De colo până colo… ca să batem pasul pe loc Washington, Diana Negre

Nefericita istorie a urmărilor atacurilor din 11 septembrie 2001 este destul de sprințară, însă politica antiteroristă în Afganistan este la fel de împotmolită ca acum douăzeci de ani, când 19 teroriști au deturnat patru avioane în SUA și au omorât aproape trei mii de persoane.
Războiul din Afganistan a fost cel mai lung din istoria SUA, însă după pierderea a mii de militari americani și a unor trilioane de dolari, țara se află la capătul unui ciclu complet, care a adus-o exact în locul de unde a pornit: cei care porunceau atunci în Afganistan, poruncesc din nou în prezent, fără ca SUA să fi obținut garanții împotriva terorismului, astfel că există riscul ca oricând să aibă loc noi atentate.
Americanii au invadat Afganistanul pentru a-i pedepsi pe cei care îi adăposteau pe teroriștii vinovați de uciderea a aproape trei mii de persoane, acum 20 de ani, și pentru a curma orice nou atac dintr-un viespar unde sălășluiau fundamentaliștii islamici ce au plănuit și înfăptuit atacurile împotriva turnurilor gemene din New York și a sediului Pentagonului din Washington.

Din punctul de vedere al teroriștilor, atacurile lor au fost un mare succes: au schimbat pentru totdeauna viața în SUA, americanii și-au pierdut libertățile de care se bucuraseră până atunci pentru a se proteja de terorism, dar fără să aibă vreo garanție față de posibile noi amenințări și fără să fi fost stinse focarele extremismului islamic.
Din contră: regimul afgan, care i-a găzduit pe teroriștii organizației Al Qaeda din vremea aceea, a venit din nou la putere, însă cu mult mai multă experiență și cu enorm de multe arme și materiale de război, lăsate de SUA în urma precipitatei lor retrageri din Afganistan. E posibil ca șefii afgani să-i vadă pe americani ca pe un gigant cu picioare de lut, iar acest lucru să-i îndemne, dacă nu la noi atacuri, cel puțin la niște încercări de a slăbi SUA și de a forma noi alianțe împotriva modului de viață și a valorilor occidentale.
Nu e nimic nou în aceasta: să ne reamintim că Khomeini, primul ayatolah care i-a urmat șahinșahului Persiei, vorbea de SUA ca fiind „marele Satan”.
La Casa Albă se află un președinte care, pe vremea când era senator, a votat pentru războiul din Afganistan, iar, pe urmă, a fost de acord și cu atacarea Irakului în vederea protejării SUA și a lumii întregi de inexistentele „arme de distrugere în masă” pe care, după afirmațiile administrației americane de atunci, le-ar fi avut liderul irakian, Saddam Hussein. Iar acum, președintele nu mai vrea aventuri în afara țării.
Joe Biden vrea să-și dedice timpul vindecării rănilor militare și vrea să schimbe societatea americană prin programe sociale, ce vor îndatora țara pe termen foarte lung, dar cu speranța că se va declanșa nașterea unei noi ere de iubire socialistă și armonie rasială.

Pentru Biden, Afganistan ar putea fi o versiune modernă a eșecului cu ostatecii americani din epoca lui Jimmy Carter, cel care a trimis o flotilă insuficientă pentru a-i salva din Iran. În cazul lui Biden, lui i se reproșează că prea s-a grăbit cu retragerea din Afganistan, fără să protejeze viața cetățenilor și a aliaților Americii rămași acolo.
Unii văd în conjunctura politică a momentului începutul sfârșitului imperiului american, care ar fi pe cale să se dizolve ca o Romă modernă. Alții o văd ca pe o decadență a întregii culturi occidentale care se îndoiește, azi, de valorile care o animau în momentele ei de avânt. Dar, mai sunt și alții care așteaptă o nouă versiune a ceea ce președintele Reagan numea „orașul care strălucește de pe deal”, de data aceasta nu cu valorile tradiționale americane, ci cu noua versiune a Revoluției Franceze, cu niște iacobini care resping bunăstarea obținută de elitele lor în căutarea unei noi societăți, în care valorile minorităților sărace să devină lumina călăuzitoare spre noile lor destine.
Această minoritate săracă de azi o formează imigranții care se bulucesc la frontiera mexicană, într-o versiune modernă a „maselor sărace îngrămădite” din secolul al XIX-lea, pe care le chema în liniște Statuia Libertății de pe coasta new-yorkeză.
Azi, la fel ca atunci, acești imigranți sosesc în căutare de un trai mai bun. Însă azi, spre deosebire vremurile de mai înainte, America nu mai e sigură de ea însăși.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

De oca a oca Washington, Diana Negre

La poco feliz historia de las secuelas de los ataques del 11/9 hace 20 años se parece de alguna forma al Juego de la Oca, pero solo en el salto de una casilla a otra igual: en cuestión de avanzar, la política antiterrorista en Afganistán sigue tan empantanada como el día en que, hace ahora 20 años, 19 terroristas secuestraron 4 aviones en Estados Unidos y mataron a casi tres mil personas.
La guerra del Afganistán es la más larga en la historia del país, pero después de miles de vidas norteamericanas y un par de billones de dólares, el país se encuentra al final de un círculo completo que le ha llevado al mismo sitio desde el que partió: los que mandaban antes en Afganistán vuelven a mandar hoy, Estados Unidos no ha conseguido garantías contra el terrorismo y se mantiene el riesgo de otros ataques.
Porque los norteamericanos invadieron el Afganistán para castigar a quienes habían acogido a los terroristas que mataron a casi tres mil personas hace 20 años y para impedir nuevos ataques desde un avispero en el que se alojaban los fundamentalistas islámicos que planearon y realizaron los ataques contra las torres gemelas de Nueva York y el Pentágono en Washington.
Desde el punto de vista de los terroristas, sus ataques fueron un gran éxito: cambiaron para siempre la vida en Estados Unidos, cuyos ciudadanos perdieron las libertades de que gozaban hasta entonces para protegerse del terrorismo, pero sin garantizar la seguridad ante posibles nuevas amenazas, ni eliminar los focos del extremismo musulmán.
Al contrario: el régimen afgano que albergó a los terroristas de Al Qaeda por aquel entonces ha vuelto al poder, pero con más experiencia y con los miles de armas y material bélico abandonados por Estados Unidos en su apresurada retirada de Afganistán. Es posible que los caudillos afganos vean a los norteamericanos como un gigante con pies de barro y que ello de pie, si no a más ataques, al menos a muchos más conatos de debilitar a Estados Unidos y a nuevas alianzas contra el sistema de vida y valores occidentales.
Nada nuevo en esto: recordemos que Khomeini, el primer ayatolá en suceder al Shah de Persia, hablaba de EEUU como “el gran Satán”.

En la Casa Blanca vive hoy un presidente que, si bien cuando era senador votó en favor de la guerra del Afganistán y posteriormente también dio apoyo al ataque contra el Irak para proteger a Estados Unidos y al mundo de las inexistentes “armas de destrucción masiva” que según el gobierno norteamericano de entonces poseía el líder irakí, Saddam Hussein, ahora no quiere más aventuras exteriores.
Joe Biden quiere dedicarse a lamer sus heridas militares y modificar la sociedad norteamericana con programas sociales que endeudarán al país por un tiempo muy largo, pero de los que espera el nacimiento de una nueva era de amor socialista y armonía racial.
Para Biden, el Afganistán podría ser una versión moderna del fiasco de los rehenes norteamericanos en la época de Jimmy Carter, quien envió una flotilla aérea insuficiente para rescatarlos del Irán. En el caso de Biden, le acusan de haber salido precipitadamente sin proteger la vida de ciudadanos y aliados norteamericanos.

Algunos ven en la coyuntura política del momento el principio del fin del imperio americano, al que ven abocado a su disolución como una Roma moderna. Otros la ven como la decadencia de toda la cultura del mundo occidental que duda hoy de los valores que la animaban en sus momentos de auge. También hay quienes esperan una nueva versión de lo que el presidente Reagan llamaba “la ciudad que brilla desde la colina”, esta vez no con los valores tradicionales norteamericanos, sino como una nueva versión de la Revolución Francesa, con unos jacobinos que rechazan el bienestar conseguido por sus elites en pos de una nueva sociedad en que los valores de las minorías pobres se convierten en la luz que ilumina sus nuevos destinos.
Esta minoría pobre de hoy la forman los inmigrantes que se apiñan en la frontera mejicana, en una versión moderna de las “pobres masas apiñadas” del siglo XIX, a las que llamaba en silencio la Estatua de la Libertad desde la costa neoyorkina.
Hoy, como entonces, estos inmigrantes llegan en busca de una vida mejor. Pero hoy, a diferencia de entonces, América ya no está segura de sí misma.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

„DUPĂ MINE, SOCIALISMUL”

Indiferent de rezultat – care se pare că e anunțat: învinge candidatul social-democrat, Olaf Scholz, cu o majoritate relativă -, concluzia anticipată a iminentelor alegeri germane ar putea fi versiunea adaptată a cunoscutelor cuvinte rostite de Ludovic al XV-lea, dar puse în gura cancelarului Angela Merkel, care își încheie misiunea: „După mine, socialismul”.
Căci, consecința inevitabilă a celor 16 ani de guvernare neîntreruptă a creștin-democratei Angela Merkel este – trebuie să fie – revenirea la putere a SPD (Partidul Social-Democrat German). Și aceasta, deoarece Merkel niciodată nu a guvernat în concordanță cu ideologia partidului său (CDU), ci cu un pragmatism obsesiv pentru a avea o viață politică ușoară. Și a reușit din plin. Le-a înlăturat din conducerea CDU pe toate personalitățile de valoare, tocmai pentru a nu avea aspiranți la putere care să o deranjeze. Aspiranți la puterea ei. Iar, în Bundestag (Parlamentul Federal), a absorbit esențialul din programul SPD-ist, ca să pară a fi opera sa; a guvernelor sale.
În ambele întreprinderi menționate a reușit. Însă, pe termen lung, au fost niște succese catastrofale. „Lipsa de competitori prin decapitare” i-a oferit lui Merkel 15 ani de guvernare dulce-liniștită. Însă, lasă, acum, un partid fără lideri, fără program și, mai ales, fără o ideologie solidă și conformă cu momentul istoric. Pentru un partid cum este cel creștin-democrat, care a apărat – cu un succes variabil și discutabil – opțiunea politică a unui mariaj între capitalism și conștiința socială, acea „pax a lui Merkel” a fost o pace a cimitirului. Doar un miracol i-ar mai putea aduce vreunui politician al CDU victoria în aceste alegeri.

Dacă moștenirea lui Merkel este nefastă pentru substanța și conducerea CDU, pentru viitorul electoral imediat al acestui partid este devastatoare. Succesele momentului obținute uzurpând ideile și programele social-democrate au declanșat una dintre cele mai rele crize ale SPD de la război încoace. Alianța guvernamentală CDU/CSU-SPD a fost percepută de opinia publică germană doar ca un guvern creștin-democrat.
Consecința acestui fapt este că toate nemulțumirile față de guvern sunt atribuite acum numai CDU-lui, potențând, astfel, alternativa social-democrată. Și, mai ales, această identificare a guvernelor CDU/CSU-SPD numai cu CDU a dat aripi partidelor minore. Verzii au ajuns, astfel, să fie cea de a treia forță politică în Republica Federală; liberalii (FDP) încep să-și revină după ce ani de-a rândul erau la un pas de dispariție; dar, și pe la extreme au crescut partidele respective: AfD (dreapta radicală) și Die Linke (neo-comunismul).
În principiu, proliferarea opțiunilor politice este un progres democratic, însă stabilitatea parlamentară nu câștigă nimic din această proliferare. Nu se poate spune că Republica Federală din ziua de azi s-ar asemăna, din punct de vedere politic, cu Republica de la Weimar (între sfârșitul Primului Război Mondial și apariția celui de al Treilea Reich), însă se vede clar că s-a îndepărtat de foarte stabila RFA a Bundestag-ului cu trei partide: CDU/CSU, FDP și SPD.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

“DESPUÉS DE MI, EL SOCIALISMO”

Independientemente del resultado – que ya parece cantado: triunfo del candidato socialdemócrata Olaf Scholz, con mayoría relativa -, la conclusión adelantada de las inminentes elecciones alemanas podría ser la versión circunstanciada de las conocidas palabras de Luis XV, pero puestas en boca de Ángela Merkel, la canciller saliente: “Después de mí, el socialismo”.
Porque la consecuencia inevitable de los 16 años de gobierno ininterrumpido de la canciller cristianodemócrata es – y tenía que ser – el retorno al poder del SPD (Partido Socialdemócrata Alemán). Porque Merkel no gobernó jamás acorde con la ideología de su partido (CDU), sino con un pragmatismo obsesionado en tener la vida política fácil, lo que consiguió con creces. Dentro del cuadro directivo del partido de la CDU eliminó toda personalidad de valía para evitarse incordiantes aspirantes al poder. A su poder. Y en el Bundestag (Parlamento Federal) fue absorbiendo lo esencial del programa SPD-ista para que pareciera obra suya; de sus Gobiernos.
Ambos planteamientos fueron sendos éxitos. Pero también fueron a largo plazo unos triunfos catastróficos. La “falta de competidores por decapitación” le dio a Merkel tres lustros de gobernanza placentera, pero ha dejado un partido carente de líderes, programa y, sobre todo, de una ideología sólida y acorde con el momento histórico. Para un partido como el cristianodemócrata que defendió – con éxito variable y discutible – la opción política de un maridaje del capitalismo con la conciencia social, la “pax Merkel” ha sido una paz del cementerio. Sólo un milagro puede llevar a un político de la CDU a la victoria en estos comicios.
Pero si la herencia de Merkel ha sido nefasta para la substancia y directiva de la CDU, para el futuro electoral inmediato del partido también ha sido devastadora. Los éxitos del momento a base de usurpar ideario y programas socialdemócratas provocó una de las peores crisis del SPD de la postguerra, logró asimismo que la alianza gubernamental CDU/CSU-SPD fuera vista por la opinión pública alemana como la de un Gobierno cristianodemócrata solamente.

La consecuencia de ello es que todos los disgustos con el Gobierno se le atribuyen ahora a la CDU, potenciando así la alternativa socialdemócrata. Pero, sobre todo, esa identificación Gobiernos CDU/CSU-SPD con la CDU ha dado alas a los partidos menores. Los verdes se han erigido así en la tercera fuerza política de la República Federal; los liberales (FDP) están resucitando después de años bordeando la desaparición; y por los extremos también crecieron los respectivos partidos AfD (derecha radical) y Die Linke (neo comunismo).
En principio, la proliferación de opciones políticas es un avance democrático, pero la estabilidad parlamentaria no gana un ápice con esa proliferación. No se puede pensar en absoluto en que la República Federal de hoy en día se asemeje políticamente a la República de Weimar (entre el final de la I Guerra Mundial y la aparición del III Reich), pero sí que se ha alejado claramente de la muy estable RFA del Bundestag de los tres partidos: CDU/CSU, FDP y SPD.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PE SCURT

„După ce totul s-a sfârșit, toată lumea s-a înțelepțit” este un dicton german care se pare că nu se potrivește în cazul dezastrului american din Afganistan. Și nu pentru că lucrurile ar fi deosebit de complicate, ci pentru că avalanșa de explicații și de tânguieli împiedică o analiză limpede.
Văzut în ansamblu – adică, analizând de la motivele invaziei până la cauzele frustratei ocupări militare care a urmat – concluzia e clară: SUA s-au dus în Afganistan, acum 20 de ani, pentru a-i lua organizației Alqaeda principalul ei bastion; după ce au făcut acest lucru, au rămas acolo, deoarece nu le venea să creadă că au reușit.
Acest rezumat – incomplet, ca toate rezumatele – nu conține doi factori decisivi ai eșecului. Pe de o parte, nici politicienii din Washington și nici comandanții militari de pe teren nu au înțeles deloc realitatea socială și mentalitatea afganilor.
Pe de alta, Casa Albă și-a dat seama destul de târziu că rămânerea trupelor sale în Afganistan era total incompatibilă cu strategia defensivă globală cu costuri minime, adoptată de SUA cu cinci ani mai înainte. Bilanțul încercării de a ține sub ocupație Afganistanul a fost păgubos: peste două trilioane de dolari risipiți în cheltuieli militare și ajutoare civile.
Faptul că nu au reușit să înțeleagă această țară, mentalitatea și modul ei de a trăi poate fi ilustrat cu o mulțime de exemple. Așa, de pildă, o greșeală politică și psihologică foarte gravă a fost insistența cu care s-a investit mult în crearea unei poliții naționale în serviciul Guvernului central afgan. Este o himeră să încerci acest lucru într-o țară a cărei Administrație Publică a fost dintotdeauna extrem de coruptă. Din punct de vedere politic, a însemnat să rămâi fără aliații afgani cei mai importanți –„seniorii războiului”-, deoarece această poliție națională s-a amestecat în aranjamentele lor economice, ducându-i la ruină.

Dacă a nu înțelege o altă cultură și o altă mentalitate este omenește (însă, inadmisibil în cazul guvernelor unei puteri care domină lumea), încăpățânarea cu care Guvernul american a menținut ocupația Afganistanului este inexplicabilă. Cu atât mai mult, cu cât SUA sunt o țară în care domnește aforismul „primești doar pentru cât ai plătit, nimic mai mult!”
Or, SUA au plătit în Afganistan foarte puțin. Iată câteva cifre ilustrative: în 2002, SUA au trimis în Afganistan 8.000 de soldați; în Kosovo au trimis, în 1999, 5.000 de oameni; însă populația afgană este de 21.600.000 de locuitori, în timp ce cea kosovară este de 1.900.000. În Bosnia, după războaiele lui Miloșevici, SUA și aliații au donat, timp de câțiva ani, 1.600 $ ca ajutor umanitar pe cap de locuitor, în timp ce în Afganistan ajutorul similar nu a depășit 50 de dolari.
La fel de gravă și de neînțeles a fost decizia Washingtonului de a rămâne în Afganistan după pulverizarea Alqaeda și eliminarea marelui ei aliat, Guvernul taliban. Căci această țară cu o orografie infiorătoare se află oarecum la antipodul SUA, iar aprovizionarea militară a trupelor deplasate acolo se poate efectua numai pe care aeriană. Or, logistica corespunzătoare este imposibilă fără cooperarea Pakistanului.
Însă Pakistanul, niciodată nu a împărtășit aceleași interese cu SUA când a venit vorba despre Afganistan. Înainte, în timpul și după invazia militară occidentală, Pakistanul a fost în ton cu talibanii atât în privința intereselor economice (unele inconfesabile, cum este traficul cu droguri), precum și religioase și de politică regională. Se poate spune că, în cazul Afganistanului, cooperarea pakistano-americană a fost o căsătorie prin forță.
Or, se știe că prima consecință a unei căsătorii prin forță… sunt coarnele.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EN RESUMIDAS CUENTAS

“Después, todo el mundo es sabio” es un dicho alemán que parece no cumplirse en el caso de la debacle estadounidense del Afganistán. Y no porque el acontecimiento haya sido especialmente complicado, sino porque el alud de explicaciones y lamentaciones impiden un análisis sereno.
Visto el caso en conjunto – es decir, analizando desde el porqué de la invasión hasta el porqué de la frustrada ocupación militar posterior -, la conclusión es clara: los EE.UU. fueron al Afganistán hace 20 años para privarle a Alqaeda de su principal bastión; y se quedaron después de conseguirlo, porque no se acababan de creer que lo habían conseguido.
Este resumen – incompleto, como todos los resúmenes – no incluye dos factores decisivos del fracaso. Por una parte, ni los políticos de Washington ni los militares con mando sobre el terreno entendieron jamás la realidad social y la mentalidad afganas.
Por otra parte, la Casa Blanca se percató demasiado tarde de que la permanencia militar en el Afganistán era totalmente incompatible con la estrategia defensiva global de coste mínimo emprendida por el país desde hace más de un lustro. El balance del conato de ocupación del Afganistán ha sido ruinoso : más de dos billones de $ invertidos en gastos militares y ayudas civiles.

Lo de no entender ese país, su mentalidad y “modus vivendi” se puede ilustrar con un sinfín de ejemplos. Así, por ejemplo, un error político y psicológico gravísimo que fue insistir e invertir mucho en la creación de una policía nacional al servicio del Gobierno central. Eso es quimérico en un país cuya Administración Pública ha sido siempre sumamente corrupta. Y, políticamente, significó quedarse sin los aliados afganos más importantes – los “señores de la guerra”-, ya que esa policía nacional se inmiscuía en sus respectivos tinglados económicos, echándolos a perder.
Si lo de no entender otra cultura y otra mentalidad es humano (pero incompatible con los Gobiernos de una potencia que domina el mundo), la cicatería con que el Gobierno estadounidense ha llevado a cabo su ocupación del Afganistán es absolutamente inexplicable. Tanto más, cuando los EE.UU. son la sociedad que se rige por el aforismo de que “nunca te dan más de lo que has pagado”.

Y los EE.UU. pagaron en el Afganistán menos que en ninguna otra parte. Un par de cifras para ilustrarlo: el Pentágono envió en el 2002 al Afganistán 8.000 soldados; al Kosovo envió, en el 1999, 5.000 hombres; pero la población del país asiático es de 21.600.000 de personas y la del balcánico, de 1.900.000. En Bosnia, tras las guerras de Milosevic, los EE.UU. y aliados donaron durante varios años 1.600 $ por habitante de ayuda humanitaria, mientras que en el Afganistán la partida similar no sobrepasó los 50 $ por cabeza.
Igual de grave e incomprensible es la decisión de Washington de quedarse en el Afganistán tras la pulverización de Alqaeda y la eliminación de su gran aliado, el Gobierno talibán. Porque este país de orografía aterradora está casi en los antípodas de los EE.UU., el abastecimiento militar de las tropas desplazadas allá solo se puede hacer por vía aérea, y la logística correspondiente es imposible sin la cooperación pakistaní.
Pero Pakistán, no ha compartido nunca intereses con los EE.UU. respecto al Afganistán. Antes, durante y después de la invasión militar occidental, Pakistán sintonizó con los talibán tanto en intereses económicos (algunos inconfesables, como el narcotráfico) como religiosos y de política regional. Se puede decir que en el caso del Afganistán, la cooperación pakistaní-estadounidense fue un matrimonio a la fuerza.
Y ya se sabe que la primera consecuencia de un matrimonio a la fuerza son los cuernos…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

A duce cu vorba Washington, Diana Negre

De câteva zile, atenția americanilor se concentrează în mod deosebit asupra plecării dezastroase din Afganistan, după 20 de ani de război, unul care a costat viața a peste patru mii de militari americani și a lăsat din nou acea țară în mâinile celor are o conduceau atunci când a început ocupația, ca represalii la atacurile din 11 septembrie 2001.
Dezbaterea asupra reușitelor sau greșelilor președintelui Joe Biden în operațiunea de părăsire a Afganistanului mai mult ca sigur că nu va rezolva această chestiune, însă, deocamdată, se pare că servește să distragă atenția de la unele probleme economice care, în viitorul imediat, pot avea repercusiuni puternice asupra țării și condițiilor de viață ale majorității populației: indemnizațiile pentru șomaj, un proiect de reactivare economică a cărui preț este de 3,5 trilioane de dolari și dezvoltarea sub așteptări a pieței muncii, căci, în ultima lună, s-au creat doar o treime din locurile de muncă ce erau prevăzute.
Aceste chestiuni ar urma să influențeze puternic alegerile parlamentare de anul viitor, când majoritatea pe care o are acum Partidul Democrat ar putea să dispară. Dacă ambele Camere vor fi controlate, din nou, de Partidul Republican, președintele Biden va avea mâinile legate pentru perioada care-i rămâne din mandat.
În prezent, se duce o luptă între cele două partide pentru obiectivele economice ale țării, Partidul Democrat exercitând o puternică presiune pentru a obține pachetul de stimulente economice, însă, mijloacele de informare se concentrează mai mult asupra situației din Afganistan, cu toate că SUA au părăsit deja această țară și în urma lor au lăsat de izbeliște mii de persoane.

De fapt, până acum, pare să existe o adevărată armonie între cele două partide rivale, deoarece, atât politicienii lor, cât și mijloacele de informare care le sunt apropiate dau întâietate informării asupra Afganistanului.
Democrații știu că rivalii lor republicani se vor opune planurilor lor economice și, de aceea, vor să avanseze cu ele pe tăcute, pe șest. Surprinzător este că republicanii par să se preteze la acest joc, căci atât politicienii, cât și puținele mijloace de informare afine lor se concentrează tot asupra situației din Afganistan.
Desigur, tema le servește pentru a-l critica pe președintele Biden, dar, acest lucru nu va aduce nicio schimbare în țară, doar că le mai oprește din atacurile contra planurilor economice ale Partidului Democrat.
Numai un singur democrat conservator, senatorul din Virginia Occidentală, Joe Manchin, își îndreaptă atenția asupra acestei situații. El a anunțat că nu va sprijini propunerea ca partidul său să injecteze cele 3,5 trilioane de dolari în economie.
Într-un articol publicat vinerea trecută, Manchin atrage atenția asupra pericolului inflației (care a trecut de 2%, cât ar fi fost de dorit, la aproximativ 4,5%), ceea ce autoritățile financiare par hotărâte să nu vadă, începând cu Banca Centrală, care consideră că această inflație ar fi un fenomen tranzitoriu și consecință a măsurilor provizorii și urgente, pentru a lupta împotriva COVID-ului.
Adevărul este că efectele pandemiei încă se mai resimt la nivelurile ocupării forței de muncă: șomajul depășește 5,4%, însă se înregistrează și o puternică recuperare care dă locuri de muncă multor persoane și care a declanșat o puternică mărire de salarii.

Este posibil ca aripa progresistă a Partidului Democrat să vrea să se folosească de viitoarele 14 luni, pentru a impune măsuri care nu vor mai putea fi aplicate dacă republicanii își vor reface majoritatea și, de aceea, se grăbesc atât de mult, fără să-i mai intereseze datele economice.
În definitiv, acum este momentul lor: au o guvernare monocoloră, domină în ambele Camere, cu președinte din partidul lor, lucru rar întâlnit. Și de aceea … se grăbesc atât.
Dar, dacă e de înțeles că Partidul Democrat umblă să ducă lumea cu vorba, e greu de înțeles de ce se pretează și republicanii să dedice ore întregi crizei afgane, în loc să se concentreze pe situația economică din țară.
Dar, e posibil ca toate acestea să se schimbe rapid: președintele Biden a ținut, vinerea trecută, un lung discurs asupra situației economice din țară, foarte necesar dacă ținem cont de datele decepționante referitoare la șomaj, căci, în loc să se creeze 750 de mii de locuri de muncă, în ultima lună, așa cum prevedeau economiștii, pe piața muncii, s-au creat doar 240 de mii.
Cuvintele lui Biden nu au mai avut nimic comun cu imaginea de om moderat de centru, așa cum a apărut el în campania electorală, căci a apărat pozițiile aripii progresiste a partidului său și este posibil ca cele două partide să-și reconsidere tacticile… acordând mai multă atenție alegerilor de anul viitor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Mareando la perdiz Washington, Diana Negre

Desde hace algunos días, la atención del público norteamericano se centra especialmente en la desastrosa salida del Afganistán, al término de 20 años que han costado vidas a más de cuatro mil norteamericanos y ha dejado el gobierno del país en manos de los mismos que mandaban cuando empezó la ocupación en represalia por los ataques del 11 de septiembre de 2001.
El debate acerca de los aciertos o errores del presidente Joe Biden para abandonar el Afganistán seguramente no dejará jamás zanjada la cuestión, pero de momento parece servir para distraer la atención del público de unas cuestiones económicas que pueden repercutir de manera mucho más fuerte sobre el futuro inmediato del país y las condiciones de vida de la mayoría de la población: las subvenciones al desempleo, un proyecto de reactivación económica que lleva un precio de 3.5 billones de dólares y un desarrollo del mercado laboral mucho peor de lo previsto, pues en el último mes la creación de empleo fue tan solo un tercio de lo previsto.
Estas cuestiones habrían de tener una repercusión rápida en las elecciones parlamentarias del próximo año, en que la pequeña mayoría de que ahora goza el Partido Demócrata podría desaparecer. Si ambas Cámaras vuelven al control del Partido Republicano, el presidente Biden tendrá las manos atadas para el resto de su presidencia.
De lo que ahora se trata es de la lucha entre ambos partidos por los objetivos económicos del país, con una fuerte presión por parte del Partido Demócrata para conseguir el paquete de estímulos económicos, pero los medios informativos se centran mucho más en la situación afgana, a pesar de que Estados Unidos ya abandonó a ese país a su suerte y a miles de personas que han quedado allí atrapadas a su mala suerte.
En realidad, hasta el momento parece haber incluso armonía entre los dos partidos rivales, pues tanto sus políticos como los medios informativos afines a uno u otro, dan primacía a la información afgana.
Los demócratas saben que sus rivales republicanos se opondrán a sus planes económicos y les interesa avanzar a la chita callando. Lo sorprendente es que que los republicanos parecen prestarse a este juego y tanto sus políticos como los pocos medios informativos que les son afines, también se concentran en la situación afgana.
Y ciertamente les sirve para criticar al presidente Biden pero ni llevarán ningún cambio en ese país, al tiempo que frena sus ataques a los planes económicos del Partido Demócrata.
Tan solo un demócrata conservador, el senador de Virginia Occidental, Joe Manchin, se fija en esta situación y ha anunciado públicamente que no dará apoyo a la propuesta de su partido para inyectar los 3.5 billones de dólares en la economía.
En un artículo publicado este viernes, Manchin advierte del riesgo de inflación (ha pasado del “deseado” 2% a cerca del 4.5%), algo que las autoridades económicas parecen decididas a olvidar, empezando por el Banco Central que considera esta inflación un fenómeno transitorio y consecuencia de las medidas provisionales y urgentes para luchar contra el Covid.

.Lo cierto es que los efectos de la pandemia se dejan sentir todavía en los niveles de empleo, con más del 5.4% de paro, pero hay una fuerte recuperación que permite dar trabajo a muchas personas y que ha provocado fuertes subidas salariales.
Quizá el ala progresista del Partido Demócrata quiere aprovechar los próximos 14 meses para imponer medidas que serían inaplicables si recuperan la mayoría los republicanos y por esto tienen tanta prisa y tan poco interés en los datos económicos.
A fin de cuentas, este es su momento: gozan de un gobierno monocolor, con ambas Cámaras y el presidente del mismo partido, algo poco habitual y por esto tienen tanta prisa.
Pero si esto es comprensible que el Partido Demócrata maree la perdiz hablando de algo sin consecuencias, cuesta entender que los republicanos se apresten a dedicar horas a la crisis afgana en vez de centrar la atención del público en la situación económica.
Pero quizá todo esto cambie rápidamente: el presidente Biden dedicó un largo discurso este viernes a hablar de la situación económica en el país, algo obligado ante las decepcionantes cifras de desempleo, pues en vez de crear 750 mil puestos de trabajo en el último mes como preveían los economistas, el mercado laboral tan solo creció en 240 mil.
Las palabras de Biden tenían poco que ver con la imagen de centrista moderado que presentó durante la campaña electoral, pues defendió las posiciones del ala progresista de su partido y es posible que a partir de ahora los dos frentes políticos se replanteen sus tácticas…con más atención a las elecciones del próximo año.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CU CÂT E MAI MULTĂ BUNĂSTARE, CU ATÂT E MAI PUȚINĂ CREDINȚĂ

Doi sociologi americani (R. Ingelhart și A. Lowenstein) au efectuat un studiu demoscopic asupra corelației dintre religiozitate și bunăstare în lumea contemporană. Concluzia este că scade credința pe măsură ce se îmbunătățesc condițiile de viață; în mod deosebit, siguranța economică și cea fizică.
Studiul s-a desfășurat timp de 25 de ani – între 1981 și 2007 – în 49 de țări și a cuprins 60% din populația lumii. Ca la orice studiu demoscopic, rezultatele au o valoare relativă, însă tendința semnalată este valabilă în aproape toată lumea.
În aproape toată lumea, cu o excepție: India, țară în care încă e vie identificarea cu zeii – adică, a religiei cu țara. În această țară, care ocupă în lume locul al doilea în privința numărului populației, îmbogățirea vertiginoasă care s-a înregistrat de pe la jumătatea secolului trecut nu a înlăturat ideologia care domnește din cea mai îndepărtată Antichitate și care identifică zeii – adică religia – cu patria. Din cu totul alte rațiuni, locul al doilea în lume, în privința religiozității, îl ocupă, în prezent, lumea musulmană.
Indiei i se mai adaugă o excepție: lumea fostă comunistă după colapsul stalinismului, la sfârșitul secolului al XX-lea. Îmbinarea vidului ideologic cu o criză existențială a determinat masele să caute sprijin tocmai la unul dintre cei mai mari inamici ai stalinismului: religia.
Însă, a fost un episod punctual. În măsura în care nivelul de viață și de siguranță s-a recuperat, legătura populară cu Bisericile Ortodoxe a tot scăzut.
Oricum, studiul arată cauzele multiple ale desacralizării sociale – începând cu siguranța socială și economică, care domină în țările bogate – și care nu se datorează direct industrializării și creșterii cunoașterii generale, așa cum se credea la începutul secolului al XX-lea.
În acest aspect se evidențiază evoluția societății americane, care, în cea de a doua jumătate a secolului XX, era una dintre cele mai credincioase (cu 8,2 puncte pe o scară de 10) și care, astăzi, se situează pe locul al 32-lea din totalul de 42 de țări analizate în acest studiu. Bună parte din această îndepărtare de credință este atribuită străduinței conducătorilor politici – mai ales republicani – de a se folosi de credințele creștine mai conservatoare pentru a-și atrage mari sectoare de alegători. Pentru această încercare – a nu-știu-câta din istoria omenirii – de a lega credința de putere plătesc, acum, nota de plată, în SUA, mai ales bisericile.
Pe un plan mai general, studiul arată că schimbarea moralei sexuale este una dintre cauzele principale ale crescândei secularizări actuale. Până în secolul trecut – semnalează studiul – supraviețuirea omenirii depindea foarte mult de fecunditate. Mortalitatea infantilă foarte mare și durata foarte scurtă a vieții au determinat toate religiile, încă din Antichitate, să situeze în centrul moralității și a vieții sexuale procrearea (până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea femeilor aveau de la 5 la 8 copii). În ziua de azi, lucrurile nu mai sunt așa nici în lumea dezvoltată și nici în cea în curs de dezvoltare și, prin urmare, actualii locuitori ai Terrei au o concepție foarte diferită despre avort, homosexualitate, divorț sau despre viața sexuală, în general.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MÁS BIENESTAR, MENOS FE

Dos sociólogos estadounidenses (R. Ingelhart y A. Lowenstein) han hecho un estudio demoscópico sobre la relación entre la religiosidad y el bienestar en el mundo actual, llegando a la conclusión de que la fe desciende a medida que mejoran las condiciones de vida; en especial la seguridad económica y física.
El estudio abarca casi 25 años – 1981 a 2007 – y 49 naciones, con un total del 60% de la población mundial. Como todos los estudios demoscópicos, los resultados tienen un valor relativo, pero la mencionada tendencia es general en todo el mundo.
En todo el mundo, con una excepción: la India, nación dónde todavía perdura la identificación de los dioses – es decir, de la religión – con la nación. En este país, el segundo más poblado de la Tierra, el vertiginoso enriquecimiento registrado desde mediados del siglo pasado no ha desbancado la ideología imperante en la más remota Antigüedad que identificaba los dioses – es decir, la religión – con la patria. Por otras razones, el segundo gran feudo religioso del mundo le corresponde actualmente a la comunidad musulmana.
A la India hay que sumar una casi excepción: la del mundo ex comunista tras el colapso del estalinismo a finales del siglo XX. Allá, la conjunción del vacío ideológico con una crisis existencial aguda llevó a las masas a buscar amparo precisamente en uno de los principales enemigos del estalinismo: la religión.
Pero fue un episodio puntual. En la medida en que el nivel de vida y de seguridad se ha ido recuperado en este ámbito, la vinculación popular a las Iglesias Ortodoxas ha ido disminuyendo.
De todas formas, el estudio señala que las causas de la desacralización social son múltiples – empezando por la seguridad social y económica imperante en los países ricos – y no son provocadas directamente por la industrialización y elevación del conocimiento general, como se pensaba a principios del siglo XX.
En este punto destaca la evolución de la sociedad estadounidense, que en la segunda mitad del siglo XX era una de las más creyentes en Dios (8,2 puntos en una escala de 10) y hoy en día ocupa el 32º puesto de las 49 naciones analizadas por el estudio. Gran parte de este alejamiento de la fe es atribuido al empeño con que los dirigentes políticos – ante todo, los republicanos – han apelado en sus programas a las creencias cristianas más conservadoras para captar grandes sectores de votantes. Este conato – el enésimo en la historia de la humanidad – de vincular fe y poder lo están pagando en los EE.UU. ante todo las Iglesias.
En un plano más general, el estudio señala el cambio de la moral sexual como una de las causas principales de la secularización creciente actual. Hasta el siglo pasado, – señala el estudio – la supervivencia de la humanidad estaba estrechamente vinculada a la fecundidad. La alta mortalidad infantil y la brevedad de la vida han impulsado todas las religiones desde la Antigüedad a centrar la moralidad y la vida sexual en la procreación (hasta finales del siglo XIX, la mayoría de las mujeres tenían de 5 a 8 hijos). Hoy en día esto ya no es así en el primer mundo y hasta en el en vías de desarrollo y, consecuentemente, los habitantes actuales de la Tierra tienen una visión muy diferente acerca del aborto, la homosexualidad, el divorcio y la vida sexual en general.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

HAQQANI, PREZENȚĂ INCOMODĂ ÎN AFGANISTAN

Dacă cea mai bună definiție politică pentru Afganistan este haosul, prezența cea mai haotică, eclectică, furios antioccidentală și impredictibilă a terorismului islamico-afgan este Haqqani.
Confuzia și dezinformarea în legătură cu Afganistan sunt atât de mari în Occident, încât, în timp ce SUA au atribuit Statului Islamic- Khorasan (SI-K) – și l-au pedepsit – dublul atentat din Kabul, din ultima săptămână din luna august, un recent raport al ONU semnalează că SI-K „…nu are atâta forță încât să poată opera sistematic în Kabul…”
E imposibil să știm cine greșește, deoarece realitatea social-politică a acestei țări este un adevărat nod gordian. Inamicițiile și alianțele sunt efemere, diferite în fiecare loc și în continuă schimbare; și ca și cum aceste lucruri nu ar fi de ajuns, ele se proclamă și se dezmint tot timpul, în funcție de ceea ce îi convine protagonistului din momentul respectiv.
Astfel, o organizație laxă și foarte combativă – Haqqani (numele îi vine de la fondatorul ei, Jalaludin Haqqani, cândva bun amic al lui Osama bin Ladin) – a tot forfotit în ultimii 20 de ani printre toate facțiunile radicale islamiste, dar având întotdeauna un punct comun cu acestea: lupta armată împotriva SUA. Singurului grup căruia Haqqani i s-a opus tot timpul a fost Statul Islamic-Khorasan.

Jalaluddin Haqqani

Și tocmai Haqqani a fost însărcinată de talibani să se ocupe de securitatea aeroportului din Kabul și de evacuarea forțelor occidentale și a colaboratorilor lor. E posibil ca teroriștii sinucigași ai SI-K să fi păcălit vigilența și rețeaua de spionaj talibano-haqqani, însă este la fel de verosimil ca cei doi sinucigași să fi fost anume lăsați să-și ducă la îndeplinire misiunea.
Încă și mai probabil, ca să nu spunem sigur, este că despre atentate și despre lipsurile sistemului de securitate afgan să fi știut serviciul secret militar al Pakistanului. Influența acestei organizații în istoria Afganistanului din secolele XX și XXI este covârșitoare. Din Pakistan a venit în țară curentul islamist Deobandi (fundamentalism sunit cu rădăcini arhaice) care domină viața religioasă afgană, și tot din Pakistan au venit antrenamentele, dotările și subvenționările pentru toate grupurile paramilitare afgane.
Lucrurile aceste le știe toată lumea, începând cu Pentagonul și CIA, însă strategia globală a SUA în Asia Centrală se bazează pe Pakistan ca aliat preferat. Și după câte se vede de 20 de ani încoace, preferința este atât de mare, încât nu se ia în seamă cât de mult a contribuit Pakistanul la dezastrul militar american în Afganistan.
Cu toate că, în mod sigur, dezastrul s-ar fi produs oricum, și fără această contribuție.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

HAQQANI, EL CONVIDADO DE PIEDRA DEL AFGANISTÁN

Si la mejor definición política que se puede hacer del Afganistán es caos, la entidad más caótica, ecléctica, rabiosamente antioccidental e impredecible del terrorismo islámico-afgano es Haqqani.
La confusión y la desinformación acerca del Afganistán es tal en occidente, que mientras los EE.UU. atribuyeron – ¡ y castigaron ! – al Estado Islámico-Khorasan (EI-K) el doble atentado de Kabul de la última semana de agosto, un reciente informe de las Naciones Unidas dice que EI-K “…carece de fuerza suficiente para operar sistemáticamente en Kabul…”
Es imposible saber quién está equivocado, entre otras cosas, porque la realidad socio-política del país es un auténtico nudo gordiano. Las enemistades y alianzas son efímeras, diferentes en cada sitio, en cambio constante; y por si esto no bastara, se proclaman y desmienten constantemente, según convenga al protagonista del momento.
Así, una organización laxa y enormemente combativa – Haqqani (nombre derivado de su fundador, Yalaludin Haqqani, otrora íntimo amigo de Osama bin Ladín) – ha estado durante los últimos 20 años brujuleando entre todas las facciones radicales islamistas, pero coincidiendo siempre con ellas en la lucha armada contra los EE.UU. El único grupo al que este grupo se ha opuesto siempre ha sido el EI-K.

Jalaluddin Haqqani

Y justamente es Haqqani la encargada por los talibán de la seguridad del área del aeropuerto de Kabul y de la evacuación de las fuerzas occidentales y sus colaboradores. Es posible que los terroristas suicidas del EI-K burlasen la vigilancia y la red de espionaje talibano-haqqani, pero es bastante más verosímil que se despistaran muy oportunamente para que los dos suicidas pudieran llevaran a cabo su misión.

Aún más probable, para no decir seguro, es que de los atentados y de los fallos del sistema de seguridad afgano estuviera al tanto el servicio secreto militar del Pakistán. La influencia de esta organización en la historia del Afganistán del siglo XX y XXI es abrumadora. Del Pakistán llegó al país la corriente del islamismo Deobandi (fundamentalismo sunní de raíces arcáicas) que domina la vida religiosa afgana, y del Pakistán llegó el entrenamiento, pertrechos y financiación de todos los grupos paramilitares afganos.
Eso lo sabe todo el mundo, empezando por el Pentágono y la CIA, pero la estrategia global de los EE.UU. en Asia Central tiene al Pakistán como aliado preferente. Y por lo visto en los últimos 20 años, la preferencia es de tal calibre que se pasa por alto lo mucho que ha contribuido el Pakistán a la debacle militar estadounidense en el Afganistán.
Aunque, seguramente, se habría perdido también sin esa intervención.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DESPĂRȚIRI CRUDE… Washington, Diana Negre

Interpretarea ideologic corectă – corectă acum și aici – a politicii externe a SUA este că avem de-a face cu un imperialism dur și egoist, care nu se sfiește să-și sacrifice atât prietenii, cât și dușmanii.
Cu o abordare și mai obiectivă se poate afirma că politica SUA este și a fost conduita atotputernică a oricărei țări mari, de la imperiul asirian, până în ziua de azi: cea de a-și apăra interesele și prerogativele cu cele mai mici costuri posibile. Și, atunci când se poate, costurile aceste să și le asume alții, chiar și aliații.
De-a lungul istoriei, egoismul național este atât de general și de evident, încât nu reușește să-l vadă decât cel ce fuge de realitate. În cazul deosebit de actual al Afganistanului, abandonarea „in situ” a multor colaboratori și aliați nu este decât o altă fațetă a acestei politici a costurilor minime. Să fi continuat orbește și în forță să rămână în Kabul, dincolo de data negociată cu talibanii (31 august 2021), ar fi însemnat să riște noi confruntări militare, cu alte pierderi americane, ca să nu mai vorbim de riscul de a se vedea atrase într-o altă aventură armată.
Toată lumea știe că cea care este pe punctul de a se încheia – dacă rămâne data de 31 august pentru retragerea americană – a costat SUA moartea a 2.500 de militari americani, 66.000 de militari și polițiști afgani aliați și două trilioane de $. La aceasta se mai adaugă umilitoarea tragedie de joia trecută, cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești americane, în mai mult de zece ani.

Ceea ce s-a întâmplat în Kabul s-a mai întâmplat și în Saigon. Desigur, în alte circumstanțe. Dar, și în războiul împotriva Statului Islamic (SI). Depănând episoadele „războiului rece”, vedem că s-a mai repetat în Berlin, Budapesta și Praga. Luptătorii kurzi din Irak și Siria sau demonstranții din Berlin, Budapesta și Praga, după crizele respective, au fost lăsați de izbeliște.
În războiul împotriva SI, Washingtonul nu a stabilit cu luptătorii kurzi decât o alianță pe timp de război. Nu s-a negociat nimic și nici nu li s-a promis nimic pentru perioada următoare, de după victorie.
Drept și moral ar fi fost să o fi făcut… Însă, marile puteri din toate timpurile niciodată n-au arătat că au morală în arsenalele lor militare și diplomatice.
În timpul „războiului rece”, berlinezii, ungurii și cehii au încercat să se răscoale împotriva URSS-ului din cauza opresiunii sovietice; în acele situații, Washingtonul nu a promis nimănui nimic. Dacă i-ar fi ajutat direct, lumea ar fi fost împinsă în cel de al III-lea Război Mondial.
Prea costisitor.

În sfârșit: aproape toate țările occidentale care au participat la războiul eșuat împotriva talibanilor s-au spălat pe mâni în fața dramei prietenilor locali, care nu au putut ajunge, în zilele acestea, la aeroportul din Kabul. Și niciuna nu a fost pusă la stâlpul infamiei atât de mult ca SUA.
Căci, costurile de a fi odioasă nu le-a putut evita niciodată niciuna dintre puterile hegemonice de pe Pământ.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DESPEDIDAS CRUELES… Washington, Diana Negre

La lectura ideológicamente correcta – correcta, ahora y aquí – de la política exterior de Estados Unidos es que se trata de un imperialismo duro y egoísta que no tiene reparo alguno en sacrificar por igual amigos y enemigos.
Con un enfoque algo más objetivo se puede decir que la política de los EEUU. es y ha sido la conducta prepotente de toda gran nación, desde el imperio asirio hasta hoy: defender sus intereses y prerrogativas al menor coste posible. Y, en la medida de lo factible, que este coste lo asuman otros, aliados inclusive.
El egoísmo nacional es tan general y evidente a lo largo de la Historia que sólo deja de verlo quien rehúye la realidad. En el actualísimo caso del Afganistán, el abandono “in situ” de numerosísimos colaboradores y aliados no es más que otra faceta de esta política del menor costo. Seguir a las bravas en Kabul más allá del plazo negociado con los talibán (31 de agosto 2021) era arriesgarse a nuevas confrontaciones militares, con el correspondiente número de bajas militares estadounidenses, sin hablar del enorme riesgo de involucrarse en otra confrontación armada.
Y todo el mundo sabe que la que está a punto de concluir -si se mantiene la fecha del 31 de agosto para la retirada- le costó a EEUU. la muerte de 2.500 soldados propios, 66.000 militares y policías afganos aliados y dos billones de $, a la que se ha de añadir la humillante tragedia del pasado jueves, con el mayor número de bajas norteamericanas desde hace más de diez años.

Lo que sucedió en Kabul ya ocurrió – aunque en otras circunstancias – en Saigón. Y también en la guerra contra el Estado Islámico (EI) o, remontando episodios de la “guerra fría”, en Berlín, Budapest y Praga. Los milicianos kurdos de Irak y Siria o los manifestantes de Berlín, Budapest y Praga fueron dejados a su suerte después de las respectivas crisis.
En la guerra contra EI, Washington no estableció con los milicianos kurdos más que una alianza bélica. Nada se negoció ni nada se les prometió para después de la victoria.
El que fuera de justicia haberlo hecho es una cuestión moral… y las grandes potencias de todos los tiempos no han mostrado jamás tener la moral en sus arsenales militar y diplomático.
Durante la “guerra fría”, berlineses, húngaros y checos intentaron sublevarse contra la URSS a causa de la opresión soviética; Washington no prometió nada a nadie en aquellas ocasiones. Ayudarles directamente habría llevado el mundo a una III Guerra Mundial.
Demasiado costoso.

Por último: el lavarse las manos ante el drama de los amigos locales que no han podido llegar estos días al aeropuerto de Kabul lo han practicado casi todos los países occidentales involucrados en la fracasada guerra contra los talibán. Y ninguno ha sido puesto en la picota tanto como EEUU.
Y es que el costo de ser odioso no lo ha podido evitar nunca ninguna potencia hegemónica de la Tierra.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

A LĂTRA LA LUNĂ

Lipsa de apărare a femeilor din Afganistanul recucerit de talibani este evidentă. Și, dacă femeile afganele sunt, din nou, lipsite total de apărare, opinia publică occidentală se află și ea – încă o dată! – în condiția tâmpă și naivă de a-și sfâșia hainele (nu prea tare, dar cu țipete cristaline)… pentru că… doar atât poate face.

Nouă, occidentalilor drege-lume, ne vine de minune să nu facem nimic și să ne atârnăm medalii umanitare. În arta de a arăta paiul din ochiul celorlalți nu ne întrece nimeni. Și nici în a denunța și a nu reacționa (cel mult, cu niște danii zgârcite unor mărunte ONG-uri) nu ne-o ia nimeni înainte.

Facem lucrurile acestea atât de mult, de atât de mult timp și atât de inutil, încât par mai degrabă niște izbucniri isterice, decât gesturi de solidaritate. Nu reușim să pricepem ceea ce scria Quevedo în Secolul de Aur al Literaturii spaniole că „…e în zadar ceea ce nu servește la nimic…”. Inutilitatea acestor manifestări multitudinare și avalanșa de articole plângăcioase din mijloacele de comunicare este mai mult decât evidentă. Dar, aceasta nu oprește deloc asemenea manifestări, declarații, declamații și alte asemenea mostre justițiare excesive și exagerate, care de care mai sterile.
Atâta insistență pe inutilitate ne obligă să ne gândim că, în realitate, nu e vorba de imbunătățirea situației nimănui – femei afgane, orfani palestinieni, refugiați sirieni, sinistrați haitieni etc. -ci de a avea un protagonism ieftin, gregar și evidențiat de presa sărmană. Pe scurt: pe victime și sinistrați Dumnezeu să-i ajute!; important e să ne spunem păsul nostru ieftin, socialmente în consens. Toți într-un singur glas.

Căci – e evident –, în loc să protestăm impotriva politicii antifeministe a talibanilor, am putea cere guvernelor măsuri generoase de primire a afganilor fugari. Precum și o adevărată toleranță a occidentalilor față de niște ființe care sosesc cu altă cultură, cu alte valori și obiceiuri…și cu toate neliniștile și nevoile surghiunului.
Dacă suntem cu adevărat generoși, vom avea o fărâmă de suferință și multă toleranță. Așa cum este, de pildă, în Liban. Acolo, țara este cuprinsă de haos, nu există o Administrație publică reală, nu există o politică socială și nici bani. Și cu toate acestea, populația libaneză a primit, fără crâcnire, primele valuri de fugari ai războiului civil din Siria.
Iar dacă suntem generoși în minciunele – adică, manifestări isterice și articole de prisos – putem să facem ca Austria, care vrea să deschidă noi tabere de primire a fugarilor, dar…oriunde, numai să nu fie în interiorul granițelor țării ! Pietate aseptică, comodă și cu uitare imediată; un adevărat program pentru demonstranții pro afgane din lumea occidentală.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LADRARLE A LA LUNA

La indefensión de las mujeres en el Afganistán reconquistado por los talibán es evidente. Y si las afganas corren peligro de recaer en la indefensión total, la opinión pública occidental ha caído ya – ¡una vez más! – en el papanatismo de rasgarse las vestiduras (no mucho, pero a grito limpio) por ello… y no hacer nada más.
Porque eso de no hacer nada y ponerse medallas humanitarias se nos da de maravillas a los mejoramundos occidentales. En eso de denunciar la paja en el ojo de los demás no nos gana nadie. Y en denunciar y no reaccionar (a lo sumo, un par de donativos rácanos a unas opacas ONG) tampoco nos gana nadie.

Y es que eso lo venimos haciendo tanto desde tanto tiempo y tan inútilmente que más que actos de solidaridad parecen exabruptos histéricos. De nada sirve que ya en el Siglo de Oro de las letras hispanas Quevedo escribiera que “… de nada sirve lo que no sirve para nada…”. La inutilidad de estas manifestaciones multitudinarias y el diluvio de artículos plañideros en los medios de comunicación es meridianamente evidente. Pero no por ello se frenan en absoluto manifestaciones, declaraciones, declamaciones y aspavientos justicieros, el uno más estéril que el otro.
Tanta persistencia en la futilidad obliga a pensar que en realidad no se trata de mejorar la situación de nadie – afganas, huérfanos palestinos, refugiados sirios, damnificados haitianos, etc. -, sino de tener un protagonismo barato, gregario y realzado por la prensa boba. En resumen: a las víctimas y a los damnificados, ¡que los ayude Dios !; lo esencial es nuestro baratísimo desahogo socialmente consensuado. Todos a una, pero sin Fuenteovejuna.
Porque – es obvio –, en vez de protestar contra la política antifeminista de los talibán se podría pedir a los respectivos Gobiernos generosas medidas de acogida de los fugitivos afganos. Y también una tolerancia auténtica de los ciudadanos occidentales para con unos seres que llegan aquí con otra cultura, valores y hábitos… y todas las necesidades y angustias del destierro.

Si se es generoso de verdad se ha de aportar una miaja de sufrimiento y un muchísimo de tolerancia. Como, por ejemplo, en el Líbano. Allá, el país está sumido en el caos, sin una Administración pública real, sin política social y sin dinero. Todo esto no ha impedido que la población libanesa acogiese sin rechistar las primeras oleadas de fugitivos de la guerra civil siria.
Y si se es generoso de mentirijillas – es decir, de manifestaciones histéricas y artículos redundantes – se puede proceder como Austria, que quiere abrir nuevos campos de acogida de fugitivos… ¡en cualquier lugar fuera de las fronteras del país! Piedad aséptica, cómoda y de olvido inmediato; todo un programa para los manifestantes pro afganas del mundo occidental.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Seducții fiscale Washington, Diana Negre

Una dintre particularitățile sistemului fiscal american este aceea că contribuabilii sunt obligați să facă două declarații de impozit pe venit în fiecare an: una pentru impozitele federale, care se aplică în același mod tuturor americanilor, și una pentru statul federal în care locuiesc.
Acest lucru nu are comparație pe plan internațional în privința nivelurilor de presiune fiscală, deoarece, în lumea industrializată, Statele Unite se numără printre țările cu impozite federale scăzute. Dar, când vine vorba despre adăugarea contribuției la statele de reședință, situația variază foarte mult.
Cei care locuiesc în state precum New York sau California plătesc mult mai multe taxe decât rezidenții unor state precum Florida sau Texas. Afirmațiile pe care le citim în comentarii și le auzim în declarații publice, conform cărora ar exista o armonie fiscală perfectă între regiunile sau statele federale ale țării, contrastează cu situația de fapt.
Este o chestiune care se dezbate acum în Spania și este surprinzător să vedem că sunt personalități care ne asigură că în țările dezvoltate nu există concurență fiscală. Desigur, în Europa, acest lucru este rar întâlnit, deși, în Elveția, contribuția cetățenilor la trezorerie depinde foarte mult de cantonul în care locuiesc.
Concret, în Statele Unite, diferențele sunt foarte mari și există o adevărată concurență între diferitele state pentru a atrage investitori sau rezidenți. Și nu este o concurență discretă, căci unele state fac chiar propagandă cu privire la impozitele lor mai mici.
Statul care atrage cel mai mult atenția este Dakota de Sud, unde nu există impozite pentru persoane fizice sau juridice. Ceva e atât de atractiv aici pentru unii, încât tot mai multe firme și companii se înregistrează în acest stat. Același lucru se întâmplă și cu persoanele fizice: este suficient să mergi acolo o dată pe an și să ai o adresă sau un sediu comercial înregistrat. Pentru aceasta nu este nevoie să închiriezi vreun local, ci pur și simplu e suficient să „cumperi» o adresă poștală, la un preț modest de câteva sute de dolari.

În schimbul acestei mici investiții, contribuabilul scapă de impozitele locale și chiar primește prin poștă prelungirea permisului său de condus vehicule, fără să mai dea vreun examen.
În acest domeniu, Dakota de Sud se situează pe primul loc, dar există o concurență puternică între alte state: unele își scutesc rezidenții de la plata impozitelor personale, altele au avantaje fiscale pentru întreprinderi sau investiții.
De această situație beneficiază, de exemplu, Pennsylvania, care are o presiune fiscală redusă asupra persoanelor fizice, deși o compensează cu taxele pe afaceri ale întreprinderilor. Ceva asemănător se întâmplă și în Florida, unde compensarea provine din taxele mari pe cadastru. Sau în Texas, cu o sarcină fiscală moderată în ambele domenii și care dă roade de ani de zile: în ciuda căldurii, în fiecare an primește mai mulți rezidenți sau companii din state precum California sau New York, care scapă astfel de impozitarea ridicată din statele lor.
Consecințele sunt evidente: New York, cândva cel mai populat stat, se află acum pe locul al treilea, după California și Texas. În ceea ce privește California, în prezent cu cea mai mare populație, acest stat pierde rezidenți în favoarea Texasului. Iar Florida a devenit marea atracție a pensionarilor din întreaga țară, căci, pe lângă faptul că acolo nu e frig ca în New York sau New Jersey, există posibilitatea de a economisi câteva mii de dolari în plus, în fiecare an, deoarece practic nu există impozite de stat pentru persoane fizice…
Această mișcare a populației nu se reflectă doar în economii, ci și în viața politică: în timp ce toate statele au câte doi senatori, indiferent de numărul de locuitori, numărul congresmenilor depinde de numărul locuitorilor din statul respectiv.
Astfel, în ultimele decenii, reprezentarea statului New York a scăzut, în timp ce cea a Californiei și Texasului au crescut. Acum, și californienii emigrează, astfel că, la ultimul recensământ, California, pentru prima dată, a pierdut locuri, lucru de care a beneficiat, din nou, Texasul, și delegația sa în Camera Reprezentanților e în continuă creștere.
În general, statele cu taxe mici au majorități republicane, căci democrații obișnuiesc să favorizeze impozite mai mari. Această nouă redistribuire de locuri ar putea anunța vremuri mai bune pentru Partidul Republican, dar nu în mod sigur, căci cei care fug de politicile fiscale progresiste merg în statele conservatoare pentru a beneficia economic… însă nu-și schimbă crezul politic.

Consecința – cel puțin cea imediată – este că refugiații din Texas sau Florida ar influența votul local atât de mult, încât aceste state ar avea în Congresul de la Washington tot mai mulți delegați progresiști, ceea ce ar fi un avantaj pentru Partidul Democrat.
Pe de altă parte, avantajele fiscale tind să atragă pensionari, însă firmele se orientează mai degrabă spre locurile în care găsesc personal talentat și posibilități de creștere: la acest capitol, Dakota de Sur nu prea poate lupta cu California, iar impozitarea sa servește doar la atragerea persoanelor fizice sau a companiilor „tradiționale», adică a celor care nu sunt preocupate să incorporeze inovațiile informatice și noile tehnologii.
Când e vorba de creștere, investițiile se orientează spre locuri în care există cele mai multe oportunități, atât cu forță de muncă talentată, cât și cu o bună piață de desfacere. Acest lucru înseamnă că avantajele fiscale sunt un impuls, dar nu și un factor determinant: California, cu cele mai mari taxe din țară, rămâne un magnet pentru investitori, chiar dacă unii preferă să meargă în locuri unde impozitele sunt mai mici.
Cu toată concurența statelor federale de a atrage investitori, americanii știu că pe primul loc rămân posibilitățile de creștere a întreprinderii și a pieței de desfacere, iar avantajele fiscale trec, în astfel de condiții, pe un plan secundar.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Seducciones fiscales Washington, Diana Negre

Una de las peculiaridades del sistema fiscal norteamericano, es que los contribuyentes están obligados a hacer dos declaraciones de renta todos los años: una para los impuestos federales, que se aplican de la misma forma a todos los norteamericanos, y otra para el estado federado en el que se reside.
Es algo que distorsiona la comparación internacional en cuanto a los niveles de presión fiscal, pues en el mundo industrializado Estados Unidos figura entre los países de fiscalidad baja por lo que afecta a los impuestos federales. Pero a la hora de añadir la contribución a los estados de residencia, la situación puede cambiar mucho.
Quienes viven en estados como Nueva York o California pagan muchos más impuestos que los residentes de estados como La Florida o Tejas. Es un contraste con las afirmaciones que uno lee en comentarios y oye en declaraciones públicas, de que en todo el mundo hay una perfecta armonía fiscal dentro de las regiones o estados federados de un país.
Es una cuestión que se debate ahora en España y sorprende oír a personajes políticos asegurarnos que la competencia fiscal dentro de un país no existe en el mundo desarrollado. Ciertamente, en Europa es poco frecuente, aunque hay lugares como Suiza donde la contribución total al fisco cambia mucho según el cantón de residencia.
En Estados Unidos, concretamente, las diferencias son muy grandes y constituyen una verdadera competencia entre los diferentes estados para atraer inversores o residentes. Y no es una competencia discreta, sino que algunos estados incluso hacen propaganda de su baja fiscalidad.
El Estado que más llama la atención es Dakota del Sur, donde no hay impuestos ni a los particulares ni a las empresas. Es algo que para algunos resulta tan atractivo que hay cada vez más empresas que se registran en este estado y otro tanto ocurre con los particulares: basta con ir allí una vez al año y tener un domicilio o una sede comercial registrada. Y para esto no hace falta alquilar un local, sino simplemente “comprar” una dirección postal, por un precio módico de unos pocos centenares de dólares.

A cambio de esta pequeña inversión, el contribuyente se libra de los impuestos locales y hasta recibe por correo la renovación de su permiso de conducir, sin necesidad de un examen.
En este terreno, Dakota del Sur se lleva la palma, pero la competencia es fuerte entre otros estados: algunos eximen a sus residentes de pagar impuestos personales, otros tienen ventajas fiscales para las empresas o para las inversiones.
La situación beneficia, por ejemplo, a Pennsylvania que tiene poca presión impositiva para los particulares, aunque la compensa con los cargos empresariales. Algo semejante ocurre en Florida, donde la compensación proviene también de altos impuestos del catastro. O Texas, con una presión fiscal moderada en ambos terrenos y que da sus frutos desde hace años: a pesar del calor, cada año recibe más residentes o empresas de estados como California o Nueva York, que se liberan así de la alta fiscalidad de sus estados.
Las consecuencias son evidentes: Nueva York, otrora el estado más poblado, está ahora en tercer lugar, detrás de California y Tejas. En cuanto a California, actualmente el de mayor población, va perdiendo residentes que se refugian en Texas. Por lo que se refiere a Florida, es la gran atracción de los jubilados de todo el país, que además de evitar los fríos de estados como Nueva York o Nueva Jersey, disponen de unos miles de dólares adicionales de ahorro fiscal cada año, pues allí prácticamente no hay impuestos estatales a las personas físicas…
Este movimiento de población no se refleja solo en las economías, sino también en la vida política: si bien todos los estados tienen dos senadores, independientemente del número de habitantes, el número de congresistas depende de las cifras de residentes.
De esta forma, en los últimos decenios, la representación neoyorquina ha ido bajando, mientras que la de California y Tejas ha subido. Ahora, los californianos también emigran y en el último censo la consecuencia fue que California perdió escaños por primera vez, algo que benefició nuevamente a Tejas, cuya delegación en la Cámara de Representantes no cesa de subir.
En general, los estados de baja fiscalidad tienen mayorías republicanas mientras que los demócratas acostumbran a favorecer impuestos más altos. Este nuevo reparto de escaños podría augurar mejores tiempos al Partido Republicano, pero no ha de ser así necesariamente: quienes huyen de las políticas fiscales progresistas, se van a estados conservadores para beneficiarse económicamente…pero no cambian su credo político
La consecuencia -al menos la inmediata, es que los refugiados en Tejas o Florida influyan tanto en el voto local que estos estados tendrían en el Congreso de Washington cada vez más delegados progresistas, lo que sería una ventaja para el Partido Demócrata
Por otra parte, las ventajas fiscales acostumbran a atraer a los jubilados, pero las empresas se dirigen más bien a los lugares en que hallan empleados con talento y posibilidades de crecer: aquí, Dakota del Sur tiene pocas armas para luchar contra California y su fiscalidad tan solo le sirve para atraer a particulares o a empresas “tradicionales”, es decir las que no se dedican a innovaciones informáticas y nuevas tecnologías.
A la hora de crecer, las inversiones de dirigen al lugar en que tiene más posibilidades, tanto para encontrar una mano de obra con talento, como un mercado para sus productos. Esto significa que las ventajas fiscales son un acicate, pero no un determinante: California, con el tipo impositivo mayor del país, sigue siendo un imán para los inversores, por mucho que algunos prefieran irse a lugares con menor fiscalidad.
Es algo tan evidente para los norteamericanos, que, si bien los estados federados compiten para atraer inversores, saben que las ventajas fiscales pasan a segundo plano ante las posibilidades comerciales o de crecimiento empresarial.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

IRANUL OPTEAZĂ PENTRU CALEA DURĂ

Ibrahim Risi

Primele schimbări din echipa guvernamentală a noului președinte iranian, Ibrahim Risi, arată că Republica optează pentru confruntare în relațiile sale cu SUA și lumea atlantică.
Dintre aceste numiri cel mai mult atrage atenția cea a lui Hussein Amir Abdollahain ca nou ministru de externe. Împreună cu noul prim-vicepreședinte al Republicii Teocratice, Mohamed Mokhaber, reprezintă un indiciu al dominației covârșitoare a „Gardienilor Revoluției» în viața politică a țării.

Mohamed Mokhaber

Ambii au legături stânse cu „Gardienii Revoluției», o instituție care a apărut odată cu revoluția lui Khomeini și a ayatollahilor (din 1979) ca braț executor al ei și care, în prezent, este un adevărat stat în stat, datorită giganticei sale structuri patrimoniale.
Abdollahain este un diplomat de carieră în vârstă de 57 de ani, care vorbește fluent limbile arabă și engleză, cu un doctorat în relații internaționale obținut la Universitatea din Teheran. De origine umilă, a fost vice-ministru (o funcție echivalentă cu cea de secretar de stat) sub ministrul Javad Zarif, un om moderat și afabil care s-a bucurat de încrederea deplină a ultimului președinte – Hassan Rohani –, și campion al politicii de îmbunătățire a conviețuirii cu Occidentul.
Această abordare a politicii externe iraniene a eșuat din mai multe motive (unul dintre motivele principalele a fost intransigența lui Donald Trump față de străduința iranienilor de a-și dezvolta industria nucleară, nerespectând acordurile semnate cu Occidentul în acest sens) și, odată cu eșecul acestei politici, s-a terminat și încrederea ayatollahilor față de Rohani și echipa sa.

Hussein Amir Abdollahain

Sfârșitul abordării lui Rohani și crescânda nemulțumire populară a iranienilor față de înrăutățirea condițiilor de viață din țară, i-au adus din nou pe „Gardieni» ca forță dominantă în Iranul ayatollahilor. Au revenit la putere cu binecuvântarea ayatollahului Khamenei, la ora actuală, cel mai înalt ierarh șiit. Și au revenit nu numai cu radicalismul lor obișnuit, dar încă năzuiesc să se răzbune pentru uciderea de către un comando american a generalului Soleimani, cea mai înaltă figură a „Kudului», corpul expediționar iranian.
În plus, Abdollahain are un CV politic perfect pentru un guvern făcut pe măsura „Gardienilor», deoarece a fost ministru adjunct de externe, în timpul președinției lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), cel mai radical și mai încăpățânat naționalist din nucleul de conducere al „Gardienilor».
La rândul său, Mohamed Mokhaber este, din 2007, director executiv al „Setad», instituție creată de Khomeini în 1989 pentru a gestiona bunurile expropriate de guvern de la dușmanii regimului. Această instituție a fost una dintre principalele surse de îmbogățire a „Gardienilor».
În sfârșit, numirea lui Ahmed Vahidi în funcția de ministru de interne pecetluiește hegemonia politică a „Gardienilor și Kudului» în Iranul de astăzi. Vahidi a fost ani de zile pe lista de fugari a Interpolului, deoarece guvernul argentinian l-a considerat responsabil principal pentru atacul din 1994, săvârșit în Buenos Aires, împotriva centrului cultural sionist „Amia», soldat cu morți și răniți.

Ahmed Vahidi

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

IRÁN OPTA POR LA VÍA DURA

Ibrahim Risi

Los primeros cambios en el equipo gubernamental del nuevo presidente iraní, Ibrahim Risi, evidencian que la República opta por la confrontación en sus relaciones con los EE.UU. y el mundo atlántico.
El más llamativo de estos nombramientos es el de Hussein Amir Abdollahain como nuevo ministro de Exteriores. Junto con el nuevo primer vicepresidente de la República Teocrática, Mohamed Mokhaber, evidencian el predominio abrumador de los “Guardianes de la Revolución” en la vida política del país.

Mohamed Mokhaber

Ambos personajes están íntimamente ligados a los “Guardianes de la Revolución”, una institución surgida con la revolución de Khomeini y los ayatolás (1979) como brazo ejecutor y que es hoy en día un auténtico Estado dentro del Estado gracias a su gigantesco entramado patrimonial.
Abdollahain es un diplomático de carrera de 57 años, que domina el árabe y el inglés, doctorado en Relaciones Internacionales por la Universidad de Teherán. De origen humilde, fue viceministro (cargo equivalente al nuestro de secretario de Estado) bajo el ministro Javad Zarif, hombre moderado y afable que gozaba de la plena confianza del último presidente – Hassan Rohani -, defensor de una política de mejor convivencia con Occidente.
Este enfoque de la política exterior iraní fracasó por muchas razones (una de las principales fue la intransigencia de Donald Trump ante el empeño persa de desarrollar su industria nuclear más allá de los pactos firmados con Occidente al respecto) y con su fracaso se acabó también el crédito de Rohani y su equipo ante los ayatolás.

Hussein Amir Abdollahain

Descartado el enfoque de Rohani y agudizado el descontento popular de los iraníes por el empeoramiento de las condiciones de vida en el país, los “Guardianes” volvieron a ser la fuerza imperante en el Irán de los ayatolás. Y han vuelto al poder con el beneplácito del ayatolá Khamenei, máxima jerarquía chiita actual. Y han vuelto no sólo con el radicalismo de siempre, sino que aún ansían vengarse del asesinato a manos de un comando estadounidense del general Soleimani, figura máxima del “Kud”, el cuerpo expedicionario iraní.
Abdollahain, tiene además un currículo político perfecto para un gobierno hecho a medida de los “Guardianes” ya que fue viceministro de Exteriores durante la presidencia de Mahmud Ahmadinejad (2005-2013), el más radical y empecinado nacionalista del núcleo dirigente de los “Guardianes”.
Mohamed Mokhaber, por su parte, ha sido desde el 2007 director ejecutivo del “Setad”, la institución creada por Khomeini en 1989 para administrar los bienes expropiados por el Gobierno a los enemigos del régimen. Esta institución ha sido una de las principales fuentes de enriquecimiento de los “Guardianes”.
Por último, el nombramiento de Ahmed Vahidi como ministro de Interior ratifica la hegemonía política de los “Guardianes y el Kud en el Irán de hoy. Vahidi estuvo durante años en la lista de fugitivos de Interpol porque el Gobierno argentino le consideró principal responsable del mortífero atentado perpetrado en 1994 en Buenos Aires contra el centro cultural sionista “Amia”.

Ahmed Vahidi

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.