HIMERE ALE CHINEI

De când ființele umane au învățat să gândească, au situat lumea mai bună – dreaptă și egalitară – în cealaltă viață. Însă, în vremurile noastre, în occident, idealiștii incorijibili se încăpățânează să și-o imagineze foarte la îndemână, atunci când e practicat un liberalism economic și politic global.
Iluzia unei prosperități și a unei democrații universale a liberului schimb ar putea să domnească în continuare dacă nu ar fi existat Beijing-ul, care a devenit cea de a doua economie mondială și cea mai mare și completă dictatură de pe planetă, tocmai datorită macro politicilor liberale ale occidentului.
Istoria acestei nepotriviri între idealismul mercantil și realitatea puterii intolerante se poate povesti citând o serie de întâmplări greșit înțelese. Prima și cea mai importantă a fost dispariția comunismului stalinist.

De fapt, a fost falimentul URSS-ului, a cărei gerontocrație parapetată în Biroul Politic nu-și dădea seama că economia sa agoniza și nu putea concura în cursa înarmărilor, declanșată de președintele american Ronal Reagan. Stalinismul a pierit din cauza anchilozării și a militarismului său, însă, în occident, eșecul acesta a fost perceput ca un succes al liberalismului mercantil asupra dictaturii. Această interpretare – mai există unii care cred în ea – are avantajul că rutina ar putea continua; s-ar putea face comerț cu China (producător foarte ieftin și o piață mare) fără să ne mai complicăm viața cu confruntări politice costisitoare și riscante. A fost „amuleta” liber-schimbistă în fața unei mari provocări: economia de piață urma să dărâme ea singurică dictaturile. Washingtonul s-a alăturat în anii 70 acestei viziuni, deoarece comunismul chinez nu îngrijora încă, dar, în schimb, servea pentru a îngrădi Kremlinul.
Beijingul de la sfârșitul secolului nu era, însă, totuna cu URSS-ul. Conducătorii comuniști au tras concluziile ce se impuneau în urma colapsului economic și instituțional sovietic. Astfel, au adoptat, pe față și fără să lase din mână controlul total, o economie aproape ca de piață (libera inițiativă întreprinzătoare, însă supusă dirijismului politic global) care a îmbogățit țara și cetățenii, în timp ce monopolul puterii s-a întărit prin metodele unei dictaturi dintre cele mai dure. Nici vorbă de monopol capitalist de stat (doctrină a URSS-ului din anii 70), în schimb exista o economie de piață tolerată de un stat polițienesc, ultranaționalist și tot mai anti-american.

Pe scurt, China actuală a evitat erorile economice și structurale ale URSS-ului și a depășit intervenționismul capitalist pe termen lung al occidentului colonialist, acordând împrumuturi țărilor în curs de expansiune pentru a-și dezvolta înfrastructurile de bază (rețele de șosele și căi ferate, aprovizionări vitale și energetice, asistență sanitară etc.), obținând, astfel, o puternică dependență a datornicilor. Pe de altă parte, marilor puteri economice occidentale – începând chiar cu SUA – le simula crize fianciare de mare anvergură, căci a acumulat un foarte mare procent din datoriile lor externe.
Văzut în felul acesta, s-ar putea spune că naivului idealism al „democrației prin piața liberă” Beijingul secolului XXI i-a spus „…nici vorbă de așa ceva!…”

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

QUIMERAS DE LA CHINA

Desde que los seres humanos comenzaron a pensar, el mundo mejor- justo e igualitario – lo situaron en la otra vida. Pero hogaño, en occidente, los idealistas a ultranza se empecinan en imaginárselo al alcance de la mano siempre y cuando se practique un liberalismo económico-político global.
La ilusión de una bonanza y democracia universal librecambista podría seguir imperando si no fuera por Pekín, quien se ha erigido en la segunda economía mundial y la mayor y más completa dictadura de la Tierra justamente gracias a las macro políticas liberales de occidente.
La historia de este desencuentro entre el idealismo mercantil y la realidad del poder intolerante se puede relatar citando una serie de acontecimientos mal comprendidos. El primero y más importante fue la desaparición del comunismo estalinista.
En realidad, fue la bancarrota de la URSS, cuya gerontocracia atrincherada en el politburó no se percató de que su economía dirigida desde el partido estaba agonizando y no podía competir en la carrera de armamentos emprendida por el presidente estadounidense Reagan. El estalinismo falleció por anquilosamiento y militarismo, pero en occidente se quiso leer este fracaso como un éxito del liberalismo mercantil sobre la dictadura. Esta lectura tenía – y aún hay quien cree que tiene – la ventaja de que se podía proseguir con la rutina; se podía seguir comerciando con China (productor baratísimo y gran mercado) y sin complicarse la vida con confrontaciones políticas costosas y arriesgadas. Ha sido el “detente bala” librecambista frente a un gran desafío: la economía de mercado acabará ella solita hundiendo las dictaduras. Washington se sumó en el decenio de los 70 a esta visión porque el comunismo chino aún no le inquietaba y en cambio servía para acorralar al Kremlin.

Pero el Pekín de fin de siglo no era la URSS. Los dirigentes chinos sacaron las consecuencias del colapso económico e institucional soviético. Así, adoptaron sin tapujos – pero sin dejar de controlarlo todo – una economía de casi mercado (libre iniciativa empresarial, pero sometida al dirigismo global político) que ha enriquecido al país y a los ciudadanos en tanto que el monopolio del poder se reforzó con métodos de la más pura y dura dictadura. Nada de monopolio capitalista del Estado (doctrina de la URSS de los 70), pero sí a una economía de mercado tolerada por un Estado policial, ultra nacionalista y cada vez más anti estadounidense.
En resumen, la China actual ha evitado los errores económicos y estructurales de la URSS y ha superado el intervencionismo capitalista a largo plazo del occidente colonialista, concediendo préstamos a los países en vías de expansión para sus infraestructuras básicas (redes viarias, abastecimientos vitales y energéticos, asistencia sanitaria, etc.), logrando así una fuerte dependencia de los deudores. Por otro lado, a las grandes potencias económicas occidentales – empezando por los mismos EE.UU. – les amagaba crisis financieras de enorme envergadura al haber acumulado un altísimo porcentaje de sus deudas exteriores.
Visto así, se podría decir que el ingenuo idealismo de “a la democracia por el mercado libre” el Pekín del siglo XXI le ha dicho que “…naranjas de la China…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DEMOCRAȚIA TEOCRATICĂ

Ibrahim Raisi

Alegerile prezidențiale iraniene din 18 iunie au fost un adevărat compendiu al democrației ayatolahilor: voința poporului este ceea ce vor ei!
În această Republică Islamică nu numai că a dat greș încercarea de a face un mariaj între teocrație și democrație, dar s-a pierdut însăși pudoarea democratică. Căci, din cei 592 aspiranți la candidatură în aceste alegeri, Consiliul celor care Veghează – entitate care, în principiu, apără puritatea credinței religioase, iar, în realitate, apără voința conducătorului suprem, ayatolahul Ali Khamenei – a dat voie să se prezinte doar 7, și din acești șapte, trei s-au retras anticipat, transferând eventualii lor alegători candidatului preferat de Khamenei, adică actualului ministru al Justiției, Ibrahim Raisi.
În Iran, toată lumea dă ca sigură victoria foarte ușoară a lui Raisi, omul de încredere al lui Khamenei care face parte din aripa cea mai radicală a politicii iraniene. Singurul candidat care i-ar mai putea disputa președinția este profesorul de economie de la Universitatea din Teheran, Abdolnasser Hemmati, cel care a reușit să evite un colaps financiar al țării, atunci când Occidentul a impus sancțiuni econonomice Iranului, din cauza programului său nuclear. Consiliul celor care Veghează a autorizat candidatura economistului, atât datorită prestigiului său, cât și faptului că este un tehnocrat pur, fără prea mult sprijin din partea cercurilor puterii.

Ayatolahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului

Problema cea mare și fără rezolvare a ayatolahilor este previzibila neparticipare masivă la vot. Într-un stat atât de controlator și intolerant ca această teocrație, singura formă de protest pe care ar mai putea să o practice poporul ar fi boicotarea alegerilor.
Și poate că așa ar fi cel mai bine, deoarece, să nu uităm că, la alegerile prezidențiale din 2017 – câștigate de Rohani – a votat 70% din electorat, iar peste 16 milioane de alegători i-au dat votul lui Raisi, cu tot trecutul său sângeros în politica internă a țării.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DEMOCRACIA TEOCRÁTICA

Ibrahim Raisi

Las elecciones presidenciales iraníes del 18 de junio han sido todo un compendio de la democracia de los ayatolás: ¡la voluntad del pueblo es lo que quieren ellos!
En la República Islámica no solo han fracasado en el intento de maridar teocracia y democracia, sino que han perdido hasta el pudor democrático. Porque de los 592 aspirantes a candidatos en estas elecciones, el Consejo de los Vigilantes – entidad que en principio defiende la pureza religiosa del sistema y en la realidad defiende la voluntad del dirigente máximo, el ayatolá Ali Khamenei – sólo ha autorizado que se presenten 7. Y de estos siete, tres se retiraron anticipadamente, traspasando sus eventuales votantes al candidato predilecto de Khamenei, el actual ministro de Justicia, Ibrahim Raisi.
En el Irán, todo el mundo da por sentado que los comicios los ganará de calle Raisi, hombre de confianza de Khamenei y del ala más radical de la política iraní. El único candidato que podría disputarle la presidencia es el catedrático de Economía de la Universidad de Teherán, Abdolnasser Hemmati, el hombre que logró evitar un colapso financiero del país cuando Occidente impuso sanciones económicas al Irán por su programa nuclear. El Consejo de los Vigilantes autorizó la candidatura del economista tanto por su prestigio, como porque es un puro tecnócrata sin mayor respaldo político en los círculos del poder.

El Ayatolaj Ali Khamenei, dirigente máximo de Irán

El gran e insoluble problema de los ayatolás es la pronosticada abstención masiva de los votantes. En un Estado tan controlador e intolerante como esta teocracia, la única protesta que aún podría hacer el pueblo es boicotear los comicios.
Y quizás sería lo mejor, porque no hay que olvidar que en las pasadas presidenciales (2017) – ganadas por Rohani – votó el 70% del electorado y más de 16.000.000 de iraníes lo hicieron a favor de Raisi, pese a su sanguinario historial en la política interior.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SUA – RUSIA: RUTINA NEIUBIRII– Washington, Diana Negre

Punctul culminant al turneului european al președintelui Joseph Biden a fost întâlnirea cu Vladimir Putin, la Geneva. Așteptările au fost mari, ca de obicei, iar consecințele au fost minime, ca să nu spunem că nu au fost deloc.
Nu că ar fi decepționat cei doi bărbați de stat, ci speranțele au fost excesive. Speranțele, sau mai bine zis, aparatul propagandistic al celor două președinții. Căci, premise pentru o îmbunătățire a relațiilor bilaterale nu au existat. Însă, dacă întâlnirea a părut a fi ceva mai mult decât un salut al soarelui este că, pentru amândoi – mai mult pentru Putin, decât pentru Biden – întâlnirea a servit pentru a străluci în fața propriilor lor supuși.
Există multe motive pentru continuarea neiubirii ruso-americane. Primul și cel mai profund este unul mental; în timp ce Washingtonul și conducătorii săi văd lumea dintr-o perspectivă liberal/mercantilistă, la Moscova privirea este autoritară/ absolutistă. Așa era înainte de cel de al Doilea Război Mondial și așa continuă să fie și acum, după dispariția comunismului stalinist.
Iar ceea ce într-adevăr s-a schimbat – conjunctura politică mondială – nu afectează incompatibilitățile ideologice, însă, a redus, totuși, câmpul de manevră al celor două guverne. Rusia lui Putin este mai săracă și mai slabă decât URSS-ul lui Hrusciov, care s-a înfruntat cu SUA în timpul crizei rachetelor din Cuba. Iar SUA lui Biden nu mai sunt supraputerea hegemonică în lume.

Continuă să fie cea mai mare putere militară de pe planetă, însă nu într-atât încât să mai viseze la o „pax americana”. În plus, situația internațională a devenit mult mai complicată pentru Casa Albă, deoarece, acum, are doi rivali care se tot dușmănesc (China și Rusia) și niște aliați – Uniunea Europeană și Marea Britanie – care refuză să se identifice cu interesele americane.
Este un context care a cauzat – pe de o parte – un gen de imobilism politico-militar la ultimele administrații americane. Iar, pe de altă parte, a obligat Kremlinul să nu întreacă măsura cu SUA. Acest lucru a creat o situație iritantă pentru Casa Albă și o frustrare amară pentru Kremlin, însă ambele capitale au putut și vor putea să conviețuiască cu ele.
Întâlnirea lui Biden și Putin de la Geneva a avut loc în contextul vechi dintotdeauna. Poate consilierii ambilor președinți nu au avut destul timp pentru a găsi formule care să spargă acest cerc vicios; și este posibil, de asemenea, să nu fi avut suficientă imaginație pentru abordări noi.
Însă, calendarul politic și aparatul propagandistic necesitau gesturi și pălmuțe pe umăr, or aceste lucruri și le-au oferit generos Biden și Putin în frumosul oraș elvețian.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EE.UU.– RUSIA: LA RUTINA DEL DESAMOR – Washington, Diana Negre

El punto álgido de la gira europea del presidente Biden fue el encuentro con Vladimir Putin en Ginebra y, como tantas veces que la expectación es máxima, las consecuencias fueron mínimas; mínima para no decir, ninguna
En realidad, no decepcionaron los estadistas, sino que las esperanzas eran excesivas. Las esperanzas o, mejor dicho, el aparato propagandístico de las dos presidencias. Porque las premisas para una mejora de las relaciones bilaterales eran inexistentes. Pero si el encuentro pareció algo más que un saludo al sol es porque a uno y a otro – más a Putin que a Biden – la reunión les sirvió para lucirse ante los propios súbditos.
Hay muchos motivos para el continuismo del desamor ruso-estadounidense. El primero y más profundo es mental; mientras Washington y sus dirigentes ven el mundo desde una perspectiva liberal/mercantilista, en Moscú el enfoque es autoritario/absolutista. Esto era así antes de la II Guerra Mundial y sigue siéndolo también ahora, después de la desaparición del comunismo estalinista.
Y lo que sí ha cambiado – la coyuntura política mundial – no afecta las incompatibilidades ideológicas, pero en cambio sí ha reducido el campo de maniobra de los dos Gobiernos. La Rusia de Putin es más pobre y débil que la URSS de Kruschev que se enfrentó a Estados Unidos en crisis de los misiles de Cuba y los EU.UU de Biden ya no son la superpotencia hegemónica del mundo.

Siguen siendo la mayor potencia militar de la Tierra, pero no tanto como para soñar con una “pax americana”. Además, la situación internacional se le ha complicado enormemente a la Casa Blanca al tener dos rivales que no se acaban de enemistar (China y Rusia) entre sí y unos aliados – Unión Europea y Gran Bretaña – que no se quieren identificar con los intereses estadounidenses.
Es un contexto que ha causado – por una parte – el casi inmovilismo político-militar de los últimos Gobiernos estadounidenses. Y, por otra parte, ha obligado al Kremlin a no pasarse de la raya en el tira y afloja con los EE.UU. Eso ha creado una situación irritante para la Casa Blanca y una frustración amargante para el Kremlin, pero ambos pudieron y podrán seguir conviviendo con ella.
El encuentro ginebrino de Biden y Putin se ha celebrado en el contexto de siempre. Quizá los asesores de ambos presidentes no han tenido tiempo suficiente para idear fórmulas que rompan este círculo vicioso; y quizá también es probable que no hayan tenido imaginación suficiente para hacer nuevos planteamientos.
Pero el calendario político y el aparato propagandístico exigían gestos y palmaditas en la espalda y esto sí que lo brindaron con creces Biden y Putin en la bella ciudad suiza.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Ba chiar și mai greu Washington, Diana Negre

Încă o dovadă a schimbărilor apărute în funcția mijloacelor de informare este slaba difuzare a știrii referitoare la imigranții fără acte din Statele Unite ale Americii: sunt afectate direct aproape 15 milioane de persoane, și multe altele indirect, de noua sentință dată de Tribunalul Suprem, însă, această decizie de abia dacă a fost inclusă în știrile radiourilor, televiziunilor sau ale ziarelor.
Acum câteva zile, cei 9 magistrați ai Tribunalului Suprem au hotărât, în unanimitate, că străinii care au intrat ilegal în țară nu au dreptul la un permis de ședere, chiar dacă există circumstanțe atenuante, cum ar fi nevoia de a se proteja de situații periculoase.
Este o sentință împotriva unui grup relativ mic de imigranți cu „statut protejat”, datorită riscurilor politice sau personale, însă ea se poate aplica tuturor celor 15 milioane de persoane care au intrat ilegal în țară, indiferent de data în care au ajuns în SUA.
Multe dintre ele au fost încrezătoare că situația lor se va rezolva pe cale familială, căci cei care au copii născuți în America au dreptul de a fi „chemați” de aceștia, devenind astfel imigranți acceptați legal.
Este formula pe care au căutat-o milioane de străini care au trecut frontiera fără actele necesare, însă care au copii născuți în țară: cei care se nasc pe terioriul american, cu foarte puține excepții, devin automat cetățeni americani, și de îndată ce ajung la majorat, la 21 de ani, pot să ceară reunificarea familiei. Părinții lor au așteptat cu răbdare să-și rezolve situația în felul acesta.
Dar, de câțiva ani, tot felul de reguli și norme au mai redus din această posibilitate, iar recenta sentință a Tribunalului Suprem poate să o înlăture de tot.
Aceasta nu înseamnă că va avea loc imediat un exod al celor 15 milioane de „indocumentados” – căci ar avea un efect negativ pentru multe industrii și exploatări agricole din țară, și pentru rudele lor care se află legal în SUA, însă reprezintă o îngrijorare serioasă pentru legiuitori, mai ales pentru cei din Partidul Democrat, care sunt „protectorii oficiali” ai acestor imigranți.

E vremea ca, spun alegătorii apropiați de rezidenții fără acte, legile să se schimbe, deoarece sentințele Tribunalului Suprem nu stabilesc dacă o situație este „bună” sau „rea”, căci se limitează să spună doar dacă e în conformitate sau nu cu legile țării. În felul acesta, cei 9 magistrați ai Tribunalului Suprem au arătat clar că este vorba de o decizie politică ce ar urma să se rezolve în interiorul Congresului.
Este o situație incomodă pentru democrați deoarece, de zeci de ani, legiuitorii acestui partid nu i-au apărat pe imigranți, cu toate că au promis să-i apere, căci partidul lor avea avantaje electorale de pe urma imigrării: în mod tradițional, odată obținută cetățenia americană și dreptul de a vota, aceștia își dau votul, în marea lor majoritate, Partidului Democrat.
Însă, atunci când SUA au avut o guvernare democrată monocoloră, așa cum s-a întâmplat în primii doi ani ai președinției lui Barak Obama, nu s-au folosit de faptul că aveau controlul asupra ambelor camere ale Congresului și în plus al Casei Albe pentru a aproba legi favorabile imigranților fără acte. Și nici acum nu sunt indicii că ar face-o, căci și în prezent au același control. Și aceasta, cu toate că multe state americane s-au declarat „sanctuare” care îi apără pe acești imigranți.
Acum le va fi și mai greu decât în vremea președintelui Obama: majoritățile parlamentare democrate sunt minime în Camera Reprezentanților, unde s-au restrâns de la 37 la numai 6 fotolii, în timp ce în Senat ambele partide au un număr egal de locuri. În același timp, fluxul imigranților la frontiera de sud a SUA a crescut în mod spectaculos, ceea ce stârnește, în mare parte din țară, o mișcare împotriva imigrării.
Cu alegeri legislative peste un pic mai mult de un an, există puțin apetit în Partidul Democrat pentru a se învrăjbi cu alegătorii independenți și cu cei din zonele de graniță cum sunt Texas, Arizona sau New Mexico, cele mai afectate de sosirea imigranților fără acte: sunt state în care ar putea culege voturi cu care să-și păstreze majoritatea, anul viitor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Más difícil todavía Washington, Diana Negre

Una muestra más de los cambios en la función de los medios informativos la dio esta semana la escasa difusión de la noticia relativa a los inmigrantes indocumentados en Estados Unidos: casi 15 millones de personas se ven afectadas directamente -y muchas más indirectamente- por una nueva sentencia del Tribunal Supremo, pero la decisión apenas fue recogida en los noticieros de radios, televisiones o diarios.
Hace pocos días, los 9 magistrados del Supremo decidieron, de manera unánime, que los extranjeros que entraron ilegalmente en el país no tienen derecho a que se les otorgue un permiso de residencia, incluso si hay circunstancias atenuantes como la necesidad de protegerse de situaciones peligrosas.
Era una sentencia dirigida a un grupo relativamente pequeño de inmigrantes con “estado protegido”, debido a riesgos políticos o personales, pero se puede aplicar a los 15 millones de personas que entraron ilegalmente en el país, independientemente de la fecha de su llegada.

Muchos de ellos han confiado en regularizar su situación por la vía familiar, pues quienes tienen hijos nacidos en Estados Unidos tienen derecho a hacerse “llamar” por ellos y convertirse así en inmigrantes aceptados por las leyes.
Esta ha sido una fórmula buscada por los millones de extranjeros que cruzaron las fronteras sin la documentación necesaria pero tienen hijos nacidos en el país: quienes nacen en territorio norteamericano son automáticamente ciudadanos con muy pocas excepciones y, una vez alcanzan la mayoría de edad a los 21 años, pueden pedir la reunificación familiar. Y sus padres han esperado pacientemente a regularizar por esta vía su situación.
Hace ya años que diversas normas han ido acortando esta posibilidad, pero la reciente sentencia del Supremo puede eliminarla totalmente.
Esto no significa un éxodo inmediato de los 15 millones de indocumentados -algo que tendría un efecto negativo para muchas industrias y explotaciones agrícolas del país, además de los familiares que están aquí legalmente, pero sí es un apremio para los legisladores, especialmente del Partido Demócrata, que son los “protectores oficiales” de este tipo de inmigrantes.

Es hora, les dicen los votantes próximos a los residentes indocumentados, de cambiar las leyes pues las sentencias del Supremo no establecen si una situación es “buena” o “mala”, sino que determina si se ajusta o no a las leyes del país. De esta forma, los 9 magistrados del máximo tribunal del país, han indicado claramente que se trata de una decisión política que debe resolverse en los escaños del Congreso.
Es una situación incómoda para los demócratas porque, desde hace décadas, los legisladores de este partido no han actuado en defensa de estos inmigrantes, a pesar de prometer defenderlos y a pesar también de las ventajas electorales que derivan de la inmigración, tradicionalmente favorable a su partido: al cabo de pocos años, los recién llegados adoptan la ciudadanía norteamericana y tienen derecho a votar, cosa que mayormente hacen en favor del Partido Demócrata.
Pero en las ocasiones en que Estados Unidos ha tenido un gobierno monocolor demócrata, como ocurrió por ejemplo en los primeros dos años de la presidencia de Barak Obama, no aprovecharon su control de las dos cámaras del Congreso y de la Casa Blanca para aprobar leyes favorables a los indocumentados. Y tampoco hay indicios de que vayan a hacerlo ahora, cuando nuevamente tienen el mismo control. Incluso a pesar de que muchos estados norteamericanos se han declarado “santuarios” para la protección de estos inmigrantes.
Ahora todavía les sería más difícil que en la época del presidente Obama: las mayorías parlamentarias demócratas son mínimas en la Cámara de Representantes, donde se han encogido de 37 a tan solo 6, mientras que en el Senado ambos partidos tienen el mismo número de escaños. Al mismo tiempo, el flujo de inmigrantes a la frontera sur de Estados Unidos ha crecido de manera espectacular, lo que provoca un movimiento contrario a la inmigración en buena parte del país
Con las elecciones legislativas a poco más de un año, hay poco apetito en el Partido Demócrata por enemistarse con los votantes independientes y de las zonas fronterizas como Texas, Arizona o Nuevo México, más afectadas por la llegada de indocumentados: son estados donde podrían recoger votos que les van a ser necesarios para mantener su mayoría el año próximo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ÎN PERU, CÂTE… CASTELE (CASTILLO), ATÂTEA OBICEIE

Pedro Castillo

Victoria (încă neoficială) a lui Pedro Castillo în aceste alegeri prezidențiale din Peru poate avea mai multe interpretări, însă două dintre ele sunt indiscutabile. Una este că țara nu mai vrea niciun sau nicio Fujimori la președinție; iar cealaltă, că elitei din Lima, capitala țării, i-a scăpat controlul asupra țării.
Eșecul lui Keiko Fujimori, fiica fostului președinte Alberto Fujimori, era previzibil. Ea a mai pierdut două alegeri prezidențiale anterioare, la fel ca acum, pentru o diferență de numai câteva voturi. Cele trei înfrângeri s-au datorat, mai ales, poverii numelui său. Cu ironie amară se spunea în staff-ul său electoral că „…Keiko se prezintă la alegeri, dar le va pierde tatăl ei…”

Keiko Fujimori

Într-o competiție cântăresc mult greșelile celui (celei, în cazul acesta) care pierde, iar Castillo, un învățător marxist de 51 de ani, un necunoscut până acum, care s-a născut într-o familie numeroasă (erau 8 frați) din zona minieră din Cajamarca, în mod sigur nu ar fi câștigat alegerile prezidențiale, dacă, în ultimii ani, nu ar fi avut loc două schimbări în Peru.
Cea mai importantă a fost faptul că au fost depășite clasele conducătoare de modificările sociale care au avut loc în țară. La pierderea contactului cu realitatea s-a adăugat și faptul că elita peruană este tot atât de divizată ca și Parlamentul țării. Egoisme, miopia politică și protagonismul financiar mai redus al claselor care conduceau „dintotdeauna” au permis ca sectoarele indigen și andin să își impună drepturile. Și, de asemenea, au îngăduit ca grupuri sociale, până acum aproape inerte – cum sunt sindicatele – să-și apere eficient interesele.
Cariera politică a lui Pedro Castillo a început, în 2017, cu o grevă națională a sindicatului învățătorilor. Greva a fost un succes, iar învățătorii au învățat lecția; în aceste alegeri munca lor propagandistică a fost cea mai puternică armă a lui Castillo. Cel de al doilea atu politic al acestuia au fost evangheliștii – o biserică a cărei influență crește constant în toată America Latină – care au văzut în marxismul deosebit al lui Castillo un concept social-moral foarte apropiat de credința lor. Fără sprijinul ferm al evangheliștilor, Castillo, mai mult ca probabil, ar fi pierdut alegerile.
În cariera sindicală, Castillo a arătat un marxism aproape radical. Însă de la greve la președinție, drumul e plin de interese – materiale și morale – iar învățătorul ultra-marxist de acum cinci ani a devenit, între timp, moralmente conservator (de pildă, respinge căsătoriile homosexuale și avortul) și din punct de vedere economic, tolerant cu capitalismul.
Astfel, acum că are președinția la îndemână, nu mai vorbește de naționalizarea industriei miniere, ci de „renegocierea” cu investitorii străini a contractelor de exploatare. Păstrează doar promisiunea de a naționaliza sectorul energetic.
Toate acestea pot să fie bune sau rele, însă pentru încâlcita și amara lume politică peruană acestea sunt argumente de importanță mai mică. Echilibrul de forțe din Parlament este pe măsura incompatibilităților ideologice și personale. Aranjamentele și dezertările au tot marcat viața acestei instituții.
Iar dacă acestea nu sunt suficiente pentru a-i amărî viața unui președinte cu năzuințe înnoitoare – Castillo a promis că va reforma Constituția -, la această ambianță parlamentară din Peru i se adaugă nerăbdarea, ca să nu spunem intoleranța: țara a avut cinci președinți în trei ani, dintre care doi au fost dați jos pentru incompetență. Un defect care pare a fi minor atunci când e rostit în engleză și cu privirea spre Washington D.C. : „impeachment”.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

En Perú, cada maestrillo tiene su Castillo

Pedro Castillo

La victoria (aún oficiosa) de Pedro Castillo en estas elecciones presidenciales peruanas tiene muchas lecturas, pero dos de ellas son indiscutibles. Una es que el país no quiere de ninguna manera un o una Fujimori en la presidencia; y la otra es que a la élite limeña se le ha escapado el control político del país.
El fracaso de Keiko Fujimori, hija del antiguo presidente del mismo apellido, era previsto. La mujer ya había perdido las dos presidenciales anteriores – como ahora – por un puñado de votos. Sus tres derrotas se han debido ante todo a la losa del apellido. Con amarga ironía decían en su cuartel general que “…Keiko se presenta a las elecciones y estas las pierde el padre…”

Keiko Fujimori

En una competición pesan mucho los errores del perdedor – perdedora, en este caso -, y Castillo, un maestro marxista de 51 años, hasta ahora desconocido, nacido en una familia numerosa (tiene 8 hermanos) de la zona minera de Cajamarca, seguramente no habría ganado las presidenciales sin dos de los cambios registrados en los últimos años en el Perú.
El más importante es que las clases dirigentes, que tradicionalmente han dirigido el país, se han visto desbordadas por los cambios sociales del país. A la pérdida de contacto con la realidad hay que sumar también el hecho de que la élite peruana está tan dividida como el Parlamento nacional. Egoísmos, miopía política y menor protagonismo financiero de las clases dirigentes “de siempre” han permitido que los sectores indígena y andino hagan valer sus derechos. Y también han permitido que grupos sociales casi inertes hasta ahora – como los sindicatos – defiendan eficazmente sus intereses.
La carrera política de Pedro Castillo comenzó en el 2017 con una huelga nacional del sindicato de maestros. La huelga fue un éxito y los maestros aprendieron la lección; en estos comicios su labor propagandística ha sido el arma más poderosa de Castillo. La segunda baza política de éste fueron los evangelistas – una Iglesia de creciente influencia en toda Hispanoamérica – que han visto en el peculiar marxismo de Castillo un concepto socio-moral muy próximo a sus creencias. Sin el decidido apoyo evangelista, Castillo probablemente habría perdido las elecciones.
En la carrera sindicalista de Castillo, este había hecho alardes de un marxismo casi radical. Pero de las huelgas a la presidencia hay un camino lleno de intereses – materiales y morales – y el maestro ultra marxista de hace un lustro se volvió moralmente conservador (rechazo de los matrimonios homosexuales y el aborto, por ejemplo) y económicamente tolerante con el capitalismo.
Así, ahora que tiene la presidencia al alcance de la mano ya no habla de la nacionalización de la industria minera, sino de “renegociación” con los inversores extranjeros de los contratos de explotación. Solamente mantiene su promesa de nacionalizar el sector energético.
Todo esto puede ser positivo o negativo, pero en el enmarañado y amargo mundo político peruano constituyen argumentos de segunda. El equilibrio de fuerza en el Parlamento es tan grande como las incompatibilidades ideológicas y personales. Las componendas y las deserciones han marcado la vida de la institución.
Y si esto no bastara para amargarle la vida a un presidente con ansias renovadoras – Castillo ha prometido reformar la Constitución -, al ambiente parlamentario peruano hay que sumarle la impaciencia – impaciencia, para no decir intolerancia – : el país ha tenido cinco presidentes en tres años y dos de ellos, echados del cargo por incompetencia. Un defecto que parece menor cuando se dice en inglés y mirando a Washington D.C. : “impeachment”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

GAZA ÎI STĂ ÎN GÂT ISRAELULUI

Practic, tot la doi ani, Israelul atacă fâșia Gaza pentru a opri agresiunile organizației Hamas. Și cum această repetare este atât de costisitoare și inutilă, ne face să ne gândim că Israelul nu știe și nici nu poate să rezolve, o dată pentru totdeauna, problema.
Mai bine spus, problema este fără ieșire, atât timp cât Israelul, Iranul și Washingtonul se încăpățânează să aibă ideologii radicale și abordări maximaliste. Căci Hamas a știut să se erijeze în piesa de bază a societății palestiniene din Gaza, depinzând, totuși, din punct de vedere militar și economic, de Teheran; Iranul continuă să aibă ca piatră de temelie a ideologiei sale politico-religioase (este un stat teocratic) nerecunoașterea dreptului la existență a statului evreu; iar Israelul, la rândul său, pare să se conceapă pe sine ca entitate etnică exclusivistă. Washingtonul, al cărui ajutor a fost și rămâne vital pentru crearea și existența statului evreu, a pariat întreaga sa politică în Orientul Mijlociu pe o alianță totală cu Israelul.

Hamas este protagonistul social și politic în fâșia Gaza, deoarece, în urma creării conflictive a Israelului a desfășurat în acest teritoriu o muncă de asistență socială, ajutând victimele represiunii israeliene și familiile luptătorilor palestinieni uciși de Israel. Are aceeași ideologie ca Iranul și aceasta l-a transformat rapid în brațul executor „in situ” al anti-israelismului ayatolahilor.
Această funcție de ajutorare a Hamas-ului în fâșia Gaza este atât de importantă, încât chiar Israelul a acceptat ca, – sub supravegherea sa – Qatarul să aducă, în ceva mai mult de cinci ani, peste un miliard de dolari pentru reconstrucția Gazei și ajutoare umanitare de urgență pentru populația palestiniană. Aceste ajutoare sunt atât de importante, încât statul evreu le tolerează, cu toate că știe că un procent din acești bani ajunge la Hamas.
Această organizație primește de la Teheran bani, arme și consiliere militară. Atu-ul principal pe care Hamas îl are în lupta cu Israelul este rețeaua de tuneluri de la frontieră, pe care a construit-o, atât pentru a-și desfășura acțiunile subversive în Israel, cât și pentru a se putea aproviziona.
Este un instrument strategic ieftin și eficient. Atât de mult, încât, până acum, Israelul care dispune de servicii secrete de primă calitate, nu i-a găsit o soluție adecvată. A promovat antagonismul dintre Hamas și adepții lui Mahmud Abbas (Autoritatea Palestiniană din Cisiordania), însă fără să poată reduce preeminența organizației Hamas în Gaza. Iar Mossadul (serviciul secret israelian) a descoperit traseul majorității tunelurilor. Însă, bombardamentele care distrug mare parte din rețeaua de tuneluri și îi ucid pe conducătorii militari ai Hamasului reduc doar temporar potențialul subversiv al rezistenței palestiniene.

De fapt, doar atât poate face Israelul fără să recurgă la un genocid. Singurul lucru practic este slăbirea structurii Hamasului, de fiecare dată când acesta devine prea periculos. Căci ocupația teritorială a fâșiei Gaza s-a dovedit a fi tot atât de ineficientă, pe cât este strategia actuală, însă a fost mult mai costisitoare în bani și vieți omenești.
Iar a lăsa din mâini fâșia Gaza nu ar reduce terorismul organizației Hamas – din contră, l-ar spori – și în plus, ar complica situația politică, deoarece ar da Egiptului (din care Gaza a făcut parte cândva) un rol principal în conflict.
Această analiză ne face să ne gândim, dată fiind imposibilitatea de a rezolva conflictul pe cale militară, că toate părțile interesate vor sfârși prin a recurge la o soluție politică. Însă, ceea ce este rău în Orientul Mijlociu este că, de mai mult de trei mii de ani, este preferată cealaltă cale, cea a masacrelor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAZA SE LE ATRAGANTA A ISRAEL

Prácticamente, cada dos años largos Israel ataca la franja de Gaza para frenar las agresiones de Hamas. Y como esta reiteración es tan costosa como inútil, hay que pensar que Israel no sabe ni puede resolver de una vez por todas el problema de la franja.
Mejor dicho, el problema es insoluble mientras Israel, Irán y Washington sigan emperrados en ideologías radicales y planteamientos maximalistas. Porque Hamas ha sabido erigirse en pieza fundamental de la sociedad palestina de Gaza, pero dependiendo militar y económicamente de Teherán; Irán sigue teniendo como piedra angular de su ideología político-religiosa (es un Estado teocrático) negarle a Israel el derecho a la existencia; e Israel, por su parte, parece concebirse como entidad étnica excluyente. Washington, cuya ayuda es y ha sido vital para la creación y existencia del Estado judío, ha apostado toda su política del Oriente Medio en una alianza numantina con Israel.
Hamas es protagonista social y político en la franja porque desde la creación conflictiva de Israel ha desarrollado en el territorio una labor de asistencia social, ayudando a las víctimas de la represión israelí así como a las familias de los guerrilleros palestinos abatidos por Israel. Su coincidencia ideológica con Irán le transformó rápidamente en el brazo ejecutor “in situ” del anti israelismo de los ayatolás.

Esta función asistencial de Hamas en la franja es tan importante que el mismo Israel ha aceptado que – bajo su supervisión – Qatar haya aportado en algo más de un lustro mil millones de dólares para la reconstrucción de Gaza y ayudas humanitarias urgentes para la población. La asistencia es tan trascendental, que Israel la tolera pese a saber que un porcentaje de este dinero va a parar a las arcas de Hamas.
Esta organización recibe de Teherán dinero, armas y asesoramiento militar. La baza principal de Hamas en su pugna con Israel es la red de túneles transfronterizos que ha construido tanto para llevar a cabo acciones subversivas en Israel así como para abastecimientos propios.
Es una herramienta estratégica barata y eficaz. Tanto, que hasta el día de hoy, Israel que cuenta con un servicio secreto de primerísima calidad, no ha encontrado respuesta adecuada. Ha fomentado el antagonismo entre Hamas y los seguidores de Mahmud Abbas (Autoridad Palestina), pero sin reducir apenas la preeminencia de Hamas en Gaza. Y el Mossad (servicio secreto israelí) tiene localizada la trayectoria de la mayoría de los túneles. Pero los bombardeos que destruyen gran parte de la red de túneles y los asesinatos de líderes militares de Hamas solo reducen transitoriamente el potencial subversivo de la resistencia palestina.

En realidad, justamente esto es lo único que puede hacer Israel sin recurrir a un genocidio. Debilitar la estructura de Hamas cada vez que esa se vuelve demasiado peligrosa – hasta ahora, en ciclos de unos dos años – es lo único practico. Porque la ocupación territorial de la franja se mostró en el pasado tan ineficiente como la estrategia actual, pero mucho más costosa en dinero y vidas humanas.
Y un eventual abandono de la franja de Gaza no reduciría el terrorismo de Hamas – todo lo contrario – y además complicaría la situación política por cuanto daría a Egipto (al que otrora perteneció Gaza) un papel principal en el conflicto. Este análisis induce a pensar que, dado lo insoluble que resulta el conflicto por la vía militar, todas las partes interesadas acabarán por hallarle una solución política. Lo malo es que en el Oriente Próximo llevan más de tres mil años optando por el otro camino, el de las matanzas.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Treji sau exaltați ? Washington, Diana Negre

Dacă există un loc în care noile tendințe de „corecție politică” ajung ușor la ultimele lor consecințe, acela este statul american California. Și le trage după sine pe toate celelalte state ale SUA: de pildă, e de ajuns ca un delincvent obișnuit, chiar cu un cazier de violență de gen, să se declare că este psihologic feminin, și deîndată este repartizat să-și ispășească pedeapsa într-o închisoare pentru femei.
Acolo se va bucura de compania unor femei care nu au cerut să fie repartizate în celule cu bărbați, dar care se văd nevoite să stea în celule pentru opt persoane, cu instalație sanitară comună.
Această situație se datorează unor îndreaptă-lume de salon, universitari și fii ai unor tați puternici, care se străduiesc să schimbe structurile sociale cu ajutorul unor cuvinte și idei onirice. Fenomenul acesta nu este unic, deoarece e prezent și în Europa, cu același nume „corecție politică”, sau denumite cu cuvântul la modă „woke”, care ar însemna „alert” sau „treaz” în fața situațiilor care ar necesita o soluție nouă, menită să spargă structurile stabilite, cu toate că acestea există de secole și s-au format în creuzetul timpului și al experienței.
„Woke-ul” curent, adoptat de ceva timp de universitățile și instituțiile academice americane care au sfârșit prin a ceda în fața acestor argumente, s-a extins la multe mijloace de informare și afectează, din ce în ce mai mult, viața cetățeanului obișnuit, care nici nu are vreo influență politică si nici nu înțelege exigențele grupurilor care apără noile tendințe.

Lucrurile sunt așa de câțiva ani, însă, pe zi ce trece, se întind la tot mai multe sectoare ale societății americane: de la universități, au trecut la mijloacele de informare și, de acolo, în lumea sportului, la marile întreprinderi și până… la închisori.
În mare parte sunt așa, deoarece această mișcare „woke” a reușit să se vândă ca reacție a unor persoane foste victime ale unor abuzuri, provocate de o societate tradițională, cu morala bazată pe principii tot atât de extravagante ca materiile tradiționale cum sunt matematicile, gramatica sau geografia din școli, sau pe existența a două sexe cu caractere diferite, care trăiesc pe Pământ de când au apărut ființele umane, sau pe dorința de a se bucura de bunăstare.
Aceste chestiuni au fost redefinite de noua generație, formată în universități care resping toate aceste principii, sau care este alimentată de rețele sociale care propagă aceste idei.
Ceea ce la un moment dat părea a fi o dezbatere academică între studenți cu prea mult timp liber, s-a extins deja la toată societatea americană și exacerbează confruntările ideologice din țară. Ies în pierdere cel mai mult sectoarele mai puțin favorizate, oricâte asigurări ar da radicalii „woke-ului” că ei reprezintă o mișcare de dreptate socială în apărarea clasei sărace.
Un exemplu deosebit de dur îl vedem în instituțiile penitenciare, care nu sunt scutite de idealul de a redefini sexele și urmează moda de a atribuí fiecărei persoane sexul cu care aceasta se identifică.
De exemplu, infractorii din California ce se identifică pe ei înșiși ca femei, au dreptul de a fi mutați în închisori pentru femei, în loc să-și ispășească pedeapsa în închisori pentru bărbați. Și nu este nevoie să se supună unor analize hormonale sau operațiilor pentru a-și schimba sexul, pe care, în ziua de azi, le plătesc asigurările medicale, ci este suficientă declarația lor de „preferință individuală”.
Grație acestei formule, 264 de delincvenți californieni s-au declarat mai apropiați de sexul feminin, decât de cel masculin cu care s-au născut și pe care îl au ca atribut fizic. Își apără dreptul de a fi mutați în închisori pentru femei și, până acum, toate aceste cereri au fost satisfăcute.
Rezultatul este că, în prezent, împart celula cu femei, iar acestea se simt amenințate de evidentele mostre de virilitate ale tovarășilor lor de celulă, și nu pot să ceară protecție, deoarece ar fi considerate inamice ale libertății de bază, adică resping sexul pe care natura l-a dat fiecărei persoane.
În unele cazuri, presupușii foști bărbați au cazier cu violență de gen, astfel încât, deținutele încearcă să obțină arme pentru a se apăra.

Situația este cu totul diferită în privința deținutelor transgen: foarte puține dintre ele au cerut să fie mutate în închisori pentru bărbați, deoarece majoritatea dintre ele se tem că le-ar fi viața în pericol: le-ar veni foarte greu să se apere dacă le-ar ataca un camarad de celulă de 130 de kilograme și cu o înălțime de vreo doi metri.
California este un loc special în SUA, unde au loc tot felul de „experimente” sociale, respinse, în mod frecvent, în alte locuri din țară. Însă, țara trece printr-o perioadă de presiuni progresiste, iar congresmenii democrați, de frică să nu-și piardă majoritatea parlamentară anul viitor, se grăbesc să pună în practică niște măsuri care niciodată n-ar deveni legi sub control republican.
Dacă vor reuși în strădania lor, legiuitorii democrați vor aproba Legea Egalității, care, foarte ușor va putea impune o conviețuire, în celule pentru opt persoane, între femei și bărbați transexuali, ce își păstrează atracția pentru femei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Despiertos, o exaltados? Washington, Diana Negre

Si hay un lugar en que las nuevas tendencias de “corrección política” llegan fácilmente a sus últimas consecuencias, es el estado norteamericano de California, que va camino de arrastrar tras de sí a todos los Estados Unidos: basta, por ejemplo, con que un delincuente habitual, incluso con historial de violencia de género, se declare psicológicamente femenino, para ser destinado a cumplir sentencia en una cárcel de mujeres.
Allí gozará de la involuntaria compañía de mujeres que no han pedido ser internadas en presidios masculinos, pero que han de compartir con hombres celdas para 8 personas, con una instalación sanitaria compartida.
Ello es la consecuencia de los mejoramundos de salón, universitarios e hijos de papás pudientes, empeñados en cambiar las estructuras sociales por las palabras y las ideas oníricas. El fenómeno no es único, pues afecta también a Europa con el mismo nombre de “corrección política”, o con la palabra de moda “woke”, que viene a significar algo así como “alerta” o “despierto” antes las situaciones que, según ellos, claman por una solución nueva que rompa con las estructuras establecidas, aunque lleven ya siglos de existencia y hayan sido ajustadas en el crisol del tiempo y la experiencia.
La corriente “woke”, adoptada hace tiempo por las universidades e instituciones académicas norteamericanas que han acabado por rendirse ante sus argumentos, se ha extendido también a muchos medios informativos y va afectando cada vez más la vida del ciudadano de a pie que ni tiene influencia política ni comprende las exigencias de los grupos que defienden las nuevas tendencias.
Eso es así desde hace ya varios años, pero cada día se va extendiendo a más sectores de la sociedad norteamericana: de las universidades ha pasado a los medios informativos y, desde allí, al mundo del deporte, a las grandes empresas y…hasta las cárceles.

En buena parte es así porque este movimiento “woke” ha conseguido venderse como una reacción de personas víctimas de los abusos provocados por una sociedad tradicional que basa su moral en principios tan extravagantes como las asignaturas tradicionales de matemáticas, gramática o geografía en las escuelas, o la existencia de dos sexos con caracteres diferentes y que existen desde la aparición del ser humano, o el deseo de conseguir bienestar económico.
Todas estas cuestiones han sido redefinidas por la nueva generación, educada en universidades que rechazan todos estos principios, o alimentada por redes sociales que propalan estas ideas.
Lo que en un momento pareció un debate académico entre estudiantes con demasiado tiempo libre, se ha extendido ya a casi toda la sociedad norteamericana y acerba los enfrentamientos ideológicos del país. Quienes más perjudicados salen de esta situación son los sectores menos favorecidos, por mucho que los radicales “woke” nos aseguren que el suyo es un movimiento de justicia social y en defensa de las clases pobres.
Un ejemplo especialmente duro lo vemos en las instituciones penitenciarias, que no escapan a los ideales de redefinir los sexos y siguen la moda de atribuir a cualquier persona el sexo con el que se identifica.
Así, por ejemplo, los delincuentes de California que se identifiquen a sí mismos como mujer, tienen el derecho de que se les traslade a una penitenciaría de mujeres en vez de cumplir sus condenas en cárceles masculinas. Para ello no necesitan someterse a pruebas hormonales ni a las operaciones de cambio de sexo que hoy en día pagan los seguros médicos, sino que les basta con una declaración de “preferencia individual”.
Gracias a esta fórmula, nada menos que 264 delincuentes californianos se han

declarado más afines al sexo femenino que al masculino con el que nacieron y que corresponde a sus atributos físicos. Defienden su derecho de que los trasladen a prisiones para mujeres y hasta ahora ninguna de estas solicitudes ha sido rechazada.
El resultado es que comparten celda con mujeres que se sienten amenazadas por las evidentes muestras de virilidad de sus compañeros y que ni tan solo pueden pedir protección pues les consideraría como enemigas de libertades tan básicas como rechazar el sexo que la naturaleza ha dado a cada persona.
En algunos casos, los supuestos ex-hombres tienen un historial delictivo de violencia de género, hasta el punto de que las reclusas en cárceles de mujeres están tratando de conseguir armas para protegerse.
La situación es muy diferente entre las prisioneras transgénero: tan solo unas pocas han pedido que las trasladen a penitencierías masculinas, pues la mayoría temen que su vida estaría en peligro: les seria difícil defenderse si las ataca un compañero de celda de 130 kilos y casi dos metros de altura.
California es un lugar peculiar en Estados Unidos, donde se dan todo tipo de “experimentos” sociales que frecuentemente son rechazados en otros lugares del país. Pero el país está pasando por una temporada de presiones progresistas y los congresistas demócratas, ante el riesgo de perder su mayoría parlamentaria el año próximo, tienen prisa por llevar a la práctica medidas que jamás se convertirían en ley bajo control republicano.
Si consiguen su propósito, los legisladores demócratas aprobarán la Ley de Igualdad que fácilmente puede obligar a la cohabitación, en celdas para 8 personas, de mujeres y hombres transexuales que mantienen su atracción por las damas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NAFTALI BENNETT: EGO ȘI PASIUNE

Naftali Benett

Curriculum vitae al noului șef de guvern israelian, Naftali Bennett, pare a fi o reeditare a istoriei biblice a eroului național iudeu, regele David.
Căci, la fel ca el, Bennett este un om abonat la succes, cu o inteligență admirabilă, o ambiție nemărginită, puține scrupule politice, și care s-a cățărat la putere cu ajutorul vechii religii israeliene. Pentru ca paralelismul cu David – care a sfârșit prin a-l da jos pe Șaul cu ajutorul clerului (Samuel) – să fie și mai izbitor, să spunem că și Bennett a ajuns în vârful puterii prin bunăvoința întâi-stătătorului momentului, Netanyahu, pentru a sfârși prin a-l mazili pe acesta.
Desigur, paralelismele se sfârșesc aici. Bennett nu a ajuns la putere cu muzică și cu arta războiului, ci ajutat de talent, de pasiunea sa religioasă și naționalistă, și de o părere despre sine și o ambiție nemărginite.
Fiul unor evrei americani ultra-ortodocși care au emigrat în Israel, Naftali s-a născut în Haifa, în 1972. A studiat Dreptul, a făcut serviciul militar într-o unitate de elită, a inventat un sistem cibernetic de securitate și a emigrat în SUA pentru a concura pe piața americană a electronicii. După șase ani, a triumfat în această străduință a sa și și-a vândut afacerea cu 145 de milioane de dolari.
Succesul său economic i-a stârnit ambițiile și a revenit în Israel pentru a face carieră politică. Din convingere religioasă, dar mai mult datorită naționalismului său radical, a intrat în partidul „Likud”, partidul lui Netanyahu. Acesta și-a dat imediat seama ce talente avea Bennett și l-a promovat politic – a ajuns să fie ministru – și personal, aducându-l în anturajul său de prieteni.

Netayahu și Benett

Însă, prietenia avea să dureze puțin. Suspiciunile nevestei lui Netanyahu în legătură cu loialitatea lui Bennett au înăcrit într-atât relațiile lor, încât primul ministru a ajuns să-l ridiculizeze în multe ocazii pe delfinul său. Bennett n-a suportat, a părăsit locul și – ambiția e atotputernică ! – puțin mai târziu, avea să se reîntoarcă umil în țarcul politic. Dar, și Netanyahu avea să înghită hapul unei reconcilieri de conveniență. Bennett își desfășurase influența prin lumea ultra-ortodoxă aperturistă, în cea a naționaliștilor fără limite, care reclamă întreaga Iordanie Occidentală și sprijină nemărginit implantările evreiești în teritoriile palestiniene. Erau alegători la care nu se putea renunța pentru un Netanyahu cu o bază politică descrescătoare. Iar dacă voia să conteze pe ei, trebuia să-l accepte pe Bennett.
Acum, când declinul lui Netanyahu a ajuns la colaps, succesiunea pare a fi un pariu imposibil. Opt partide – printre ele, un partid al arabilor din Israel – au ajuns la un acord să formeze un guvern care coincide într-un singur punct: repudierea radicală a lui Netanyahu.
Baza acestei coaliții este atât de fragilă, încât nimeni nu-i prevede o viață lungă noului cabinet. Faptul că, totuși, un om foarte calculat ca Bennett s-a îmbarcat în aventură și și-a asumat prima șefie a Guvernului (vor fi șefi cu rândul), se explică doar prin ambiția nemărginită a lui Naftali. Dar, și prin intuiția sa politică: când renunți la putere, o faci pentru totdeauna.
Și pentru că, – ne reîntoarcem la asemănările biblice – de data aceasta, nu există în Israel un Samuel care să ungă și să discrediteze regi…

Benjamin Netanyahu

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NAFTALI BENNETT: EGO Y PASIÓN

Naftali Benett

El currículo del nuevo jefe del Gobierno israelí, Naftali Bennett, parece una reedición de la historia bíblica del héroe nacional judío, el rey David.
Y es que, igual que aquél, Bennett es un hombre abonado al éxito, de inteligencia preclara, ambición infinita, escasos escrúpulos políticos y que se ha encaramado al poder de la mano de la vieja religión israelí. Para que el paralelismo con David – que ascendió para acabar derrocando a Saúl con la ayuda del clero (Samuel) – sea aún mayor, también Bennett llegó a la cima del poder por la benevolencia del mandamás del momento, Netanyahu, para acabar derrocándole.
Naturalmente, los paralelismos se acaban aquí. Bennett no llegó al poder con la música y el arte de la guerra, sino por la vía del talento, la pasión religioso-nacionalista, y una autoestima y ambición infinitas.
Hijo de judíos ortodoxos estadounidenses que emigraron a Israel, Naftali nació en Haifa en 1972. Estudio Derecho, hizo el servicio militar en una unidad de élite, inventó un sistema cibernético de seguridad y emigró a los EE.UU. para competir en el mercado norteamericano de la electrónica. Al cabo de seis años había triunfado en este empeño y vendía su empresa por 145.000.000 $.
El triunfo económico le espoleó la ambición y regresó a Israel para emprender una carrera política. Por convicción religiosa y más aún por nacionalismo radical, se afilió al “Likud” el partido de Netanyahu. Este apreció en seguida los talentos de Bennett y le promovió políticamente – llegó a ser ministro – y personalmente, metiéndole en el círculo de sus amigos más íntimos.

Benett y Netanyahu

La amistad duró poco. Las suspicacias de la mujer de Netanyahu en cuanto a la lealtad de Bennett agrió tanto las relaciones que el primer ministro llegó a poner en ridículo en muchas ocasiones a su delfín. Bennett se lo tomó a mal, salió renegando y -¡ la ambición es todopoderosa ! – y volvió humildemente al redil político. También Netanyahu se tragó el sapo de una reconciliación de conveniencia. Bennett había implementado su influencia en el mundo de la ortodoxia aperturista y, sobre todo, en el de los nacionalistas a ultranza que reclaman toda Jordania Occidental y la promoción ilimitada de los asentamientos judíos en territorios palestinos. Eran electores irrenunciables para un Netanyahu de base política decreciente. Y si quería contar con ellos, tenía que aceptar a Bennett.
Ahora, cuando el declive de Netanyahu ha llegado al colapso, la sucesión parece una apuesta al imposible. Ocho partidos – entre ellos, incluso uno de los árabes de Israel – han pactado un Gobierno que solo coincide plenamente en un punto: el repudio radical a Netanyahu.
La base de la actual coalición es tan frágil que nadie le augura larga vida al nuevo Gabinete. Que a pesar de ello, un hombre calculador como Bennett se haya embarcado en la aventura y haya asumido incluso la primera jefatura (rotatoria) del Gobierno, sólo se explica por la ambición ilimitada de Naftali. Y también, por su intuición política de que renunciar al poder una vez es renunciar al poder para siempre.
Y, para volver a los símiles bíblicos, porque esta vez no hay en Israel un Samuel que unte y desacredite reyes….

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SOMALILANDA: MAI DEGRABĂ SINGURĂ, DECÂT RĂU ÎNSOȚITĂ

Cea mai deosebită și reușită secesiune din secolul al XX-lea – Somalialanda – a avut loc în Africa… și aproape pe spinarea comunității internaționale. Nici măcar acum, după 30 de ani de la obținerea independenței, Somalilanda n-a fost recunoscută ca entitate politică de niciun stat din lume.

Însă, trebuie să explicăm de ce a fost o secesiune deosebită și reușită, deoarece în Africa, toate au acel ceva al lor. Independența obținută la18 mai 1991 de această minusculă țară din Cornul Africii (137,600 km2 și 3.600.000 de locuitori) nu a fost, în realitate, decât una dintre multele revolte militare din secolul al XX-lea de pe continentul negru. Și în cazul acesta, secesiunea a început cu niște lupte interne și externe – mai ales cu Somalia, de care s-a desprins -, însă se deosebește de toate celelalte încercări de secesiune prin faptul că, odată obținută independența, șefii locali au renunțat la luptele interne și au pornit pe calea dialogului și a democrației parlamentare.

Și au făcut-o în stil african – nu putea fi altfel -, căci frâiele negocierilor le-au luat tocmai șefii clanurilor care au domnit în țară încă dinainte de era colonială. S-au târguit până s-au plictisit, s-au prefăcut că revin la gherilă și au sfârșit prin a acepta realitățile. Cea esențială: adică puterea revenea celui mai numeros și mai puternic clan din țară, clanul Issaq. Și cea de a doua realitate, recunoscută de toți: pentru a nu cădea din nou în asasinate, dispute, orgolii și susceptibilități, țara trebuia să fie condusă democratic, cu un Parlament bicameral și alegeri cinstite.

Această neobișnuită etalare a înțelepciunii politice și-a primit răsplata. Somalilanda este acum o țară stabilă, relativ sigură, cu suficiente grâne și chiar cu o universitate în capitala ei, Hargeysa. Și cum fericirea nu e niciodată perfectă, nu toată lumea din țară e mulțumită de independență. Triburile din provinciile orientale duc dorul „Somaliei mari” și boicotează militar și administrativ guvernul din Hargeysa. Iar în nord-est, chiar în vârful Cornului Africii, teritoriul somalez autonom boicotează cum poate Somalilanda, cu mici agresiuni militare și cu toate piedicile comerciale care-i vin la îndemână.

Faptul că Somalilanda a reușit într-o întreprindere care aproape întotdeauna aduce mari penurii, precum și pierderi de vieți omenești se datorează, în mare parte, trecutului său colonial. Căci, aproape tot teritoriul actualei republici secesioniste a fost, în secolul trecut, o colonie britanică, în timp ce restul s-a aflat sub dominație italiană. Roma a exersat un colonialism dur, desființând structurile social-politice ale țării, în timp ce Londra le-a lăsat aproape intacte, mulțumindu-se să le conducă discret, în conformitate cu interesele ei de putere colonială.

Consecința acestei diferențe dintre modelele coloniale a fost faptul că, atunci când Somalia independentă a intrat într-o criză profundă în urma pierderii războiului din Ogaden împotriva Etiopiei, în fostul teritoriu italian nu mai existau protagoniști locali cu suficient prestigiu și influență asupra populației pentru a putea reface consensul politic. Țara a tot degenerat, până a ajuns în situația actuală, în care, guvernul națiunii domină un teritoriu puțin mai mare decât capitala, iar restul țării se află în mâinile unei puzderii de „seniori ai războiului”. În fosta colonie britanică, vechile structuri tribale continuau să existe, iar procesul de pacificare și independentizare a fost posibil și nu prea costisitor.

Tocmai acest trecut colonial a impiedicat ca Somalilanda să fie recunoscută pe plan internațional. Italia s-a opus deoarece încă mai are interese în fosta sa colonie; țările arabe pariază pe o Somalie sunită; SUA preferă să se sprijine pe nord-estul Cornului Africii din rațiuni strategice; iar Egiptul joacă atu-ul „marii Somalii”, pentru a opri o eventuală dominație etiopiană în nord-estul Africii.

Situația pare a fi cea a „multor inamici cu multă onoare”, însă, în Hargeysa oamenii preferă formularea: la indiferență maximă, maximă liniște. Și luând în considerare istoria recentă a țării și a Africii, se pare că au ceva dreptate.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SOMALILANDIA : MEJOR SOLO QUE MAL ACOMPAÑADO

La secesión más peculiar y exitosa del siglo XX – Somalialandia – se ha registrado en África… y casi a espaldas de la comunidad internacional. Aún hoy, a los 30 años de su independencia, Somalilandia es un ente político al que no reconoce ningún Estado del mundo.

Lo de la peculiaridad y el éxito hay que explicarlo, porque en África todo tiene su aquél. La independencia, 18 de mayo de 1991, de este minúsculo país en el Cuerno de África (137,600 km2 y 3.600.000 habitantes) fue en realidad uno de los muchos pronunciamientos del siglo XX del Continente Negro. También aquí la secesión comenzó con luchas internas y externas – ante todo con Somalia, de la que se ha escindido -, pero se diferencia de todos los demás conatos secesionistas o independentistas en que al poco de independizarse, abandonó las pugnas internas y el caciquismo para emprender la vía del diálogo y la democracia parlamentaria.

Lo hizo a la africana – no podía ser menos -, tomando las riendas de las negociaciones los jefes de los clanes que habían gobernado el país incluso antes de la era colonial. Regatearon hasta el aburrimiento, amagaron con volver a la guerrilla y acabaron por aceptar las realidades. La esencial: que el poder correspondería al clan más numeroso y poderoso del país, el clan de los Issaq. Y la segunda realidad reconocida por todos fue que para no reincidir en asesinatos, rencillas, orgullos y susceptibilidades la gestión del país debía ser democrática, con Parlamento bicameral y elecciones limpias.

Este inusual alarde de sensatez política tuvo su recompensa. Somalilandia es hoy en día un país estable, relativamente seguro, de un aceptable panllevar y tiene incluso una universidad en la capital, Hargeysa. Y como nunca la dicha es perfecta, tampoco todo el mundo en el país está conforme con la independencia. Las tribus de las provincias orientales añoran la “gran Somalia” y boicotean militar y administrativamente al Gobierno de Hargeysa. Y al noreste, en la mismísima punta del Cuerno de África, el territorio autónomo somalí de Puntilandia le niega el pan y la sal a Somalilandia, con pequeñas agresiones militares y todas las trabas comerciales de que es capaz.

El que Somalilandia haya triunfado en una empresa que casi nunca llega a buen fin sin grandes penurias y pérdida de vidas humanas se debe en buena parte al pasado colonial. Porque casi todo el territorio de la actual república secesionista fue el siglo pasado colonia británica, mientras que el resto quedó bajo dominio italiano. Roma ejerció un colonialismo duro, desmontando las estructuras socio-políticas del país, en tanto que Londres las dejó casi intactas, limitándose a teledirigirlas de acuerdo con sus intereses de potencia colonial.

La consecuencia de la diferencia de modelo colonial es que al entrar la Somalia independiente en una profunda crisis tras perder la guerra del Ogadén contra Etiopía, en el ex territorio italiano no quedaban protagonistas locales con suficiente prestigio e influencia sobre la población para recomponer el consenso político. El país fue degenerando hasta llegar a la situación actual en la que el Gobierno nacional apenas domina un territorio mayor que la capital y el resto del país está en manos de una pléyade de “señores de la guerra”. En la antigua colonia británica las viejas estructuras tribales seguían vigentes y la pacificación – e independización – fue posible y no demasiado costosa.
Ha sido este mismo pasado colonial el que ha impedido mayormente que Somalilandia fuera reconocida por nadie. Italia se opuso porque aún tiene intereses en su ex colonia; los países árabes apuestan por una Somalia sunnita; los EE.UU. prefieren apoyarse en el noroeste del Cuerno de África por razones estratégicas; y Egipto juega la baza de la “gran Somalia” para frenar una eventual prepotencia etíope en África nororiental.

La situación se parece mucho a lo de “mucho enemigo, mucho honor”, pero en Hargeysa prefieren formularlo así: a máxima indiferencia, máxima tranquilidad. Y a la vista de la historia reciente del país y de África, algo de razón parecen de tener.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Michelangiolo Buonarroti – Rime

9
Ți-am cumpărat, deși e foarte scump, (cum tu îmi ești)
un pic din nu știu ce, ce amiroase bine,
după parfum să știu (pe unde umbli), pe ce stradă ești.
Oriunde-ai fi, oriunde-aș fi, cu tine
sunt; știu negreșit, sunt sigur și mi-e clar, (de mine n-ai să te ferești).
Dacă de mine te ascunzi, te iert, (așa se și cuvine cuvine):
purtându-l un’ te duci, mereu,
te voi găsi, de-ar fi și orb să fiu, (iubitul meu).

Michelangelo Buonarroti, David, Galleria dell’Accademia, Florența. Un iubit al lui Michelangelo ?

Michelangiolo Buonarroti – Rime

9
I’ t’ho comprato, ancor che molto caro,
un po’ di non so che, che sa di buono,
perc’a l’odor la strada spesso imparo.
Ovunche tu ti sia, dovunch’i’ sono,
senz’alcun dubbio ne son certo e chiaro.
Se da me ti nascondi, i’ tel perdono:
portandol dove vai sempre con teco,
ti troverei, quand’io fussi ben cieco.

Michelangelo avea 58 de ani (poemul a fost scris în 1533), era la Florența și era îndrăgostit (platonic), de un an, de Tommaso Cavalieri, un tânăr nobil din Roma, de 24 de ani. Care apare în aceste desene: Phaeton și Cel ce visează:

Michelangelo, Caduta di Feton/Căderea lui Phaeton,1533

Michelangelo, Il sogno/Visul, 1533

Poemul a fost trimis împreună cu următoarea scrisoare:

Florența (28 iulie 1533 ?)

Doamne al meu drag,

Dacă n-aş fi crezut că v-am încredințat de iubirea mea cea mai mare, dar ce spun eu, de iubirea mea nemăsurată, pe care v-o port, nu mi s-ar fi părut ciudată și nici nu m-ar fi mirat atât de tare marea teamă pe care-mi arătaţi a fi avut-o că v-am uitat, fiindcă nu v-am scris. Dar nu e ceva nou şi nici să te cuprindă mirarea, de vreme ce atâtea alte lucruri merg pe dos, de ce n-ar merge şi asta la fel: ce-mi spune Domnia voastră mie, același lucru i l-aș spune și eu Domniei voastre: dar poate Domnia voastră o face pentru a mă ispiti sau pentru a reaprinde un foc nou, mai mare, dacă poate fi unul mai mare: dar fie precum voiţi: eu ştiu bine că (nu) pot uita numele vostru așa cum (nu) uit mâncarea din care trăiesc; dar mai repede pot uita mâncarea din care trăiesc care, din nefericire, îmi hrănește doar trupul, decât să uit numele vostru care-mi hrăneşte şi trupul şi sufletul, umplându-le şi pe unul şi pe celălalt de atâta dulceaţă, că nici grija și nici teama de moarte nu le mai simt atât timp cât vă am în minte. Gândiţi-vă, dacă și ochii mei ar avea şi ei partea lor, în ce stare m-aş afla.

Michelangelo

***

Di Firenze, (28 di luglio 1533)

(A messer Tommaso de’ Cavalieri in Roma)

Signore mio caro,

Se io non avessi creduto avervi fatto certo del grandissimo, anzi smisurato amore che io vi porto, non mi sare’ paruta cosa strana, nè mi sare’ maraviglia il gran sospetto che voi mostrate per la vostra avere avuto per non vi scrivere, che io non vi dimentichi. Ma non è cosa nuova, nè da pigliarne ammirazione, andando tante altre cose al contrario, che questa vadi a rovescio anch’ella: perchè quello che vostra Signoria dice a me, io l’àrei a dire a quella: ma forse quella fa per tentarmi o per riaccender nuovo et maggior foco, se maggior può essere: ma sia come si vuole: io so bene che io posso a quell’ora dimenticare il nome vostro, che ‘l cibo di che io vivo; anzi posso prima dimenticare el cibo di ch’io vivo, che nutrisce solo il corpo infelicemente, che il nome vostro, che nutrisce il corpo e l’anima, riempiendo l’uno e l’altra di tanta dolcezza, che nè noia nè timor di morte, mentre la memoria mi vi serba, posso sentire. Pensate se l’ochio avessi ancora lui la parte sua, in che stato mi troverrei.

***

Michelangelo, câteva studii de nuduri masculine… Viziunile lui amoroase (?):

1504, Haarlem, Teylers Museum

1504, Haarlem, Teylers Museum

1503-1504, Cambridge, MA

1503, Luvru

1501-1502, Paris, Luvru

1511-1512, Vienna, Albertina

1503, Vienna, Albertina

Michelangelo, posibil autoportret ?

Michelangelo Buonarroti, studiu de cap/cap ideal, Marchiza de Pescara, 1525-1528, British Museum, Londra … Autoportret ?

Portretul lui Michelangelo, Daniele da Volterra, 1545

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.