MERGÂND CĂLARE PE TIGRUL YEMENIT  

La prima vedere, nu există război mai absurd, decât cel care se duce în Yemen, din 2015 încoace. Acolo, nu-i nimic de câștigat, dar, de pierdut, se pierde foarte mult. Și totuși, acest măcel, dus cu încăpățânare, își are logica sa… și o cruzime de necuprins.   

Că nu-i nimic de câștigat în Yemen vede oricine: este nu numai cel mai sărac dintre statele arabe, dar este și unul dintre cele mai sărace din lume: cei 30 de milioane de locuitori ai săi trăiesc – mai exact își duc cu amărăciune traiul – cu mai puțin de 2.500 de dolari pe an. În plus, este o țară profund divizată din punct de vedere religios și social, între suniți și șiiți; între regiunile tribale din nord, arhaice și dependente de khat („coca africană”) și sudul țării de un socialism turbat, ceva mai deschis, dar la fel de sărac.

Și totuși, în Yemen ar fi ceva de câștigat… pentru Iran sau pentru Arabia Saudită, încleștate în lupta pentru a dobândi hegemonia în lumea musulmană. Mai ales, pentru Iran, atu-ul yemenit este foarte tentant, deoarece este un teritoriu dominat în mod tradițional de vecinii saudiți, cu o mare importanță strategică pentru comerțul pe mare. Până acum, iranienii au fost în câștig de pe urma războiului civil din Yemen, dar, mai mult din cauza greșelilor militare saudite, și nu datorită costisitoarelor ajutoare date rebelilor, grupați în jurul tribului huthi.

Rivalitatea dintre arabi și persani este aproape milenară. Cu toate că a avut tot timpul o fațadă religioasă (șiiți contra suniți) a fost, de la început, o luptă pentru putere și pentru bani. Pentru tributuri. Lupta pentru putere este evidentă pentru toată lumea, însă noi, creștinii nu sesizăm împortanța pe care o are zeciuiala în lumea islamică. Și mai ales în lumea șiiților, unde aportul pe care îl datorează credincioșii nu este de 10% din câștigurile lor, ci de două ori mai mult.

Iranienii și saudiți văd, acum, cât de păguboasă este aventura yemenită; mai ales arabii care au înregistrat un șir inexplicabil de eșecuri militare. Însă, Teheranul și Riadul „merg călare pe un tigru” și nu mai știu cum să înceteze această luptă, fără să pară ridicoli în lumea musulmană și – un lucru mult mai important – fără să plătească un preț politic foarte mare în țările lor. Căci, atât în Iranul ayatolahilor, cât și în Arabia dinastiei Saud, crește o opoziție politică, cu care actualii guvernanți nu sunt obișnuiți. Și nimic nu e mai înfricoșător decât necunoscutul.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

   ***

CABALGANDO EL TIGRE YEMENÍ

A primera vista, no hay guerra más absurda que la que se está disputando en el Yemen desde el 2015. Porque allá no hay nada que ganar y mucho que perder. Y sin embargo, esta empecinada matanza tiene su miaja de  lógica… y una infinita crueldad.

De que no hay nada que ganar en el Yemen salta a la vista: La República no es sólo el más pobre de los Estados árabes, es también uno de los más pobres del mundo : sus 30 millones de habitantes viven – decir malviven sería más exacto – con menos de 2.500 dólares al año. Además, es un país profundamente dividido religiosa y socialmente entre sunitas y chiitas; y entre un norte tribal, arcaico y adicto al khat (la “coca africana”) en tanto que el sur es rabiosamente socialista, más aperturista y casi igual de pobre.

Y sin embargo, en el Yemen hay algo que ganar… para el Irán o Arabia Saudita, empeñados en una tensa pugna por hacerse con la hegemonía en el mundo musulmán. Sobre todo para el Irán, la baza yemení es enormemente tentadora por cuanto se trata de un territorio tradicionalmente dominado por sus vecinos sauditas y de gran valor estratégico en el comercio naval.  Por ahora los iraníes se han llevado la mejor parte en la guerra civil yemení y lo han hecho más por deméritos militares sauditas que por sus costosas ayudas a los rebeldes agrupados alrededor de la tribu houthi.

La rivalidad arabo-persa es casi milenaria y si bien ha tenido siempre una fachada religiosa (chiitas contra sunitas) ha sido desde un principio una lucha por el poder y los dineros, los tributos. Lo del poder es evidente para todo el mundo, pero a los cristianos se nos escapa la importancia del diezmo en el mundo islámico. Y aún más en el mundo chiita, donde la aportación de los fieles no es del 10% de sus ganancias, sino del doble.

A iraníes y sauditas les resulta evidente en estos momentos lo ruinosa que les resulta la aventura yemení; sobre todo, a los árabes que han ensartado una serie inexplicable de fracasos militares. Pero Teherán y Riad están “cabalgando un tigre” y no saben cómo retirarse de esa lucha sin hacer el ridículo ante el mundo musulmán y – mucho más importante – sin pagar un altísimo precio político en su propia casa. Porque tanto en el Irán de los ayatolás como en la Arabia de los Saud está creciendo una oposición política a la que los actuales gobernantes no están acostumbrados. Y nada da tanto miedo como lo desconocido.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

NICI SĂ CÂȘTIGI, NICI SĂ PIERZI     Washington, Diana Negre

Se spune că sportivii trebuie să știe să câștige fără să umilească și să piardă fără ranchiună, însă, în actualitatea politică americană, se pare că au fost uitate aceste norme elementare, astfel că, tensiunile dintre cele două mari partide, democrat și republican, continuă la fel de sau poate și mai acutizate decât erau înainte de alegeri.

Se vede atât la Casa Albă, în ciuda declarațiilor președintelui Biden că va reface „unitatea” în țară, cât și în Congres, unde, neașteptata majoritate absolută a democraților nu i-a făcut mai mărinimoși față de adversarii lor învinși, căci îi presează și chiar îi hărțuiesc, cum nu s-a mai văzut de zeci de ani încoace.

Ni se spune că, la începuturile acestei republici americane, politicienii reacționau, destul de des, cu violență,  însă, cu timpul, de-a lungul celor două secole și jumătate de istorie a SUA, într-o situație economică mult mai îndestulătoare, tonul înfruntărilor s-a mai îmblânzit, iar conduita în ambele Camere permitea să se vorbească de „gentlemen” și de „gentle ladies”, adică, de personaje amabile.

În vremea președinției lui Ronald Reagan, legiuitorii celor două partide adversare puteau fi văzuți, destul de frecvent, luând masa sau bând câte un păhărel împreună în baruri sau restaurante. Președintele Reagan însuși spunea că aceste bune relații au permis, nu o dată, să se depășească înfruntări politice care păreau a fi de netrecut.

Lucrurile acestea par să fi dispărut cu totul în prezent. Situația s-a schimbat în timpul campaniei electorale și a președinției lui Donald Trump, cu toate că acreala din relațiile ideologice apăruse mai înainte, începuturile ei ivindu-se odată cu „Partidul Ceaiului”, un grup informal, dar mare, de conservatori care se opuneau cu tărie politicilor lui Barak Obama, un președinte care a venit la Casa Albă în timpul unei crize economice apărute în 2008 și care a fost nevoit să ia niște măsuri conjuncturale drastice.

Tonul a tot urcat, în ultimii doisprezece ani, iar acum, dezacordurile sunt evidente pentru toată lumea, la fel ca lipsa de „sportivitate” a personajelor în cauză.

De pildă, președintele Biden se opune ca Trump să se bucure de privilegiile obișnuite ale foștilor președinți de a primi, în continuare, rapoarte și informări secrete. Declarațiile pe care le-a făcut, la acest sfârșit de săptămână, au fost, desigur, foarte bine primite de democrați, însă i-au amărât și mai mult pe republicani, cărora, în discursul său inaugural, spunea că le va întinde o mână.

Și mai reale sunt divizările din Congres, unde, nu mai este vorba de înțepături verbale, ci de acțiuni concrete. Astfel, de pildă, democrații s-au folosit de majoritatea pe care o au pentru a o scoate pe congresista republicană de Georgia, Marjorie T. Greene, dintr-una din comisiile Camerei Reprezentanților, pentru faptul că și-a exprimat îndoieli în legătură cu rezultatele alegerilor și pentru că o consideră excesiv de conservatoare.

Cu toate că și-a făcut mea culpa și a recunoscut că s-a putut înșela, nu a mai fost reinclusă în comisia din care a făcut parte. Ba unii legiuitori din California încearcă să o dea afară chiar și din Camera Reprezentanților.

Dacă reușesc sau dacă nu reușesc, o asemenea vendetă nu va contribui deloc la trâmbițata unitate despre care toți spun că și-o doresc.

Și dacă lucrurile acestea se petrec zilnic în văzul publicului din interiorul și din afara țării, continuă și înfruntările ideologice mai puțin vizibile dintre elitele progresiste academice și financiare, și cetățenii de rând, cu venituri limitate.

Primele efecte ale noii înfruntări le vom vedea destul de curând, deoarece, în SUA , alegeri sunt mai tot timpul: peste doar 19 luni vor avea loc viitoarele alegeri legislative, când se vor reînnoi toate fotoliile din Camera Reprezentaților și o treime din cele ale Senatului, ceea ce înseamnă că, în mai puțin de un an, vreo 400 de campanii electorale îi vor zgudui, din nou, pe încercații cetățeni cu noi sloganuri, acuzații și revendicări.

Și va rezulta un Congres și mai imprevizibil în privința orientării sale politice, dar, în mod sigur, și mai polarizat, cu mari dificultăți în a-și îndeplini obligațiile constituționale de a-l ajuta pe președinte să guverneze și să-i asiste pe cetățenii din respectivele lor zone jurisdicționale.

Astfel, țara care se consideră, de atâta vreme, campionul și apărătorul democrațiilor, se îndreaptă spre o democrație paralitică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NI GANAR, NI PERDER    Washington, Diana Negre

Dicen que los deportistas han de saber ganar sin avasallar y perder sin rencor, pero en la actualidad política norteamericana parece que ni los unos ni los otros han aprendido estas normas elementales y las tensiones entre ambos partidos siguen tanto o más agudas antes de las elecciones.

Esto es patente tanto en la Casa Blanca, a pesar de las declaraciones del presidente Biden para restablecer la “unidad” en el país, como en el Congreso, donde la inesperada mayoría absoluta de los demócratas no les ha impulsado a ser magnánimos ante sus derrotados enemigos, sino a presionarles e incluso acosarles de una manera sin precedentes en las últimas décadas.

Nos aseguran que, en los primeros tiempos de la nueva republica norteamericana, los políticos de Estados Unidos reaccionaban con frecuencia de forma violenta, pero, a lo largo de dos siglos y medio, y en una situación económica mucho más holgada, el tono de los enfrentamientos se fue suavizando y la conducta en ambas Cámaras permitía hablar de “gentlemen” y “gentle ladies”, es decir, personajes amables.

Durante la época de Ronald Reagan, era frecuente ver a legisladores de los partidos opuestos compartiendo mesa y copas en bares y restaurantes y el propio Reagan aseguraba que esta buena relación había permitido, más de una vez, superar enfrentamientos politicos que parecian insalvables.

Todo esto parece haber desaparecido ahora. Ya la situación era evidentemente distinta durante la presidencia y, ya antes, la campana electoral de Donald Trump, aunque la acritud en las relaciones ideológicas era ya anterior y sus inicios, quizá, se puedan situar en el “Partido del Te”, un grupo informal, pero muy amplio, de conservadores totalmente opuestos a las políticas de Barak Obama, un presidente que llegó a la Casa Blanca en medio de la crisis económica surgida en 2008 y se vio obligado a tomar fuertes medidas coyunturales.

El tono ha ido subiendo en los últimos doce años y ahora los desacuerdos son evidentes para todos, igual que la falta de “deportividad” de los personajes involucrados.

Así, por ejemplo, el presidente Biden se niega a que Trump tenga los privilegios habituales de los ex presidentes, que les permiten seguir recibiendo informes secretos. Sus declaraciones este fin de semana fueron, sin lugar a dudas, muy bien recibidas por los demócratas, pero amargaron aún más a los derrotados republicanos a quienes, según su discurso inaugural, quería tender una mano.

Mas reales son las divisiones en el Congreso, donde no se trata ya de puyas verbales, sino de acciones concretas. Así, por ejemplo, los demócratas utilizaron su escasa mayoría para expulsar a la congresista republicana de Georgia, Marjorie T. Greene, de una de las comisiones de la Cámara de Representantes, porque expresó dudas en cuanto a los resultados electorales y porque la consideran excesivamente conservadora.

La congresista en cuestión ha entonado el mea culpa y asegura que reconoce haber estado equivocada, pero esto  no ha bastado para que le devuelvan su puesto en la comisión a la que pertenecía, sino que varios legisladores de California la persiguen todavía y la quieren expulsar incluso de la Cámara de Representantes.

Tanto si lo consiguen, como si no, pueden ustedes imaginarse que semejante vendetta no contribuirá a la tan cacareada unidad que todos dicen desear.

Y si esto ocurre a la vista diaria del público dentro y fuera del país, también continúan los enfrentamientos ideológicos menos visibles, entre las elites progresistas académicas  y financieras, y los ciudadanos de a pie de ingresos limitados.

Los primeros efectos del nuevo enfrentamiento no tardaremos en verlos, pues, aquí, los comicios son algo constante: tan solo faltan 19 meses para las próximas elecciones legislativas, en que se decidirán todos los escaños de la Cámara de Representantes y un tercio del Senado, lo que significa que, en menos de un año, casi 400 campañas electorales sacudirán a los sufridos ciudadanos con sus slogans, condenas y reivindicaciones.

El resultado será un Congreso todavía imprevisible en cuanto a su orientación política, pero casi seguro aún más polarizado y con dificultades para cumplir sus obligaciones constitucionales de ayudar al presidente a gobernar y atender a los ciudadanos de sus correspondientes jurisdicciones.

Y así, el país que se considera, desde hace tanto tiempo, el paladín y defensor de las democracias, va abocado a una democracia paralítica.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UNGARIA: TRĂIASCĂ ORBAN!

De 11 ani, Victor Orban domnește în Ungaria cu mână forte, xenofobie, dar, și cu o mică – însă, constantă – creștere a nivelului de trai. Realizează aceste lucruri cu măsuri la limita democrației și a statului de drept. Și se pare că acest lucru nu-i deranjează prea mult pe o bună parte dintre maghiari.

În fața acestei situații, moraliștii comozi din Europa cea bogată se întreabă de ce îl plac ungurii pe Orban, ce găsesc la el?

Răspunsul l-au dat, acum multe secole, romanii care au creat zicala „Ubi bene, ibi patria” (unde-mi merge bine, acolo e patria mea”). Căci Orban, un foarte activ tovarăș al Partidului Comunist în vremea când în Europa de răsărit domnea URSS, înțelege mai bine decât oricine regulile politicii maghiare și felul de a simți al țării. Țara vrea norme clare, discriminarea pozitivă a ungurilor și, mai ales, creșterea nivelului de trai. Vrea aceste lucruri și crede că Orban i le dă.

Faptul că, odată cu Orban și partidul său (Fidesz), domnește în țară și corupția – fenomen endemic în răsăritul Europei – precum și un autoritarism cu puternice reminiscențe dictatoriale nu le place, dar le acceptă. În definitv, aceste tare s-au înrădăcinat în Europa Orientală de secole; lumea s-a obișnuit cu ele.

Nu-i prea interesează pe majoritatea ungurilor nici că această îmbunătățire economică nu se datorează unei reale îmbogățiri a Republicii, ci, în mare parte, este rodul subvențiilor venite din partea Uniunii Europene. Pentru alegători, împortant este bilanțul personal, la sfârșit de lună.

Or, acesta este mai bun decât a fost mai înainte. Cu avantajul atrăgător că se poate observa, peste tot și în orice moment, că a fi ungur în Ungaria este, în ziua de azi, un privilegiu. Grație lui Orban – așa gândește majoritatea cetățenilor – țara nu e nevoită să suporte (să hrănească, să găzduiască și să îngrijească) avalanșa de sărăntoci din lumea a treia care se străduiesc să ajungă în paradisul secolui XXI (Germania, Franța, Marea Britanie) și rămân pe drum, acolo unde destinul și traficanții de persoane îi lasă de izbeliște. În plus, faptul că acest lucru se face împotriva strigătului (strigăt în surdină, trebuie să o spunem) occidentalilor și moraliștilor pasivi este o plăcere adăugată. În defintiv, acasă la el fiecare face ce vrea.

Desigur că edificiul economico-psihologic al lui Orban are picioare de lut. Anul viitor, vor avea loc alegeri generale în această țară, iar criza economică generală ar putea să se reflecte amar în ajutoarele pentru Ungaria… și, prin urmare, și la urne. Să nu uităm că asistența sanitară niciodată nu a fost meritul regimului, iar pandemia actuală poate face ca bunăvoința cu care populația a tolerat radicalismul național-conservator al lui Victor Orban să se transforme într-o categorică respingere.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

   ***

HUNGRÍA: ¡VIVA ORBÁN!

Víctor Orbán lleva once años gobernando Hungría con mano dura, xenofobia, y un pequeño – pero constante – incremento del nivel de vida. Lo hace con medidas al borde de la democracia y del Estado de derecho, sin que eso parezca que les importe mayormente a buena parte de los magyares.

Ante esta situación, los moralistas de poltrona de la Europa rica se preguntan ¿ por qué les gusta Orbán a los húngaros ?

La respuesta la dieron hace muchos siglos los romanos que acuñaron la frase de “Ubi bene, ibi patria” (donde me va bien, allá está mi patria”). Y es que Orbán, un más que activo miembro del Partido Comunista en la era de la hegemonía de la URSS sobre la Europa del Este, entiende como nadie las reglas de la política magyar y el sentir del país. Este quiere normas claras, discriminación positiva de los nativos y, ante todo, una elevación del nivel de vida. Quiere esto y cree que Orbán se lo da.

Que con Orbán y su partido (Fidesz) impere en el país también la corrupción – algo endémico en el este de Europa – y un autoritarismo con fuertes reminiscencias dictatoriales no gusta, pero se acepta. Al fin y al cabo, esas lacras están afincadas en Europa Oriental desde hace siglos; la gente ya está habituada a ellas.

Tampoco le importa un comino a la mayoría que esta mejora económica no se deba a un auténtico enriquecimiento de la República, sino que sea fruto en grandísima parte de las subvenciones de la Unión Europea. Para el electorado, lo importante es el balance personal al final del mes.

Y este es mejor que antes. Con el aliciente de que se nota por doquier y en todo momento que eso de ser húngaro en Hungría es hoy en día un privilegio. Gracias a Orbán – piensa la mayoría – el país no tiene que soportar (y alimentar, albergar y sanar) la avalancha de fugitivos tercermundistas que se empeña en llegar al Jauja del siglo XXI (Alemania, Francia, Gran Bretaña) y se queda por el camino allá donde el destino y los traficantes de hombres terminan por desentenderse de ellos. Además, el que esto se haga en contra del clamor (clamor con la boca chiquita, todo hay que decirlo) de occidentales y moralistas pasivos es un gozo añadido. Al fin y al cabo, cada uno hace lo que le da la gana en su casa.

Claro que el tinglado económico-psicológico de Orbán tiene los pies de barro. El año próximo se han de celebrar elecciones generales en el país y la crisis económica general podrá reflejarse amargamente en las ayudas a Hungría… y, consecuentemente, en las urnas. Sin olvidar que la asistencia sanitaria no constituyó nunca un mérito del régimen y la pandemia actual puede transformar en un gran rechazo la complacencia con que el pueblo ha mirado mayoritariamente el radicalismo nacional-conservador de Victor Orbán.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SE SCHIMBĂ DOAR MACHIAJUL Washington, Diana Negre

Cu toate declarațiile de ușurare ale funcționarilor specializați în politica internațională și ale mijloacelor de informare americane și din toată lumea, nimeni nu se așteaptă la mari schimbări în politica internațională a noului președinte, Biden. Cu un stil diferit, va face, la fel ca toți predecesorii săi, ceea ce va putea face… adică, nimic diferit de politica lui Donald Trump sau a lui Barack Obama.

Sunt multe fronturi de care un gigant ca Statele Unite trebuie să se ocupe în relațiile sale internaționale, însă, în ultimii doisprezece ani, punctele centrale au fost China, Rusia și Orientul Mijlociu. Este improbabil ca Bidensă aducă mari schimbări în vreunul dintre aceste trei fronturi,sau dacă vor avea loc totuși,vor fi,mai degrabă, răspunsuri la evoluțiile din aceste regiuni.

Alte chestiuni, cum ar fi relația cu Europa sau politica relativă la Mediul Înconjurător, vor ocupa, desigur, mijloacele de informare, mai ales cele de pe continentul nostru, însă, mai mult ca sigur, nu vor fi priorități ale Casei Albe sau ale Congresului, oricât de mult s-ar ocupa de ele jurnaliștii americani.

Mai multe șanse de a se produce schimbări există în politica americană față de Orientul Apropiat, exact acolo unde președintele Trump a fost mai activ, atât pentru a pune capăt la ceea ce el considera că erau avantajele inacceptabile ale Iranului, cât și în relațiile dintre Israel și veciii săi arabi. De fapt, între toate acestea există o interdependență: Trump a introdus un element important atunci când a mutat ambasada americană la Ierusalim, un obiectiv teoretic îmbrățișat de predecesorii săi încă de la înființarea Statului Israel și care a înăsprit relațiile cu rezistența palestiniană.

Toți au crezut că aceasta va fi începutul unei noi ere de înfruntări cu țările arabe, atât pentru Washington cât și pentru Israel, dar, s-a văzut ca a fost exact contrariul: lumea arabă s-a îndepărtat de palestinieni și a stabilit relații diplomatice cu Israelul. Riscul unor noi înfruntări cu Iranul pare, astăzi, mai mare. Dar, tocmai de aceea, arabii producători de petrol se tem mai mult de Teheran, decât de Ierusalim.

Este o situație care va înfluența politica lui Biden în regiune, deoarece cu greu va putea să se apropie din nou de Teheran cu riscul pe care îl reprezintă pentru prietenii săi arabi. Acum, când acești prieteni sunt și ai Israelului, marele aliat al Washingtonului, capacitatea lui Biden de a desface politica lui Trump este aproape inexistentă.

Trebuie să ne așteptăm la și mai puține schimbări cu China: mult înainte de campania sa electorală, Biden critica atacurile lui Trump împotriva Chinei, pe care, fostul președinte o vedea ca un pericol comercial și militar: „vă puteți imagina că pentru noi China ar fi un pericol?”, spunea Bidenîntr-o manieră retorică și lăsa să se înțeleagă că, dacă ajungea la Casa Albă, ar fi schimbat politica lui Trump față de Beijing.

Însă, 8 ani mai târziu, realitățile sunt altele, acum China are o înfățișare mult mai îngrijorătoare după represiunile din Hong Kong, amenințările la adresa vecinilor săi din Marea Chinei și expansionismul său internațional. Lui Bideni-ar fi foarte greu sărevină la politica din anii când el era vicepreședinte – în cazul improbabil că ar vrea să o facă. Chestiunea pare să se afle acum în mâinile chinezilor, dacă vor o politică mai conciliatorie pentru a influența America sau să-și continue linia cu și mai multă agresivitate. În ambele cazuri, Biden va reacționa, însă nu va avea el inițiativa.

Este aproape sigur că, indiferent care va fi scenariul, Biden va continua să caute echilibre pentru o țară care încă este cea mai bogată și cea mai puternică din lume, dar care și-a pierdut hegemonia pe care a avut-o ca supraputere, mai mult de jumătate de secol, după niște războaie mondiale în care a suferit din punct de vedere militar și econmic mai puțin decât alte state, ceea ce i-a permis să iasă din cel de al Doilea Război Mondial ca un gigant economic într-o lume aproape distrusă, și a devenit supraputerea militară care încă mai continuă să fie.

Acum, cu Bidenva exista o schimbare de stil, am putea spune un nou machiaj politic, însă substanța va rămâne aceeași: la fel ca în vremea predecesorilor săi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CANVI DE MAQUILLATGE     Washington, Diana Negre

Malgrat les declaracions d’alleujament dels funcionaris especialitzats en política internacional i dels mitjans informatius nord-americans i arreu del món, no cal esperar grans canvis en la política internacional del nou president Biden. Amb un estil diferent, farà, com tots els seus predecessors, el que pugui fer… i això no es gaire diferent de la política de Donald Trump, o de Barack Obama.

Hi ha molts fronts que un gegant com els Estats Units ha d’atendre en les seves relacions internacionals, però en els darrers dotze anys els punts centrals han estat la Xina, Rússia i l’Orient Proper. Es improbable que Bidenporti grans canvis en cap dels tres fronts, o si n’hi ha, seran mes aviat en resposta als desenvolupaments en aquestes regions.

Altres qüestions, com la relació amb Europa o la política del Medi Ambient, ocuparan segurament els mitjans informatius, especialment els del nostre continent, però segurament no seran prioritàries a la Casa Blanca o al Congrés, per molt que alguns periodistes nord-americans se’n ocupin.

On hi ha mes possibilitats de canvis es a l’Orient Proper, precisament l’àrea on el president Trump ha estat mes actiu, tant per acabar amb el que el veiem com avantatges inacceptables de  l’Iràn, com les relacions entre Israel i els països àrabs. De fet, però, tot va lligat: Trump va introduir un element important en traslladar l’ambaixada nord-americana a Jerusalem, el que teòricament era un objectiu per els seus predecessors pràcticament des de l’establiment de l’Estat d’Israel i va endurir les relacions amb la resistència palestina.

Tots van creure que això seria el principi d’una nova era d’enfrontaments amb els països àrabs, tant per a Washington com per a Israel, però ja sabem que va ser tot el contrari: el món àrab s’ha allunyat dels palestins i ha establert relacions diplomàtiques amb Israel.  El risc de nous enfrontaments amb l’Iran sembla avui mes gran, però precisament per això el àrabs productors de petroli semblen tenir mes por a Teheran que a Jerusalem.

Es una situació que condicionarà la política de Bidena la regió, perquè difícilment podrà tornar a acostar-se a Teheran amb el risc que això representa per els seus amics àrabs. Ara que aquests amics també ho son de Israel, el gran aliat de Washington, la capacitat de Biden de desfer la política de Trump a la regió es gairebé inexistent.

Encara caldrà esperar menys canvis amb la Xina: molt abans de la campanya electoral, Biden ja criticava els atacs de Trump contra Xina, que veia com un perill comercial i militar: “vostès poden imaginar que la Xina sigui un perill per a nosaltres?”, deia Bidende manera retòrica i donava a entendre que, si arribava a la Casa Blanca, desfaria les polítiques de Trump amb Pequin.

Però 8 anys mes tard hi ha altres realitats, avui la Xina te un caire mes inquietant desprès de la repressió a Hong Kong, les amenaces als seus veïns del Mar de la Xina i el seu expansionisme internacional. Seria molt difícil per a Bidentornar a la política dels anys quan ells era vicepresident – en el cas improbable que ho volgués fer. La qüestió ara sembla estar en mans xineses, si volen una política mes conciliatòria per influir a Washington, o seguissin la seva línia mes agressiva. En ambdós casos, Biden reaccionarà però no tindrà la iniciativa.

Es gairebé segur que, independentment de quin sigui l’escenari, Bidensegueixi buscant equilibris per un país que encara és el mes ric i fort del món, però que va perdent l’hegemonia de la superpotència que ha estat durant mes de mig segle, després d’unes guerres mundials en que va patir militar i econòmicament menys que els altres i que li va permetre sortir de la Segona Guerra Mundial com un gegant econòmic en un món gairebé desfet, convertit en la gran potencia militar que encara és.

Ara, amb Bidenhi haurà un canvi d’estil, podríem dir un nou maquillatge polític, però la substància seguirà sent la mateixa: com els seus predecessors.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Έπος καρδίας

Μετά σοῦ τὸ πᾶν, νομίζω, προσηνὲς μὲ μειδιᾶ,
στὸν καθρέπτη τῶν ΄ματιῶν σου τὴν χαρὰν ἀντανακλᾶ.
Στάσου φῶς μου καὶ ἀκόμη δεν σὲ εἶπα τὰ μισὰ
ἀπ΄ἐκεῖνα ποὺ πιέζουν τὴν ἐρῶσαν μου καρδιὰ
καὶ στὰ χείλη μου ὁρμοῦνε μὲ μιὰ μόνη σου ΄ματιὰ.
Μὴ μὲ ὁμιλεῖς ἂν θέλης, μὴ μὲ πεῖς γοητευτικὰ
λόγια ἀγάπης καὶ λατρείας. Φθάνει νἆσαι ἐδῶ κοντά,
νὰ σὲ λέγω πὼς σὲ θέλω, νὰ σʼἐγγίζω, τὴν δροσιὰ
τοῦ πρωϊοῦ ποὺ ἀναπνέεις νʼ ἀναπνέω, κι ἂν καὶ αὐτὰ
ὑπερβολικὰ τὰ βρίσκῃς νὰ σὲ βλέπω μοναχά! [1886]

Eposul inimii

Cu tine totul, cred, blând îmi surâde,
în oglinda ochilor tăi, bucuria o răsfrânge.
Stai, lumina mea, nu ți-am spus încă nici jumătate
din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită
și din câte pe buze-mi năvălesc, doar la o privire de-a ta.
Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte
fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, aproape,
să-ți spun cum te doresc, să mi te apropii, răcoarea
dimineții pe care o respiri, cu tine s-o respir
și dacă toate acestea prea mult îți par, atunci să te văd doar !
(traducere aproape de original)

Eposul inimii

Cu tine, totul, cred, blând îmi surâde,
și toate fac ca-n ochii tăi să se oglindească (toată) bucuria (lumii).
Stai, lumina mea, nu ți-am spus nici jumătate
din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită
și din câte pe buze-mi năvălesc, când mă privești.
Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte
fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, lângă mine,
să-ți spun cum te doresc, să fiu aproape de tine
și răcoarea dimineții, pe care o respiri, s-o respir odată cu tine
și, dacă ți se pare că-ți cer prea mult, atunci lasă-mă doar să mă uit la tine!
(traducere literară, uşor interpretată)

Avea 23 de ani când a scris această… epopee, această Iliadă sau Odisee a inimii sale. A scris-o într-o dimineaţă de 12 februarie 1886. Probabil, părăsit. Sau ştiind că va fi părăsit. Poate după o ultimă noapte de dragoste.

Iliadă, pentru că inima lui se lupta să-şi cucerască iubitul. Şi Odisee pentru că încerca cu disperare să se întoarcă acasă, în inima iubitului.

Este unul din poemele sale cele mai delicate, poate cel mai delicat. Pare scris de o femeie. Nespus de fragilă, de delicată şi de… îndrăgostită. Prizonieră fără scăpare a unei iubiri neîmpărtăşite. Predată cu totul. Expusă, vulnerabilă, săgetată…

Cei 23 de ani ai lui Kavafis se văd în frăgezimea sufletului său fericit că e lăsat să-l iubească pe Dumnezeul său : iubitul… bucuria necuprinsă a lumii.

Ce fermecătoare predare ! Şi ce tristă ! Poemele de mai târziu aveau să o arate. Kavafis nu va mai vorbi niciodată despre dragoste, ci numai despre plăceri, voluptăţi… despre trupuri, printre care şi trupul lui, uzate de satisfacerea până la refuz a simţurilor. Va vorbi numai despre desfătările ilicite, despre buze, despre mădulare ale trupului, despre atingeri ascunse de ochii lumii şi ai profanilor, despre emoţiile estetice ale amorului/erosului sublimat în artă.

Prima săgeată otrăvită a lui Eros/Cupidon ?

Lămurire 1 : ἔπος poate fi:  cuvânt, discurs, cântare, cânt, epos, desigur în elină şi katarevusa, dar şi epopee în greaca modernă. Aşadar, titlul poemului ar putea fi : Cântarea inimii sau Cântul inimii… sau… De profundis…

Lămurire 2: τὸ πᾶν poate fi totul, dar şi Universul. Lumea din jurul tău… care devine frumoasă, blândă, protectoare, benignă, binecuvântată, dumnezeiască doar pentru că tu… eşti în ea.

Și iată cum scria Kavafis la 60 de ani:

Απ’ το συρτάρι

Εσκόπευα στης κάμαράς μου έναν τοίχο να την θέσω.
Aλλά την έβλαψεν η υγρασία του συρταριού.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Έπρεπε πιο προσεκτικά να την φυλάξω.
Aυτά τα χείλη, αυτό το πρόσωπο —
α για μια μέρα μόνο, για μιαν ώρα
μόνο, να επέστρεφε το παρελθόν τους.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Θα υποφέρω να την βλέπω έτσι βλαμμένη.
Άλλωστε, και βλαμμένη αν δεν ήταν,
θα μ’ ενοχλούσε να προσέχω μη τυχόν καμιά
λέξις, κανένας τόνος της φωνής προδώσει —
αν με ρωτούσανε ποτέ γι’ αυτήν.

Κωνσταντίνος Καβάφης, 1923/Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης, Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993

Din sertar

Aveam de gând să mi-o pun pe peretele din odaie.
Dar i-a făcut rău umezeala din sertar.
(Iar) în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Trebuia s-o păstrez mai bine. Să fi avut mai multă grijă de ea.
Buzele astea, chipul acesta –
ah, o zi numai, o oră numai
să se-ntoarcă la mine, din nou, cu trecutul lor.
(Nu), în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Aș suferi să văd tot timpul ce rău arată.
De altfel, chiar să nu fi arătat așa de rău,
m-ar deranja să fiu tot timpul atent ca nu cumva
vreun cuvânt, vreun ton al vocii, să mă trădeze –
dacă vreodată m-ar întreba (unii și alții) despre ea.

Kavafis avea 60 de ani când a scris Din sertar… Ce atingeri și ce trăiri i-au revenit în trup, în minte, în suflet… și de cât de demult ? Amintirea cărui efeb i-a mișcat, i-a încălzit și i-a mângâiat din nou, sufletul îmbătrânit ?

Vedem un Kavafis prizonier al tristeții de a fi îmbătrânit. De a-i fi îmbătrânit și trupul și sufletul. Fotografia iubitului său nenumit este și a sa. Amândoi trebuie că erau în 1923 deteriorați, degradați, uzați, ruinați, vătămați, loviți, căzuți, consumați… Nu întâmplător spune de trei ori fie că fotografia este deteriorată (βλαμμένη) fie că a deteriorat-o, a stricat-o (έβλαψεν/βλάπτω) umezeala din sertar…

A, sertarul… camerele întunecate, cu perdelele trase, pline de igrasie, nesănătoase… ale amorurilor pasagere… ilicite… secrete, ferite de ochii lumii…

Da, scoaterea la lumină a pozei… speranța de vindecare… ar fi fost o scăpare, dar vai, dacă ruina a pus stăpânire pe trupul îmbătrânit, emoțiile i-au rămas la fel de vii, de intense, de puternice, de devastatoare, iar frica de judecata celorlalți, la fel de mare.

Biroul lui Kavafis

Și iată cum scria Kavafis la 45 de ani:

Κρυμμένα
Aπ’ όσα έκαμα κι απ’ όσα είπα
να μη ζητήσουνε να βρουν ποιος ήμουν.
Εμπόδιο στέκονταν και μεταμόρφωνε
τες πράξεις και τον τρόπο της ζωής μου.
Εμπόδιο στέκονταν και σταματούσε με
πολλές φορές που πήγαινα να πω.
Οι πιο απαρατήρητές μου πράξεις
και τα γραψίματά μου τα πιο σκεπασμένα —
από εκεί μονάχα θα με νιώσουν.
Aλλά ίσως δεν αξίζει να καταβληθεί
τόση φροντίς και τόσος κόπος να με μάθουν.
Κατόπι — στην τελειοτέρα κοινωνία —
κανένας άλλος καμωμένος σαν εμένα
βέβαια θα φανεί κ’ ελεύθερα θα κάμει.
(Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993)

Ascunse
Din câte am făcut şi din câte am spus
să nu caute să găsească cine am fost.
Piedică mi-au stat şi mi-au schimbat cu totul
faptele şi felul meu de viaţă.
Piedică mi-au stat şi m-au oprit
de multe ori, când mergeam să spun.
Faptele mele cele mai neobservate
și scrierile mele cele mai acoperite –
de acolo doar mă vor simţi.
Dar poate nu merită să se arate atâta grijă
Și să se depună atâta osteneală
ca să mă cunoască.
Mai târziu – într-o societate cu mult mai bună –
Vreun altul, făcut la fel ca mine
sigur se va arăta (în lume așa cum este) şi va face totul liber. /1908
(traducere fidelă originalului)

M-am ascuns
Nu în ce făceam sau spuneam
să mă fi căutat pe mine, cel adevărat.
Trebuia să mă prefac și asta m-a împiedicat
să fiu cine sunt și să fac ce voiam,
m-a făcut să fiu cu totul altfel, să nu fiu eu însumi, să fiu un străin
și să trăiesc o viață care nu era a mea.
Mă ascundeam și asta mă împiedica să fiu eu însumi
și mă oprea de fiecare dată să spun cine sunt…
și, o, de câte ori am vrut să vin în fața lumii și să spun…
Vreți să mă simțiți ? Să știți cum sunt eu cu adevărat ?
Eu, cel adevărat, sunt în gesturile mele care trec neobservate,
cele mai mărunte și nebăgate în seamă,
Și în scrierile, în poemele mele, în care m-am ascuns, m-am tăinuit.
Dar poate n-ar trebui atâta grijă și atâta osteneală
ca să mă cunoașteți.
O să vină o vreme când
– într-o lume și o societate care va fi ajuns desăvârșită –
vreun altul, făcut la fel ca mine,
nu se va mai ascunde, ci se va arăta lumii așa cum este el
și va face tot ce va voi el, liber, fără să se rușineze, să se teamă și fără să se ferească.
El, așa cum este.
(traducere epexegetică, interpretată)

Κρυμμένα (Cele ascunse) este unul din seria Poemelor ascunse (Κρυμμένα ποιήματα). Nu trebuia publicat. L-a scris în 1908 când avea 45 de ani.
Ce criză și ce exasperare sau disperare să-l fi silit să facă această mărturisire plină de reproșuri… și cui ?
Ce trebuie că l-au durut șușotelile colegilor, ale cunoscuților, ale șefilor… ale necunoscuților care-l priveau pe stradă sau în vreo cafenea ca pe un… vicios, depravat, stricat, pervers, un pederast care nu merita să stea sub soare.
Trebuie că obosise să facă față oceanului de ipocrizie.
Tare ar fi vrut să-l vadă și ei așa cum era: un mentor al efebilor din vremea lui Platon… un sholiast al lui Homer… un Socrate adorat de prieteni și iubit cu pasiune de tinerii săi… miști/inițiați.

Efebul din Preveza, sec.  al IV-lea î.Hr., Muzeul Arheologic din Atena

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE    Washington, Diana Negre

Se știe că omenirea e predispusă la isterie, iar, în cazul lui Donald Trump, acest lucru s-a evidențiat încă o dată. Crisparea stârnită de personalitatea sa și de radicalismul postărilor sale (mai degrabă datorită zarvei, decât faptelor sale) au fost atât de mari, încât, acum, plecarea sa de la putere este sărbătorită în SUA ca și cum ar fi vorba de triumful unei revoluții.

Dincolo de faptul că revoluții adevărate, adică acelea care schimbă regulile jocului și pe deținătorii puterii, au existat de foarte puține ori în istoria omenirii, fenomenul Trump este în viața americanilor mai mult o criză socială, decât o izbucnire politică necontrolată.

Este mai coerent să explicăm cu sociologia și nu cu politica faptul că un personaj atât de primar, aproape grotesc, a putut aduna 74 de milioane de voturi, chiar în momentele sale cele mai joase, căci nu există dezastru mai mare decât pierderea puterii. Cu Trump, cu valorile, ideile și cu manierele sale s-a identificat cu pasiune 20 la sută din întreaga populație a Americii. Mai ales – și acest lucru e foarte alarmant – s-a identificat cu absolutismul ideologic: adică, nu există decât un singur adevăr și acesta este adevărul lor, adevărul lui Trump.

Dacă situația a fost într-adevăr așa (căci, totul indică astfel!), actuala problemă socială a țării este extrem de gravă… deoarece și imensa majoritate ne-trumpistă s-a molipsit de intransigența absolută a trumpiștilor!

Sau, mai pe șleau: ambele tabere (lăsându-i de o parte pe cei neutri și pe cei raționali, deoarece sunt o infimă minoritate) s-au cățărat pe creasta urii și a intransigenței. Cei care au câștigat ultimele alegeri nu se mulțumesc doar cu faptul că acum și-au recuperat puterea și pot să-i ofere țării noi scopuri și noi maniere. În aceste momente, importanță primordială pare să aibă setea de răzbunare: anihilarea politică, morală și materială a celui care este simbolul „celorlalți”… lăsându-i pe „ceilalți ” în afara jocului, cufundați în oprobriu.

Sterilitatea acestei strădanii este atât de evidentă încât nici nu ar merita să mai fie menționată. Însă, ne înspăimântă să vedem cum o societate care, de-a lungul scurtei sale istorii s-a caracterizat printr-un realism și un pragmatism dedicate mai ales prezentului și viitorului imediat, este pe punctul de a cădea în marele viciu al vechiului continent: să o obsedeze trecutul și să investească eforturi și bani pentru a agita apa care… s-a scurs. Or, se știe că a trăi în trecut e un lucru pe care îl fac doar cei amărâți și neputincioși, sau cei care sunt pe cale de a deveni astfel.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MIRANDO HACIA ATRÁS CON IRA    Washington, Diana Negre

Que la Humanidad sea proclive a la histeria, es archisabido y en el caso de Donald Trump se ha evidenciado una vez más. La crispación generada por su personalidad y el radicalismo de sus posturas (muchísimo más por sus aspavientos que por sus hechos) ha sido tal en los EE.UU. que ahora su pérdida del poder se celebra en el país como si fuera el éxito de una revolución.

Y aparte de que revoluciones auténticas, de las que cambian las reglas del juego y no meramente a los detentores del poder, ha habido muy pocas en la Historia, el fenómeno Trump significa en la vida estadounidense más una crisis social que un exabrupto político.

Porque es mucho más coherente explicar con la sociología que con la política que un personaje tan primario, casi grotesco, cómo él tuviera 74 millones de votos aún en sus horas más bajas – más bajas, porque en política no hay mayor debacle que el ser apeado del poder. Con Trump, con sus valores, ideas y maneras se ha identificado pasionalmente 20% de toda la población del país. Sobre todo – y esto es lo alarmante – se han identificado con el absolutismo ideológico: no existe más que una verdad y esta es la de ellos, la de Trump. Si esto fuera realmente así (y todo induce a creer que sí),el actual problema social del país es sumamente grave…¡porque la inmensa mayoría no trumpista se ha enrocado en la misma intransigencia absoluta de los trumpistas !

Dicho a la pata llana: los dos bandos (sin contar a los neutrales y los reflexivos porque son una minoría ínfima) se han encaramado en el odio y la intransigencia. A los vencedores de los últimos comicios no les basta con haber recuperado el poder y darle a la política del país nuevas metas y nuevo modales. En estos momentos lo primordial parece ser la sed de venganza: aniquilar política, moral y económicamente al hombre que simboliza a los “otros”…y dejar a los “otros” fuera de juego y sumidos en el oprobio.

Lo estéril de semejante empeño es tan obvio que ni siquiera merece mentarlo. Pero espanta ver cómo una sociedad que se ha caracterizado a lo largo de su breve historia como nación por su realismo y pragmatismo, dedicada ante todo al presente y el futuro inmediato, está ahora a punto a caer en el gran vicio político del viejo mundo: obcecarse con el pasado e invertir esfuerzos y dineros en remover el agua pasada. Y ya se sabe que esto de vivir en el pasado es de amargados e impotentes, o de quienes van camino de serlo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Bacchus, Leonardo da Vinci

SONNET 3

Look in thy glass, and tell the face thou viewest…

Look in thy glass, and tell the face thou viewest
Now is the time that face should form another;
Whose fresh repair, if now thou not renewest,
Thou dost beguile the world, unbless some mother.
For where is she so fair whose unear’d womb
Disdains the tillage of thy husbandry?
Or who is he so fond will be the tomb
Of his self-love, to stop posterity?
Thou art thy mother’s glass, and she in thee
Calls back the lovely April of her prime:
So thou through windows of thine age shall see
Despite of wrinkles, this thy golden time.
But if thou live, remember’d not to be,
Die single, and thine image dies with thee.

SONETUL 3
Priveşte-te-n oglinda-ți și spune-i feței pe care acum o vezi…

Priveşte-te-n oglinda-ți și spune-i feței pe care o vezi acum, doar
Că-i vremea faţa ta o alta, singură, a-și face; nebun eşti
Chipu-ţi de acum, de nu ţi-l înnoieşti, în astă clipă chiar.
De n-o faci, lumea de tine-o păgubeşti şi-o femeie, ce-ar fi putut să fie mamă, de binecuvântarea-i o lipseşti.
Unde-i acea femeie, prea-frumoasă fiind şi-al cărei pântec n-a fost lucrat nicicând,
Să nu prețuiască cum soţul ei o ară şi însoţirea cu al ei bărbat ?
Sau unde-i omul ăla atâta de nebun care să vrea să-i fie însuși el mormânt,
Iubirii de sine și posteritatea sieși să și-o fi curmat ?
Tu ești oglinda mamei tale și ea în tine
Își amintește de acel desfătător April al fragedei ei tinereți:
Așa și tu, prin ale anilor cei mulţi fereşti, putea-vei vedea la fel de bine,
În ciuda zbârcitului tău chip, acest de aur timp al tău de frumuseţi.

Dar de trăiești să nu fii spre amintire nimănui, nemuritoare,
Mori singur și odat’ cu tine şi portretu-ţi moare.

Portret de bărbat, Giovanni Bellini

Unul din cele 126 de sonete pe care Will Shakespeare i le-a dedicat misteriosului Fair Youth. O pasională declaraţie de dragoste… pentru Tânărul cel Frumos sau pentru sine însuşi ?

O împătimită dorinţă de a se bucura de frumuseţea plină de seve a bărbatului tânăr… frumuseţe întrutotul tulburătoare care ar dori să nu se mai sfârşească niciodată.

Poate de propria frumuseţe pe care ar dori-o nemuritoare…

Câtă superbie ! Ce superbă aroganță !

Un copil… doar purtătorul chipului de zeu al unui bărbat ?  Copia lui şi păstrătorul frumuseţii lui răscolitoare? Reflexia în oglindă, pură, perfectă, a unui tată cu un chip prea-plăcut ?

Oricum, iată un distih care ne arată cam ce erau femeile, chiar şi cele frumoase, în Anglia lui Shakespeare: brazde de pus sămânţa, ogoare de arat,  purtătoarele seminţelor bărbatului, gospodăria stăpânului-soţ:

Unde-i femeia aia, prea-frumoasă fiind şi-al cărei pântec n-a fost lucrat nicicând
Să nu prețuiască cum soţul ei o ară şi însoţirea cu al ei bărbat ?

Poate toate acestea.

Eu aş alege varianta unui Shakespeare narcisist, îndrăgostit de sine însuşi, chinuit de iubirea de sine şi de lupta care-l sfâşie dată între a-şi păstra iubirea, totală şi pasională, doar pentru propria persoană, cu riscul de a o lăsa să se veştejească, şi lucida alegere de a se împărtăşi unei femei-glie, de a-i suporta atingerile, şi băiatului lor… dacă noul lui chip va fi purtat de un băiat…

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

COVID-19: BÂRNA DIN OCHI

Nu că ar fi confuzia confuziilor, însă politica sanitară a Uniunii Europene în această pandemie pare a fi „în mod conștient confuză”, ca să nu spunem, parodiind Biblia, că este o strădanie de a nu vedea bârna din ochiul propriu.

Căci povestea descoperirii și producerii noilor vaccinuri trăznește de confuzie și de constantă indecizie. Pe scurt, UE a finanțat generos câteva întreprinderi farmaceutice (printre ele, Pfizer/Biontech și AstraZeneca) ca să găsească și să producă, cât mai curând, un vaccin împotriva virusului care ne devastează. Dar, atunci când, mai întâi, Pfizer, și pe urmă, AstraZeneca au anunțat că au obținut vaccinurile, consilierii științifici ai Comisiei de la Bruxelles au dat aprobarea condiționând aceste produse atât de tare, încât autorizarea oficială europeană pentru vaccinul de la AstraZeneca a venit de abia vinerea trecută, 29 ianuarie – iar conducătorii europeni s-au străduit să înoate și să-și păstreze, în același timp, hainele uscate.

Astfel că, au semnat de îndată cu Pfizer un contract de cumpărare, și mult mai târziu – în luna august a anului 2020 – cu AstraZeneca pentru livrarea de milioane de doze, pe lângă niște pre-contracte cu alte firme. AstraZeneca (o întrepridere creată în 1999 prin fuziunea suedezei Astra cu britanica Zeneca) este specializată în producerea de medicamente în domeniul oncologiei și si-a asumat producerea industrială a unui vaccin elaborat în principal de niște cercetători de la Universitatea din Oxford. Adică, întreprinderea farmaceutică anglo-suedeză se vâra într-un domeniu necunoscut pentru ea și a făcut-o cu multă prudență: a comandat mare parte din producție unor întreprinderi subcontractate din Marea Britanie și din restul lumii. În felul acesta, își risca mai puțin capitalul propriu, însă pierdea controlul direct asupra producerii vaccinului.  Cea mai mare parte a celor 80 de milioane de doze pe care urmează să le livreze Uniunii Europene în primul trimestru al anului o produce o întreprindere belgiană (și Pfizer lasă să se producă în Belgia o bună parte din vaccinurile comandate de europeni).

Însă, omul propune, iar bacteriile dispun. În mod tradițional, vaccinurile se elaborează pe baza virusurilor și bacteriilor modificate, tratate în mari tancuri cu capacități între o mie și două mii de litri. Pare a fi un proces industrial, însă e vorba de reacții ale unor vietăți, și de multe ori, rezultatele reale sunt departe de previziunile teoretice. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat, acum, în întreprinderile belgiene, atât ale firmei AstraZeneca, cât și ale Pfizer, după cum s-a anunțat la sediile lor centrale.

Însă, politicienii comunitari au suspiciunile lor și …un eventual țap ispășitor. Mai ales în cazul firmei AstraZeneca, care a anunțat că două treimi din producția sa de vaccinuri vor merge pentru lumea a treia și că întreaga producție destinată combaterii acestei pandemii se va vinde la prețul din fabrică (3 sau 4 $ doza; mai târziu, vor fi alte prețuri de vânzare). Conducătorii comunitari se tem, în plus, că actualului dezinteres financiar al întreprinderii AstraZeneca față de producția vaccinului se va adauga un ascuns anti-europenism britanic; ceva în genul unei replici farmaceutice a brexit-ului. Și, de asemenea, că se vor reduce exporturile comunitare de medicamente și vaccinuri.

Fără această încărcătură subconștientă de suspiciuni nu se poate înțelege de ce Bruxelles se poartă diferit cu Pfizer – căci, și această întrepridere își întârzâie livrările pentru UE – în comparație cu AstraZeneca.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

COVID-19: LA VIGA EN EL OJO

No es que sea la confusión de confusiones, pero la política sanitaria de la Unión Europea en la actual pandemia parece “conscientemente confusa”para no decir,parodiando la Biblia,que es un empeño de no ver la viga en el propio ojo.

Porque la historia del descubrimiento y fabricación de las nuevas vacunas apesta a confusión y consecuente indecisión. En resumidas cuentas, la UE financió generosamente a unas cuantas empresas farmacéuticas (entre ellas, Pfizer/Biontech y AstraZeneca) para que encontrasen y fabricasen cuanto antes una vacuna contra el virus que nos azota. Pero cuando Pfizer, primero, y AstraZeneca después, anunciaron que lo habían logrado, los asesores científicos de la Comisión bruselense dieron un visto bueno condicionado a los nuevos fármacos – tan condicionados que la autorización oficial europea para la vacuna de AstraZeneca apenas se dio el pasado viernes, 29 de enero – y los dirigentes comunitarios trataron de nadar y guardar la ropa.

Así, firmaron enseguida un contrato de compra con Pfizer y mucho más tarde – agosto del 2020 – con AstraZeneca para el suministro de millones de dosis, además de precontratos con otras firmas. AstraZeneca (empresa creada en 1999 por la fusión de la sueca Astra y la británica Zeneca) está especializada ante todo en la producción de medicamentos para la oncología y asumió la fabricación industrial de una vacuna elaborada principalmente por los investigadores de la Universidad de Oxford. Es decir que la farmacéutica anglo sueca se metía en tierras incógnitas para ella y lo hizo con mucha cautela, encargando gran parte de la producción a empresas subcontratadas en Gran Bretaña y el resto del mundo. Con ello arriesgaba menos capital propio, pero perdía control directo sobre la fabricación. La mayor parte de los 80 millones de dosis de la vacuna que ha de entregar a la UE en el primer trimestre del año en curso la fábrica una empresa belga (también Pfizer deja producir en Bélgica buena parte de los pedidos europeos).

Pero el hombre propone y las bacterias disponen. Tradicionalmente, las vacunas se elaboran a base de virus y bacterias modificados, tratados en grandes tanques de 1.000 a 2.000 litros. Parece un proceso industrial, pero son reacciones de seres vivos y bastantes veces los resultados reales distan mucho de las previsiones teóricas. Es lo que ha sucedido ahora en las plantas belgas tanto de AstraZeneca como de Pfizer, según las respectivas casas matrices.

Es muy probable que sea así, pero los políticos comunitarios tienen sus sospechas… y un eventual chivo expiatorio. Sobre todo, en el caso de AstraZeneca, que ha declarado que los 2/3 de su producción de la vacuna irán al tercer mundo y que toda la producción destinada a esta pandemia se venderá a precio de coste (en torno a los 3 o 4 $ la dosis; posteriormente, los precios de venta serán otros). Los dirigentes comunitarios temen, además, que al actual desinterés económico de AstraZeneca por la producción de la vacuna se sume un larvado anti europeísmo británico; algo así como una réplica farmacéutica del brexit. Y también con restringir las exportaciones comunitarias de fármacos y vacunas.

Y es que sin esta carga subconsciente de sospechas no se entiende la diferencia de trato dado por Bruselas a Pfizer, que también se retrasa en sus suministros a la UE, y AstraZeneca.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

STATUL ISLAMIC ÎNCĂ EXISTĂ  

Ultimul atentat comis săptămâna trecută de Statul Islamic (IS) în Bagdad a făcut ca lumea dezvoltată să-și amintească două adevăruri foarte incomode: că fanatismul musulman continuă să se afle în luptă și că armatele regulate tot nu au găsit o replică satisfăcătoare pentru războiul de gherilă.

După alianța generală împotriva IS și eradicarea sa din Orientul Mijlociu ca entitate politică cu suveranitate teritorială, opinia publică occidentală nu s-a mai interesat de „imperiul terorii” creat de Al Bagdadi. Însă IS continuă să existe și să ucidă chiar și fără harismaticul lider din anii săi de glorie, Abu Bakr al Bagdadi. IS este în prezent tot atât de activ ca în timpurile lui cele mai bune și se manifestă pe trei fronturi: în Afganistan, în Africa subsahariană și în Orientul Mijlociu.

Abu Bakr al Bagdadi

Această supraviețuire a terorismului fundamentalist în amplasamente atât de depărtate unele de altele are un numitor comun: extrema slăbiciune politică și instituțională a acestor trei scene.

 Irak – scena ultimelor atentate ale IS – este aproape o entelehie politică, care se menține în picioare doar grație străduinței (și subvențiilor) marilor puteri occidentale, dar și un firav echilibru social bazat pe o corupție de-a dreptul lăbărțată. În Afganistan, situația e la fel. Unica, relativă, diferență este că aici societatea este tribală încă din Evul Mediu, iar corupția se supune normelor clientelare. În ceea ce privește Africa subsahariană, IS și o întreagă pleiadă de bande înarmate subzistă datorită, mai ales, neputinței și inhibiției unor entități politice care niciodată nu s-au ocupat serios de bunăstarea respectivelor populații.

Nici marile puteri occidentale nu au abordat problema africană decât atunci când – de fapt, de foarte puține ori – haosul și terorismul le afectau foarte serios interesele. Dar și atunci când au intervenit, occidentalii au aplicat doar o terapie a simptomelor. Odată decapitate grupurile mai îngrijorătoare, puterilor occidentale ne le-a mai păsat de problemele africane.

S-ar putea spune că pe bună dreptate. Căci gherilele au însemnat pentru armatele regulate o problemă fără rezolvare, încă din vremea Imperiului Roman. Fără rezolvare, deoarece gherilele – la fel ca terorismul, până la un punct – reprezintă o problemă politică; n-ar exista fără sprijinul populației civile. Nu generalii, ci miniștrii sunt cei care trebuie să desființeze gherilele. Pentru a rezolva nelegiuiri sociale, nedreptăți, foamete și discriminări e nevoie de mulți bani, multă bunăvoință și un ascuțit simț al dreptății: pentru a putea acepta și drepturile celorlalți. De-a lungul Istoriei, puține au fost guvernele care au abordat și au rezolvat cu succes această problemă.

În schimb, au fost – și continuă să fie – enorm de multe cele care aruncă mortul acesta în curtea militarilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EL ESTADO ISLÁMICO SIGUE

El último atentado de la semana pasada perpetrado por el Estado Islámico (IS) en Bagdad ha recordado amargamente al mundo industrial dos verdades sumamente incómodas: que el fanatismo musulmán sigue en liza y que los ejércitos regulares continúan sin tener una respuesta satisfactoria contra las guerrillas.

Después de la alianza general contra el IS y su consecuente erradicación del Oriente Medio como entidad política con soberanía territorial, la opinión pública occidental se ha desentendido del “imperio del terror” creado por el Bagdadi. Pero el IS sigue existiendo y matando incluso sin su carismático líder de los años de esplendor, el Bagdadi. IS sigue hoy tan activo como en sus mejores tiempos y lo hace en tres frentes: Afganistán, África subsahariana y el Oriente Medio.

Abu Bakr al Bagdadi

Esta supervivencia del terrorismo fundamentalista en emplazamientos tan distantes tiene un denominador común: la extrema debilidad política e institucional de los tres escenarios.

 El Irak – escenario del último atentado de IS – es casi una entelequia política que solo se mantiene en pie gracias al empeño (y las subvenciones) de las grandes potencias occidentales, así como un endeble equilibrio social basado en una corrupción desbocada. En Afganistán el panorama es idéntico. La única, relativa, diferencia es que aquí la sociedad es tribal desde la Edad Media y la corrupción se atiene a las normas del clientelismo. En cuanto al África sub sahariana, IS y toda una pléyade de bandas armadas subsisten ante todo ante la impotencia e inhibición de unas entidades políticas que jamás se ocuparon realmente del bienestar de las respectivas poblaciones.

Las grandes potencias occidentales tampoco acometieron el problema africano más que en aquellos – más bien, pocos – casos en que el caos y el terrorismo afectaban seriamente sus intereses. Y para más inri, las veces que los occidentales han intervenido ha sido solo una terapia de los síntomas. Decapitados los grupos más inquietantes, las potencias volvían a desentenderse de los problemas.

Se podría decir que con buena razón. Porque la guerrilla ha supuesto para los ejércitos regulares un problema insoluble desde la época del Imperio Romano. Insoluble porque la guerrilla – como el terrorismo, hasta cierto punto – es un problema político; no existiría sin el apoyo de la población civil. No son los generales, sino los ministros quienes han de acabar con las guerrillas. Y resolver agravios sociales, injusticias, hambres y discriminaciones requiere mucho dinero, mucha buena voluntad y un fino sentido de la justicia: el que admita que también existen los derechos de los otros. A lo largo de la Historia han sido pocos los Gobiernos que afrontaron y resolvieron con éxito el problema.

Pero, en cambio, han sido – y son – legión los que le cargan este muerto a los militares de carrera.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Visul de o viață    Washington, Diana Negre

Joe Biden a depus jurământul miercurea trecută, devenind, astfel, cel de al 46-lea președinte al Statelor Unite și cel mai în vârstă care a ajuns vreodată la cea mai înaltă funcție a țării: la cei aproape 80 de ani ai săi, este mai în vârstă decât a fost Reagan când s-a retras după două mandate prezidențiale, în care a tot glumit pe seama vârstei lui.

Cu toate că Biden spunea, încă de pe când când era student, că ambiția sa era să ajungă să fie președinte al SUA, părea să nu reușească: acum 12 ani, a fost învins, în alegerile primare, de Barak Obama, primul președinte de culoare din istoria americană, însă, a primit un premiu de consolare, adică funcția de vicepreședinte. Nu avea alte atribuții prevăzute în Constituția SUA, cu excepția celei de a fi disponibil să-l înlocuiască imediat pe președinte, în cazul în care acesta ar fi murit sau nu ar mai fi fost în stare să-și îndeplinească funcțiile.

Desigur, vicepreședinții au avut funcții foarte limitate de-a lungul istoriei țării: Truman, de pildă, când a fost vicepreședintele lui Frank D. Roosevelt, a locuit într-un apartament obișnuit, cu toate că, în prezent, edificiul respectiv este cunoscut ca „Truman House” și se află într-un cartier rezidențial din capitala americană.  Puțini își mai aduc aminte de nume ca Humphrey sau Mondale, căci lumea îi uită pe vicepreședinți. În ultima vreme, însă, au primit unele atribuțiuni, pe lângă cele obișnuite de a asista la nunți și înmormântări la care nu vrea sau nu poate să meargă președintele.

Poate cu John Kennedy s-a mai înlăturat ceva din anonimatul vicepreședintelui, deoarece, datorită asasinării care i-a retezat cariera, funcția supremă a ocupat-o vicepreședintele său, Johnson, un decan al forurilor legislative, capabil să obțină ceea ce nu reușea însuși Kennedy. Alții au dobândit protagonism datorită avatarurilor politicii, așa cum a fost Gerald Ford, cel care l-a înlocuit pe Nixon, sau primul președinte Bush, care i-a urmat în funcție lui Reagan, cu toate că vicepreședintele acestuia, Dan Quayle, a făcut să se nască bancuri conform cărora toți aveau mare grijă de viața președintelui ca nu cumva să ajungă Quayle la Casa Albă.

În cazul lui Biden, acesta a avut un protagonism relativ în cei opt ani de președinție ai lui Obama. Dar, a putut să-i adauge la îndelungata sa experiență ca senator. În mod obișnuit, la sfârșitul unui mandat prezidențial, vicepreședintele încearcă să-i urmeze în funcție la Casa Albă, însă Biden a fost nevoit să-i lase cale liberă lui Hillary Clinton, care considera că i se cuvenea ei funcția de președinte, nu se știe dacă pentru că a suportat infidelitățile soțului ei sau pentru vreo altă rațiune rămasă necunoscută sau pentru că urma să i se compenseze în vreun fel lipsa ei de talent politic.

Biden, cel care și-a reluat încercările anul trecut, diferă mult de cel care năzuia președinția în anul 2016. A strălucit prin absența sa de la dezbateri și controverse, cu toate că, în tot timpul campaniei sale electorale, s-a văzut că era foarte prudent în privința Coronavirusului, căci și-a rostit discursurile electorale din pivnița casei sale și abia dacă mai apărea în public.

Sunt mulți cei care cred că această conduită a sa se datorează senilității de care ar suferi, însă este la fel de probabil că se folosea de ocazie pentru ca Trump cu conduita și cu limbarița sa să-i ofere președinția pe tavă: este greu să se întreacă cineva cu cel care acum este un fost președinte, când se punea problema să-și facă rău lui însuși.  

Biden, a cărui carieră s-a evidențiat prin moderație și printr-o mare capacitate de a fi de acord cu interlocutorii săi atunci când situația o cerea, se confruntă, acum, cu necesitatea de a redresa o țară îngrijorată și de a repara un gherghef politic deteriorat în ultimii patru ani.

De îndată ce a sosit la Casa Albă, a semnat mai multe propuneri și ordine executive decât oricare dintre predecesorii săi, ceea ce nu înseamnă că toate se vor materializa. Unele, cum este revenirea la acordurile de la Paris asupra mediului înconjurător sau înlăturarea interdicției ca musulmanii să poată călători în SUA, depind de el; însă altele, mai conflictuale, cum este reforma legilor migratorii, urmează să treacă prin Congres, unde aceste încercări au tot eșuat timp de decenii și cu președinți din ambele partide.

Însă, nici dificultățile, nici probabilitatea ca unele propuneri să nu ajungă se materializeze, nu vor diminua strălucirea visului vieții sale: dacă nu reușește în unele dintre eforturile sale, i se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat atâtor președinți de dinaintea lui, însă nimeni nu-i va putea lua satisfacția că a reușit să-și atingă scopul la care năzuia de peste o jumătate de secol.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El sueño de una vida   Washington, Diana Negre

Cuando este miércoles Joe Biden juró su cargo, se convirtió en el 46º presidente de los Estados Unidos y el más viejo en llegar a la primera magistratura del país: a los casi 80 años, es mayor de lo que era Reagan cuando se retiró tras dos términos presidenciales y después de bromear durante los últimos años que pasó en la Casa Blanca de lo muy avanzado de su edad.

Aunque Biden decía desde sus años de estudiante que su ambición era llegar a presidente de Estados Unidos, el logro parecía que se le iba a escapar: hace 12 años fue derrotado en las primarias por Barak Obama, el primer presidente negro en la historia del país, pero le dieron el premio de consolación de la vicepresidencia: un cargo sin atribuciones en la Constitución de Estados Unidos, excepto la de estar disponible para substituir de inmediato al presidente, si muere o queda incapacitado.

Y ciertamente, los vicepresidentes han tenido funciones muy limitadas a lo largo de la historia del país: Truman, por ejemplo, cuando era vicepresidente de Frank D. Roosevelt, vivía en un piso corriente, aunque ahora este edificio se conozca hoy como la “Truman House” en un barrio residencial de la capital.  Pocos recuerdan a vicepresidentes como Humphrey o Mondale, aunque en los últimos tiempos han ido adquiriendo algunas atribuciones, aparte de las habituales de asistir a bodas y funerales a los que no puede o desea ir el presidente.

Quizá con John Kennedy se rompió este casi anonimato de la vicepresidencia, pues debido al asesinato que cercenó su carrera, el cargo vino a ocuparlo su vicepresidente, Johnson, un decano en los foros legislativos y capaz de conseguir lo que se le escapaba al propio Kennedy. Otros adquirieron protagonismo por los avatares de la política, como Gerald Ford quien substituyó a Nixon, o el primer presidente Bush que sucedió a Reagan, aunque su elegido como vicepresidente, Dan Quayle, hizo surgir chistes de que todos tratarían de preservar la vida del presidente para que Quayle no llegara a la Casa Blanca.

En el caso de Biden, él tuvo un relativo protagonismo en los ocho años de Obama y pudo sumarlos a su dilatada experiencia como senador. Es habitual que, al término de un mandato presidencial, el vicepresidente trate de sucederle en la Casa Blanca, pero Biden tuvo que dejar el camino abierto a Hillary Clinton, quien se sentía con derecho a convertirse en presidente, no se sabe si por haber aguantado las infidelidades de su marido, o por alguna otra razón no desvelada que habría de compensar su escaso talento político.

El Biden que repitió su intento el año pasado dista mucho del que aspiró a la presidencia en 2016 y ha lucido por su ausencia en debates y controversias, aunque durante toda la campaña se notó su prudencia ante el Coronavirus, pues pronunciaba los discursos electorales desde el sótano de su casa y apenas aparecía ante el público.

Muchos atribuyen semejante conducta a la senilidad que a veces parece aquejarle, pero es probable que también aprovechase la ocasión para dejar que Trump, con su conducta y verborrea, le ofreciera la presidencia en bandeja: es difícil competir con el ya ex presidente a la hora de perjudicarse a sí mismo. 

Biden, cuya carrera se ha distinguido por la moderación y por contemporizar cuando era apropiado, se enfrenta ahora a la necesidad de aupar a un país angustiado y recomponer el telar político, maltrecho tras los últimos cuatro años.

Nada más llegar a la Casa Blanca firmó más propuestas y órdenes ejecutivas que ninguno de sus predecesores, lo que no signifique que todas se materialicen.  Algunas, como el retorno a los acuerdos de París para el medio ambiente o eliminar la prohibición para viajes de musulmanes a Estados Unidos, dependen de él; pero otras más conflictivas, como la reforma de las leyes migratorias, han de pasar por el Congreso, donde tal intento ha ido fallando durante décadas y con presidentes de ambos partidos.

Pero ni las dificultades, ni la probabilidad de que algunas propuestas no se materialicen, han de empañar el sueño de su vida: si fracasó en algún empeño, le ocurrirá lo mismo que a tantos presidentes antes de él, pero nadie le podrá robar ya la satisfacción de haber conseguido la meta que ambiciona desde hace más de medio siglo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.