Toți împotriva tuturor Washington, Diana Negre

Disputele politice cresc în SUA din patru în patru ani, în preajma alegerilor pentru Casa Albă, însă, acum, cu un an și jumătate înaintea prezidențialelor, tensiunile politice și sociale sunt la un nivel fără precedent, astfel încât afectează relațiile dintre vecini, dintre prieteni și, mai ales, viața politică a americanilor.
A fost o vreme, nu prea îndepărtată, în care liderii politici lăsau de o parte diferențele lor ideologice și întrețineau relații bune cu membrii partidului rival și, nu de puține ori, republicanii și democrații, după ce răcneau unii la alții în amfiteatru, mergeau împreună la un păhărel. Președinții se mândreau cu faptul că numeau printre miniștrii lor câte un membru al opoziției, iar unele portofolii erau încredințațe unor persoane neafiliate la vreun partid politic.
Însă, în Congresul SUA, asemenea lucruri nu se mai întâmplă: dezacordurile politice devin respingeri personale și chiar descalificări, atât personale, cât și profesionale.
Este posibil ca unii cititori să creadă că situația aceasta este rezultatul președinției polemice a lui Donald Trump, însă, probabil, Trump a fost mai degrabă o consecință decât o cauză a acestor dispute.
De fapt, în vremurile de început ale republicii americane, nu era necesar și nici un lucru obișnuit să faci parte din vreun partid. Din contra, primii americani considerau că pe teritoriul lor trebuiau să se țină departe de jocurile politice europene, ca modalitate de a se feri de războaie și corupție.
Însă evoluția politică de zi cu zi a avut și de partea aceasta a Atlanticului aceleași consecințe ca în patriile de origine ale imigranților. Acum, datorită rapidității comunicațiilor, creșterii demografice și diferențelor dintre modelele de societăți, partidele politice au dobândit mult mai multă forță.
Însă, nu numai aceste două partide, cel Democrat și cel Republican, au rol important în viața politică, ci și diferiții guru din interiorul acestor formații, care sunt atât de porniți unii împotriva celorlalți în interiorul aceluiași partid, cât și împotriva celor din opoziție.
Să semnalăm, pentru a putea continua, că, în SUA, culorile au semnificații exact invers decât ale noastre: albaștrii sunt progresiștii, iar cei roșii sunt conservatorii. În plus, „liberalii” n- au nimic comun cu ceea ce înseamnă liberalism în Europa, căci reprezintă stânga din partidele lor. Singurul lucru care este la fel pe ambele maluri ale Atlanticului sunt noțiunile de stânga și dreapta.
Astfel, o vreme au existat „blue dog democrats” („câinii democrați albaștri”), care, contrar a ceea ce ne-ar face numele lor să credem, nu erau mai „albaștri” decât ceilalți colegi ai lor din partid, ci se situau mai spre centru și erau mai dispuși să ajungă la compromisuri.
Acest grup există și acum, însă are un număr mic de membri și chiar s-a scindat, la începutul acestui an, pentru un lucru minor cum este schimbarea numelui: nu voiau să se mai numească nici câini și nici albaștri, ci „democrați cu bun simț” însă, cum se știe, nu toată lumea are bun simț… astfel că nu și-a schimbat nici numele, și nici grupul nu a rămas întreg.
Moderația de care dădeau dovadă și faptul că se situau la centru făcea ca ei să fie interlocutori ideali ai republicanilor, un fel de punte între ambele partide. Însă, azi, de abia dacă se mai aude vorbindu-se de ei, deoarece moderația este o amintire din alte vremuri.
Nici în sectorul roșu, lucrurile nu merg mai bine: se acuză unii pe alții că sunt „rinos” (Republican in Name Only, republicani numai cu numele, care se țin de minciunele), în timp ce rino-șii deplâng radicalismul conservator al celorlalți.
Înfruntarea a crescut treptat și, în plus, are coordonate geografice: în centrele urbane, unde locuitorii se mândresc cu nivelurile lor de pregătire academică, domnesc ideile progresiste cu puțină toleranță pentru cei care au alte idei, căci singura explicație pe care o găsesc pentru diferența de opinii pare a fi ignoranța rivalilor lor.
Însă, asemenea dezacorduri au existat întotdeauna, iar noutatea constă în virulența de acum, care se poate datora rapidității cu care se transmit, în prezent, ideile prin mijloacele de comunicare. Unii consideră că acest curent a început în timpul președinției lui Bill Clinton.
Și nu pentru că ar fi avut poziții radicale, căci, ca toți democrații din sud, Clinton era un democrat de centru. Însă, nu a câștigat cu o majoritate a electoratului, deoarece a venit la Casa Albă cu numai 43% din voturi. Dacă l-a învins pe președintele republican de atunci, George Bush, victoria sa nu s-a datorat vreunei majorități obținute, ci faptului că voturile pentru republicani s-au risipit între Bush, cu aproape 38% și Ross Perot, cu 19%, un candidat aparent independent, însă care a apelat la voturile alegătorilor republicani.
Printre democrați, tendințele radicale s-au manifestat în timpul președinției lui Barak Obama, primul președinte negru, însă nici el nu reprezenta pozițiile radicale. Obama era un „negru-alb”, adică nu venea din păturile sărace, deoarece mama sa era albă și l-a trimis la cea mai bună școală privată din Hawaii. Însă, componenta rasială a trezit expectative revanșiste care au cuprins toate sectoarele progresiste.
Intoleranța se află acum peste tot. Un exemplu este incidentul din Comitatul Loudoun, în împrejurimile Washingtonului, unde un grup organizat sub numele de „Loudoun Love Warriors” (războinicii care iubesc Loudoun-ul), a reacționat cu multă ostilitate la plângerile unui domn împotriva promovării tendințelor homosexuale în școală: oștile „iubirii”, desigur homosexuale, au anunțat că vor încerca să obțină concedierea acelui domn de la locul său de muncă și că același lucru li se va întâmpla și celor care îl sprijină, pentru ca „viața lor să se ruineze și niciodată să nu mai găsească vreun loc de muncă.”
Și nu e vorba numai de politică, căci în toată țara domnește râca și răzbunarea: imigranții sunt respinși de negri, deoarece se tem că își pierd ajutoarele publice, universitarii nu se înțeleg cu muncitorii, homosexualii nu se înțeleg cu cei care preferă cu un partener de sex opus, muncitorii cu intelectualii, polițiștii cu sectoarele marginale. Și toate acestea se întâmplă, destul de des, cu violență, cu tensiuni care ajung în stradă, unde, uneori, e periculos să ieși, deoarece există riscul să fii atacat de cineva care se răzbună pe un necunoscut din cauza unei jigniri reale sau imaginare.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Todos contra todos Washington, Diana Negre

Las desavenencias políticas aumentan en Estados Unidos cada cuatro años en vísperas de las elecciones cuatrienales para la Casa Blanca, pero ahora, año y medio antes de los comicios, el aumento de las tensiones políticas y sociales no tiene precedentes: hoy afecta las relaciones entre vecinos, entre amigos y, especialmente, la vida política norteamericana.
Hubo una época, no muy lejana, en que los líderes políticos dejaban de lado sus diferencias ideológicas y tenían buenas relaciones con miembros del partido rival y no era raro ver reunidos a republicanos y demócratas tomando una copa después de haber vociferado unos contra otros en el hemiciclo. Los presidentes tenían a gala nombrar entre sus ministros a un miembro de la oposición e incluso algunas carteras fueron a quienes no militaban en ningún partido.
Pero, en el Congreso de Estados Unidos esto ya no existe: para la mayoría de los congresistas o senadores los desacuerdos políticos se convierten en rechazos personales y hasta en una descalificación, personal como profesional.
Quizá algunos lectores crean que esta situación es producto de la polémica presidencia de Donald Trump, pero probablemente Trump fue más bien una consecuencia que una causa de las desavenencias.
En realidad, en los primeros tiempos de la nueva república americana, la pertenencia a un partido no era necesaria ni habitual. Al contrario, los primeros americanos consideraban que en su territorio se mantendrían alejados de la politiquería europea, como manera de protegerse de guerras y corrupción.
Pero el día a día político tuvo a este lado del Atlántico las mismas consecuencias que en las madres-patrias de los inmigrantes. Ahora, con la rapidez de las comunicaciones, el crecimiento demográfico y las diferencias entre los modelos de sociedad, los partidos políticos han adquirido mucha más fuerza.
Pero no son tan solo estos partidos, Demócrata y Republicano, los que protagonizan el quehacer político, sino también los diversos gurus dentro de estas formaciones, a veces tan enfrentados entre sí dentro del mismo partido, como pudieran estarlo con su oposición.
Antes de seguir, señalemos que los colores americanos van al revés que los nuestros: los azules son progresistas y los rojos conservadores. Y los “liberales” no tienen nada que ver con la definición europea, sino que son la izquierda de su partido. Lo único que compartimos a ambos lados del Atlántico, es el concepto de izquierda y derecha.
Así, durante un tiempo existieron los “blue dog democrats” (“perros azules demócratas”), quienes, contrariamente a lo que su nombre induce a pensar, no eran más “azules” que sus correligionarios, sino más de centro y dispuestos al compromiso.
Este grupo sigue existiendo, pero tan solo tiene unos pocos miembros e incluso se escindió a principios de año por una cuestión tan improbable como el cambio de nombre: ya no querían llamarse ni perros ni azules, sino “demócratas con sentido común” pero, como tantas veces recuerda el refrán, el sentido común no es común….y ni el nombre se cambió ni el grupo se mantuvo íntegro.
La moderación y el centrismo los hacía interlocutores ideales de los republicanos, algo así como un puente entre ambos partidos. Pero apenas se oye hablar de ellos hoy, porque la moderación es un recuerdo de otras épocas.
En el sector rojo, las cosas no van mucho mejor: los unos acusan a los otros de ser “rinos” (Republican in Name Only, es decir, unos republicanos de mentirijillas) mientras que los rinos lamentan el radicalismo conservador de los otros.
El enfrentamiento ha ido creciendo poco a poco y tiene además unas coordenadas geográficas: en los centros urbanos, cuyos residentes presumen de sus grados académicos y su sofisticación, imperan las ideas progresistas con escasa tolerancia para quienes no comulgan con ellas, pues la única explicación que encuentran para la diferencia de opiniones parece ser la ignorancia de los rivales.
Pero estos desacuerdos siempre han existido y lo nuevo es la virulencia actual que puede achacarse a la rapidez de las comunicaciones y la velocidad con que se transmiten las ideas. También hay quienes piensan que esta corriente empezó a partir de la presidencia de Bill Clinton.
Y no porque él tuviera posiciones radicales, pues como casi todos los demócratas sureños, Clinton era un demócrata de centro. Pero no ganó por una mayoría del electorado, pues llegó a la Casa Blanca con tan solo el 43% de los votos. Si se impuso al entonces presidente republicano, George Bush, no fue por la mayoría obtenida, sino porque el voto republicano se dividió entre el casi 38% de Bush y el 19% de Ross Perot, un candidato en teoría independiente, pero que apelaba a los votantes republicanos.
Entre los demócratas las tendencias radicales se manifestaron durante la presidencia de Barak Obama, el primer presidente negro que tampoco representaba posiciones radicales. Obama era un “negro-blanco”, es decir que no venía de sectores pobres, sino que su madre era blanca y lo mandó a la mejor escuela privada de Hawaii. Pero el componente racial destapó expectativas revanchistas que se fueron extendiendo por todos los sectores progresistas.
La intolerancia se encuentra ahora en todo. Un ejemplo es el incidente en el Condado de Loudoun, en las afueras de Washington, donde un grupo organizado bajo el nombre de “Loudoun Love Warriors” (los guerreros del amor de Loudon), reaccionó con una hostilidad intensa a las quejas de un señor por el fomento de las tendencias homosexuales dentro de la escuela: las huestes “del amor”, seguramente homosexuales, anunciaron que tratarían de que despidieran a ese señor de su puesto de trabajo y que lo mismo ocurriera a cuantos le apoyaban para “arruinar su vida y que nunca más vuelvan a encontrar empleo”.
Y no se trata solo de la política, sino que en todo el país domina la greña y el revanchismo: a los inmigrantes los rechazan los negros pues temen perder ayudas públicas, los académicos no se entienden con los obreros, los homosexuales con los que prefieren al otro sexo, los obreros con los intelectuales, los policías con sectores marginales. Y todo esto se manifiesta a menudo con violencia, con tensiones que llegan a la calle, donde a veces es peligroso simplemente caminar, ante el riesgo de verse atacado por alguien que se venga en un desconocido por alguna ofensa real o imaginada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.