INVITATUL CARE NU PARTICIPĂ Washington, Diana Negre

Șapte aspiranți la președinția SUA, la alegerile de anul viitor, s-au prezentat în fața publicului american într-o dezbatere televizată. Printre ei, însă, nu s-a aflat principalul candidat: fostul președinte, Donald Trump, care, conform sondajelor, e sprijinit de jumătate din alegătorii care votează cu republicanii. Trump a fost a un „invitat de piatră,” care a strălucit tocmai prin… absență.
Cu excepția notabilă a fostului guvernator al statului New Jersey, Chris Christie, singurul candidat care provine dintr-un stat dominat de Partidul Democrat, nimeni nu l-a atacat pe Trump în timpul dezbaterilor. Dar, și în cazul lui Christie, atacul a fost mai degrabă comod decât efectiv, căci, i s-a adresat lui Trump din ecranul televizorului cu cuvintele „știu că te uiți la noi Rățoiule Donald.” Fostul președinte se numește într-adevăr Donald, la fel ca milioane dintre compatrioții săi.
Prin contrast, cel mai tânăr dintre candidați, Vivek Ramaswamy, fiu de imigranți din India, și-a exprimat în mod clar sprijinul și admirația pentru Trump, dar, a arătat că, acum, le revine altor candidați să pună în practică unele din ideile sale.
Cu toate că provine dintr-o familie de imigranți, Ramaswamy nu are nimic în comun cu majoritatea străinilor săraci care sosesc în țara aceasta: familia sa nu a venit ilegal în SUA și nici n-a fost vreodată săracă: părinții lui au o solidă pregătire academică și au putut să-i plătească cursurile la cele mai bune universități, căci averea lor personală se ridică la vreo 500 de milioane de dolari.
Grupul cel mai mare de imigranți din SUA este cel latino-american și, în general, e vorba de o colectivitate săracă aflată ilegal în SUA. Niciunul dintre actualii candidați un provine din acest grup.
Alături de Ramaswamy, s-a aflat fosta ambasadoare SUA la ONU, doamna Haley, și ea cu origini indiene, cu părinți înstăriți care au lucrat în învățământ, până când mama ei a făcut avere de milioane cu o afacere în domeniul modei.
Deocamdată, nu sunt dezbateri în interiorul Partidului Democrat, deoarece încă nu e clar dacă va încerca cineva să i se opună actualului președinte, Joe Biden, care are câte ceva în comun cu Donald Trump: vârsta avansată, și dorința multor alegători din partidele lor ca ei să nu se mai prezinte la viitoarele alegeri.lui
Spre deosebire de Biden, a cărui senilitate este din ce în ce mai evidentă și e motiv pentru tot felul de glume, fostul președinte Trump pare să aibă controlul deplin al facultăților sale mintale, lucru care, totuși, nu e suficient pentru a-i liniști pe cei de la baza partidului său – și nici nu-i va determina pe mulți alegători independenți, și cu atât mai puțin pe numeroși democrați, să treacă în tabăra adversă.
Felul dur de a fi al lui Trump e de ajuns pentru ca mulți americani să nu-l vrea, însă și așa, el este candidatul republican cu cea mai mare intenție de vot: sondajele continuă să-i dea jumătate din voturile partidului său… doar că, cu atât, nu va putea câștiga alegerile.
În felul acesta, SUA vor putea avea, anul viitor, o panoramă electorală neobișnuită, chiar descumpănitoare, deoarece Partidul Democrat are tot felul de probleme, începând cu președintele său și continuând cu vicepreședinta, Kamala Harris: dacă Biden pare să nu-și poată controla facultățile mintale pe deplin, Harris se pare că nu le are deloc. Cei trei ani ai săi ca vicepreședintă au fost un eșec, nu a putut prezenta niciun rezultat al misiunii care i-a fost încredințată, cea a controlului frontierelor, căci avalanșa de imigranți ilegali crește constant, iar caracteristica ce o definește cel mai mult pe Kamala este un râs inexplicabil, pe care îl sloboade în orice circumstanță s-ar afla.
Situația nu e mai bună nici în tabăra republicană, căci Trump, candidatul cel mai popular, continuă să stârnească respingere în rândurile unei mari părți a electoratului și, în plus, are mari probleme cu legea, care ar putea să-i afecteze candidatura.
La fel se întâmplă și în Congres: republicanii au o majoritate doar în camera inferioară, unde nu se acoperă de glorie, în parte, din cauza unor divergențe cu o mică minoritate republicană, care amenință că va paraliza guvernarea, începând din 1 octombrie, deoarece nu vrea să aprobe bugetul, fără unele tăieri din cheltuielile publice.
Și tocmai pentru că este mică majoritatea de care se bucură republicanii, ei nu-și pot permite să piardă din sprijinul popular, riscând să ajungă în opoziție, anul viitor, astfel că democrații, care se înfruntă cu dificultățile inerente uzurii puterii, ar putea să recâștige, totuși, Congresul, păstrându-și majoritatea în Senat, și recuperând controlul asupra Camerei inferioare.
În felul acesta, republicanii ar transforma într-o înfrângere actuala conjunctură politică, care le este favorabilă, deoarece țara s-a săturat de inflație și de degradarea ordinii publice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL CONVIDADO DE PIEDRA Washington, Diana Negre

Siete aspirantes a la presidencia de Estados Unidos en las elecciones del año próximo se presentaron al público norteamericano en un debate televisado, pero, entre ellos, no estaba el principal candidato: el ex presidente, Donald Trump, quien, según las encuestas, tiene el apoyo de la mitad de los votantes republicanos, fue algo así como un convidado de piedra y su brillo fue su ausencia.
Con la notable excepción del ex gobernador de Nueva Jersey, Chris Christie, el único candidato que proviene de un estado gobernado por el Partido Demócrata, nadie atacó a Trump durante el debate. Pero, en el caso de Christie, su ataque resultó más cómodo que efectivo: se dirigió a Trump desde la pantalla, diciéndole “sé que nos estás mirando” y lo atacó de una forma algo ridícula al llamarlo “Pato Donald”, pues, el expresidente efectivamente se llama Donald, al igual que ocurre con millones de sus compatriotas.
En contraste, el más joven de los candidatos, Vivek Ramaswamy, hijo de inmigrantes de la India, expresó claramente su apoyo y admiración por Trump, aunque señaló que corresponde ahora a otros candidatos seguir poniendo en práctica algunas de sus ideas.
A pesar de provenir de una familia inmigrante, Ramaswamy tiene poco en común con la mayoría de los extranjeros pobres que llega a este país: ni su familia llegó ilegalmente a Estados Unidos, ni ha sido nunca pobre: sus dos progenitores tienen una sólida formación académica, le pudieron pagar las mejores universidades y su fortuna personal se estima en 500 millones de dólares.
El mayor grupo inmigrante en Estados Unidos es iberoamericano y, en general, se trata de un colectivo pobre que, en gran parte, está ilegalmente en Estados Unidos. Pero, ninguno de los candidatos provenía de este grupo. Además de Ramaswamy, estaba también la ex embajadora de Estados Unidos ante la ONU, la señora Haley, cuyos orígenes también son indios y tampoco son humildes: Sus padres se dedicaron a la enseñanza, hasta que su madre hizo fortuna con un negocio de modas que le permitió amasar millones.
No hay, de momento, debates en el Partido Demócrata, pues no está claro si nadie tratará de oponerse al actual presidente Joe Biden, quien tiene varias cosas en común con Trump: su avanzada edad y el deseo de muchos votantes de su partido de que no se presente a las próximas elecciones.
A diferencia de Biden, cuya senilidad es más evidente cada día y genera todo tipo de bromas, el ex presidente Trump parece en pleno control, pero, esto no basta para tranquilizar a la base de su partido, ni para atraer a muchos votantes independientes -y mucho menos para que un número importante de demócratas se pasen de bando.
El carácter áspero de Trump es suficiente para que muchos norteamericanos rechacen su personalidad, pero, aún así, es el candidato republicano con mayor intención de voto: las encuestas le siguen dando la mitad del voto de su partido…lo que no es suficiente para ganar las elecciones.
De esta forma, Estados Unidos puede vivir el año próximo un panorama electoral poco frecuente y hasta desconcertante, pues el Partido Demócrata vive todo tipo de problemas, empezando por su presidente y continuando con la vicepresidenta Kamala Harris: si Biden no parece controlar sus facultades plenamente, Harris parece no tenerlas. Sus tres años como vicepresidenta han sido un fracaso, no ha presentado ningún resultado en la misión que se le encargó, que era el control de fronteras, pues la avalancha de indocumentados va en aumento y la característica que más la define es una risa inexplicable que aplica a todas las circunstancias en que se halla.
La situación no es mejor en el terreno republicano, pues Trump, el candidato más popular, sigue provocando el rechazo en una gran parte del electorado y está, además, sumido en problemas jurídicos, que podrían impedir su candidatura.
Lo mismo ocurre en el Congreso: los republicanos tan solo tienen mayoría en la cámara baja, donde no se están cubriendo de gloria, en parte por las divergencias con una pequeña minoría que amenaza con paralizar el gobierno a partir del 1 de octubre, pues, no quiere aprobar el presupuesto sin recortes en el gasto público.
Y precisamente porque es pequeña la mayoría de que gozan los republicanos, no pueden permitirse perder más favor popular y corren el riesgo de volver a la oposición el próximo año, de forma que, los demócratas, que se enfrentan a las dificultades del desgaste del poder y a la personalidad de su candidato presidencial, podrían repetir mandato en el próximo Congreso, tanto manteniendo la mayoría senatorial, como recuperando la Cámara baja.
Los republicanos convertirían, así, en derrota la coyuntura política actual, que les es favorable, pues el país está a disgusto por la inflación y la degradación del orden público.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

IMPERII CARE APUN Washington, Diana Negre

Centrul Los Angeles-ului

Când încă mulți dintre noi mergeau la școală, ni se vorbea despre căderea Imperiului Roman. Pe atunci nu prea înțelegeam, însă, cum a fost posibil ca o putere militară, care cucerise atâtea regiuni ale lumii, care a construit drumuri, a ridicat monumente și a adus sistemul ei de organizare și de guvernare în atât de multe locuri, să cadă în fața unor hoarde prost pregătite și cu o cultură mult inferioară.
Au dispărut și alte imperii, mai înainte și după cel roman, așa cum au fost cel atenian, imperiul otoman, imperiul sovietic, britanic sau cel al Regilor Catolici ai Spaniei. Manualele de istorie oferă diferite explicații în toate aceste cazuri și, în general, rămânem cu versiunea care ne satisface cel mai mult sau ni se pare că este cea mai logică.
Cu toate că nu avem o perspectivă istorică asupra a ceea ce se întâmplă acum, am putea asista la disoluția altui imperiu, cel american, care s-a aflat pe primul loc în lume, de mai mult de un secol, dispunând de cea mai mare bogăție și de realizări tehnice deosebite, pe lângă niște forțe armate superioare tuturor celorlalte din restul lumii.
Deși astfel țara este, teoretic, protejată în fața oricărui risc din afară, e posibil ca hegemonia ei să fie amenințată din interior.
SUA nu se auto-definesc ca imperiu, oricât de mult ar vorbi restul lumii de „imperialism,” atunci când se referă la politica pe care o promovează Washingtonul, dar, puterea americană este asemănătoare cu cea a altor imperii din Istorie, iar poziția SUA în lume este aceea de lider atât în economie, cât și în știință și în forța militară.
Societatea americană pare, totuși, să-și fi pierdut încrederea în ea însăși, precum și simțul identității. Imigrarea, care tot timpul a fost necesară în această țară din momentul în care au debarcat aici primii coloni, este necesară și acum, dar, din păcate, a ajuns să amenințe securitatea și stabilitatea locurilor unde se concentrează, precum și identitatea însăși a societății americane.
Pentru unii-sau poate pentru mulți-această identitate nu prea are valoare, în timp ce, alții cred că o asemenea atitudine poate contribui la distrugerea societății care a transformat țara într-un imperiu. În mai puțin de trei ani, de când e președinte Joe Biden, în SUA, au intrat ilegal, nici mai mult nici mai puțin, decât șase milioane de imigranți, veniți din toată lumea.
De pilă în orașul New York, la fel ca alte locuri care s-au declarat protectoare ale imigrării ilegale, multe hoteluri sunt ticsite de migranți, a căror factură o plătesc contribuabilii locului, o cheltuială la care se adaugă învățământul și îngrijirile medicale, gratuite pentru noii veniți, foarte scumpe, însă, pentru cetățeanul american.
Dar, poate mai mult decât influența persoanelor care vorbesc o altă limbă și gândesc în alte structuri, pericolul ca SUA să nu-și poată păstra identitatea și primul loc în lume se află în însăși societatea americană, care-și apreciază din ce în ce mai puțin istoria și instituțiile, până într-atât, încât, mulți dintre cei care o defăimează sunt chiar legiuitorii ei sau membrii diferitelor administrații, federale sau statale.
Există și un regres economic: țara continuă să fie cea mai bogată din lume, dar industriile, cum e cea a automobilului sau informatica, rămân mult în urmă, în timp ce nivelul educației este foarte înapoiat față de restul lumii industrializate.
Orașele sale emblematice suferă o evidentă decadență: San Francisco, perla de pe coasta Pacificului, are străzile năpădite de personaje care trăiesc în corturi de campanie și își fac necesitățile în public, în timp ce, din New York pleacă lumea din cauza decadenței orașului.
Pentru moment, universitățile sale de elită sunt un magnet recunoscut pe plan internațional, însă prestigiul lor poate fi afectat de noile curente care deviază interesul studenților spre chestiuni morale sau sociale, departe de disciplinele tradiționale. Se pune întrebarea ce familii vor hotărî să cheltuiască sute de mii de dolari, pentru ca odraslele lor să se dedice explorării tensiunilor rasiale și sexuale ale societății americane… și să aducă excentricitățile ei în țările lor de origine.
Marea speranță pentru continuarea hegemoniei americane se află, poate, în capacitatea americanilor de a-și sparge tiparele: țara a avut, în relativ scurta sa istorie, crize financiare importante, care au afectat nemilos mari sectoare ale populației, și care au ajuns să deschidă noi ere.
Poate va avea loc o nouă criză, ca cea care a zguduit țara acum un secol, în 1929. De data aceasta poate daunele nu se vor limita numai la întinsul ei teritoriu dintre cele două oceane, ci va lovi toată acea lume care, datorită structurilor ei economice, e numită „occidentală” și care formează mari alianțe, cu diferite sigle, conduse toate de SUA.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IMPERIOS QUE SE MUEREN Washington, Diana Negre

Mathey College, Princeton University

Cuando muchos de nosotros aún íbamos a la escuela, nos tocó estudiar la caída del Imperio Romano, sin que nos quedara muy claro cómo podía ser que la potencia militar que había conquistado tantas partes del mundo, construído carreteras, monumentos y llevado su sistema organizativo y de gobierno a tantos lugares, pudiera caer ante unas hordas mal preparadas y con una cultura muy inferior.
Otros imperios desparecieron también , antes y después, como el ateniense, el otomano, el soviético, el británico o el que nos cae mucho más cerca, el de Su Majestad Católica de las Españas. Los libros de historia dan diversas explicaciones en todos estos casos y en general nos quedamos con la versión que más nos satisface, o más lógica nos parece.
Ahora, aunque es imposible tener una perspectiva histórica del acontecer presente, podríamos estar ante la disolución de otro imperio, el norteamericano que ha estado al frente del mundo desde hace poco más de un siglo y que tiene ahora la mayor riqueza y adelantos técnicos, además de unas fuerzas armadas superiores a la totalidad del mundo restante.
En estas circunstancias, el país está teóricamente protegido de cualquier riesgo extranjero, pero, tal vez, el peligro para su hegemonía no está fuera, sino dentro de su propia sociedad.
Estados Unidos no se define a sí mismo como un imperio, por mucho que el resto del mudo hable a menudo del “imperialismo”, al referirse a la política dirigida desde Washington, pero su poder es semejante al de otros imperios de la Historia y su posición en el mundo lidera tanto en el terreno económico, como en el científico y militar.
Pero, la sociedad norteamericana parece haber perdido la confianza en sí misma y su sentido de identidad. La inmigración, que siempre ha sido necesaria en este país desde que desembarcaron los primeros colonos, sigue siéndolo también hoy, pero llega con tanta intensidad que amenaza la seguridad y estabilidad de los lugares en que se concentra, además de la identidad de la sociedad norteamericana.
Para algunos-o quizá muchos-esta identidad tiene poco valor, pero otros creen que semejante actitud puede ayudar a destruir la sociedad que convirtió al país en imperio. Desde que Joe Biden es presidente, han entrado ilegalmente en Estados Unidos nada menos que seis millones largos de inmigrantes de todas partes del mundo, en menos de tres años.
En la ciudad de Nueva York, por ejemplo, igual que en otras áreas que se han declarado protectoras de la inmigración ilegal, muchos hoteles están a tope con los inmigrantes, cuya factura pagan los contribuyentes del lugar, un gasto al que se añaden la enseñanza y los cuidados médicos, gratuitos para estos recién llegado, pero muy caros para el ciudadano norteamericano.
Pero,quizá más que el influjo de personas que hablan otra lengua y piensan en otras estructuras,el peligro para que Estados Unidos mantenga su identidad y liderazgo está en la sociedad norteamericana, que aprecia cada vez menos su historia e instituciones, hasta el punto de que muchos de sus detractores son legisladores o miembros de las diversas administraciones, ya sea federal o estatal.
También hay un retroceso económico:el país sigue siendo el más rico del mundo,pero industrias como el automóvil o la informática se van quedando a la zaga,mientras que el nivel de educación está muy por detrás de casi todo el resto del mundo industrializado.
Y sus ciudades emblemáticas sufren una decadencia evidente: San Francisco, la joya de la costa pacífica, luce en sus calles a personajes que viven en tiendas de campaña y defecan en público, mientras que Nueva York está viviendo un éxodo ante la decadencia de la ciudad.
De momento, sus universidades de élite son un imán reconocido internacionalmente, pero su prestigio puede quedar desdorado ante las nuevas corrientes que desvían el interés de los estudiantes hacia cuestiones de tipo moral y social, lejos de las asignaturas tradicionales. Cabe preguntarse qué familias decidirán gastar cientos de miles de dólares para que sus retoños se dediquen a explorar las tensiones raciales y sexuales de la sociedad norteamericana…e importen sus excentricidades a sus respectivos países de origen.
La gran esperanza para la continuidad de la hegemonía norteamericana tal vez esté en la capacidad de romper con sus moldes: el país ha tenido,en su relativamente breve historia, crisis financieras importantes, que afectaron despiadadamente a grandes sectores de su población, hasta abrir una nueva era.
Y tal vez repitan su historia con una nueva crisis, como la que sacudió al país hace casi un siglo en 1929. Pero esta vez, el daño no se limitaría a su vasto territorio entre dos océanos, sino que afectaría por lo menos a todo el mundo, que, por sus estructuras económicas, llamamos “occidental” y que forma parte de amplias alianzas bajo diversas siglas, lideradas todas por Estados Unidos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cutea sau piatra răbdării

A fost odată ca niciodată o fată de crai și fata le era tare dragă părinților. N-o lăsau singurică niciodată și o păzeau ca pe lumina ochilor. Copila se scula în fiece zi, dis-de-dimineață și, după ce mai întâi slujnicele o găteau și o slujeau cu tot ce trebuie, se așeza pe verandă cu lucru-i în poală și broda. Și tot așa ani de-a rândul până ce fata crescu și se făcu mare. Într-o bună zi, cum broda ea așa, trecu pe acolo un vultur. Vulturul se lăsă ușor pe lângă ea și-i grăi astfel: Coși tu coși și-mpungi cu acul, dar să știi că ți-e sortit să te măriți cu un mort. Spaimă mare o cuprinse pe fată, dar nu zise nimic. A doua zi, veni vulturul din nou și-i grăi cu glas omenesc la fel ca prima oară, iar fata ar fi vrut, dar nu știa cui să spună ce auzise de la pasăre. Se gândi ea ce se gândi și hotărî să-i spună maică-si. Copila mea, îi zise maică-sa după ce o ascultă, dacă ți-o mai zice și a treia oară la fel, să-i zici și tu: ia-mă și du-mă acolo unde se află bărbatul meu cel mort. Zis și făcut. A doua zi, când trecu vulturul și-i grăi ce-i grăise în primele două dăți, fata-i răspunse ce-o învățase mamă-sa. Coborî acesta lângă ea, își desfăcu aripile-i mari și copila i se urcă pe spinare. Acolo unde merseră, departe-departe, ajunseră într-un loc pustiu, un codru des, și-n adâncul codrului se zărea o casă. Vulturul o lăsă jos binișor și-și luă zborul. Biata fată păli când se văzu singură-singurică în pustietatea aceea, dar își zise: cum mi-o fi soarta. Stătu ce stătu pe gânduri și porni la drum spre casa aceea necunoscută. Merse ce merse zi de vară până-n seară, ajunse pe la amurg și intră. Și, ce să vadă ? De prima ușă atârnau 40 de chei. Mută de uimire, luă cheile și începu să descuie, una câte una, toate camerele. Și ce-i văzură ochii? Minuni și lucruri nemaivăzute, bucate alese, veșminte și podoabe împărătești, toate așezate în cea mai bună rânduială. Covoare scumpe așternute în toate camerele, mobile, găteli, odoare, bogății și scumpeturi cum numai la curțile împărătești și la casele cele mari poți afla. Toate, negrăit de frumoase. Deschide fata și ultima odaie și ce să vadă, biata de ea, pierită de spaimă? Un bărbat frumos mort, întins și cu mâinile legate, ținând într-însele o hârtie. Oh, făcu ea și luă foaia de hârtie și citi: Cine mă va păzi 40 de zile, 40 de ore, 40 de minute, de va fi femeie bătrână, maica mea o voi face, de fi-va bărbat, frate mi-l voi face și de va fi fată tânără, soțioară-mi va fi. Dar, să nu adoarmă nici o clipită măcar. Așa și făcu fata noastră. L-a păzit pe bărbatul acela 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute. Dar, când mai avea doar puțin până se-mplinea veghea, auzi niște țigănci strigând pe sub ferestre: Roabe, roabe frumoase avem de vânzare ! Să nu cumpăr și eu una ? – se gândi copila. Și aruncă o frânghie groasă pe fereastră, urcă o țigăncușă și o plăti, iar celelalte se duseră-n drumul lor. Dar, cum era nedormită, săraca de ea, îi zise roabei: Fetițo, slujnicuța mea, lasă-mă să stau nițel cu capul în poala ta și tu să mă cauți în păr și să dorm puțintel, că de multă vreme n-am mai pus geană pe geană. Nici nu-și sfârși bine vorba, că și căzu într-un somn adânc. Tocmai atunci se trezi și feciorul de împărat, căci îi venise vremea. El o văzu pe roabă și-i spuse: Tu ești, doamna mea, cea care m-a vegheat atâta timp ? Da – îi răspunse ea. Dar fata asta frumoasă care doarme lângă tine, cine e ? – mai întrebă el. A, e fata care păzește gâștele. Și ticăloasa de țigancă poruncește s-o ducă pe stăpână-sa la gâște, iar ea se face împărăteasă. Și așa trecea timpul: roaba țigancă nu mai putea de bucurie că era împărăteasă, iar fata de crai, biata de ea, tot plângea și plângea, că și pomii se uscau de durerea ei. Odată, se iscă un război și tânărul împărat trebui să plece. Înainte de a pleca, însă, își întrebă toți supușii din palat ce daruri ar dori să le aducă de se va întoarce biruitor. Merse și la fata care vedea de gâște și o întrebă: Tu, doamna mea, ce-ai vrea să-ți aduc ? Eu, stăpâne și împărate, răspunse ea, aș vrea să-mi aduci un cuțit de înjunghiat, un laț de spânzurat și o cute (piatră de ascuțit) sau piatră a răbdării și, să știi, de-o fi să uiți, corabia nu ți se va urni când te-oi întoarce. Merse așadar tânărul împărat la război, se bătu cu dușmanul, birui și cumpără darurile promise. Se urcă în corabie cu gândul să se întoarcă la palatul său. Numai că uită de darul cerut de fata de crai, ajunsă să pască gâștele. Se urcă, așadar, în corabie, dar corabia nici gând să se urnească din loc. Pentru numele lui Dumnezeu, zise căpitanul, nu cumva vreunul din domniile voastre o fi promis ceva și și-a uitat de cuvânt ? Nu cumva tu, mărite împărate, vei fi uitat ceva ce trebuia să faci neapărat și nu-ți e iertat să plecăm ? Abia atunci își aminti împăratul de lucrurile pe care i le ceruse fata și i se destăinui căpitanului. Așa, zise acesta, atunci să le iei, mărite împărate și după ce i le vei fi dat fetei, să te pitești și să vezi ce va face cu ele, pentru că la mijloc, văd bine, trebuie să fie o taină. Zis și făcut, împăratul cumpără cele trei lucruri: cuțitul de înjunghiat, lațul de spânzurat și cutea sau piatra răbdării și se întoarse acasă, la palat, unde-l așteptau ai lui care-l întâmpinară cu cântări, mese-ntinse și bucurie mare. Împărăteasa se tot fălea cu coroana-i și dădea porunci tuturor. Toți își primiră darurile și vine și biata gâscăreasă să le primească pe ale ei. Îi mulțumi împăratului și, seara, când rămase singură, plângând, își zicea: Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute a răbdării ! Nu-s eu fata de crai, singură la părinți, care, atunci când brodam, am văzut vulturul că vine și-mi zice: Ce tot coși și împungi cu acul, că o să te măriți cu un mort ? Și, pe dată, se ridică cuțitul de înjunghiat gata s-o înjunghie și s-o facă bucăți. Stai, îi zise ea, pentru că mai am și altele să-ți spun. Hai, și tu, cute a răbdării – și pe dată cuțitul se așeză la locul lui. Nu eu sunt aceea care a șezut 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute la căpătâiul acestui mort ? Scoală, lațule de spânzurat, scoală și tu, cute a răbdării ! Nu sunt eu aceea care am cumpărat o roabă tânără ca să-mi țină tovărășie și ea i-a spus împăratului minciuni? Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute… Împăratul o auzi, dar n-o crezu. Se ținu, totuși, s-o urmărească pe ascuns, s-o audă ce va mai spune. Până într-o zi când se hotărî să cheme la ospăț tot norodul și pe vecinii săi împărați. Porunci s-o gătească și pe fata de la gâște și s-o pună și pe ea la masă dimpreună cu ceilalți. Printre oaspeții împăratului se afla și tatăl ei care, de cum o văzu, o cunoscu că e fiică-sa. Îl cunoscu și fata și alergă la tătâne-său cu lacrimi în ochi și-i căzu la piept. Atunci, împăratul, care se convinsese că fata spunea adevărul, îi rugă pe toți mesenii să-și spună, fiecare-n parte, povestea. O întrebă și pe țigancă: Tu ce spui, mărită Doamnă, ce se cuvine să pățească acela care-l desparte pe soț de soție ? Și aceea-i răspunde: Să fie înjunghiat, tăiat în bucăți și dat câinilor să-l mănânce. A, bravo, îi zise împăratul, vino să-ți facem și ție acum precum ai spus, putoare ce ești. Zis și făcut. Au luat-o slugile, au înjunghiat-o, au tăiat-o bucăți-bucățele și au aruncat-o la câini. Și au trăit ei bine – împăratul și împărăteasa – și noi și mai bine. Noapte bună, boieri dumneavoastră, om merge și noi acasă pentru că afară începu a ninge.

Η πέτρα της υπομονής

Μια φορά κι έναν καιρό ήτανε μια αρχοντοπούλα κι οι γονείς της την αγάπαγαν πολύ. Δεν την άφηναν ποτέ μοναχή. Τη φύλαγαν σαν τα μάτια τους. Κάθε πρωί σηκωνότανε κι αφού την υπηρετούσανε πρώτα οι υπηρέτριες, καθότανε στο μπαλκόνι με το κέντημά της και κένταγε. Αυτό γινόταν για πολλά χρόνια, ώσπου η κοπέλα άρχισε και μεγάλωνε. Μια μέρα από τις πολλές, εκεί που κένταγε, πέρασε ένας αετός, χαμήλωσε και της λέει: «Τι κεντάς και ξομπλιάζεις που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Η κοπέλα βέβαια κατατρόμαξε ακούγοντας αυτά τα λόγια. Την άλλη μέρα, πάλι τα ίδια ο αετός. Κι η κοπέλα δεν ήξερε τίνος να το πει. Αποφάσισε τέλος να το πει στη μάνα της. «Παιδάκι μου,» της λέει η μάνα της, «άμα σ’ το ξαναπεί να του πεις: πάρε με και σύρε με εκεί που είναι ο πεθαμένος άντρας μου.» Έτσι λοιπόν και έγινε. Την άλλη μέρα, σαν πέρασε ο αετός και της είπε πάλι τα ίδια, του απάντησε η κοπέλα ό,τι της είχε πει η μάνα της. Χαμηλώνει λοιπόν ο αετός, ανοίγει τα μεγάλα φτερά του, και κάθεται η κοπέλα πάνω του. Κι εκεί που πάνε, πάνε μακριά, φτάνουν κάποτε σε μια ερημιά που βαθιά στο δάσος φαινόταν ένα σπίτι. Την κατέβασε ο αετός και την άφησε. Η κακομοίρα η κοπέλα βέβαια σκιαζόταν, αλλά, «έτσι μου έχει η μοίρα μου,» σκέφτηκε και προχώρησε για το άγνωστο σπίτι. Αφού περπάταγε όλη την ημέρα, το βράδυ φτάνει και μπαίνει στο σπίτι. Άμα μπήκε όμως τα ’χασε. Στην πρώτη πόρτα ήτανε κρεμασμένα σαράντα κλειδιά. Τα παίρνει κι άρχισε να ανοίγει μια – μια κάμαρη και τι να δουν τα μάτια της: πράματα και θάματα, φαγητά, αρχοντιές, όλα εντάξει. Χαλιά πανάκριβα στρωμένα σ’ όλες τις κάμαρες, λούσα, μεγαλεία… όλα πολύ όμορφα. Ανοίγει όμως και την τελευταία κάμαρη και τι να δει η μαύρη! Έναν ωραίο άντρα πεθαμένο, ξαπλωμένο με δεμένα χέρια και να κρατάει ένα χαρτί. «Α!» παίρνει και το διαβάζει: «Όποιος με φυλάξει σαράντα μέρες, σαράντα ώρες, σαράντα λεπτά, αν είναι γριά θα την κάνω μάνα μου, αν είναι άντρας θα τον κάνω αδερφό μου, κι αν είναι κοπέλα, γυναίκα μου. Να μην κοιμηθεί ούτε στιγμή όμως.» Έτσι κι έκανε λοιπόν η κοπέλα. Τον φύλαξε σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά. Μια ώρα όμως πριν τελειώσει το στοίχημα, ακούει κάτι γύφτισσες από κάτω να φωνάζουν: «Σκλάβες, καλές σκλάβες πουλάμε!» «Δεν παίρνω μία;» συλλογίστηκε. Ρίχνει μια τριχιά, την ανεβάζει, την πληρώνει και φεύγουν οι άλλες. Έτσι όπως ήταν νυσταγμένη η κακομοίρα, «σκλαβοπούλα μου,» της λέει, «να πέσω λίγο στα γόνατά σου κι εσύ να με ψειρίσεις, ν’ αποκοιμηθώ λιγάκι, που ’χω τόσον καιρό να κοιμηθώ.» Δεν πρόλαβε να γείρει κι αποκοιμήθηκε στο λεπτό. Ξυπνάει τότε το βασιλόπουλο, γιατί ήταν η ώρα του: «Εσύ είσαι κυρά μου που με φύλαξες τόσον καιρό;» «Ναι,» του απαντάει εκείνη. «Κι αυτή η όμορφη κοπέλα που κοιμάται, ποια είναι;» «Αυτήν την έχω να φυλάει τις χήνες.» Κι η κακούργα η γύφτισσα διατάζει να κατεβάσουν την κοπέλα στις χήνες κι αυτή γίνεται βασίλισσα. Έτσι πέρναγε ο καιρός, η γύφτισσα χαιρόταν κι η καημένη η κοπέλα έκλαιγε και τα δέντρα μάραινε. Κάποτε κηρύχτηκε λοιπόν ένας πόλεμος κι έπρεπε να πάει κι ο βασιλιάς. Προτού φύγει, ρωτάει όλους στο παλάτι τι θέλουν να τους φέρει δώρο άμα θα γύριζε νικητής. Πάει και στην κοπέλα: «Εσύ, κυρά μου, τι θέλεις να σου φέρω;» «Εγώ, αφέντη βασιλιά μου, θέλω να μου φέρεις ένα μαχαίρι της σφαγής, ένα σχοινί του πνιγμού κι ένα ακόνι της υπομονής κι άμα τα λησμονήσεις, να μην ξεκινάει το καράβι που θα μπεις να έρθεις.» Πήγε λοιπόν ο βασιλιάς, πολέμησε, νίκησε, πήρε τις παραγγελίες όλων των άλλων και ξεκίνησε να γυρίσει πίσω στο παλάτι του. Μα της κοπέλας το δώρο το ξέχασε. Μπήκε λοιπόν στο καράβι, μα το καράβι πού να κουνηθεί από τον τόπο του. «Για όνομα του Θεού,» λέει ο καπετάνιος, «μήπως έχει κανένας σας κανένα τάμα; Εσύ, αφέντη βασιλιά, μήπως ξέχασες κανένα σπουδαίο;» Και τότε ο βασιλιάς θυμήθηκε την παραγγελία που είχε κάνει και την εκμυστηρεύτηκε στον καπετάνιο. «Α!», είπε ο καπετάνιος, «να τα πάρεις κι άμα τα πας, να κρυφτείς και να δεις τι θα γίνει, γιατί κάτι μυστήριο κρύβεται αυτού πέρα.» Πράγματι, τ’ αγόρασε ο βασιλιάς και γυρνώντας στο παλάτι τον περίμεναν μουσική κι υποδοχές μεγάλες. Η βασίλισσα με το στέμμα καμάρωνε κι έδινε παντού διαταγές. Πήραν όλοι τα δώρα τους, παίρνει κι η καημένη η χηνάρισσα τα δικά της. Ευχαρίστησε τον βασιλιά και το βράδυ κλαίγοντας μονάχη της έλεγε: «Σήκω, μαχαίρι της σφαγής κι ακόνι της υπομονής! Δεν είμ’ εγώ η αρχοντοπούλα η μοναχοκόρη, που κένταγα και πέρναγε ο αετός και μου ’λεγε, τι κεντάς και τι ξομπλιάζεις, που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Κι αμέσως σηκωνότανε το μαχαίρι της σφαγής, έτοιμο να τη σφάξει: «Αλλά στάσου,» του ’λεγε, «γιατί έχω κι άλλα να σου πω. Έλα, ακόνι της υπομονής,» κι αμέσως το μαχαίρι πήγαινε στη θέση του. «Δεν είμ’ εγώ που ’κατσα σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά πάνω από τον πεθαμένο; Σήκω, σχοινί του πνιγμού, σήκω, ακόνι της υπομονής! Δεν είμαι εγώ που αγόρασα τη σκλαβοπούλα για συντροφιά κι αυτή είπε στον βασιλιά το ψέμα; Σήκω, μαχαίρι της σφαγής και πέτρα της υπομονής…» Ο βασιλιάς την άκουγε χωρίς να την πιστεύει. Δεν ξέχναγε όμως και να παραφυλάει για ν’ ακούσει να το λέει. Ώσπου μια μέρα, θέλησε να καλέσει σε τραπέζι όλον τον λαό και τους γειτονικούς βασιλιάδες. Διέταξε να περιποιηθούν και τη χηνάρισσα και να την ανεβάσουν κι αυτή στο τραπέζι. Ανάμεσα λοιπόν στους καλεσμένους, ήταν ο πατέρας της, όπου μόλις την είδε, τη γνώρισε. Τον γνώρισε κι εκείνη κι έτρεξε αμέσως με δάκρυα στην αγκαλιά του. Τότε λοιπόν ο βασιλιάς, που πείστηκε πια για την κοπέλα πως έλεγε την αλήθεια, έβαλε όλους τους καλεσμένους να πουν ο καθένας ξέχωρα την ιστορία του. Ρώτησε λοιπόν ο βασιλιάς τη γύφτισσα: «Εσύ τι λες, Μεγαλειότατη, όποιος χωρίζει αντρόγυνα, τι πρέπει να παθαίνει;» Κι αυτή του απαντάει: «Να σφάζεται, να κομματιάζεται, και να τον τρώνε τα σκυλιά.» «Α! μπράβο», της λέει ο βασιλιάς, «έλα τώρα να σε κάνουμε κι εσένα έτσι, παλιογυναίκα.» Έτσι κι έγινε. Την πήρανε, τη σφάξανε, την κάμανε κομματάκια και την πετάξανε στα σκυλιά. Κι έζησαν αυτοί καλά — ο βασιλιάς με τη βασιλοπούλα-κι εμείς καλύτερα. Καληνύχτα τώρα της αφεντιάς σας, γιατί έξω χιονίζει.

***

The Routledge Modern Greek Reader: Greek Folktales for Learning Modern Greek, Maria Kaliambou.

***

Iată și varianta, probabil originală, persană:

Traducere: Viorel Bageac, Cele mai frumoase bsme persane, Polirom, 2011

***

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ceea ce crește se va micșora Washington, Diana Negre

Un proverb american spune: tot ce crește va scădea și se pare că, în mod excepțional, proverbul se aplică salariilor, după ce, acestea n-au mai fost reduse, în SUA, de mult timp.
Primul care a luat această măsură este cel mai mare patron din SUA, care deține întreprinderea Walmart, unde lucrează 2 milioane 310 mii de angajați în supermarchet-uri gigante și sisteme de vânzări prin poștă, și se pare că și alte mari întreprinderi îi vor urma exemplul.
La Walmart, salariile au urcat la 14$ pe oră, o creștere de 2$, față de ceea ce se plătea înainte de pandemie, însă, acum, întreprinderea a anunțat că „unii” dintre noii săi angajați vor primi doar „minimul” obligatoriu, adică 7.25$, ca acum 7 ani. Este improbabil ca această sumă să fie aplicată într-adevăr, ci mai degrabă cei 12 dolari anteriori.
În toată țara, remunerațiile, mai ales cele ale angajaților cu lefuri mici au crescut odată cu pandemia. Această creștere se datorează legii cereri și ofertei de pe piață, iar schimbarea de acum reflectă tocmai contrariul: adică faptul că, după trei ani de lipsă de personal, în prezent, tot mai multă lume vrea să lucreze din nou.
Parțial, aceasta se datorează dispariției subvențiilor. Mulți lucrători nu mai erau interesați să meargă la întreprinderile lor, deoarece, fără să iasă din casă, încasau aceeași sumă – poate chiar mai mult – datorită compensațiilor din pandemie.
Mulți economiști opinează că nivelul plăților a fost excesiv la începutul pandemiei și s-a menținut pe o linie prea înaltă vreme îndelungată, dar acum, nu mai există nicio rațiune pentru a-l păstra în continuare. Ei cred că acele creșteri salariale au fost una din cauzele inflației actuale.
Adevărul este că, în SUA, la fel ca în multe alte țări, pandemia a schimbat modul de a munci: mulți angajați nu vor să se reîntoarcă la birourile lor, preferând comoditatea de a munci de acasă, ceea ce unor întreprinderi le convine, deoarece nu mai plătesc chirie pentru mari localuri unde să lucreze angajații lor.
Însă, după trei ani de „telemuncă”, o serie de studii au demonstrat că principalul avantaj pentru lucrătorul de la distanță este comoditatea de a nu mai călători, dar lipsa de contact cu ceilalți colegi și de interacțiune cu șefii au un efect negativ asupra promovărilor și arată clar că mărirea salariilor și promovarea pe poziții mai înalte sunt doar pentru cei care se prezintă constant la locurile lor de muncă.
Chiar și așa, unele schimbări vor fi permanente, parțial deoarece multe întreprinderi se bucură de economisirea pe care o obțin cu mai puțin personal în birourile lor, iar acest lucru a provocat o criză în sectorul imobiliar care găzduia întreprinderi. Acum se va extinde, deoarece se va continua munca de acasă. Este o practică benefică pentru toți: întreprinzătorii economisesc spațiul de birouri, iar angajații evită călătoriile spre locul de muncă, mai multe zile pe săptămână.
Este un beneficiu special în SUA care cu greu s-ar repeta în Europa, unde distanțele sunt mult mai mici. A merge la muncă în orașele americane poate dura uneori mai multe ore, pe lângă consumul de benzină, căci din cauza mici densități a populației, este imposibil să se asigure transportul public peste tot, chiar și în zonele din apropierea marilor orașe.
Acum, când inflația a devenit una dintre marile probleme, se aplică o măsură care se ia foarte rar: salariile se pot micșora, nu numai pentru că angajații caută locuri de muncă plătite mai puțin, ci deoarece proprii lor patroni pot să reducă lefurile. În Europa, acest lucru se aplică indirect, și anume, prin șomajul care obligă ca angajații să accepte noi slujbe mai puțin plătite, însă rezultatu final este același.
Acest fenomen puțin obișnuit ar putea stârni proteste și greve, improbabil la scală mare, din cauza nivelului scăzut de participare la mișcarea sindicală. Măsura ar fi mai tolerată, dacă, alături de salarii, scad și prețurile, ceea ce nu ar fi exclus într-o economie atât de competitivă cum este cea americană, unde întreprinzătorii ar putea să se lanseze în adevărate războaie de ieftiniri, benefice consumatorilor.
Și, cu această ocazie, ar câștiga și candidații actualului guvern în alegerile de anul viitor: o majoritate clară a americanilor e nemulțumită de gestiunea economică actuală, deoarece buzunarele se golesc rapid, însă această majoritate ar putea să-și schimbe opinia, în lungul an care mai rămâne până la viitoarele alegeri, dacă cheltuielile se moderează și salariul, chiar și ușor micșorat, îi ajunge pentru un trai îndestulat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Lo que sube ha de bajar Washington, Diana Negre

Según un refrán norteamericano, “todo lo que sube ha de bajar” y parece que, de forma excepcional, también se aplica ahora a los sueldos, por mucho que tradicionalmente los recortes salariales prácticamente no han existido en mucho tiempo.
Parece que no se trata de un caso aislado, porque el primero en tomar la medida es el mayor patrono del país, la empresa Walmart, que tiene 2.31 millones de empleados en sus supermercados gigantes y sistema de ventas por correos y parece que otras grandes empresas van a seguir su modelo.
Los salarios habían subido en Walmart a 14$ por hora, un incremento de 2$, a lo que se pagaba antes de la pandemia, pero ahora la empresa ha anunciado que “algunos” de sus nuevos empleados recibirán tan solo “el mínimo” obligatorio, que está en 7.25$ desde hace cuatro años. Es improbable que esta cantidad sea la que realmente se aplique, sino más bien los 12$ anteriores.
En todo el país las remuneraciones, especialmente a los empleados con menores sueldos, han subido desde la pandemia. Se debe a la ley del mercado de oferta y demanda y el cambio de ahora refleja justamente lo contrario: que, después de tres años de escasez de personal, hay cada vez más gente dispuesta a trabajar.
Esto se debe en parte a la desaparición de las subvenciones. Muchos trabajadores tenían poco interés en acudir a su empresa, toda vez que sin moverse de su casa cobraban lo mismo -o incluso más- en compensaciones por la pandemia.
Según muchos economistas, el nivel de pago fue excesivo al comienzo de la pandemia, se mantuvo también a niveles demasiado altos por un tiempo innecesario y no tienen ya ningún motivo para existir ahora. Creen que estos aumentos fueron una de las causas de la inflación actual.
Lo cierto es que, en Estados Unidos como en muchos otros países, la pandemia cambió el panorama laboral: muchos trabajadores no quieren volver a las oficinas y prefieren la comodidad de trabajar desde su casa, algo que algunas empresas celebran por lo que ahorran en alquiler de grandes locales para albergar a sus empleados.
Pero después de tres años de “teletrabajo”, una serie de estudios han demostrado que la principal ventaja para el trabajador a distancia es la comodidad de no hacer el viaje, pero la falta de contacto con otros colegas y la interacción con sus jefes tienen un efecto negativo en las promociones y va quedando claro que las subidas de sueldo y posición van antes a quienes comparecen en su puesto de trabajo.
Aún así, hay cambios seguramente permanentes, en parte porque muchas empresas se alegran del ahorro que les presupone tener menos personal en sus oficinas, lo que ha provocado ya una crisis en el sector inmobiliario dedicado a las empresas. Ahora se va extendiendo, trabajan el resto desde su casa. Una práctica ha de ser beneficiosa para todos: los empresarios ahorran en espacio de oficinas y los empleados se evitan el desplazamiento varios días a la semana.
Este es un beneficio especial en EEUU que difícilmente se replica en Europa, donde las distancias son mucho menores. Acudir al trabajo en las ciudades norteamericanas puede llevar a veces varias horas diarias, aparte del consumo de gasolina, pues a causa de la escasa densidad de población, es imposible garantizar transporte público a todas partes, incluso en áreas relativamente próximas a grandes ciudades.
Ahora, cuando la inflación constituye uno de los mayores problemas, se pone en práctica algo que raramente ocurre: los sueldos pueden bajar y no solamente porque los empleados buscan trabajo en lugares que pagan menos, sino porque sus propios patronos pueden reducir los sueldos. En Europa esto solo se aplica indirectamente, es decir, a través del paro que obliga a aceptar nuevos empleos peor remunerados, pero el resultado final es el mismo.
Este fenómeno poco habitual podría generar protestas y huelgas, improbables a gran escala ante el bajo nivel de participantes en sindicatos. Sobre todo, la medida será más tolerada si, junto con los salarios, bajan los precios, algo que no se puede descartar en una economía tan competitiva como la norteamericana, donde los empresarios podrían lanzarse a guerras de rebajas que beneficiarían al consumidor.
Y, de paso, también ganarían los candidatos del actual gobierno en las elecciones del año próximo: una clara mayoría de norteamericanos está descontenta con la gestión económica actual, porque los bolsillos se les vacían muy pronto, pero podría cambiar de opinión, en el año largo que falta hasta los próximos comicios, si sus gastos se moderan y el sueldo, incluso con pequeñas reducciones, les alcanza para más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Aceeași comedie cu alți actori Washington, Diana Negre

După mai mult de jumătate de secol de Război Rece, schimbări pe harta Europei, apariția unei noi supraputeri și declinul alteia, lumea continuă cu șabloanele secolului trecut, ca o comedie care continuă situația de dinainte, cu toate că actorii s-au schimbat.
De fapt, s-a schimbat numai unul dintre cei doi actori, căci înfruntarea globală care are loc în lume de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial continuă să aibă numai doi protagoniști, cu toate că acum nu mai sunt aceeași: în partea occidentală, care se consideră ca fiind campioană a democrației, protagonist continuă să fie SUA. În cea orientală, pe care occidentalii o califică drept autoritară, China a ajuns să ocupe locul defunctei Uniuni Sovietice.
Este un loc pe care tare ar vrea să-l mai ocupe Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, dispărută acum mai mult de 30 de ani, însă, odată cu prăbușirea regimului sovietic, s-au risipit și aspirațiile imperiale ale rușilor: Moscova a preluat mantia și moștenirea sovietică, s-a declarat pe sine ca fiind noua versiune a ceea ce cândva președintele american Ronald Reagan a afirmat că era „imperiul răului”, însă, nu și-a putut menține hegemonia.
Timp de niște ani -puțini-, Washingtonul părea să se consolideze ca unică capitală din lume, cu un imperiu fără rivali, controlat din capitala SUA. Însă, această lume unipolară a durat puțin și, în același spectru al URSS-ului de odinioară, a apărut gigantul chinez, dornic să ocupe, din nou, locul pe care îl avea în lume, înainte de decadența sa de acum mai mult de trei secole.
Și, parțial a reușit, grație populației sale numeroase -tot al patrulea locuitor al planetei era un chinez, acum treizeci de ani-, și transformării politice a țării, care a hotărât să urce în vehicolul comerțului și al accesului liber la piețele internaționale. Ajutoarele occidentale le-au sporit și mai mult oportunitățile de acces internațional.
Acest lucru se întâmpla după sfârșitul Războiului Rece, câștigat în mod hotărâtor de SUA și aliații lor din Europa și Asia, cu speranța iluzorie că, în fața lumii, se va deschide un proces -nemaivăzut- de pace și armonie generală.
Dar, și această iluzie s-a izbit de realitate, iar lumea, cel puțin cea văzută din SUA, s-a îndreptat spre o nouă versiune a Războiului Rece, în care, principalul adversar din tabăra opusă nu mai este Rusia, ci China.
Beijing-ul are altă filosofie și mod de a acționa decât Moscova. În loc să se prezinte în lume ca o supraputere, așa cum a făcut Moscova cândva, își vinde o imagine de țară idealistă în mișcarea celor „ne-aliniați”, și se prezintă ca „BRICS”, un amalgam de țări care afirmă că se țin în afara definițiilor ideologice.
Acești BRICS-și, care conțin inițialele de la Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud Sud, vor avea de acum încolo și mai multă companie deoarece încă o serie de țări vor să li se alăture, cu toate că este îndoielnic că își vor schimba sigla.
BRICS-ul de azi are foarte puțin în comun cu cel care a fost la început: China a devenit deja „cealaltă” supraputere și se prezentă ca ne-aliniată pentru a îndepărta teama hegemonică pe care poate să o inspire, în timp ce India, care deja i-a smuls titlul de țară cu cea mai mare populație din lume -și i-a scăzut procentajul de la 25 la 19% din populația mondială-, merge și ea pe drumul ambițiilor imperiale, iar Brazilia și Africa de Sud și-au pierdut ponderea pe care o aveau în ansamblul țărilor lumii.
Între timp, aliații europeni ai SUA, la fel ca Japonia, sunt afectate de un rău necunoscut până acum, și anume sinuciderea populațiilor lor, care scad numericește, în schimbul unei vieți mai comode și a mai multor bunuri materiale.
Este ceva ce, în măsură mai mică se întâmplă și în SUA. Consecințele încep să se vadă pe ambele maluri ale Atlanticului, cu mari valuri de imigranți care, în multe locuri, trezesc reacții xenofobe și îngrijorare din cauza schimbărilor sociale pe care pe produc. În loc de integrare armonioasă între oameni de diferite rase și religii, se vede, frecvent, o xenofobie în ambele sensuri: nici imigranții nu se se integrează și nici țara care îi primește nu vrea să se schimbe.
Poate, consideră unii analiști, acesta este începutul sfârșitului hegemoniei americane, cu toate că, deocamdată, nu este clar cine poate prelua ștafeta. Lumea pare că fie în continuare remorcată de Washington.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Misma comedia, distintos actores Washington, Diana Negre

Después de más de medio siglo de Guerra Fría, cambios en el mapa europeo, el crecimiento de una nueva superpotencia y el declive de otra, el mundo continúa con los patrones del siglo pasado, como una comedia que prolonga la situación anterior aunque los actores hayan cambiado.
En realidad, tan solo uno de los dos actores es nuevo, pues el enfrentamiento global que el mundo vive desde finales de la Segunda Guerra Mundial sigue teniendo tan solo dos protagonistas, aunque ya no sean los mismos: en el lado occidental, que se auto define como campeón de la democracia, el protagonista sigue siendo Estados Unidos. En el oriental, al que los occidentales califican de autoritario, la China ha pasado a ocupar el lugar de la difunta Unión Soviética.
Es un lugar que quisiera ocupar Rusia, la sucesora de la URSS, desaparecida hace ya más de 30 años, pero con la caída del régimen soviético se desvanecieron también las aspiraciones imperiales de su sucesora rusa: Moscú tomó el manto y la herencia soviética, se declaró la nueva versión de lo que en su día el presidente norteamericano Ronald Reagan describió como “el imperio maligno”, pero no pudo mantener su hegemonía.
Durante unos -pocos- años, Washington parecía consolidarse como la única capital del mundo, con un imperio sin rivales, controlado desde la capital de Estados Unidos. Pero este mundo unipolar duró poco y en el mismo espectro político de la otrora URSS surgió el gigante chino, deseoso de recuperar el puesto que ocupaba en el mundo antes de su decadencia hace ya más de tres siglos.
Y lo consiguió en parte, gracias a su demografía -la cuarta parte de los habitantes del planeta eran chinos hace tan solo unas décadas-, a la transformación política del país que decidió subirse al carro del comercio y el acceso libre a los mercados internacionales. Las ayudas occidentales le abrieron las mayores oportunidades de acceso.
Todo esto sucedía después de la Guerra Fría, ganada decisivamente por Estados Unidos y sus aliados en Europa y Asia, con la ilusoria esperanza de que se abriera ante el mundo un proceso -nunca visto- de paz y armonía general.
También esta ilusión chocó con la realidad y el mundo, al menos visto desde Estados Unidos, está abocado a una nueva versión de la Guerra Fría, en que el principal contrincante del otro bando ya no es Rusia sino China.
Pekín tiene otra filosofía y modo de actuar que Moscú. En vez de presentarse al mundo como superpotencia según hizo Moscú en su día, vende una imagen de país idealista en la liga de los “no alineados”, que se presentan como los “BRICS”, una amalgama de naciones que dicen estar al margen de las definiciones ideológicas.
Estos BRICS, que corresponden a las letras de Brasil, Rusia, India, China y Sudáfrica, van a tener ahora más compañía porque otra serie de países se les quieren unir, aunque es dudoso que vayan a cambiar las siglas.
El BRICS de hoy tiene poco en común con el original: China se ha convertido ya en la “otra” superpotencia y tan solo puede presentarse como no alineado para reducir el temor hegemónico que puede inspirar, mientras que la India, que ya le arrebató el título de país más populoso de la tierra -y bajó su porcentaje del 25 al 19 de la población mundial-, va camino también de tener ambiciones imperiales, mientras que Brasil y Sudáfrica han perdido peso relativo en el conjunto de naciones.
Entre tanto, los aliados europeos de Estados Unidos, igual que el Japón, se ven afligidos de un mal desconocido hasta ahora, que es el suicidio de sus poblaciones que van disminuyendo en número, en aras de una vida más cómoda y mayores bienes materiales.
Es algo que en menor medida ocurre también en Estados Unidos. Las consecuencias se empiezan a ver ya a los dos lados del Atlántico, con grandes oleadas de inmigración que en muchos lugares generan reacciones xenófobas y también preocupación por el cambio sociológico que representan. En vez de la integración armónica de gentes de otras razas y religiones, es frecuente ver xenofobia en los dos sentidos: ni los inmigrantes se integran, ni el país de acogida quiere cambiar.
Tal vez, creen algunos analistas, esto sea el principio del fin de la hegemonía norteamericana, aunque, de momento, no es evidente quién pueda tomar el relevo. El mundo parece seguir a remolque de Washington.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.