EPITAF PENTRU UN MIT

Angela Merkel a guvernat timp de 16 în RFG și a uimit jumătate de mapamond cu aureole ei de „mare conducătoare”. A fost femeia care a scos țara fără daune din criza refugiaților, fundamentaliștilor, a pandemiei și a situațiilor vecine cu insolvența, în care s-au aflat unele țări din Uniunea Europeană.
Lucrurile acestea sunt adevărate… numai până la un anumit punct. Căci, dacă privim fără pasiune „era Merkel”, primul lucru care sare în ochi este faptul că, în toți acești 16 ani, Germania nu a navigat pe un anumit curs politic, ci a plutit dusă de curent. O etalare ostentativă de simț practic, dacă vreți: s-au evitat situațiile critice în interiorul țării, dar și în comunitatea intrnațională. Iar bilanțul comparativ este pozitiv; RFG își depășea vecinii când a venit Angela Merkel la putere și îi depășește și acum când dumneaei pleacă.

Doamna Merkel a reușit aceste performanțe sacrificând multe lucruri: partidul ei (CDU), convingerile sale de odinioară și orice proiect de viitor pentru țară… Și, un aspect foarte important cu toate că nu sare în ochi, această rută a căii ușoare a plătit-o Germania renunțând, timp de 16 ani, la asumarea unui protagonism în política mondială, pe măsura puterii sale economice, demografice și militare.
CDU, la fel ca celelalte mari partide din lumea occidentală, a pierdut adepți, deoarece nu s-a adaptat la timpurile pe care le trăim. Oferta politică a acestui partid nu este una adecvată problematicii și sensibilității societății actuale; prea mult timp a renunțat la liderii care ar fi putut veni cu idei, în schimb s-a lăsat pe mâinile unor conducători care doar epatau. Răul acesta general l-a agravat Merkel, deoarece a eliminat în permanență orice personalitate care se evidenția în CDU și care ar fi încercat sau chiar a putut să-i dispute șefia. În urma ei a rămas un partid acefal.

Contrapartida națională la această navigare cu corabia dusă de curent a fost renașterea radicalismului de dreapta. Stânga s-a aflat, la rândul ei, în plin avânt, iar Merkel a deplasat în mod clar CDU din centru spre un centru de stânga-stânga. Această abandonare a bastionului conservator clasic a permis să se statornicească în Parlament un partid de extrema dreaptă (AfD). Virajul „progresist” impus CDU i-a lăsat orfani pe alegătorii mai conservatori. Problema aceasta o va resimți orcine va veni la putere în Germania de acum înainte, însă din punct de vedere electoral tocmai CDU a pierdut cel mai mult din cauza acestui viraj spre stânga; înainte de „era Merkel” ivirile extremei drepte erau efemere, iar alegătorii ei sfârșeau prin a-i alege pe candidații propuși de CDU; acum pot vota cu AfD.

Detractorii Angelei Merkel activează mai ales în tabăra conservatorilor, iar acum, când ea pleacă, îi amintesc tot ce a spus ea în cuvinte, dar a făcut pe dos. De exemplu: „…Germania nu-și va asuma datoriile altora…” (1999) or RFG este marea plătitoare a programelor Băncii Centrale Europene pentru salvarea datornicilor din UE. „…Societatea multiculturală nu este un model viabil de conviețuire…” (2000) iar dumneaei a pledat cu râvnă pentru imigrări masive; „… salariul minim este toxic pentru economie…” (2005)…
Dacă pentru cei care sunt anti Merkel spusele fostului cancelar au fost „verba volant” la puterea a cincea, pentru admiratorii săi au reprezentat mostre de flexibilitate politică și pragmatism. Desigur că în urma rezultatelor recentelor alegeri din Germania, mitul Merkel nu mai uimește atât de mult. Însă este un lucru știut că miturile politice se află în strânsă legătură cu puterea.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EPITAFIO PARA UN MITO

Ángela Merkel gobernó durante 16 años la RFA y encandiló a medio mundo con el aura de la “gran capitana”, la mujer que sacó indemne al país de las crisis de los fugitivos, fundamentalistas, pandemias y las casi insolvencias de varias naciones de la Unión Europea.
Todo esto es cierto… solo hasta cierto punto. Porque si se mira sin apasionamiento la “era Merkel”, lo primero que salta a la vista es que en estos 16 años Alemania no ha navegado según un curso político, sino que ha flotado con la corriente. Todo un alarde de sentido práctico, si se quiere: se han evitado situaciones críticas dentro del país y en la comunidad internacional. Y el balance comparativo es positivo; la RFA superaba a sus vecinos cuando llegó Ángela Merkel al poder y sigue superándolos cuando se ha ido.

La ex canciller ha conseguido todo esto sacrificando muchas cosas: su partido (CDU), sus convicciones de otrora, un proyecto de futuro para el país … Y muy importante, aunque no salte a la vista, esa ruta de lo fácil la pagó Alemania renunciando durante estos 16 años a asumir un protagonismo en la política mundial acorde con su fortaleza económica, demográfica y militar.
La CDU, al igual que los demás grandes partidos del mundo occidental, ha perdido adeptos por desfasada. Su oferta política no encaja con la problemática y la sensibilidad de la sociedad actual; renunció durante demasiado tiempo a líderes que aporten ideas para ponerse, en cambio, en manos de ejecutivos que encandilaban. Este mal general lo agravó Ángela Merkel, eliminando sistemáticamente a cuanta personalidad destacaba en la CDU e intentaba o podía disputarle la jefatura. Tras ella ha quedado un partido acéfalo.

La contrapartida nacional a este ir con la corriente fue el resurgir del radicalismo de derechas. Las izquierdas están en auge y Merkel ha desplazado claramente a la CDU del centro a un centroizquierda-izquierda. Este abandono del bastión conservador clásico ha permitido afianzarse en el Parlamento a un partido de ultraderecha (AfD). El giro “progre” impuesto a la CDU dejó huérfanos a los votantes más conservadores. El problema lo padecerá quienquiera gobierne Alemania en los próximos años, pero electoralmente es la CDU quien más ha perdido con este giro a la izquierda; antes de la “era Merkel” los brotes ultraderechistas eran efímeros y sus votantes acababan eligiendo a los candidatos de la CDU; ahora pueden votar a AfD.

Los detractores de Ángela Merkel militan mayormente en el bando conservador y, ahora que se ha ido, le recuerdan todo lo que dijo de palabra y contradijo de hecho. Por ejemplo : “…Alemania no asumirá las deudas de otros…” (1999) y la RFA es la gran pagadora en los programas del Banco Central Europeo de salvamento de los endeudados de la UE. “…La sociedad multicultural no es un modelo viable de convivencia…” (2000) y abogo con ahínco por inmigraciones cuantiosas; “…el salario mínimo es tóxico para la economía…” (2005)…
Si para los anti Merkel los dichos de la ex canciller han sido “verba volant” a la quinta potencia, para sus admiradores constituyeron alardes de flexibilidad política y pragmatismo. Claro que a la vista del desenlace de los recientes comicios alemanes, el mito Merkel ya no encandila tanto. Pero es evidente que los mitos políticos están estrechamente vinculados al poder.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PĂCATUL ORIGINAL AL SPD

Olaf Scholz

Recentele alegeri din Germania au evidențiat ceea ce s-ar putea numi „păcatul original” al social-democraților germani (SPD): lupta eternă a idealiștilor iremediabili cu pragmaticii. Căci candidatul SPD la aceste alegeri – Olaf Scholz – a fost ultima victimă a acestei patologii a socialismului german.
Încă de când Ferdinand Lassalle a fondat SPD, în 1875, partidul s-a aflat practic într-un permanent război fratricid. În timp ce pragmaticii – cum au fost Lassalle și August Bebel – optau pentru înțelegere și bun simț pentru a ajunge la putere și a impune o politică socială în țară, idealiștii utopici căutau cu înverșunare reforme radicale și căi revoluționare, așa cum au fost Wilhelm Liebknecht și Rosa Luxemburg, și acest lucru a dus, nu o dată, la scindări ale partidului. În istoria mai recentă, cancelarii Helmut Schmidt și Gerhard Schroeder au avut de suferit mult mai mult din cauza propriului tineret de stânga („Jus-ii”, acronim de la Jung Sozialisten) decât din partea opoziției conservatoare. Stânga icnoclastă din SPD nu le-a iertat niciodată faptul că au situat pe primul loc Germania și nu utopiile socialismului radical și nerăbdător.
Nu este o întâmplare că acest socialism își are bazele în rândurile tineretului din SPD, deoarece tocmai la această vârstă se poate dori, fără vreo sancțiune, imposibilul. Olaf Scholz însuși a activat prin anii 70 în rândurile „Jus-ilor”, cerând depășirea capitalismului și a obiectivelor NATO, și a fost unul dintre puținii studenți ai Facultății de Drept a Universității din Hamburg care purta coamă cu părul ondulat.

Olaf Scholz în 1984

Însă, cu trecerea timpului, Scholz a trecut de partea pragmatismului și l-a ajutat ferm pe cancelarul Schroeder, ajungând să ocupe funcția de secretar general al SPD. Cel mai puțin iubit secretar general din toată istoria partidului: a fost ales cu doar 53% din voturi.
Stânga socialistă de atunci, la fel ca cea de azi, nu l-au iertat niciodată pe Scholz pentru această evoluție politică. Cu toată ascensiunea sa constantă în partid la Hamburg și la nivel național, i-au amărât viata cât au putut. Puncte dureroase din această hărțuire: acum doi ani, s-au opus ca el să fie președinte al partidului (a fost aleasă Saskia Esken, arhetip al activismului „din grămadă”), nu au luat în considerare, în mod sistematic, candidatura sa la funcția de cancelar federal din partea „Jus-ilor” și din partea stângii partidului. Olaf Scholz critica intens „marea coaliție” (SPD-CDU/CSU).
Însă, cu toată opoziția stângii utopice și în ciuda faptului că partidul avea un punct slab – erau unii activiști care părăseau partidul, iar intenția de vot era de numai 15% – candidatura lui Scholz s-a tot statornicit. Nu atât datorită vreunor merite de-ale lui, cât grație erorilor pe care le făceau concurenții săi. Și nu atât pentru atractivitatea programului său de guvernare, ci pentru neîncrederea sau dezinteresul cu care erau privite programele rivalilor săi.
S-a statornicit atât de mult încât i s-a permis să-i umilească public pe socialiștii utopici care l-au tot ignorat. Puțin înainte de ziua alegerilor, Scholz a comentat asupra recomandărilor venite din partea stângii, în legătură cu alianța pentru guvernare, cu o formulare demnă de Ludovic al XIV-lea, „regele soare”: „Nu va exista nicio coaliție care să nu fie pe placul cancelarului”.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PECADO ORIGINAL DEL SPD

Olaf Scholz

Los recientes comicios alemanes han evidenciado lo que podríamos llamar el “pecado original” de la socialdemocracia germana (SPD) : la pugna eterna entre los idealistas a ultranza y los pragmáticos. Y el candidato del SPD en estas elecciones – Olaf Scholz – ha sido la última víctima de esta patología del socialismo alemán.
Desde que Ferdinand Lassalle fundó el SPD en 1875, el partido ha estado prácticamente en una guerra fratricida permanente. Mientras los pragmáticos – como Lassalle y August Bebel – optaban por el pactismo y el sentido común para hacerse con el poder e imponer así una política social en el país, los idealistas utópicos se empeñaban en reformas radicales y vías revolucionarias, como Wilhelm Liebknecht y Rosa Luxemburg, que ha llevado escisiones del partido en más de una ocasión. En la historia reciente, los cancilleres Helmut Schmidt y Gerhard Schroeder padecieron mucho más a manos de la izquierda juvenil (”Jusos”, acrónimo de Jung Sozialisten) que de la oposición conservadora. La izquierda iconoclasta del SPD no les perdonó nunca que antepusieran Alemania a las utopías del socialismo radical e impaciente.

Olaf Schoz junto con el canciller de aquel entonces, Gerhard Schoeder (2004)

No es ninguna casualidad que este socialismo tenga sus bases en las filas juveniles del SPD, ya que es en este momento de la vida cuando se puede querer impunemente lo imposible. El propio Olaf Scholz militó en los 70 en los “Jusos” y reclamaba la superación del capitalismo, las metas de la OTAN y era de los pocos alumnos de Derecho de la Universidad de Hamburgo que lucía melenas ensortijadas.
Pero con el paso del tiempo Scholz se pasó al pragmatismo y apoyó decididamente al canciller Schroeder, llegando a ser secretario general del SPD. El secretario general menos quisto en la historia del partido: fue elegido tan solo con el 53% de los votos.
Las izquierdas socialistas de entonces, como las de ahora, no le perdonaron jamás a Scholz esa evolución política. Y pese a su constante ascenso dentro del partido hamburgués y del nacional, le han amargado la vida todo lo que han podido. Puntos álgidos de ese hostigamiento fue negarle hace 2 años la presidencia del partido (fue elegida Saskia Esken, arquetipo de militante “del montón”), el ninguneo sistemático de su candidatura a la cancillería federal por parte de “Jusos” y el ala izquierda del partido, así como la crítica intensiva a la “gran coalición” (SPD-CDU/CSU) propugnada y apoyada – entre otros – por Olaf Scholz.
Pero en contra de la izquierda utópica y el pésimo punto de partido – fuga de militantes y una intención de voto del 15% – la candidatura de Scholz se fue afianzando. No tanto por méritos propios como por errores de los competidores. Y no tanto por lo atractivo de su programa gubernamental, como por la desconfianza o el desinterés que generan los programas rivales.
Se afianzó tanto que hasta se permitió desairar públicamente a los socialistas utópicos que le habían ninguneado. Poco antes de la jornada electoral, Scholz comentó las recomendaciones de alianza gubernamental que le hacían las izquierdas con una frase digna de Luis XIV,”el rey sol”: “No habrá ninguna coalición que no sea del agrado del canciller”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TERORISM ȘI GHERILĂ Washington, Diana Negre

Recenta victorie a talibanilor în Afganistan pare a fi consacrarea terorismului în lume. Căci, în mâinile gherilei afgane au sucombat armatele invadatoare ale celor mai puternice țări din timpurile moderne: Imperiul Britanic, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii.
Dacă din punct de vedere militar, acest lucru pare a fi exact, realitatea este, totuși, diferită.Talibanii sunt fundamentaliști islamici, ei nu sunt gherile. Victoriile lor asupra alianței occidentale care i-a înlăturat de la putere acum 20 de ani s-au datorat unui război de gherilă – care a inclus și acte teroriste – război care e câștigat doar dacă e sprijinit de populația indigenă. Cu alte cuvinte, poporul afgan a fost cel care i-a alungat din Afganistan pe britanici, pe ruși și pe americani.

Această confuzie între terorism și gherilă se datorează faptului că ambele fenomene au ceva în comun: sunt jocuri ale absurdului. În timp ce armatele sunt create pentru a duce războaie, teroriștii evită războaiele. Ei înjunghie pe la spate. Sau, și mai exact: opțiunea cea mai ieftină pe care o are cel slab în lupta sa cu cel puternic. Prin urmare, terorismul este tot atât de vechi ca societatea însăși, iar gherila este tot atât de veche cât încăpățânarea de a nu te lăsa învins. Acest lucru l-au practicat evreii împotriva filistenilor în Palestina, romanii contra lui Hanibal în Italia, spaniolii contra lui Napoleon etc. etc.
Și niciunui adversar slab – adică, niciunei gherile – nu i-a displăcut terorismul, atunci când a avut de a face cu un inamic mult mai numeros și mult mai puternic. Căci, orice confruntare în asemenea condiții are sens, doar dacă se evită confruntarea cu armatele tradiționale și cu puterea instalată. Faptul că terorismul gherilei și terorismul simplu sunt crude și nedrepte – victime sunt de cele mai multe ori civilii – nu e luat în considerare de teroriști. Aceștia caută percutanța cea mai mare cu costurile cele mai mici. Iar, în ziua de azi, într-o lume mediatizată covârșitor, terorismul are două scopuri: să-i producă daune inamicului și să impresioneze opinia publică. Presa senzaționalistă este aliatul lui cel mai bun, deoarece face dintr-un atentat un eveniment.
Oricum, dacă opinia publică din ziua de azi este atât de impresionabiă, acest lucru se datorează – printre altele – unei memorii scurte. Căci, impresionează doar ceea ce este extraordinar, iar terorismul a fost pâinea noastră cea de toate zilele din secolul trecut până azi. Astfel, încă din anii 20 ai secolului trecut, sioniștii din Palestina recurgeau la teroare prin intermediul organizației „Haganah” pentru a-i alunga pe rezidenții musulmani. Sau, pe la mijlocul aceluiași secol, comiteau atentate sângeroase pentru a-i alunga pe britanicii care asigurau Protectoratul și pentru a-și proclama independența (așa cum a fost, de exemplu, atentatul din hotelul „King David”, comis de către organizația „Irgun”, în 1946.

Hotelul King David distrus de atentatul din 1946

În tabăra adversă, din lumea islamică a apărut replica teroristă în 1970, odată cu crearea organizației „Septembrie Negru”, în sânul Organizației pentru Eliberarea Palestinei. A fost autoarea și inspiratoarea a unui nesfârșit șir de atentate și de organizații teroriste musulmane.
Și fără vreo motivație religioasă, însă în plin iureș anticolonialist, FEN (Frontul de Eliberare Națională) algerian a reușit să pună capăt imperiului colonial francez din Africa.
În mulțimea de revoluții anticolonialiste, comuniștii din Viet Cong au recurs masiv la terorism pentru a-i alunga pe francezi din Indochina. Lupta lor a inspirat puternic mișcarea anticolonialistă africană din secolul al XX-lea.
Însă, atentatul cel mai spectaculos la vremea respectivă (și uitat acum de opinia publică), pionier al sechestrării de nave și aeronave, a fost capturarea, în 1961, a transatlaticului portughez „Santa Maria” de către un grup de oponenți ai regimului lui Oliveira Salazar. Lunga criză care s-a declanșat atunci a însemnat și lansarea militarului lusitan Humberto Delgado – mediator oficial în acel caz – pe culmile faimei. Faima lui Delgado nu a durat mult, însă a fost prima din acțiunile care au dus la prăbușirea dictaturii lui Salazar.

Humberto Delgado

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TERRORISMO Y GUERRILLA Washington, Diana Negre

La reciente victoria talibán en el Afganistán parece la consagración del terrorismo en el mundo. Porque a manos de los guerrilleros afganos sucumbieron los ejércitos invasores de los más poderosos países de los tiempos modernos: Imperio Británico, Unión Soviética y los Estados Unidos.
Y si militarmente esto parece cierto, la realidad es diferente. Los talibán son fundamentalistas islámicos, no guerrilleros. Sus victorias sobre la alianza occidental que los había echado del poder hace 20 años se debió a una guerra de guerrilla – que incluye actos terroristas – que triunfa solo si cuenta con el apoyo de la población indígena. Con otras palabras: a británicos, rusos y estadounidenses los echó del Afganistán el pueblo afgano.
Esta confusión tan frecuente del terrorismo con la guerrilla se debe a que ambos fenómenos tienen en común ser un juego de los absurdos. Mientras los ejércitos están para hacer la guerra, los terroristas evitan la guerra; lo suyo es la puñalada trapera. O con más precisión: la opción más barata que tiene el débil en su lucha contra el poderoso. Consecuentemente, el terrorismo es tan viejo como la sociedad; y la guerrilla, tan vieja como el empecinamiento de no darse por vencido. Esto último lo practicaron los judíos contra los filisteos en Palestina, los romanos contra Aníbal en Italia, los españoles contra Napoleón, etc., etc.

Tampoco ningún débil – es decir, ninguna guerrilla – le ha hecho ascos al terrorismo cuando se ha enfrentado a un enemigo más numeroso o fuerte. Porque una confrontación en estas condiciones solo tiene sentido si se evita la confrontación con los ejércitos tradicionales y el poder establecido. El que el terrorismo guerrillero y el terrorismo a secas sean innecesariamente cruel e injusto – las víctimas son mayormente población civil – no entra en el planteamiento terrorista. Este busca solo el mayor impacto al menor coste. Y hoy en día, en un mundo abrumadoramente mediatizado, el terrorismo tiene dos metas: el daño causado al enemigo y el impacto en la opinión público. La prensa sensacionalista es su mejor aliado ya que hace de un atentado un acontecimiento.
De todas formas, si la opinión pública de hoy en día es tan impresionable ello se debe – entre otros factores – a una falta de memoria. Porque solo ha de impresionar lo extraordinario y el terrorismo ha sido pan nuestro de cada día desde el siglo pasado hasta hoy. Así, ya en los años veinte del siglo XX los sionistas de Palestina recurrían al terror con “Haganah” para echar residentes musulmanes. O, a mediados de ese mismo siglo a atentados sangrientos para echar a los británicos del Protectorado y proclamar la independencia (por ejemplo, el atentado del Hotel “Rey David” perpetrado por “Irgun” en 1946).

El atentado al hotel King David

Del bando contrario, del mundo islámico surgió la réplica terrorista en 1970 con la fundación de “Septiembre Negro” en el seno de la Organización para la Liberación de Palestina. Fue autor e inspirador de infinidad de atentados y organizaciones terroristas musulmanas.
Y sin motivación religiosa, pero en plena vorágine anticolonialista, el FLN (Frente de Liberación Nacional) argelino que acabó poniendo fin al imperio colonial francés en África.
En el rosario de revoluciones anticolonialistas, los comunistas del Viet Cong recurrieron masivamente al terrorismo para echar a los franceses de Indochina. Su lucha inspiró fuertemente el anticolonialismo africano del siglo XX.
Pero el atentado más espectacular en su día (y olvidado actualmente por la opinión pública) y pionero de los secuestros de naves y aeronaves fue el apresamiento en 1961 del trasatlántico portugués “Santa María” por un grupo de opositores a Oliveira Salazar. Su larga crisis supuso también el lanzamiento del militar luso Humberto Delgado – mediador oficial en el caso – a la fama. La fama de Delgado fue efímera, pero constituyó el primer acto del derrumbe de la dictadura de Salazar.

Humberto Delgado

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ÎNDOITA DURERE SUBMARINĂ A FRANȚEI

Decizia australiano-anglo-americană de a forma o triplă alianță pentru a controla manevrele Chinei în zona Pacificului a durut mult mai mult la Paris decât la Beijing.
Dacă privim cu atenție, e logic să fie așa. Căci, decizia Australiei, luată săptămâna trecută, de a rezilia contractul din 2016 cu Franța pentru achiziționarea a 12 submarine de tip „baracuda”– cu valoarea contractuală de 35 de miliarde de € – industria militară franceză pierde un contract substanțial, care ar fi dat de lucru șantierelor „Naval Group” (cu 17.000 de muncitori) timp de mulți ani de acum încolo. Acum cele 12 submarine vor fi de fabricație americană.
Durerii afacerii pierdute i se adaugă umilința pentru adevăratul motiv al deciziei australiene: Franța nu poate concura nici pe de parte cu protecția militară pe care o aduce alianța cu SUA.
Căci decizia Australiei este consecința acordului cu Marea Britanie și SUA de a exercita împreună un control militar mult mai strict asupra politicii militare a Chinei în zona Pacificului. Construirea constantă de baze – în principal, de insule artificiale – și puncte de sprijin pentru flota Chinei în apele internaționale le îngrijorează foarte mult pe guvernele celor trei țări din noua alianță. Această renunțare la încrederea militară în Franța este văzută la Paris ca un șut în cea mai scumpă amintire istorică a sa: „grandoarea” napoleoniană.

Ruperea contractului franco-australian a fost facilitată, în primul rând, de întârzierea livrărilor și de mărirea prețurilor din contract cu aproape 60% de către Naval Group. Pe de altă parte, contractul cu Franța prevedea ca submarinele „baracuda” să fie echipate cu motoare Diesel, deoarece Franța nu instalează motoare nucleare decât pe propriile ei nave, iar celălalt mare producător de motoare nucleare marine – SUA – împărtășește această tehnologie doar cu Marea Britanie.
Dar iată că tripla alianță navală a schimbat total parametrii și submarinele pe care le va primi acum Australia din SUA vor fi dotate cu motoare nucleare, ceea ce oferă o autonomie de navigare în imersiune mult mai mare decât propulsia cu motoare Diesel.
Oricum, toate acestea sunt detalii secundare a deciziei luate de Australia. Motivul de bază este că, în fața expansionismului militar al Chinei în Pacific, SUA sunt un aliat mult mai puternic și mult mai angajat decât Franța. Și toată lumea știe că politica – cu toate alianțele și desfășurările ei militare – este, în esență, un joc al puterilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL DOBLE DOLOR SUBMARINO DE FRANCIA

La decisión australiano-anglo-americana de formar una triple alianza para controlar las maniobras chinas en el Pacífico ha dolido infinitamente más en Paris que en Pekín.
Bien mirado, es lógico que sea así. Y es que con la decisión australiana de la semana pasada de rescindir el contrato del 2016 con Francia para la compra de 12 submarinos del tipo “baracuda”– valor contractual 35.000 millones € – la industria militar gala pierde un contrato sustancial que habría asegurado a los astilleros de “Naval Group” (17.000 empleados) trabajo para varios lustros. Los 12 submarinos serán ahora de fabricación estadounidense.
Y al dolor del negocio esfumado se suma la humillación del auténtico motivo la decisión australiana: Francia no puede competir ni de lejos con la protección militar que ofrece una alianza con los EE.UU.
Porque la decisión australiana es consecuencia del acuerdo de este país, Gran Bretaña y los EE.UU. de ejercer conjuntamente un control militar mucho más estricto sobre la política militar china en el Pacífico. La constante expansión de bases – islas artificiales, mayormente – y puntos de apoyo de la Flota china en aguas internacionales inquieta grandemente a los tres gobiernos de la nueva alianza. Esta relegación de la confianza militar en Francia la ven en Paris como un puntapié en su más preciada memoria histórica: la “grandeur” napoleónica.

La rotura del contrato franco-australiano se ha facilitado en primer lugar porque “Naval Group” se ha visto obligada de retrasar la entrega de los submarinos y a elevar el precio del contrato en cerca de un 60%. Por otro lado, el contrato con Francia preveía que los “baracuda” estuvieran equipados con motores diésel porque Francia no instala motores nucleares más que en sus propios navíos y el otro gran fabricante de motores nucleares marinos – los EE.UU. – solo comparte tecnología con Gran Bretaña.
Pero la triple alianza naval ha cambiado totalmente los parámetros y los submarinos que recibirá ahora Australia de los EE.UU. sí que estarán dotados de motores nucleares, lo que da una autonomía de navegación sumergida muchísimo mayor que la propulsión con motores diésel.
De todas formas, todo esto no deja de ser flecos del porqué de la decisión australiana. El motivo básico es que, frente al expansionismo militar chino en el Pacífico, los EE.UU. constituyen un aliado muchísimo más potente y comprometido que Francia. Y es de todos sabido que la política – con sus alianzas y despliegues militares – es esencialmente un juego de poderes.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Ce a luat COVID-ul Washington, Diana Negre

Au trecut aproape doi ani de la apariția virusului care cauzează COVID, iar pandemia nu numai că a secerat milioane de vieți omenești în toată lumea, aproape 700.000 în SUA, dar a dat de pământ cu prosperitatea economică care se înregistra de câțiva ani și, ceea ce este mai rău, și cu previziunile optimiste.
Nu este tocmai ceea ce par să indice ultimele date, căci economia americană a crescut în ultimele luni, iar în unele sectoare, s-a apropiat chiar de sporuri de 10%.
Aceasta, cu toate proiecțiile Băncii Centrale din SUA, care anunța în țară o situație nici pe departe atât de bună pe cât se prevedea în privința stabilității prețurilor.
Însă, aceste cifre pozitive pot să fie flori de o zi: inflația din unele sectoare se apropie de 6% și, în fața lipsei de materii prime și de muncitori, e greu să ne imaginăm că producția se va recupera, astfel ca toată economia să funcționeze armonios.
Căci, dacă cifrele anunțate săptămâna aceasta arătau o creștere puternică în diferite sectoare, au existat și altele care s-au aflat în dificultate, în special din cauza lipsei de „cipuri” pentru automobile și alte produse, sau datorită creșterii spectaculoase a prețurilor de transport.
Este posibil ca aceasta să explice de ce, cu toate cifrele optimiste anunțate cu două zile mai înainte, bursele au tot scăzut, căci ele se orientează spre viitor și nu spre trecut.
Marii prejudiciați vor fi, desigur, cetățenii americani atunci când se vor scotoci prin buzunare, deoarece, cu toate declarațiile optimste ale Băncii Centrale, se pare că inflația este inevitabilă și substanțială.

Dar, dacă există un grup care se confruntă cu o problemă în mod special acela este Partidul Democrat: în străduința sa de a aloca trilioane de dolari unor programe sociale, are din ce în ce mai puțini adepți, și nu numai printre republicani; și majoritatea independenților resping acele programe cu cheltuieli foarte mari promovate de democrați.
Încă mai este destul timp până la alegerile parțiale de anul viitor, însă, cu cifrele din economia din acest moment, este greu să ne imaginăm că democrații vor obține un sprijin majoritar, dacă nu își schimbă politica, însă și acest lucru este puțin probabil: în rândurile democraților există senzația generală că acum este momentul pentru a pune în practică dorințele aripii lor mai progresiste.
Poate că așa ar fi fost în alte împrejurări, însă economia cântărește mult în ceea ce simte omul de rând și, deci, nu este momentul pentru mari inovații sociale: prea mult trebuie să cotrobăie printr-un buzuar care nu e prea plin.
Căci, inflația e o problemă de fiecare dată când își face apariția. Sunt unii care se tem că se va repeta, însă într-o măsură mai mică, fenomenul Carter, cel care a pierdut alegerile din cauza unor dobânzi exorbitante care afectau țara din cauza inflației. Problema s-a întins și dincolo de mandatul său în primii ani ai președinției lui Ronald Reagan, care s-a văzut nevoit să impună niște măsuri draconice pentru a ușura situația.

Starea actuală este rezultatul mai multor factori: generoasele ajutoare pentru șomeri au făcut să dispară interesul muncitorilor pentru a-și căuta un loc de muncă, lipsa materiilor prime sau a unor componente pe plan internațional, oprirea generală a activităților economice, dar și schimbările survenite în această etapă a COVID-ului, când lumea s-a obișnuit să lucreze de acasă.
Oricum, Partidul Demcrat va fi nevoit să-și pună bateriile în funcțiune pentru a-i mulțumi, pe de o parte, pe cei obișnuiți cu programele de ajutorare și care nu se vor grăbi să revină la situația anterioară. Aceștia sunt importanți, deoarece reprezintă un procent foarte mare din voturile democrate. Pe de altă parte, și pe independenții care, de obicei, sunt cei care decid rezultatele alegerilor, și care pot să simtă pe pielea lor consecințele acestei recuperări pe-jumătate, ca să nu mai vorbim de republicanii care au trecut în tabăra adversă, pentru că nu le plăcea persoana lui Donald Trump.
Poate că, în cele 14 luni care rămân până la alegerile viitoare, vor duce dorul prosperității și stabilității din perioada de dinaintea COVID-ului, când, atât patronii, cât și muncitorii profitau de avântul economic al momentului, mai ales că părea a fi durabil. O stabilitate care a dispărut odată cu apariția COVID-ului și care, probabil, va fi înlocuită de o lume și de niște condiții, greu de prezis în acest moment.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Lo que el Covid se llevó Washington, Diana Negre

Casi dos años desde la aparición del virus del Covid, la pandemia no solo ha cobrado millones de vidas en el mundo y casi 700.000 en Estados Unidos, sino que ha dado al traste con una bonanza económica de varios años y, lo que es peor, con las previsiones optimistas.
No es lo que parecen indicar los últimos datos, pues la economía norteamericana creció en los últimos meses y en algunos sectores se acercó a mejoras próximas al 10%.
Esto, a pesar de las proyecciones del Banco Central de Estados Unidos, que preveía una situación en el país que no sería ni de lejos tan buena como se había anunciado en cuanto a la estabilidad de los precios.
Pero estas cifras positivas pueden ser flor de un día: la inflación en algunos sectores se acerca al 6% y ante la escasez de materias primas y de trabajadores, cuesta imaginar que la producción se recupere para un funcionamiento armónico de toda la economía.
Porque, si bien las cifras anunciadas esta semana pasada indicaban un fuerte crecimiento en varios sectores, también había otros en dificultades, especialmente a causa de la escasez de “chips” para producir automóviles y otros productos, o el espectacular aumento de los precios de transporte.
Quizá esto explique que, a pesar del informe optimista de hace dos días, las bolsas han ido bajando pues se orientan hacia el futuro y no el pasado.
Los grandes perjudicados serán, naturalmente, los ciudadanos norteamericanos a la hora de rascarse el bolsillo, pues a pesar de las declaraciones optimistas del Banco Central, parece que la inflación es inevitable y substancial.
Pero si un grupo en particular se enfrenta a un problema es el Partido Demócrata: entre el público en general, su empeño en dedicar billones de dólares a diversos programas sociales tiene cada día menos adeptos y no solo entre los republicanos; los independientes también rechazan mayoritariamente los diversos programas de elevado gasto publico promovidos por los demócratas.
Falta todavía mucho para las elecciones parciales del próximo año, pero ante las cifras económicas del momento cuesta imaginar que los demócratas consigan un apoyo mayoritario si no cambian de política, y también esto parece aún más improbable: en las filas demócratas hay una sensación general de que este es su momento para aplicar los deseos de su ala mas progresista
Y quizá habría sido así en otras circunstancias, pero la economía pesa demasiado en el sentir popular y este no es el momento para las grandes innovaciones sociales: hay que rascarse demasiado un bolsillo poco repleto.
Porque la inflación es un problema siempre que aparece y esta vez hay quienes temen una repetición, aunque en menor medida, el fenómeno Carter, que perdió las elecciones en un país afligido por unos tipos de interés desorbitados a causa de la inflación. Y el problema se prolongó después de su mandato, en los primeros años de Ronald Reagan que impuso medidas draconianas para aliviar la situación.

La situación actual es resultado de varios factores: los generosos subsidios al desempleo que desincentivaron el interés de los trabajadores por buscar un empleo, la falta internacional de materias primas o de componentes necesarios para la fabricación, el frenazo general a las actividades económicas y, en buena parte también, los cambios resultantes de esta etapa del Covid, en que la gente se acostumbró a trabajar desde su casa.
En cualquier caso, el Partido Demócrata se verá obligado a ponerse las pilas para satisfacer, por una parte, a los acostumbrados a programas de ayuda que no se avendrán fácilmente a regresar a la situación anterior. Son importantes porque constituyen un porcentaje muy grande del voto demócrata. Por otra parte, a los independientes que acostumbran a decidir los comicios y que pueden sufrir en su propia carne las consecuencias de esta recuperación a medias, para no hablar de los republicanos que se pasaron de bando porque no les gustaba la personalidad de Donald Trump.
Quizá en los 14 meses hasta las próximas elecciones echen de menos la bonanza y la estabilidad de la etapa pre-covid en que tanto patronos como trabajadores se beneficiaban de la bonanza del momento, especialmente porque no parecía transitoria. Una estabilidad que desapareció con el Covid y que probablemente será suplantada por un mundo y unas condiciones que ahora son difíciles de predecir.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

GERMANIA: ESKEN, CEALALTĂ PUTERE DIN SPD

Saskia Esken

Pentru germanii de rând, Saskia Esken este o persoană aproape necunoscută. De abia dacă e cunoscută printre membrii de partid social-democrați. Însă, este foarte temută de ierarhia superioară a acestui partid (SPD).
Saskia (diminutiv de la Alexandra) Esken, în vârstă de 60 de ani, născută în landul Baden-Wuerttemberg, este cea mai surprinzătoare președintă pe care au avut-o vreodată social-democrații germani. Nu este o conducătoare clasică, cu studii superioare și cu vreun parcurs îndelungat prin instituțiile partidului. Nu este iubită de facțiunea parlamentară (mereu a lipsit-o de pâine și sare); prezidează partidul, dar nu-i recunoașe vreun merit lui Olaf Scholz – actualul candidat al SPD la cancelaria țării–; și are o vehementă vocație ultrastângistă, pe care și-o expune în adunări în fața membrilor de rând ai partidului, postură la care renunță deîndată ce o cer conveniențele conducerii superioare a SPD.
Esken a declarat în public, în repetate rânduri, că are îndoieli în privința lui Scholz, ca persoană potrivită pentru a fi candidatul SPD pentru postul de cancelar al țării, la alegerile din acest an. Și s-a opus, de asemenea, în câteva ocazii, la prezența SPD în coaliția guvernamentală a lui Merkel. Pentru Esken, ideală ar fi o coaliție formată din SPD cu verzii și cu „Die Linken” (neocomuniștii) „… deoarece o asemenea coaliție ar promova pentru țară o politică progresistă…” Însă, când Scholz a insinuat că – în cazul în care el câștigă alegerile – ar chema-o pe Esken să facă parte din guvernul său, Saskia nu a exclus această posibilitate.
Stângismul lui Esken vecin cu comunismul este rodul atât al convingerilor sale, cât și al trecutului său. În tinerețea ei a avut o mulțime de inițiative sociale mai mult decât „progresiste” – unele dintre ele în strânsă colaborare cu Bernd Riexinger, cel care a ajuns să fie președinte al formației „Die Linken”. Tinerețea lui Esken a fost plină de lipsuri economice și… academice. Nu și-a putut termina studiile universitare în Științe Politice (înlocuite de o pregătire profesională cum este informatica), câștigându-și existența, în anii de studenție, cu joburi precum chelneriță de ocazie sau distribuitoare de pachete.

Olaf Scholz

Acest CV nu a impresionat prea mult conducerea SPD și nici felul în care a rezolvat, din poziția sa de vicepreședintă, disensiunile dintre membrii „Consiliului de seniori” din Baden-Wuerttemberg. Însă membrilor de partid de rând ai SPD acest CV în care se vede că „a pornit de jos” le-a dat încredere și le-a trezit admirație. Dar și zelul cu care apără politica ecologistă precum și un salariu minim sporit. Și că respinge categoric orice alianță pentru a guverna impreună cu creștin-democrații (CDU).
Nimeni n-a crezut, dar, cu toate eforturile făcute de conducerea superioară de partid, acest CV și acest radicalism au făcut ca organizațiile de bază ale partidului să o aleagă, în 2019, pe Saskia Esken ca președintă a SPD, învingându-l pe candidatul conducerii superioare de partid de atunci, avocatul laburist, Olaf Scholz.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ALEMANIA: ESKEN, EL CONTRAPODER EN EL SPD

Saskia Esken

Saskia Esken es casi desconocida por los alemanes de a pie, poco conocida entre los militantes socialdemócratas (SPD) y muy temida por los altos mandos de ese partido.
Saskia (diminutivo de Alexandra) Esken, de 60 años y nacida en el Land de Baden-Wuerttemberg, es la presidenta más sorprendente que han tenido jamás los socialdemócratas alemanes. No es una dirigente clásica, con estudios superiores y un largo recorrido por las instituciones del partido. No es popular en la fracción parlamentaria (le ha negado siempre el pan y la sal); preside el partido, pero le niega méritos políticos a Olaf Scholz – el actual candidato SPD.ista a la cancillería –; y tiene una vehemente vocación ultraizquierdista que exhibe en los mítines ante las bases del partido postura que abandona cuando eso encaja con las conveniencias de la jerarquía del SPD.
En repetidas ocasiones Esken declaró públicamente que tiene sus dudas en cuanto a la idoneidad de Scholz como candidato del SPD en las elecciones de este año. Y también se opuso una vez y otra a la presencia del SPD en la coalición gubernamental de Merkel. Lo ideal para ella sería una coalición del SPD, los verdes y “Die Linken” (neocomunistas) “… porque esta sí que daría al país una política progresiva…” Pero en cuanto Scholz insinuó que – de ganar los comicios – llamaría a Esken a formar parte de su Gobierno, Saskia no descartó en absoluto semejante posibilidad.
El izquierdismo lindante en el comunismo de Esken es fruto tanto de sus convicciones como de su biografía. Toda su juventud está plagada de iniciativas sociales más que “progres” – algunas incluso en estrecha colaboración con Bernd Riexinger que llegó a ser presidente de “Die Linken”. Y también está plagada la juventud de Esken de penurias económicas y académicas. No pudo acabar sus estudios universitarios de Ciencias Políticas (sustituidos por una formación profesional como informática), ganándose la vida en esos años estudiantiles como camarera ocasional y repartidora de paquetería.

Olaf Scholz

A la dirección del SPD este currículo no le impresionó nunca grandemente ni tampoco la manera como puso fin desde su cargo de vicepresidenta a las disensiones entre los miembros del “Consejo de seniors” de Baden-Wuerttemberg. Pero a la militancia de a pie del SPD sí que le inspira e inspiró confianza y admiración ese currículo “del montón de abajo”. Y también el celo con que defiende una política ecologista, la subida del salario mínimo, y el repudio radical de toda alianza gubernamental con los cristianodemócratas (CDU).
Contra todo pronóstico y contra todos los esfuerzos de la cúpula directiva del partido, este currículo y radicalismo determinaron que la militancia del partido eligiera en el 2019 a Saskia Esken presidenta del SPD, derrotando al entonces candidato de la jerarquía, el abogado laboralista Olaf Scholz.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

De colo până colo… ca să batem pasul pe loc Washington, Diana Negre

Nefericita istorie a urmărilor atacurilor din 11 septembrie 2001 este destul de sprințară, însă politica antiteroristă în Afganistan este la fel de împotmolită ca acum douăzeci de ani, când 19 teroriști au deturnat patru avioane în SUA și au omorât aproape trei mii de persoane.
Războiul din Afganistan a fost cel mai lung din istoria SUA, însă după pierderea a mii de militari americani și a unor trilioane de dolari, țara se află la capătul unui ciclu complet, care a adus-o exact în locul de unde a pornit: cei care porunceau atunci în Afganistan, poruncesc din nou în prezent, fără ca SUA să fi obținut garanții împotriva terorismului, astfel că există riscul ca oricând să aibă loc noi atentate.
Americanii au invadat Afganistanul pentru a-i pedepsi pe cei care îi adăposteau pe teroriștii vinovați de uciderea a aproape trei mii de persoane, acum 20 de ani, și pentru a curma orice nou atac dintr-un viespar unde sălășluiau fundamentaliștii islamici ce au plănuit și înfăptuit atacurile împotriva turnurilor gemene din New York și a sediului Pentagonului din Washington.

Din punctul de vedere al teroriștilor, atacurile lor au fost un mare succes: au schimbat pentru totdeauna viața în SUA, americanii și-au pierdut libertățile de care se bucuraseră până atunci pentru a se proteja de terorism, dar fără să aibă vreo garanție față de posibile noi amenințări și fără să fi fost stinse focarele extremismului islamic.
Din contră: regimul afgan, care i-a găzduit pe teroriștii organizației Al Qaeda din vremea aceea, a venit din nou la putere, însă cu mult mai multă experiență și cu enorm de multe arme și materiale de război, lăsate de SUA în urma precipitatei lor retrageri din Afganistan. E posibil ca șefii afgani să-i vadă pe americani ca pe un gigant cu picioare de lut, iar acest lucru să-i îndemne, dacă nu la noi atacuri, cel puțin la niște încercări de a slăbi SUA și de a forma noi alianțe împotriva modului de viață și a valorilor occidentale.
Nu e nimic nou în aceasta: să ne reamintim că Khomeini, primul ayatolah care i-a urmat șahinșahului Persiei, vorbea de SUA ca fiind „marele Satan”.
La Casa Albă se află un președinte care, pe vremea când era senator, a votat pentru războiul din Afganistan, iar, pe urmă, a fost de acord și cu atacarea Irakului în vederea protejării SUA și a lumii întregi de inexistentele „arme de distrugere în masă” pe care, după afirmațiile administrației americane de atunci, le-ar fi avut liderul irakian, Saddam Hussein. Iar acum, președintele nu mai vrea aventuri în afara țării.
Joe Biden vrea să-și dedice timpul vindecării rănilor militare și vrea să schimbe societatea americană prin programe sociale, ce vor îndatora țara pe termen foarte lung, dar cu speranța că se va declanșa nașterea unei noi ere de iubire socialistă și armonie rasială.

Pentru Biden, Afganistan ar putea fi o versiune modernă a eșecului cu ostatecii americani din epoca lui Jimmy Carter, cel care a trimis o flotilă insuficientă pentru a-i salva din Iran. În cazul lui Biden, lui i se reproșează că prea s-a grăbit cu retragerea din Afganistan, fără să protejeze viața cetățenilor și a aliaților Americii rămași acolo.
Unii văd în conjunctura politică a momentului începutul sfârșitului imperiului american, care ar fi pe cale să se dizolve ca o Romă modernă. Alții o văd ca pe o decadență a întregii culturi occidentale care se îndoiește, azi, de valorile care o animau în momentele ei de avânt. Dar, mai sunt și alții care așteaptă o nouă versiune a ceea ce președintele Reagan numea „orașul care strălucește de pe deal”, de data aceasta nu cu valorile tradiționale americane, ci cu noua versiune a Revoluției Franceze, cu niște iacobini care resping bunăstarea obținută de elitele lor în căutarea unei noi societăți, în care valorile minorităților sărace să devină lumina călăuzitoare spre noile lor destine.
Această minoritate săracă de azi o formează imigranții care se bulucesc la frontiera mexicană, într-o versiune modernă a „maselor sărace îngrămădite” din secolul al XIX-lea, pe care le chema în liniște Statuia Libertății de pe coasta new-yorkeză.
Azi, la fel ca atunci, acești imigranți sosesc în căutare de un trai mai bun. Însă azi, spre deosebire vremurile de mai înainte, America nu mai e sigură de ea însăși.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

De oca a oca Washington, Diana Negre

La poco feliz historia de las secuelas de los ataques del 11/9 hace 20 años se parece de alguna forma al Juego de la Oca, pero solo en el salto de una casilla a otra igual: en cuestión de avanzar, la política antiterrorista en Afganistán sigue tan empantanada como el día en que, hace ahora 20 años, 19 terroristas secuestraron 4 aviones en Estados Unidos y mataron a casi tres mil personas.
La guerra del Afganistán es la más larga en la historia del país, pero después de miles de vidas norteamericanas y un par de billones de dólares, el país se encuentra al final de un círculo completo que le ha llevado al mismo sitio desde el que partió: los que mandaban antes en Afganistán vuelven a mandar hoy, Estados Unidos no ha conseguido garantías contra el terrorismo y se mantiene el riesgo de otros ataques.
Porque los norteamericanos invadieron el Afganistán para castigar a quienes habían acogido a los terroristas que mataron a casi tres mil personas hace 20 años y para impedir nuevos ataques desde un avispero en el que se alojaban los fundamentalistas islámicos que planearon y realizaron los ataques contra las torres gemelas de Nueva York y el Pentágono en Washington.
Desde el punto de vista de los terroristas, sus ataques fueron un gran éxito: cambiaron para siempre la vida en Estados Unidos, cuyos ciudadanos perdieron las libertades de que gozaban hasta entonces para protegerse del terrorismo, pero sin garantizar la seguridad ante posibles nuevas amenazas, ni eliminar los focos del extremismo musulmán.
Al contrario: el régimen afgano que albergó a los terroristas de Al Qaeda por aquel entonces ha vuelto al poder, pero con más experiencia y con los miles de armas y material bélico abandonados por Estados Unidos en su apresurada retirada de Afganistán. Es posible que los caudillos afganos vean a los norteamericanos como un gigante con pies de barro y que ello de pie, si no a más ataques, al menos a muchos más conatos de debilitar a Estados Unidos y a nuevas alianzas contra el sistema de vida y valores occidentales.
Nada nuevo en esto: recordemos que Khomeini, el primer ayatolá en suceder al Shah de Persia, hablaba de EEUU como “el gran Satán”.

En la Casa Blanca vive hoy un presidente que, si bien cuando era senador votó en favor de la guerra del Afganistán y posteriormente también dio apoyo al ataque contra el Irak para proteger a Estados Unidos y al mundo de las inexistentes “armas de destrucción masiva” que según el gobierno norteamericano de entonces poseía el líder irakí, Saddam Hussein, ahora no quiere más aventuras exteriores.
Joe Biden quiere dedicarse a lamer sus heridas militares y modificar la sociedad norteamericana con programas sociales que endeudarán al país por un tiempo muy largo, pero de los que espera el nacimiento de una nueva era de amor socialista y armonía racial.
Para Biden, el Afganistán podría ser una versión moderna del fiasco de los rehenes norteamericanos en la época de Jimmy Carter, quien envió una flotilla aérea insuficiente para rescatarlos del Irán. En el caso de Biden, le acusan de haber salido precipitadamente sin proteger la vida de ciudadanos y aliados norteamericanos.

Algunos ven en la coyuntura política del momento el principio del fin del imperio americano, al que ven abocado a su disolución como una Roma moderna. Otros la ven como la decadencia de toda la cultura del mundo occidental que duda hoy de los valores que la animaban en sus momentos de auge. También hay quienes esperan una nueva versión de lo que el presidente Reagan llamaba “la ciudad que brilla desde la colina”, esta vez no con los valores tradicionales norteamericanos, sino como una nueva versión de la Revolución Francesa, con unos jacobinos que rechazan el bienestar conseguido por sus elites en pos de una nueva sociedad en que los valores de las minorías pobres se convierten en la luz que ilumina sus nuevos destinos.
Esta minoría pobre de hoy la forman los inmigrantes que se apiñan en la frontera mejicana, en una versión moderna de las “pobres masas apiñadas” del siglo XIX, a las que llamaba en silencio la Estatua de la Libertad desde la costa neoyorkina.
Hoy, como entonces, estos inmigrantes llegan en busca de una vida mejor. Pero hoy, a diferencia de entonces, América ya no está segura de sí misma.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

„DUPĂ MINE, SOCIALISMUL”

Indiferent de rezultat – care se pare că e anunțat: învinge candidatul social-democrat, Olaf Scholz, cu o majoritate relativă -, concluzia anticipată a iminentelor alegeri germane ar putea fi versiunea adaptată a cunoscutelor cuvinte rostite de Ludovic al XV-lea, dar puse în gura cancelarului Angela Merkel, care își încheie misiunea: „După mine, socialismul”.
Căci, consecința inevitabilă a celor 16 ani de guvernare neîntreruptă a creștin-democratei Angela Merkel este – trebuie să fie – revenirea la putere a SPD (Partidul Social-Democrat German). Și aceasta, deoarece Merkel niciodată nu a guvernat în concordanță cu ideologia partidului său (CDU), ci cu un pragmatism obsesiv pentru a avea o viață politică ușoară. Și a reușit din plin. Le-a înlăturat din conducerea CDU pe toate personalitățile de valoare, tocmai pentru a nu avea aspiranți la putere care să o deranjeze. Aspiranți la puterea ei. Iar, în Bundestag (Parlamentul Federal), a absorbit esențialul din programul SPD-ist, ca să pară a fi opera sa; a guvernelor sale.
În ambele întreprinderi menționate a reușit. Însă, pe termen lung, au fost niște succese catastrofale. „Lipsa de competitori prin decapitare” i-a oferit lui Merkel 15 ani de guvernare dulce-liniștită. Însă, lasă, acum, un partid fără lideri, fără program și, mai ales, fără o ideologie solidă și conformă cu momentul istoric. Pentru un partid cum este cel creștin-democrat, care a apărat – cu un succes variabil și discutabil – opțiunea politică a unui mariaj între capitalism și conștiința socială, acea „pax a lui Merkel” a fost o pace a cimitirului. Doar un miracol i-ar mai putea aduce vreunui politician al CDU victoria în aceste alegeri.

Dacă moștenirea lui Merkel este nefastă pentru substanța și conducerea CDU, pentru viitorul electoral imediat al acestui partid este devastatoare. Succesele momentului obținute uzurpând ideile și programele social-democrate au declanșat una dintre cele mai rele crize ale SPD de la război încoace. Alianța guvernamentală CDU/CSU-SPD a fost percepută de opinia publică germană doar ca un guvern creștin-democrat.
Consecința acestui fapt este că toate nemulțumirile față de guvern sunt atribuite acum numai CDU-lui, potențând, astfel, alternativa social-democrată. Și, mai ales, această identificare a guvernelor CDU/CSU-SPD numai cu CDU a dat aripi partidelor minore. Verzii au ajuns, astfel, să fie cea de a treia forță politică în Republica Federală; liberalii (FDP) încep să-și revină după ce ani de-a rândul erau la un pas de dispariție; dar, și pe la extreme au crescut partidele respective: AfD (dreapta radicală) și Die Linke (neo-comunismul).
În principiu, proliferarea opțiunilor politice este un progres democratic, însă stabilitatea parlamentară nu câștigă nimic din această proliferare. Nu se poate spune că Republica Federală din ziua de azi s-ar asemăna, din punct de vedere politic, cu Republica de la Weimar (între sfârșitul Primului Război Mondial și apariția celui de al Treilea Reich), însă se vede clar că s-a îndepărtat de foarte stabila RFA a Bundestag-ului cu trei partide: CDU/CSU, FDP și SPD.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

“DESPUÉS DE MI, EL SOCIALISMO”

Independientemente del resultado – que ya parece cantado: triunfo del candidato socialdemócrata Olaf Scholz, con mayoría relativa -, la conclusión adelantada de las inminentes elecciones alemanas podría ser la versión circunstanciada de las conocidas palabras de Luis XV, pero puestas en boca de Ángela Merkel, la canciller saliente: “Después de mí, el socialismo”.
Porque la consecuencia inevitable de los 16 años de gobierno ininterrumpido de la canciller cristianodemócrata es – y tenía que ser – el retorno al poder del SPD (Partido Socialdemócrata Alemán). Porque Merkel no gobernó jamás acorde con la ideología de su partido (CDU), sino con un pragmatismo obsesionado en tener la vida política fácil, lo que consiguió con creces. Dentro del cuadro directivo del partido de la CDU eliminó toda personalidad de valía para evitarse incordiantes aspirantes al poder. A su poder. Y en el Bundestag (Parlamento Federal) fue absorbiendo lo esencial del programa SPD-ista para que pareciera obra suya; de sus Gobiernos.
Ambos planteamientos fueron sendos éxitos. Pero también fueron a largo plazo unos triunfos catastróficos. La “falta de competidores por decapitación” le dio a Merkel tres lustros de gobernanza placentera, pero ha dejado un partido carente de líderes, programa y, sobre todo, de una ideología sólida y acorde con el momento histórico. Para un partido como el cristianodemócrata que defendió – con éxito variable y discutible – la opción política de un maridaje del capitalismo con la conciencia social, la “pax Merkel” ha sido una paz del cementerio. Sólo un milagro puede llevar a un político de la CDU a la victoria en estos comicios.
Pero si la herencia de Merkel ha sido nefasta para la substancia y directiva de la CDU, para el futuro electoral inmediato del partido también ha sido devastadora. Los éxitos del momento a base de usurpar ideario y programas socialdemócratas provocó una de las peores crisis del SPD de la postguerra, logró asimismo que la alianza gubernamental CDU/CSU-SPD fuera vista por la opinión pública alemana como la de un Gobierno cristianodemócrata solamente.

La consecuencia de ello es que todos los disgustos con el Gobierno se le atribuyen ahora a la CDU, potenciando así la alternativa socialdemócrata. Pero, sobre todo, esa identificación Gobiernos CDU/CSU-SPD con la CDU ha dado alas a los partidos menores. Los verdes se han erigido así en la tercera fuerza política de la República Federal; los liberales (FDP) están resucitando después de años bordeando la desaparición; y por los extremos también crecieron los respectivos partidos AfD (derecha radical) y Die Linke (neo comunismo).
En principio, la proliferación de opciones políticas es un avance democrático, pero la estabilidad parlamentaria no gana un ápice con esa proliferación. No se puede pensar en absoluto en que la República Federal de hoy en día se asemeje políticamente a la República de Weimar (entre el final de la I Guerra Mundial y la aparición del III Reich), pero sí que se ha alejado claramente de la muy estable RFA del Bundestag de los tres partidos: CDU/CSU, FDP y SPD.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PE SCURT

„După ce totul s-a sfârșit, toată lumea s-a înțelepțit” este un dicton german care se pare că nu se potrivește în cazul dezastrului american din Afganistan. Și nu pentru că lucrurile ar fi deosebit de complicate, ci pentru că avalanșa de explicații și de tânguieli împiedică o analiză limpede.
Văzut în ansamblu – adică, analizând de la motivele invaziei până la cauzele frustratei ocupări militare care a urmat – concluzia e clară: SUA s-au dus în Afganistan, acum 20 de ani, pentru a-i lua organizației Alqaeda principalul ei bastion; după ce au făcut acest lucru, au rămas acolo, deoarece nu le venea să creadă că au reușit.
Acest rezumat – incomplet, ca toate rezumatele – nu conține doi factori decisivi ai eșecului. Pe de o parte, nici politicienii din Washington și nici comandanții militari de pe teren nu au înțeles deloc realitatea socială și mentalitatea afganilor.
Pe de alta, Casa Albă și-a dat seama destul de târziu că rămânerea trupelor sale în Afganistan era total incompatibilă cu strategia defensivă globală cu costuri minime, adoptată de SUA cu cinci ani mai înainte. Bilanțul încercării de a ține sub ocupație Afganistanul a fost păgubos: peste două trilioane de dolari risipiți în cheltuieli militare și ajutoare civile.
Faptul că nu au reușit să înțeleagă această țară, mentalitatea și modul ei de a trăi poate fi ilustrat cu o mulțime de exemple. Așa, de pildă, o greșeală politică și psihologică foarte gravă a fost insistența cu care s-a investit mult în crearea unei poliții naționale în serviciul Guvernului central afgan. Este o himeră să încerci acest lucru într-o țară a cărei Administrație Publică a fost dintotdeauna extrem de coruptă. Din punct de vedere politic, a însemnat să rămâi fără aliații afgani cei mai importanți –„seniorii războiului”-, deoarece această poliție națională s-a amestecat în aranjamentele lor economice, ducându-i la ruină.

Dacă a nu înțelege o altă cultură și o altă mentalitate este omenește (însă, inadmisibil în cazul guvernelor unei puteri care domină lumea), încăpățânarea cu care Guvernul american a menținut ocupația Afganistanului este inexplicabilă. Cu atât mai mult, cu cât SUA sunt o țară în care domnește aforismul „primești doar pentru cât ai plătit, nimic mai mult!”
Or, SUA au plătit în Afganistan foarte puțin. Iată câteva cifre ilustrative: în 2002, SUA au trimis în Afganistan 8.000 de soldați; în Kosovo au trimis, în 1999, 5.000 de oameni; însă populația afgană este de 21.600.000 de locuitori, în timp ce cea kosovară este de 1.900.000. În Bosnia, după războaiele lui Miloșevici, SUA și aliații au donat, timp de câțiva ani, 1.600 $ ca ajutor umanitar pe cap de locuitor, în timp ce în Afganistan ajutorul similar nu a depășit 50 de dolari.
La fel de gravă și de neînțeles a fost decizia Washingtonului de a rămâne în Afganistan după pulverizarea Alqaeda și eliminarea marelui ei aliat, Guvernul taliban. Căci această țară cu o orografie infiorătoare se află oarecum la antipodul SUA, iar aprovizionarea militară a trupelor deplasate acolo se poate efectua numai pe care aeriană. Or, logistica corespunzătoare este imposibilă fără cooperarea Pakistanului.
Însă Pakistanul, niciodată nu a împărtășit aceleași interese cu SUA când a venit vorba despre Afganistan. Înainte, în timpul și după invazia militară occidentală, Pakistanul a fost în ton cu talibanii atât în privința intereselor economice (unele inconfesabile, cum este traficul cu droguri), precum și religioase și de politică regională. Se poate spune că, în cazul Afganistanului, cooperarea pakistano-americană a fost o căsătorie prin forță.
Or, se știe că prima consecință a unei căsătorii prin forță… sunt coarnele.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EN RESUMIDAS CUENTAS

“Después, todo el mundo es sabio” es un dicho alemán que parece no cumplirse en el caso de la debacle estadounidense del Afganistán. Y no porque el acontecimiento haya sido especialmente complicado, sino porque el alud de explicaciones y lamentaciones impiden un análisis sereno.
Visto el caso en conjunto – es decir, analizando desde el porqué de la invasión hasta el porqué de la frustrada ocupación militar posterior -, la conclusión es clara: los EE.UU. fueron al Afganistán hace 20 años para privarle a Alqaeda de su principal bastión; y se quedaron después de conseguirlo, porque no se acababan de creer que lo habían conseguido.
Este resumen – incompleto, como todos los resúmenes – no incluye dos factores decisivos del fracaso. Por una parte, ni los políticos de Washington ni los militares con mando sobre el terreno entendieron jamás la realidad social y la mentalidad afganas.
Por otra parte, la Casa Blanca se percató demasiado tarde de que la permanencia militar en el Afganistán era totalmente incompatible con la estrategia defensiva global de coste mínimo emprendida por el país desde hace más de un lustro. El balance del conato de ocupación del Afganistán ha sido ruinoso : más de dos billones de $ invertidos en gastos militares y ayudas civiles.

Lo de no entender ese país, su mentalidad y “modus vivendi” se puede ilustrar con un sinfín de ejemplos. Así, por ejemplo, un error político y psicológico gravísimo que fue insistir e invertir mucho en la creación de una policía nacional al servicio del Gobierno central. Eso es quimérico en un país cuya Administración Pública ha sido siempre sumamente corrupta. Y, políticamente, significó quedarse sin los aliados afganos más importantes – los “señores de la guerra”-, ya que esa policía nacional se inmiscuía en sus respectivos tinglados económicos, echándolos a perder.
Si lo de no entender otra cultura y otra mentalidad es humano (pero incompatible con los Gobiernos de una potencia que domina el mundo), la cicatería con que el Gobierno estadounidense ha llevado a cabo su ocupación del Afganistán es absolutamente inexplicable. Tanto más, cuando los EE.UU. son la sociedad que se rige por el aforismo de que “nunca te dan más de lo que has pagado”.

Y los EE.UU. pagaron en el Afganistán menos que en ninguna otra parte. Un par de cifras para ilustrarlo: el Pentágono envió en el 2002 al Afganistán 8.000 soldados; al Kosovo envió, en el 1999, 5.000 hombres; pero la población del país asiático es de 21.600.000 de personas y la del balcánico, de 1.900.000. En Bosnia, tras las guerras de Milosevic, los EE.UU. y aliados donaron durante varios años 1.600 $ por habitante de ayuda humanitaria, mientras que en el Afganistán la partida similar no sobrepasó los 50 $ por cabeza.
Igual de grave e incomprensible es la decisión de Washington de quedarse en el Afganistán tras la pulverización de Alqaeda y la eliminación de su gran aliado, el Gobierno talibán. Porque este país de orografía aterradora está casi en los antípodas de los EE.UU., el abastecimiento militar de las tropas desplazadas allá solo se puede hacer por vía aérea, y la logística correspondiente es imposible sin la cooperación pakistaní.
Pero Pakistán, no ha compartido nunca intereses con los EE.UU. respecto al Afganistán. Antes, durante y después de la invasión militar occidental, Pakistán sintonizó con los talibán tanto en intereses económicos (algunos inconfesables, como el narcotráfico) como religiosos y de política regional. Se puede decir que en el caso del Afganistán, la cooperación pakistaní-estadounidense fue un matrimonio a la fuerza.
Y ya se sabe que la primera consecuencia de un matrimonio a la fuerza son los cuernos…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

A duce cu vorba Washington, Diana Negre

De câteva zile, atenția americanilor se concentrează în mod deosebit asupra plecării dezastroase din Afganistan, după 20 de ani de război, unul care a costat viața a peste patru mii de militari americani și a lăsat din nou acea țară în mâinile celor are o conduceau atunci când a început ocupația, ca represalii la atacurile din 11 septembrie 2001.
Dezbaterea asupra reușitelor sau greșelilor președintelui Joe Biden în operațiunea de părăsire a Afganistanului mai mult ca sigur că nu va rezolva această chestiune, însă, deocamdată, se pare că servește să distragă atenția de la unele probleme economice care, în viitorul imediat, pot avea repercusiuni puternice asupra țării și condițiilor de viață ale majorității populației: indemnizațiile pentru șomaj, un proiect de reactivare economică a cărui preț este de 3,5 trilioane de dolari și dezvoltarea sub așteptări a pieței muncii, căci, în ultima lună, s-au creat doar o treime din locurile de muncă ce erau prevăzute.
Aceste chestiuni ar urma să influențeze puternic alegerile parlamentare de anul viitor, când majoritatea pe care o are acum Partidul Democrat ar putea să dispară. Dacă ambele Camere vor fi controlate, din nou, de Partidul Republican, președintele Biden va avea mâinile legate pentru perioada care-i rămâne din mandat.
În prezent, se duce o luptă între cele două partide pentru obiectivele economice ale țării, Partidul Democrat exercitând o puternică presiune pentru a obține pachetul de stimulente economice, însă, mijloacele de informare se concentrează mai mult asupra situației din Afganistan, cu toate că SUA au părăsit deja această țară și în urma lor au lăsat de izbeliște mii de persoane.

De fapt, până acum, pare să existe o adevărată armonie între cele două partide rivale, deoarece, atât politicienii lor, cât și mijloacele de informare care le sunt apropiate dau întâietate informării asupra Afganistanului.
Democrații știu că rivalii lor republicani se vor opune planurilor lor economice și, de aceea, vor să avanseze cu ele pe tăcute, pe șest. Surprinzător este că republicanii par să se preteze la acest joc, căci atât politicienii, cât și puținele mijloace de informare afine lor se concentrează tot asupra situației din Afganistan.
Desigur, tema le servește pentru a-l critica pe președintele Biden, dar, acest lucru nu va aduce nicio schimbare în țară, doar că le mai oprește din atacurile contra planurilor economice ale Partidului Democrat.
Numai un singur democrat conservator, senatorul din Virginia Occidentală, Joe Manchin, își îndreaptă atenția asupra acestei situații. El a anunțat că nu va sprijini propunerea ca partidul său să injecteze cele 3,5 trilioane de dolari în economie.
Într-un articol publicat vinerea trecută, Manchin atrage atenția asupra pericolului inflației (care a trecut de 2%, cât ar fi fost de dorit, la aproximativ 4,5%), ceea ce autoritățile financiare par hotărâte să nu vadă, începând cu Banca Centrală, care consideră că această inflație ar fi un fenomen tranzitoriu și consecință a măsurilor provizorii și urgente, pentru a lupta împotriva COVID-ului.
Adevărul este că efectele pandemiei încă se mai resimt la nivelurile ocupării forței de muncă: șomajul depășește 5,4%, însă se înregistrează și o puternică recuperare care dă locuri de muncă multor persoane și care a declanșat o puternică mărire de salarii.

Este posibil ca aripa progresistă a Partidului Democrat să vrea să se folosească de viitoarele 14 luni, pentru a impune măsuri care nu vor mai putea fi aplicate dacă republicanii își vor reface majoritatea și, de aceea, se grăbesc atât de mult, fără să-i mai intereseze datele economice.
În definitiv, acum este momentul lor: au o guvernare monocoloră, domină în ambele Camere, cu președinte din partidul lor, lucru rar întâlnit. Și de aceea … se grăbesc atât.
Dar, dacă e de înțeles că Partidul Democrat umblă să ducă lumea cu vorba, e greu de înțeles de ce se pretează și republicanii să dedice ore întregi crizei afgane, în loc să se concentreze pe situația economică din țară.
Dar, e posibil ca toate acestea să se schimbe rapid: președintele Biden a ținut, vinerea trecută, un lung discurs asupra situației economice din țară, foarte necesar dacă ținem cont de datele decepționante referitoare la șomaj, căci, în loc să se creeze 750 de mii de locuri de muncă, în ultima lună, așa cum prevedeau economiștii, pe piața muncii, s-au creat doar 240 de mii.
Cuvintele lui Biden nu au mai avut nimic comun cu imaginea de om moderat de centru, așa cum a apărut el în campania electorală, căci a apărat pozițiile aripii progresiste a partidului său și este posibil ca cele două partide să-și reconsidere tacticile… acordând mai multă atenție alegerilor de anul viitor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Mareando la perdiz Washington, Diana Negre

Desde hace algunos días, la atención del público norteamericano se centra especialmente en la desastrosa salida del Afganistán, al término de 20 años que han costado vidas a más de cuatro mil norteamericanos y ha dejado el gobierno del país en manos de los mismos que mandaban cuando empezó la ocupación en represalia por los ataques del 11 de septiembre de 2001.
El debate acerca de los aciertos o errores del presidente Joe Biden para abandonar el Afganistán seguramente no dejará jamás zanjada la cuestión, pero de momento parece servir para distraer la atención del público de unas cuestiones económicas que pueden repercutir de manera mucho más fuerte sobre el futuro inmediato del país y las condiciones de vida de la mayoría de la población: las subvenciones al desempleo, un proyecto de reactivación económica que lleva un precio de 3.5 billones de dólares y un desarrollo del mercado laboral mucho peor de lo previsto, pues en el último mes la creación de empleo fue tan solo un tercio de lo previsto.
Estas cuestiones habrían de tener una repercusión rápida en las elecciones parlamentarias del próximo año, en que la pequeña mayoría de que ahora goza el Partido Demócrata podría desaparecer. Si ambas Cámaras vuelven al control del Partido Republicano, el presidente Biden tendrá las manos atadas para el resto de su presidencia.
De lo que ahora se trata es de la lucha entre ambos partidos por los objetivos económicos del país, con una fuerte presión por parte del Partido Demócrata para conseguir el paquete de estímulos económicos, pero los medios informativos se centran mucho más en la situación afgana, a pesar de que Estados Unidos ya abandonó a ese país a su suerte y a miles de personas que han quedado allí atrapadas a su mala suerte.
En realidad, hasta el momento parece haber incluso armonía entre los dos partidos rivales, pues tanto sus políticos como los medios informativos afines a uno u otro, dan primacía a la información afgana.
Los demócratas saben que sus rivales republicanos se opondrán a sus planes económicos y les interesa avanzar a la chita callando. Lo sorprendente es que que los republicanos parecen prestarse a este juego y tanto sus políticos como los pocos medios informativos que les son afines, también se concentran en la situación afgana.
Y ciertamente les sirve para criticar al presidente Biden pero ni llevarán ningún cambio en ese país, al tiempo que frena sus ataques a los planes económicos del Partido Demócrata.
Tan solo un demócrata conservador, el senador de Virginia Occidental, Joe Manchin, se fija en esta situación y ha anunciado públicamente que no dará apoyo a la propuesta de su partido para inyectar los 3.5 billones de dólares en la economía.
En un artículo publicado este viernes, Manchin advierte del riesgo de inflación (ha pasado del “deseado” 2% a cerca del 4.5%), algo que las autoridades económicas parecen decididas a olvidar, empezando por el Banco Central que considera esta inflación un fenómeno transitorio y consecuencia de las medidas provisionales y urgentes para luchar contra el Covid.

.Lo cierto es que los efectos de la pandemia se dejan sentir todavía en los niveles de empleo, con más del 5.4% de paro, pero hay una fuerte recuperación que permite dar trabajo a muchas personas y que ha provocado fuertes subidas salariales.
Quizá el ala progresista del Partido Demócrata quiere aprovechar los próximos 14 meses para imponer medidas que serían inaplicables si recuperan la mayoría los republicanos y por esto tienen tanta prisa y tan poco interés en los datos económicos.
A fin de cuentas, este es su momento: gozan de un gobierno monocolor, con ambas Cámaras y el presidente del mismo partido, algo poco habitual y por esto tienen tanta prisa.
Pero si esto es comprensible que el Partido Demócrata maree la perdiz hablando de algo sin consecuencias, cuesta entender que los republicanos se apresten a dedicar horas a la crisis afgana en vez de centrar la atención del público en la situación económica.
Pero quizá todo esto cambie rápidamente: el presidente Biden dedicó un largo discurso este viernes a hablar de la situación económica en el país, algo obligado ante las decepcionantes cifras de desempleo, pues en vez de crear 750 mil puestos de trabajo en el último mes como preveían los economistas, el mercado laboral tan solo creció en 240 mil.
Las palabras de Biden tenían poco que ver con la imagen de centrista moderado que presentó durante la campaña electoral, pues defendió las posiciones del ala progresista de su partido y es posible que a partir de ahora los dos frentes políticos se replanteen sus tácticas…con más atención a las elecciones del próximo año.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.