s-a străduit din răsputeri să-i găsească un tată acestui succes. Sunt foarte mulți cei care au vorbit despre „lecția rusească”, adică, despre faptul că Beijingul a învățat din prăbușirea URSS-ului să nu comită aceleași greșeli. S-au ancorat în vetustul socialism științific cei care au vrut să vadă paternitatea succesului în convulsiile ideologice ale „revoluției culturale” și în contrarevoluția care i-a urmat. În sfârșit, toată lumea – cu excepția comuniștilor chinezi – i-a găsit un părinte sau chiar mai mulți vitalității comunismului chinezesc.
Din câte știu, din aceste interpretări lipsește, totuși, un „părinte”, iar acesta este unul foarte puternic: SUA, sau, dacă vrem să generalizăm, economia de piață. Marea ispravă a PC chinez a fost să se imunizeze la pasiunea și radicalismul revoluționar pe care le avea din născare, pentru a înveșmânta cu bunăstare propria sa esență, care este monopolul puterii.

Desigur, economia chinezească de piață diferă mult de cea americană. În linii generale, țara continuă să fie fidelă dirijismului economic. Însă, spre deosebire de dictaturile revoluționare, zona liberei inițiative este enormă, iar sprijinul statal este pentru câștigători.
În timp ce în URSS, de exemplu, statul se îmbarca în întreprinderi convenabile din punct de vedere social, Beijingul pariază, mai ales, pe cele care sunt rentabile. Și cum nu este o economie de piață sută la sută, dirijismul chinezesc are și el un călcâi al lui Ahile în lucrările de infrastructură, care sfidează direct, foarte frecvent, mediul înconjurător și rentabilitatea pe termen scurt și mijlociu.
Atâtea comentarii și interpretări pentru un proces centenar cuprind, inevitabil, atât adevăruri, cât și aiureli. În orice caz, păcătuiesc despicând firul în patru. Căci, ca orice proces istoric cu prea multă gestație, succesele comunismului chinezesc sunt rezultatul tuturor eforturilor, succeselor și erorilor descoperite de toți cei care au participat la realizarea lor.
Pe șest, au făcut-o toți.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

FUENTEOVEJUNA A LA CHITA CALLANDO Washington, Diana Negre

El comunismo chino, el Partido comunista, ha cumplido cien años. Y lo ha hecho a lo chino: con pequeños pasitos, infinitas rectificaciones, grandes sacrificios y la impertinente arrogancia de la modestia.
No ha prometido – como Hitler – el imperio de los mil años; ni –como Karl Marx -la revolución universal. Pero ha realizado el milagro de cohesionar política y administrativamente la mayor nación del mundo (mil cuatrocientos millones de habitantes) y sacarla de un marasmo económico secular hasta erigirse como la segunda potencia económica del planeta.
A pesar de esta discreción relativa, el PC chino ha festejado su centenario por todo lo alto y la prensa del mundo entero se ha hartado de buscarle padres a este éxito. Son legión los que han hablado de la “lección rusa”, es decir, que Pekín aprendió del colapso de la URSS a no cometer los mismos errores. Y han sido ancladas en el vetusto socialismo científico las que quisieron ver la paternidad del éxito en las convulsiones ideológicas de la “revolución cultural” y la contrarrevolución que le siguió. En fin, todo el mundo – excepto los propios comunistas chinos– le ha encontrado un padre o varios a la vitalidad del comunismo chino.
Por lo que yo sé, en estas interpretaciones falta un “padre”, y ese es un padre muy potente: Estados Unidos, o si se quiere generalizar, la economía de mercado. La gran proeza del PC chino ha sido inmunizarse de la pasión y el radicalismo revolucionario de su nacimiento para ir pragmáticamente arropando de bienestar su propia esencia, que es el monopolio del poder.

Evidentemente, la economía de mercado china dista muchísimo de la estadounidense. En líneas generales el país sigue fiel al dirigismo económico. Pero a diferencia de las dictaduras revolucionarias, la zona de libre iniciativa es enorme y el apoyo estatal es para los ganadores.
Mientras en la URSS, por ejemplo, el Estado se embarcaba en empresas socialmente convenientes, pero empresarialmente inviables, Pekín apuesta ante todo por las que son rentables. Y como no es una economía de mercado al ciento por ciento, el dirigismo chino tiene su talón de Aquiles en las obras de infraestructura, muy a menudo en desafío abierto con el medio ambiente y su rentabilidad a corto y medio plazo.
Tanto comentario e interpretación de un proceso centenario encierra inevitablemente aciertos y disparates. Y en cualquier caso, peca de buscarle los tres pies al gato. Porque, como todo proceso histórico de prolongada gestación, los éxitos del comunismo chino son el fruto de la suma de esfuerzos, aciertos y errores detectados de todos los que han participado en su gestación.
En resumen, se podrá decir que es la versión política de Fuenteovejuna: ¡Todos a una!

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.