Foto: intrarea în biserica Ghețimani, la poalele Muntelui Măslinilor, Ierusalim. Arhiva autoarei, mai 2019

Pelerinul… cel care străbate ogoare…

Numele… pelerinului. Ce este un pelerin.

În româneşte, cuvântul pelerin este împrumutat din franceză: pèlerin.

Iar pèlerin vine din pelegrinus, atestat în inscripții în latina târzie/creştină… pelerinul !

La rându-i, pelegrinus vine, prin disimilare, din peregrinus care, în latina clasică însemna: cel ce călătoreşte în străinătate, care vine din străinătate, străinul, cel ce vine de departe… de peste nouă mări şi nouă ţări cum am spune noi, unul care nu-i din cetate, un străin de cetate.

De fapt, romanii îi spuneau străinului venit la Roma peregrinus homo (omul venit de departe sau din provincii) de unde, mai târziu, doar peregrinus.

Peregrinus s-a format din adverbul peregre: afară din cetate; într-o/dintr-o ţară străină.

Peregre este compus din prepoziția per-, de-a lungul, peste, şi substantivul ager, ogor și s-ar traduce, la propriu: pe câmpuri, la țară sau… din altă țară…

Există și un adjectiv pereger: cel care străbate câmpuri și ogoare și cel care călătoreşte într-o ţară străină, de unde călătorul… Cum am spune noi: cineva care străbate munţi şi văi și vine de peste mări și țări undeva… într-un loc pe care-l consideră important…

Din peregrinus s-a format în latină verbul peregrinor, peregrinari: a călători/a te afla, a sta în străinătate, într-o ţară străină și din peregrinor s-a format peregrinatio: călătorie/şedere în străinătate; călătorie și apoi, pelerinaj.

Așadar, pentru creştinii latini și greci, pelerinul, era cel ce „străbate ogoare”, adică mari distanţe pe drumuri de țară, pentru a se închina la mormintele martirilor, la moaştele unui sfânt într-o catedrală sau la icoane făcătoare de minuni; cel ce vine… din toată lumea (cunoscută)… umblând pe urmele lui Hristos, ale apostolilor, ale sfinților…

Pelerin la Santiago de Compostela, Hieronymus Bosch, 1482 – 1516

Pentru creştinii greci, pelerinul este chiar închinătorul, proschinitis (προσκυνητής), adică cel ce vine să se închine și să… sărute ! Adoratorul, cel ce se prosternează (din verbul proskineo/προσκυνέω, a se prosterna, a se închina în fața unei divinități, din care s-au format proskinisis/προσκύνησις, închinare, prosternare și proskinima/  προσκύνημα, pelerinaj).

Să spunem, în treacăt, că verbul kineo/κυνέω din greacă, vine din radicalul indo-european * ku(e)s = a săruta și că este rudă cu kiss din engleză.

Și să mai spunem că a săruta și sărutare, în română, vin din verbul latinesc saluto, salutare, a saluta, adică a ura sănătate (salus).

Iar pentru români pelerinul este tot închinătorul. În românește, a se închina vine direct din latină din verbul inclino, inclinare (a înclina, a apleca, a lăsa în jos capul, privirea, genunchii).

Pelerinaje creștine. Ce este pelerinajul.

Pelerinajul creștin s-a născut, cel mai probabil, după învierea lui Iisus. Pelerinaj la Ierusalim, în Țara Sfântă/Israel, pe urmele Lui și ale Apostolilor, apoi la Sfântul Mormânt, la Biserica Sfântului Mormânt/a Învierii, construită de Constantin cel Mare din anul 326.

Pelerinajul la Sfântul Mormânt, cel mai important pelerinaj creștin, a devenit o adevărată instituție și o adevărată industrie mai ales după secolul al XII-lea, când biserica a fost reconstruită de cruciați. Desigur, pelerinajul de Paște la Ierusalim era tot ce-și putea dori un creștin într-o viață !

Să spunem aici că pelerinul din țările balcanice care se întorcea acasă cu lumina de la Înviere se numea, ca urmare a influenței turcești, hagiu sau hagi. El se întorcea din hagialâc.

Cuvântul, împrumutat din turcă, vine, de fapt din arabă: hajji (hajjah la feminin). Al-hajji/al-hadji este, în arabă, pelerinul la Mecca, cel care a făcut pelerinajul complet (hajj/hadj) la Mecca.

De fapt, cuvântul este semitic: hag în ebraică = sărbătoare, pelerinaj. Vine din verbul hagag = a sălta de bucurie, a dansa, a juca, a fi în sărbătoare, a mânca, a bea, a te veseli, a face un pelerinaj.

Au apărut și alte pelerinaje creștine: la Roma, orașul convertit de Petru și Pavel, la Basilica Sfântului Petru, în Italia creștinată, la mormintele primilor martiri creștini…

… la Compostela, în Spania, la sanctuarul construit pe mormântul despre care se crede că ar fi al Apostolului Iacob devenit Santiago de Compostela. De altfel pelerinajul la Santiago de Compostela a devenit în secol al XV-lea al treilea cel mai important pelerinaj al creștinătății apusene, după cel la Ierusalim și cel la Roma (de altfel, în spaniolă pelerinaj se mai spune și romería, de la romero, pelerin la Roma !).

Pelerini, vitraliu, Canterbury Cathedral, sec. XIII

Desigur că pelerinajul a fost o realitate vie a lumii din cele mai vechi timpuri.

Era o vizită la „casa Zeiței” în epoca Marii Zeițe, apoi la „casa Marelui Zeu”, după ce Părintele/Stăpânul/Creatorul Lumii i-a luat locul Mamei/Stăpânei/Creatoarei Lumii.

Și o vizită la sălașele zeilor.

Dar era și o vizită la mormintele strămoșilor, ocrotitorii unei comunități.

Era o întâlnire cu ocrotitorii din cer și cu cei din lumea de dincolo. O zi de bucurie a revederii.

Ce căuta un pelerin, un închinător care venea să-i salute ? În primul rând, binecuvântare, sfințenie, protecție.

În Evul Mediu, pelerinii, vizitatorii locurilor sfinte erau niște privilegiaţi. Niște biruitori. Cei care luau cununa sfințeniei. Teologii le spuneau că Dumnezeu le iubeşte osteneala de a veni de la mari distanţe, pe jos, în căruțe, pe cai cei avuți, cavalerii, că le iubeşte cucernicia şi evlavia, dar și râvna de a-şi depăşi neputinţele şi de a birui greutăţile unui drum lung şi anevoios, plin de primejdii.

Le mai spuneau că Dumnezeu le iubeşte credinţa în puterea Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, în puterea sfinților martiri, ocrotitorii nebiruiţi şi atotputernici… cei ce au avut tăria de a se îndumnezei.

Că, iubind şi plăcându-I lui Dumnezeu nevoirea, râvna, smerenia şi credinţa, în puterea Sa, a acestor închinători, El dăruieşte fiecăruia ce-I cere, şi, cu mult mai mult decât atât.

Că, nu în ultimul rând, pelerinii sunt cei care se vor mântui primii !

Biserica Sfântului Mormânt, Ierusalim. Foto: arhiva autoarei, mai 2019

În Evul Mediu pelerinajul era înțeles, ca și Labirintul – Marele Pelerinaj al vieții – ca o  „Cale a cunoașterii”, „Cale către sine” și „Cale a cunoașterii de sine” și, mai presus de toate,  ca o „Cale spre Dumnezeu”.

O călătorie de purificare și desăvârșire, pe calea penitenței și a smereniei.

Teologic vorbind, pelerinajul, ca și Labirintul, era un drum al perfecțiunii, un iter perfectionis, pe care, străbătându-l, pelerinul se exersează și experimentează, cade și se înalță, se rătăcește și găsește calea cea dreaptă, se înțelepțește, se purifică, se căiește, renaște, progresează, cunoaște, înțelege sensurile vieții și ale lumii, iartă și se împacă, se cunoaște și se găsește pe sine însuși.

Un pelerinaj, la modul ideal, este drumul pe care, parcurgându-l, un pelerin meditează asupra rostului vieții lui. Și, dacă este un pelerinaj reușit, pelerinul înțelege că scopul vieții lui este transfigurarea sau îndumnezeirea, Marea Operă, cum o numeau călugării alchimişti din mănăstiri.

Un drum la capătul căruia îl așteaptă mântuirea, unirea cu Dumnezeu și, nu în ultimul rând, iluminarea.

Într-un cuvânt, un drum al inițierii.

Pelerina (haina pelerinului !) și toiagul… unui pelerin la Santiago de Compostella, Stephan Praun din Nürnberg, la 1571, produse în Spania. Germanisches Nationalmuseum, Nürnberg

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ARMENIA: INDIGESTIE DE PUTERE

Acum mai mult de un an, Armenia uimea lumea cu o revoluție neobișnuită: făcută de un solitar – Nicol Pashinyan -, împotriva aparatului polițienesc și administrativ al partidului care era la putere atunci (Republican) și împotriva sprijinului pe care acel partid îl primea din partea Rusiei, țară de care depinde Armenia pentru a putea supraviețui.

Azi, Armenia și Pashinyan (devenit între timp șef al guvernului) continuă să uimească: este pentru prima dată că un președinte al Consiliului de Miniștri face apel ca poporul să blocheze o structură a propriei sale administrații: Justiția.

Explicația imediată a acestei situații se află în judecarea unui antecesor al lui Pashinyan – Robert Kotsharian – acuzat că ar fi direct responsabil de moartea a 10 persoane (8 civili și 2 polițiști) în anul 2008, când a dat ordin forțelor de securitate să disperseze cu focuri de armă protestele populare.

Evenimentele și documentele oficiale din vremea aceea sunt confuze sau lipsesc, iar magistrații au sfârșit, în 2018, prin a clasa cazul, din lipsă de probe. Administrația Pashinyan a făcut recurs, Kotsharian a fost judecat încă o dată și lăsat din nou în libertate (tot din lipsă de probe), prin sentința din 18 mai, anul acesta. Kotsharian afirmă că toate aceste procese nu sunt decât răzbunarea personală a lui Pashinyan împotriva lui. Kotsharian este singurul șef de stat al unei republici din fosta URSS nevoit să compară în fața justiției pentru acțiunile sale, cât a fost la putere.

Nicol Pashinyan

Robert Kotsharian

Pashinian consideră că această sentință a tribunalului este, de fapt, un atac la adresa persoanei și a funcției sale, și a făcut apel ca populația să blocheze sediile tribunalelor din Erevan, capitala țării.

O altă rațiune a acestei manevre este că situația micii țări (29.743 km², 3 milioane de locuitori și un venit anual pe cap de locuitor de 10.000 $) continuă să fie rea, iar Kremlinul continuă să sprijine Partidul Republican, cu toate că acesta nici măcar nu mai este în Parlamentul Armeniei.

Pashinian se teme că nemulțumirea populară și manevrele opoziției i-ar pune în pericol funcția, astfel că și-a reînnoit una dintre promisiunile care i-au atras cei mai mulți partizani, când s-a aflat în opoziție: aceea că va reforma aparatul judiciar pentru a stârpi corupția. În definitiv – a spus și continuă să spună – toți magistrații și funcționarii din justiție au fost numiți de guvernele Partidului Republican.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ARMENIA : INDIGESTIÓN DE PODER

Hace poco más de un año Armenia asombraba al mundo con una revolución insólita: hecha por un solitario – Nicolás Pashinian -, contra el aparato policial y administrativo del partido gubernamental del momento (Republicano) y contra el apoyo que este partido recibía de Rusia, nación de la que depende Armenia para sobrevivir.

Y hoy Armenia y Pashinian (ya jefe de Gobierno) siguen asombrando: Es la primera vez que un presidente del Consejo de Ministros hace un llamamiento al pueblo para bloquear una rama de su propia Administración: la Justicia.

La explicación inmediata de todo esto radica en un proceso penal contra un antecesor de Pashinian – Roberto Kotsharian – al que se acusa ahora de ser el responsable directo de la muerte de 10 personas (8 civiles y 2 policías) en el 2008, al ordenar a las fuerzas de seguridad que disuelvan a tiros las protestas populares.

Los acontecimientos así como los documentos oficiales de aquellas fechas son confusos o faltan y los magistrados acabaron en el 2018 sobreseyendo la causa por falta de pruebas. La Administración de Pashinian recurrió, Kotsharian volvió a ser encausado y dejado de nuevo en libertad (también por insuficiencia de pruebas) el pasado 18 de mayo. Así y todo, Kotsharian afirma que todos esos procesos no son más que una venganza personal de Pashinian. Kotsharian es el único jefe de Estado de una república de la antigua URSS que ha tenido que comparecer ante la Justicia por sus acciones gubernamentales.

Nicol Pashinyan

Robert Kotsharian

Este fallo se lo tomó Pashinian por el pincho, como un ataque a su persona y cargo, y apeló a la población para que bloquee la sede de los tribunales en la capital, Ereván.

Una segunda razón de la maniobra del actual jefe de Gobierno es que la situación en la pequeña nación (29.743 km², 3 millones de habitantes y una renta per cápita de 10.000 $ anuales) sigue siendo mala y que el Kremlin sigue apoyando al partido Republicano, pese a que ahora este ni siquiera está en el Parlamento armenio.

Pashinian teme que entre el descontento popular y los tejemanejes de la oposición su cargo esté en peligro y ha renovado una de las promesas que más partidarios le trajo cuando era jefe de la oposición: reformar el aparato judicial para acabar con la corrupción. Al fin y al cabo – dijo y dice – todos los magistrados y funcionarios de la judicatura fueron nombrados por los Gobiernos del partido de los Republicanos.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.