PE SCURT

„După ce totul s-a sfârșit, toată lumea s-a înțelepțit” este un dicton german care se pare că nu se potrivește în cazul dezastrului american din Afganistan. Și nu pentru că lucrurile ar fi deosebit de complicate, ci pentru că avalanșa de explicații și de tânguieli împiedică o analiză limpede.
Văzut în ansamblu – adică, analizând de la motivele invaziei până la cauzele frustratei ocupări militare care a urmat – concluzia e clară: SUA s-au dus în Afganistan, acum 20 de ani, pentru a-i lua organizației Alqaeda principalul ei bastion; după ce au făcut acest lucru, au rămas acolo, deoarece nu le venea să creadă că au reușit.
Acest rezumat – incomplet, ca toate rezumatele – nu conține doi factori decisivi ai eșecului. Pe de o parte, nici politicienii din Washington și nici comandanții militari de pe teren nu au înțeles deloc realitatea socială și mentalitatea afganilor.
Pe de alta, Casa Albă și-a dat seama destul de târziu că rămânerea trupelor sale în Afganistan era total incompatibilă cu strategia defensivă globală cu costuri minime, adoptată de SUA cu cinci ani mai înainte. Bilanțul încercării de a ține sub ocupație Afganistanul a fost păgubos: peste două trilioane de dolari risipiți în cheltuieli militare și ajutoare civile.
Faptul că nu au reușit să înțeleagă această țară, mentalitatea și modul ei de a trăi poate fi ilustrat cu o mulțime de exemple. Așa, de pildă, o greșeală politică și psihologică foarte gravă a fost insistența cu care s-a investit mult în crearea unei poliții naționale în serviciul Guvernului central afgan. Este o himeră să încerci acest lucru într-o țară a cărei Administrație Publică a fost dintotdeauna extrem de coruptă. Din punct de vedere politic, a însemnat să rămâi fără aliații afgani cei mai importanți –„seniorii războiului”-, deoarece această poliție națională s-a amestecat în aranjamentele lor economice, ducându-i la ruină.

Dacă a nu înțelege o altă cultură și o altă mentalitate este omenește (însă, inadmisibil în cazul guvernelor unei puteri care domină lumea), încăpățânarea cu care Guvernul american a menținut ocupația Afganistanului este inexplicabilă. Cu atât mai mult, cu cât SUA sunt o țară în care domnește aforismul „primești doar pentru cât ai plătit, nimic mai mult!”
Or, SUA au plătit în Afganistan foarte puțin. Iată câteva cifre ilustrative: în 2002, SUA au trimis în Afganistan 8.000 de soldați; în Kosovo au trimis, în 1999, 5.000 de oameni; însă populația afgană este de 21.600.000 de locuitori, în timp ce cea kosovară este de 1.900.000. În Bosnia, după războaiele lui Miloșevici, SUA și aliații au donat, timp de câțiva ani, 1.600 $ ca ajutor umanitar pe cap de locuitor, în timp ce în Afganistan ajutorul similar nu a depășit 50 de dolari.
La fel de gravă și de neînțeles a fost decizia Washingtonului de a rămâne în Afganistan după pulverizarea Alqaeda și eliminarea marelui ei aliat, Guvernul taliban. Căci această țară cu o orografie infiorătoare se află oarecum la antipodul SUA, iar aprovizionarea militară a trupelor deplasate acolo se poate efectua numai pe care aeriană. Or, logistica corespunzătoare este imposibilă fără cooperarea Pakistanului.
Însă Pakistanul, niciodată nu a împărtășit aceleași interese cu SUA când a venit vorba despre Afganistan. Înainte, în timpul și după invazia militară occidentală, Pakistanul a fost în ton cu talibanii atât în privința intereselor economice (unele inconfesabile, cum este traficul cu droguri), precum și religioase și de politică regională. Se poate spune că, în cazul Afganistanului, cooperarea pakistano-americană a fost o căsătorie prin forță.
Or, se știe că prima consecință a unei căsătorii prin forță… sunt coarnele.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EN RESUMIDAS CUENTAS

“Después, todo el mundo es sabio” es un dicho alemán que parece no cumplirse en el caso de la debacle estadounidense del Afganistán. Y no porque el acontecimiento haya sido especialmente complicado, sino porque el alud de explicaciones y lamentaciones impiden un análisis sereno.
Visto el caso en conjunto – es decir, analizando desde el porqué de la invasión hasta el porqué de la frustrada ocupación militar posterior -, la conclusión es clara: los EE.UU. fueron al Afganistán hace 20 años para privarle a Alqaeda de su principal bastión; y se quedaron después de conseguirlo, porque no se acababan de creer que lo habían conseguido.
Este resumen – incompleto, como todos los resúmenes – no incluye dos factores decisivos del fracaso. Por una parte, ni los políticos de Washington ni los militares con mando sobre el terreno entendieron jamás la realidad social y la mentalidad afganas.
Por otra parte, la Casa Blanca se percató demasiado tarde de que la permanencia militar en el Afganistán era totalmente incompatible con la estrategia defensiva global de coste mínimo emprendida por el país desde hace más de un lustro. El balance del conato de ocupación del Afganistán ha sido ruinoso : más de dos billones de $ invertidos en gastos militares y ayudas civiles.

Lo de no entender ese país, su mentalidad y “modus vivendi” se puede ilustrar con un sinfín de ejemplos. Así, por ejemplo, un error político y psicológico gravísimo que fue insistir e invertir mucho en la creación de una policía nacional al servicio del Gobierno central. Eso es quimérico en un país cuya Administración Pública ha sido siempre sumamente corrupta. Y, políticamente, significó quedarse sin los aliados afganos más importantes – los “señores de la guerra”-, ya que esa policía nacional se inmiscuía en sus respectivos tinglados económicos, echándolos a perder.
Si lo de no entender otra cultura y otra mentalidad es humano (pero incompatible con los Gobiernos de una potencia que domina el mundo), la cicatería con que el Gobierno estadounidense ha llevado a cabo su ocupación del Afganistán es absolutamente inexplicable. Tanto más, cuando los EE.UU. son la sociedad que se rige por el aforismo de que “nunca te dan más de lo que has pagado”.

Y los EE.UU. pagaron en el Afganistán menos que en ninguna otra parte. Un par de cifras para ilustrarlo: el Pentágono envió en el 2002 al Afganistán 8.000 soldados; al Kosovo envió, en el 1999, 5.000 hombres; pero la población del país asiático es de 21.600.000 de personas y la del balcánico, de 1.900.000. En Bosnia, tras las guerras de Milosevic, los EE.UU. y aliados donaron durante varios años 1.600 $ por habitante de ayuda humanitaria, mientras que en el Afganistán la partida similar no sobrepasó los 50 $ por cabeza.
Igual de grave e incomprensible es la decisión de Washington de quedarse en el Afganistán tras la pulverización de Alqaeda y la eliminación de su gran aliado, el Gobierno talibán. Porque este país de orografía aterradora está casi en los antípodas de los EE.UU., el abastecimiento militar de las tropas desplazadas allá solo se puede hacer por vía aérea, y la logística correspondiente es imposible sin la cooperación pakistaní.
Pero Pakistán, no ha compartido nunca intereses con los EE.UU. respecto al Afganistán. Antes, durante y después de la invasión militar occidental, Pakistán sintonizó con los talibán tanto en intereses económicos (algunos inconfesables, como el narcotráfico) como religiosos y de política regional. Se puede decir que en el caso del Afganistán, la cooperación pakistaní-estadounidense fue un matrimonio a la fuerza.
Y ya se sabe que la primera consecuencia de un matrimonio a la fuerza son los cuernos…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.