De colo până colo… ca să batem pasul pe loc Washington, Diana Negre

Nefericita istorie a urmărilor atacurilor din 11 septembrie 2001 este destul de sprințară, însă politica antiteroristă în Afganistan este la fel de împotmolită ca acum douăzeci de ani, când 19 teroriști au deturnat patru avioane în SUA și au omorât aproape trei mii de persoane.
Războiul din Afganistan a fost cel mai lung din istoria SUA, însă după pierderea a mii de militari americani și a unor trilioane de dolari, țara se află la capătul unui ciclu complet, care a adus-o exact în locul de unde a pornit: cei care porunceau atunci în Afganistan, poruncesc din nou în prezent, fără ca SUA să fi obținut garanții împotriva terorismului, astfel că există riscul ca oricând să aibă loc noi atentate.
Americanii au invadat Afganistanul pentru a-i pedepsi pe cei care îi adăposteau pe teroriștii vinovați de uciderea a aproape trei mii de persoane, acum 20 de ani, și pentru a curma orice nou atac dintr-un viespar unde sălășluiau fundamentaliștii islamici ce au plănuit și înfăptuit atacurile împotriva turnurilor gemene din New York și a sediului Pentagonului din Washington.

Din punctul de vedere al teroriștilor, atacurile lor au fost un mare succes: au schimbat pentru totdeauna viața în SUA, americanii și-au pierdut libertățile de care se bucuraseră până atunci pentru a se proteja de terorism, dar fără să aibă vreo garanție față de posibile noi amenințări și fără să fi fost stinse focarele extremismului islamic.
Din contră: regimul afgan, care i-a găzduit pe teroriștii organizației Al Qaeda din vremea aceea, a venit din nou la putere, însă cu mult mai multă experiență și cu enorm de multe arme și materiale de război, lăsate de SUA în urma precipitatei lor retrageri din Afganistan. E posibil ca șefii afgani să-i vadă pe americani ca pe un gigant cu picioare de lut, iar acest lucru să-i îndemne, dacă nu la noi atacuri, cel puțin la niște încercări de a slăbi SUA și de a forma noi alianțe împotriva modului de viață și a valorilor occidentale.
Nu e nimic nou în aceasta: să ne reamintim că Khomeini, primul ayatolah care i-a urmat șahinșahului Persiei, vorbea de SUA ca fiind „marele Satan”.
La Casa Albă se află un președinte care, pe vremea când era senator, a votat pentru războiul din Afganistan, iar, pe urmă, a fost de acord și cu atacarea Irakului în vederea protejării SUA și a lumii întregi de inexistentele „arme de distrugere în masă” pe care, după afirmațiile administrației americane de atunci, le-ar fi avut liderul irakian, Saddam Hussein. Iar acum, președintele nu mai vrea aventuri în afara țării.
Joe Biden vrea să-și dedice timpul vindecării rănilor militare și vrea să schimbe societatea americană prin programe sociale, ce vor îndatora țara pe termen foarte lung, dar cu speranța că se va declanșa nașterea unei noi ere de iubire socialistă și armonie rasială.

Pentru Biden, Afganistan ar putea fi o versiune modernă a eșecului cu ostatecii americani din epoca lui Jimmy Carter, cel care a trimis o flotilă insuficientă pentru a-i salva din Iran. În cazul lui Biden, lui i se reproșează că prea s-a grăbit cu retragerea din Afganistan, fără să protejeze viața cetățenilor și a aliaților Americii rămași acolo.
Unii văd în conjunctura politică a momentului începutul sfârșitului imperiului american, care ar fi pe cale să se dizolve ca o Romă modernă. Alții o văd ca pe o decadență a întregii culturi occidentale care se îndoiește, azi, de valorile care o animau în momentele ei de avânt. Dar, mai sunt și alții care așteaptă o nouă versiune a ceea ce președintele Reagan numea „orașul care strălucește de pe deal”, de data aceasta nu cu valorile tradiționale americane, ci cu noua versiune a Revoluției Franceze, cu niște iacobini care resping bunăstarea obținută de elitele lor în căutarea unei noi societăți, în care valorile minorităților sărace să devină lumina călăuzitoare spre noile lor destine.
Această minoritate săracă de azi o formează imigranții care se bulucesc la frontiera mexicană, într-o versiune modernă a „maselor sărace îngrămădite” din secolul al XIX-lea, pe care le chema în liniște Statuia Libertății de pe coasta new-yorkeză.
Azi, la fel ca atunci, acești imigranți sosesc în căutare de un trai mai bun. Însă azi, spre deosebire vremurile de mai înainte, America nu mai e sigură de ea însăși.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

De oca a oca Washington, Diana Negre

La poco feliz historia de las secuelas de los ataques del 11/9 hace 20 años se parece de alguna forma al Juego de la Oca, pero solo en el salto de una casilla a otra igual: en cuestión de avanzar, la política antiterrorista en Afganistán sigue tan empantanada como el día en que, hace ahora 20 años, 19 terroristas secuestraron 4 aviones en Estados Unidos y mataron a casi tres mil personas.
La guerra del Afganistán es la más larga en la historia del país, pero después de miles de vidas norteamericanas y un par de billones de dólares, el país se encuentra al final de un círculo completo que le ha llevado al mismo sitio desde el que partió: los que mandaban antes en Afganistán vuelven a mandar hoy, Estados Unidos no ha conseguido garantías contra el terrorismo y se mantiene el riesgo de otros ataques.
Porque los norteamericanos invadieron el Afganistán para castigar a quienes habían acogido a los terroristas que mataron a casi tres mil personas hace 20 años y para impedir nuevos ataques desde un avispero en el que se alojaban los fundamentalistas islámicos que planearon y realizaron los ataques contra las torres gemelas de Nueva York y el Pentágono en Washington.
Desde el punto de vista de los terroristas, sus ataques fueron un gran éxito: cambiaron para siempre la vida en Estados Unidos, cuyos ciudadanos perdieron las libertades de que gozaban hasta entonces para protegerse del terrorismo, pero sin garantizar la seguridad ante posibles nuevas amenazas, ni eliminar los focos del extremismo musulmán.
Al contrario: el régimen afgano que albergó a los terroristas de Al Qaeda por aquel entonces ha vuelto al poder, pero con más experiencia y con los miles de armas y material bélico abandonados por Estados Unidos en su apresurada retirada de Afganistán. Es posible que los caudillos afganos vean a los norteamericanos como un gigante con pies de barro y que ello de pie, si no a más ataques, al menos a muchos más conatos de debilitar a Estados Unidos y a nuevas alianzas contra el sistema de vida y valores occidentales.
Nada nuevo en esto: recordemos que Khomeini, el primer ayatolá en suceder al Shah de Persia, hablaba de EEUU como “el gran Satán”.

En la Casa Blanca vive hoy un presidente que, si bien cuando era senador votó en favor de la guerra del Afganistán y posteriormente también dio apoyo al ataque contra el Irak para proteger a Estados Unidos y al mundo de las inexistentes “armas de destrucción masiva” que según el gobierno norteamericano de entonces poseía el líder irakí, Saddam Hussein, ahora no quiere más aventuras exteriores.
Joe Biden quiere dedicarse a lamer sus heridas militares y modificar la sociedad norteamericana con programas sociales que endeudarán al país por un tiempo muy largo, pero de los que espera el nacimiento de una nueva era de amor socialista y armonía racial.
Para Biden, el Afganistán podría ser una versión moderna del fiasco de los rehenes norteamericanos en la época de Jimmy Carter, quien envió una flotilla aérea insuficiente para rescatarlos del Irán. En el caso de Biden, le acusan de haber salido precipitadamente sin proteger la vida de ciudadanos y aliados norteamericanos.

Algunos ven en la coyuntura política del momento el principio del fin del imperio americano, al que ven abocado a su disolución como una Roma moderna. Otros la ven como la decadencia de toda la cultura del mundo occidental que duda hoy de los valores que la animaban en sus momentos de auge. También hay quienes esperan una nueva versión de lo que el presidente Reagan llamaba “la ciudad que brilla desde la colina”, esta vez no con los valores tradicionales norteamericanos, sino como una nueva versión de la Revolución Francesa, con unos jacobinos que rechazan el bienestar conseguido por sus elites en pos de una nueva sociedad en que los valores de las minorías pobres se convierten en la luz que ilumina sus nuevos destinos.
Esta minoría pobre de hoy la forman los inmigrantes que se apiñan en la frontera mejicana, en una versión moderna de las “pobres masas apiñadas” del siglo XIX, a las que llamaba en silencio la Estatua de la Libertad desde la costa neoyorkina.
Hoy, como entonces, estos inmigrantes llegan en busca de una vida mejor. Pero hoy, a diferencia de entonces, América ya no está segura de sí misma.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.