Aceeași comedie cu alți actori Washington, Diana Negre

După mai mult de jumătate de secol de Război Rece, schimbări pe harta Europei, apariția unei noi supraputeri și declinul alteia, lumea continuă cu șabloanele secolului trecut, ca o comedie care continuă situația de dinainte, cu toate că actorii s-au schimbat.
De fapt, s-a schimbat numai unul dintre cei doi actori, căci înfruntarea globală care are loc în lume de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial continuă să aibă numai doi protagoniști, cu toate că acum nu mai sunt aceeași: în partea occidentală, care se consideră ca fiind campioană a democrației, protagonist continuă să fie SUA. În cea orientală, pe care occidentalii o califică drept autoritară, China a ajuns să ocupe locul defunctei Uniuni Sovietice.
Este un loc pe care tare ar vrea să-l mai ocupe Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, dispărută acum mai mult de 30 de ani, însă, odată cu prăbușirea regimului sovietic, s-au risipit și aspirațiile imperiale ale rușilor: Moscova a preluat mantia și moștenirea sovietică, s-a declarat pe sine ca fiind noua versiune a ceea ce cândva președintele american Ronald Reagan a afirmat că era „imperiul răului”, însă, nu și-a putut menține hegemonia.
Timp de niște ani -puțini-, Washingtonul părea să se consolideze ca unică capitală din lume, cu un imperiu fără rivali, controlat din capitala SUA. Însă, această lume unipolară a durat puțin și, în același spectru al URSS-ului de odinioară, a apărut gigantul chinez, dornic să ocupe, din nou, locul pe care îl avea în lume, înainte de decadența sa de acum mai mult de trei secole.
Și, parțial a reușit, grație populației sale numeroase -tot al patrulea locuitor al planetei era un chinez, acum treizeci de ani-, și transformării politice a țării, care a hotărât să urce în vehicolul comerțului și al accesului liber la piețele internaționale. Ajutoarele occidentale le-au sporit și mai mult oportunitățile de acces internațional.
Acest lucru se întâmpla după sfârșitul Războiului Rece, câștigat în mod hotărâtor de SUA și aliații lor din Europa și Asia, cu speranța iluzorie că, în fața lumii, se va deschide un proces -nemaivăzut- de pace și armonie generală.
Dar, și această iluzie s-a izbit de realitate, iar lumea, cel puțin cea văzută din SUA, s-a îndreptat spre o nouă versiune a Războiului Rece, în care, principalul adversar din tabăra opusă nu mai este Rusia, ci China.
Beijing-ul are altă filosofie și mod de a acționa decât Moscova. În loc să se prezinte în lume ca o supraputere, așa cum a făcut Moscova cândva, își vinde o imagine de țară idealistă în mișcarea celor „ne-aliniați”, și se prezintă ca „BRICS”, un amalgam de țări care afirmă că se țin în afara definițiilor ideologice.
Acești BRICS-și, care conțin inițialele de la Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud Sud, vor avea de acum încolo și mai multă companie deoarece încă o serie de țări vor să li se alăture, cu toate că este îndoielnic că își vor schimba sigla.
BRICS-ul de azi are foarte puțin în comun cu cel care a fost la început: China a devenit deja „cealaltă” supraputere și se prezentă ca ne-aliniată pentru a îndepărta teama hegemonică pe care poate să o inspire, în timp ce India, care deja i-a smuls titlul de țară cu cea mai mare populație din lume -și i-a scăzut procentajul de la 25 la 19% din populația mondială-, merge și ea pe drumul ambițiilor imperiale, iar Brazilia și Africa de Sud și-au pierdut ponderea pe care o aveau în ansamblul țărilor lumii.
Între timp, aliații europeni ai SUA, la fel ca Japonia, sunt afectate de un rău necunoscut până acum, și anume sinuciderea populațiilor lor, care scad numericește, în schimbul unei vieți mai comode și a mai multor bunuri materiale.
Este ceva ce, în măsură mai mică se întâmplă și în SUA. Consecințele încep să se vadă pe ambele maluri ale Atlanticului, cu mari valuri de imigranți care, în multe locuri, trezesc reacții xenofobe și îngrijorare din cauza schimbărilor sociale pe care pe produc. În loc de integrare armonioasă între oameni de diferite rase și religii, se vede, frecvent, o xenofobie în ambele sensuri: nici imigranții nu se se integrează și nici țara care îi primește nu vrea să se schimbe.
Poate, consideră unii analiști, acesta este începutul sfârșitului hegemoniei americane, cu toate că, deocamdată, nu este clar cine poate prelua ștafeta. Lumea pare că fie în continuare remorcată de Washington.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Misma comedia, distintos actores Washington, Diana Negre

Después de más de medio siglo de Guerra Fría, cambios en el mapa europeo, el crecimiento de una nueva superpotencia y el declive de otra, el mundo continúa con los patrones del siglo pasado, como una comedia que prolonga la situación anterior aunque los actores hayan cambiado.
En realidad, tan solo uno de los dos actores es nuevo, pues el enfrentamiento global que el mundo vive desde finales de la Segunda Guerra Mundial sigue teniendo tan solo dos protagonistas, aunque ya no sean los mismos: en el lado occidental, que se auto define como campeón de la democracia, el protagonista sigue siendo Estados Unidos. En el oriental, al que los occidentales califican de autoritario, la China ha pasado a ocupar el lugar de la difunta Unión Soviética.
Es un lugar que quisiera ocupar Rusia, la sucesora de la URSS, desaparecida hace ya más de 30 años, pero con la caída del régimen soviético se desvanecieron también las aspiraciones imperiales de su sucesora rusa: Moscú tomó el manto y la herencia soviética, se declaró la nueva versión de lo que en su día el presidente norteamericano Ronald Reagan describió como “el imperio maligno”, pero no pudo mantener su hegemonía.
Durante unos -pocos- años, Washington parecía consolidarse como la única capital del mundo, con un imperio sin rivales, controlado desde la capital de Estados Unidos. Pero este mundo unipolar duró poco y en el mismo espectro político de la otrora URSS surgió el gigante chino, deseoso de recuperar el puesto que ocupaba en el mundo antes de su decadencia hace ya más de tres siglos.
Y lo consiguió en parte, gracias a su demografía -la cuarta parte de los habitantes del planeta eran chinos hace tan solo unas décadas-, a la transformación política del país que decidió subirse al carro del comercio y el acceso libre a los mercados internacionales. Las ayudas occidentales le abrieron las mayores oportunidades de acceso.
Todo esto sucedía después de la Guerra Fría, ganada decisivamente por Estados Unidos y sus aliados en Europa y Asia, con la ilusoria esperanza de que se abriera ante el mundo un proceso -nunca visto- de paz y armonía general.
También esta ilusión chocó con la realidad y el mundo, al menos visto desde Estados Unidos, está abocado a una nueva versión de la Guerra Fría, en que el principal contrincante del otro bando ya no es Rusia sino China.
Pekín tiene otra filosofía y modo de actuar que Moscú. En vez de presentarse al mundo como superpotencia según hizo Moscú en su día, vende una imagen de país idealista en la liga de los “no alineados”, que se presentan como los “BRICS”, una amalgama de naciones que dicen estar al margen de las definiciones ideológicas.
Estos BRICS, que corresponden a las letras de Brasil, Rusia, India, China y Sudáfrica, van a tener ahora más compañía porque otra serie de países se les quieren unir, aunque es dudoso que vayan a cambiar las siglas.
El BRICS de hoy tiene poco en común con el original: China se ha convertido ya en la “otra” superpotencia y tan solo puede presentarse como no alineado para reducir el temor hegemónico que puede inspirar, mientras que la India, que ya le arrebató el título de país más populoso de la tierra -y bajó su porcentaje del 25 al 19 de la población mundial-, va camino también de tener ambiciones imperiales, mientras que Brasil y Sudáfrica han perdido peso relativo en el conjunto de naciones.
Entre tanto, los aliados europeos de Estados Unidos, igual que el Japón, se ven afligidos de un mal desconocido hasta ahora, que es el suicidio de sus poblaciones que van disminuyendo en número, en aras de una vida más cómoda y mayores bienes materiales.
Es algo que en menor medida ocurre también en Estados Unidos. Las consecuencias se empiezan a ver ya a los dos lados del Atlántico, con grandes oleadas de inmigración que en muchos lugares generan reacciones xenófobas y también preocupación por el cambio sociológico que representan. En vez de la integración armónica de gentes de otras razas y religiones, es frecuente ver xenofobia en los dos sentidos: ni los inmigrantes se integran, ni el país de acogida quiere cambiar.
Tal vez, creen algunos analistas, esto sea el principio del fin de la hegemonía norteamericana, aunque, de momento, no es evidente quién pueda tomar el relevo. El mundo parece seguir a remolque de Washington.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.