A gândi altfel ! – инакомыслящий/inacomâsleașcii

09 lunes Mar 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

Etiquetas

disident, инакомыслящий, expoziție de arme, Finisterre, Ratnik, rezistența românilor, Rusia, Uniunea Europeană, Vladivostok

În cazul în care Federația Rusă va cere să adere la Uniunea Europeana se va crea o mare dilemă : va accepta municipalitatea din Vladivostok să se considere europeană sau va trebui ca primarul din Finisterre, Spania, să se declare asiatic ?

Ce vor învăța elevii la orele de geografie într-un viitor nu prea îndepărtat, despre unde încep și unde se termină continentele?

Am exclus, din start, insulele pentru a rămâne strict pe continent. Insularii gândesc altfel!

Ideea de a te întinde pe două sau mai multe continente (măcar un pic !), nu e nouă. Mai toate marile imperii au cochetat cu ea.

În zilele noastre, Turcia, țară europeană, care nu mai e un imperiu, și-a aruncat mare parte din teritoriu, dincolo, în Anatolia, tocmai pentru a ține zdravăn în mâini Bosforul și Dardanelele.

Ceva mai la Apus, strâmtoarea Gibraltarului prezintă o situație foarte interesantă : partea europeană se află, de sute de ani, în posesia englezilor și formează El Peñón (Stânca), adică Anglia Continentală (da, avem așa ceva !, dacă termenul îi supără pe spanioli le cer scuze!), în schimb, partea africană o deține Spania. În fața acestei realități, Marocul a luat, aparent, partea Spaniei : noi tare dorim ca englezii să plece din Gibraltar, ca să puteți pleca și voi din Ceuta și Melilla!

Și astfel, turcii și hispano-britanicii au întins Mediterana pe sub burtica Europei, astfel încât, marinarii să poată naviga –în croaziere superbe – din Marea Neagra până în Atlantic și invers.

Concret vorbind, Federația Rusă va veni cu un teritoriu imens!

Puncte de reper ca Insulele Kurile din Marea Japoniei, Polul Nord, Lugansk, Donetsk și Crimeea nu sunt de colo!

A propos de Crimeea – recent, Sorbona a repetat o bună și străveche practică de a sa : a trimis doi iluștri maeștri ai elocinței, un francez și o nemțoaică , să-l convingă pe Gargantua să restituie clopotele de la Notre-Dame parizienilor. După o noapte întreagă de exercițiu al elocinței, Gargantua le-a răspuns că el are clopotele acelea de pe vremea când erau zurgălăi!

Iar, ce fac țările baltice, nu e bine! Categoric nu e bine să fii alarmist! Și ce dacă unii tot fac exerciții militare la granița țării? Nu au de gând să invadeze pe nimeni! Sunt pașnici!

Au fost voci, e drept, care s-au referit și la România, afirmând că eventuala rezistență a românilor ar putea fi înfrântă în cincisprezece minute! Asta da, viteză!

De la Ploiești la București, venind pe șosea, în mare viteză, tot sunt necesare 45 de minute! Ca, într-adevăr să înfrângi o țară, trebuie să o și ocupi. Ori, cu viteza nu te joci! O simplă pată de ulei pe șosea poate fi fatală pentru vitezomani! Avem destule gospodine prin sate, ca să nu mai vorbim despre gogoșeriile din orașe care dispun de suficient ulei ars cu care să ungem porțiuni de șosea. În felul acesta, invazia va fi oprită! Problema cea mare va fi pentru domnul subsecretar de stat care va trebui să mobilizeze tot SMURD-ul descarcerator pentru a-i scoate pe feciorii ăia faini din fierăraie și din parapet!

Să fortifici munții cu tot felul de unități mici de vânători de munte și să-i dotezi și cu câte o piesă de artilerie antiaeriană, nu atât pentru elicoptere, cât pentru blindate – știută fiind eficiența din cel de al doilea război mondial în acest sens – aduce a doctrina militară „toate azimuturile”, care va închide (la Păuliș) inclusiv Poarta Mureșului, dinspre Apus, fiindcă, nu se știe niciodată !…poate fi o opțiune interesantă… Aceasta le va crea mari dificultăți invadatorilor, deoarece, la tot pasul, vor trebui să-și oprească avansarea, ca să cumpere de la ciobanii de pe șosea telemea și caș dulce. Mai pune, oare, cineva la îndoială că gulașul din secuime și palinca ardelenească îi va face să renunțe la misiune și să solicite azil gastronomic și găzduire pantagruelică europeană ? Vor gândi, imediat, altfel!

Se pare că cercetările în legătură cu Nemtsov, – unul care gândea altfel! – merg pe o cale de mijloc : și ceva adevăr, și ceva minciună, nici adevăr, nici minciună! Ca mijloc de prevedere!

În antichitate, romanii nu au fost atât de prevăzători și, din această cauză, nu au aflat niciodată că, în spatele asasinării lui Cezar, s-a aflat….un albanez…de fapt un aromân fărșirot, CaraFotin, teribil de gelos că l-a părăsit Cleopatra! Lucruri simple, la mintea cocoșului!

Să încheiem cu propunerea ca Premiul Nobel pentru Pace să fie decernat nu atât directorului agenției de știri, sputniknews.com, ci inspiratorilor care au avut ideea extraordinară de a-i oferi tot felul de poze si date despre arme si echipamente militare: nu e vorba aici de niciun fel de expoziție de armament modern!, ci despre o ofertă de recuzită, așa cum stă bine unei agenții de presă, pentru cei care vor să continue seria de filme SF Star Trek! (http://sputniknews.com/military/20150302/1018954168.html)

Iat-o:

AUTOR EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

„Fahrenheit 451” la Mosul

28 sábado Feb 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Asiria, bibliotecă, Irak, ISIS, islam, islamism, Mosul, Muzeul Civilizației

După ce a executat oameni nevinovați, ISIS a trecut la executarea publică a cărților și a statuilor. De ce se tem, ei, oare ? Poate de abisul propriei ignoranțe?

Fahrenheit 451 se poate numi ce s-a întâmplat miercuri (25 febr.) la Mosul, în nordul Irakului: jihadiștii ISIS au incendiat cărți și manuscrise din Biblioteca Centrală și apoi au bombardat-o.

Se pare că acești fundamentaliști au „ars pe rug” nu mai puțin de 112 709 cărți, manuscrise rare, papirusuri, hărți și documente. Cel puțin, acestea sunt cifrele comunicate ziarului britanic The Independent de Elijah J. Magnier, şeful departamentului de corespondenţi al cotidianului Al Rai din Kuwait.

Cărțile pe care le-au condamnat ca fiind eretice/idolatre erau doar cărți de filozofie și istorie arabă, poezie, teologie, medicină, chimie și muzică.

Unele dintre ele făceau parte din patrimoniul UNESCO.

Așa arăta Biblioteca Centrală din Mosul, creată în 1921 ca simbol al nașterii noului Irak

De parcă această execuție a cărților, prima până acum, de la incendierea Bibliotecii din Alexandria, n-ar fi fost de ajuns ca să rupă sufletul oamenilor de cultură din întreaga lume, a doua zi (joi, 26 febr.), soldații Statului Islamic au distrus, cu ciocane uriașe și bormașini, în cântări coranice, statuile și basoreliefurile din Muzeul Civilizației din Mosul și au postat pe internet un video ca să ne arate cum fac să dispară în câteva minute artefacte vechi de aproape 3000 de ani.

Iată câteva imagini:

Un militant ISIS distrugând unul din cei doi Sfincși (tauri înaripați cu cap de om/androcefali – shedu – geniile protectoare ale orașelor, palatelor și templelor asiriene) ce păzea intrarea în orașul Ninive

În ciuda încercărilor disperate ale autorităților, această „poliție a artei și a cărților” a distrus definitiv, în numai două zile, frânturi din viața asirienilor care locuiau în secolele IX și VIII î. Hr. aceste părți din nordul Semilunii Fertile (Mesopotamia, despre care se crede până astăzi că a fost leagănul civilizației umane) și, desigur, o parte însemnată din moștenirea culturală arabă de pretutindeni.

Nu știm dacă cineva din poliția cărților din ISIS a citit romanul (distopia) lui Ray Bradbury Fahrenheit 451.

Poate ideea de a ucide cărți și statui le-a venit acestor fundamentaliști într-un moment de furie oarbă în care au realizat că mintea și sufletul lor nu pot înțelege nimic din lumea minunată în care trăiesc, o lume a cuvântului, a artei și a spiritului, creată de Dumnezeu, oricare i-ar fi numele… prin cuvânt.

„O, Musulmani, rămășițele pe care le vedeți în spatele meu sunt idolii popoarelor din secolele trecute” – ne „explică” bărbatul care apare la începutul video-ului postat pe Internet de Statul Islamic, pregătindu-ne pentru ce urmează să vedem – „idoli care au fost venerați în locul lui Allah. Asirienii, acadienii și alții și-au inventat niște zei ai ploii, ai agriculturii sau ai războiului, zei pe care i-au venerat împreună și pe lângă Allah, chinuindu-se să-i îmbuneze și să-i împace cu tot felul de sacrificii. Profetul Mohamed a spart acești idoli cu cinstitele sale mâini când a cucerit Mecca. Profetul Mohamed ne-a poruncit să spargem și să distrugem statuile, lucru pe care l-au făcut și tovarășii săi mai târziu, când au cucerit țări și popoare. De când Allah ne-a poruncit să spargem și să distrugem aceste statui, acești idoli și aceste ruine, pentru noi e ușor să ne supunem și nu ne pasă, chiar dacă costă miliarde de dolari”.

Capturi din video-ul postat de Statul Islamic

De fapt, e o minciună: ei distrug tot ce nu pot vinde ca să-și finanțeze așa-zisul război sfânt.

După petrol, vânzarea de artefacte este a doua sursă de finanțare a lui. Și, cei care achiziționează aceste valori susțin, de fapt, această armată de teroriști.

Unii martori povestesc că din Biblioteca Centrală din Mosul au plecat la adăpostul nopții două mii de cărți și manuscrise, încărcate în camioane cu tăblițe de înmatriculare siriene.

Este o ironie tragică faptul că acești așa-ziși soldați ai Profetului au ales să-și facă cunoscute, din Mosul, intențiile de epurare culturală (expresia îi aparține lui Axel Plathe, directorul biroului UNESCO în Irak): Mosul se află lângă Ninive, una din cele trei capitale ale Asiriei (sec. IX-VIII î. Hr.).

Simbolic, Asiria reprezintă eikon-ul unui mare imperiu cu o moștenire culturală dominantă în Asia Mică. O moștenire care a marcat definitiv întreaga evoluție/istorie a Mesopotamiei, „Țara dintre Râuri” cum au numit-o grecii. Mesopotamia unde, ce ironie tragică, s-a născut scrierea, la sfârșitul mileniului al IV-lea î. Hr.

Liderii ISIS, care aspiră să creeze un califat islamic modern care să-i cuprindă pe toți musulmanii din lume, cred, din păcate pentru ei, că pot șterge istoria.

Nu este așa.

Se pare că Statul Islamic crede că poate crea o lume mai bună desființând educația, literatura, filosofia sau științele, precum chimia „care promovează politeismul și blasfemia” și înlocuindu-le cu Sharia (voia lui Allah).

Din păcate, acești jihadiști/ războinici sfinți care-și câștigă traiul din meseria de mercenar al lui Allah nu sunt decât niște marionete ale unor eminențe cenușii care ar da orice ca să șteargă istoria veche a omenirii. De ce ? Pentru că această istorie nu începe cu ei.

Captură din video-ul postat de Statul Islamic

Ca o ironie, Mosul se mai numește și Αl-Faiha, în arabă, „Paradis”.

În acest Paradis soldații jihadiști, conform The Independent, au atacat și Biblioteca Musulmanilor Suniți, Biblioteca Mănăstirii Fraților Dominicani (veche de 265 de ani) și Biblioteca Muzeului din Mosul.

Sunt, oare acestea crime împotriva culturii umanității ? Evident.

Deja au apărut primele reacții în Franța la cel mai înalt nivel (François Hollande și reprezentanți ai centrelor culturale arabe). UNESCO urmează să se întrunească ca să găsească o soluție pentru salvarea a ceea ce mai poate fi salvat în Mosulul devenit jihadist din iunie 2014.

Cât de adevărat se dovedește, din nou, din păcate, avertismentul gramaticului latin Terentianus Maurus (sec. II d. Hr.) „Habent sua fata libelli” care vrea să spună că soarta cărților este în mâna celor care au sau nu au capacitatea de a le înțelege și de a le cuprinde cu mintea.

Și cât de ultimativ sună acest verset din Coran: „El îi va face fărâme pe toți în afară de mai marele lor. Poate se vor întoarce la El !” (Coran 21, 58), verset care anunță „demolarea” idolilor de la Muzeul din Mosul, filmată cu atâta… artă!

***

Credem că sunt necesare următoarele lămuriri privitoare la diferența dintre islam și islamism.

Crimele împotriva culturii umanității de la Mosul, Irak, arată, din nou, (dacă mai era nevoie) diferența și distanța enormă dintre Islam și Islamism.

Ce este islamul și ce este islamismul ?

ISLAMUL este credința musulmanilor în bunătatea – una dintre cele 99 de calități-denumiri ale lui Dumnezeu (Cel Milostiv, Supremul, Înțeleptul…), pe Care ei îl numesc Allah.

Muhammad (pe românește Mohamed), întemeietorul acestei religii, cât timp a stat la Ierusalim, a fost îngrijit – avea o sănătate șubredă – de un călugăr creștin, care l-a inițiat în modul de viață al călugărilor asceți : hrană puțină, meditație, rugăciune.

Proorocii și sfinții din Vechiul și Noul Testament sunt recunoscuți și acceptați de musulmani: Abraham este IBRAHIM, Moise este MUSA, iar Iisus este ISA.

Dar, în timp ce creștinii consideră că Revelația căii spre Dumnezeu s-a împlinit și a luat sfârșit odată cu ÎNTRUPAREA, adică apariția, pe Pământ, a lui Dumnezeu Însuși, în trup de om, în persoana divino-umana lui Iisus Hristos, musulmanii îl venerează pe Muhammad/Mohamed ca pe un prooroc-sfânt de categorie superioară: el este un TRIMIS al lui Allah pentru a revela, în continuare, CUVÂNTUL despre calea spre Allah, adică un Testament și mai nou, desigur, de data aceasta, perfect și complet, care este Coranul.

Consoanele cuvântului Islam (SLM) –în filologia semitică consoanele alcătuiesc rădăcina cuvântului – înseamnă SMERENIE, supunere față de Allah, deplinătate, sănătate, PACE…

Islamul este, deci, religia SMERENIEI și a PĂCII.

Musulmanii consideră că mozaicii și creștinii sunt niște credincioși care merg pe calea cea bună spre Allah, dar care, încă nu au avut șansa de a afla și învăța ultimul mesaj divin, care este Coranul.

Față de acești credincioși „primitivi”, musulmanii trebuie să arate o mare TOLERANȚĂ, deoarece Allah Însuși le va arăta calea spre El.

În schimb, intoleranța îi va îndepărta definitiv de Coran.

Cu totul altceva este ISLAMISMUL.

Islamismul nu este o religie, este o doctrină politică, așa cum o arată sufixul -ISM (islam-ism) al cuvântului.

Această doctrină politică se folosește de Islam doar ca de un paravan, pentru a propovădui intoleranța.

Credința religioasă, precum și naționalismul, devin goale de conținut dacă se lasă invadate de doctrine politice. Amestecul: religie și politică sfârșește, întotdeauna, în intoleranță și crimă.

Toate marile religii din lume au în comun porunca: SA NU UCIZI! Deoarece viața este de origine divina, este dată de Dumnezeu !

Fundamentalismul islamic sau islamismul fac cel mai mare deserviciu Islamului.

La Mosul, în Irak, în aceste zile, s-a manifestat intoleranța islamistă față de trecutul cultural al regiunii, ceea ce revelează o noua dimensiune distructivă a acestui flagel.

Să ne gândim că, în imaginația scriitorului american Ray Bradbury, autorului legendarului roman de anticipație Fahrenheit 451, Fireman în loc să însemne Pompier, a ajuns să însemne PYRO-MAN, adică incendiator!

Am putut vedea, însă, zilele acestea, cât se poate de real, că islamist nu înseamnă credincios musulman, ci militant furibund pe altarul intoleranței, violentei și crimei.

SURSE

www.independent.co.uk, ed. din 25 și 26 febr. 2015

site-uri de știri din Grecia

El Pais, ed. electronică din 27 febr. 2015

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Noul președinte al Greciei, calul troian al lui Al. Tsipras

20 viernes Feb 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

alegeri, Grecia, Pavlos Pavlopulos, președinte, Tsipras

Cât de inspirată se va dovedi alegerea lui Prokopis Pavlopulos pentru planurile primului-ministru grec ? Ce planuri ? Poate chiar scindarea Noii Democrații ?

De ieri Grecia are un nou președinte, pe Prokopis Pavlopulos.

Alegerea lui este opera prim-ministrului Alexis Tsipras care l-a propus oficial pentru funcția de președinte al statului doar cu o zi înaintea alegerilor prezidențiale, pe 17 februarie.

O alegere care pare să mulțumească, dacă nu pe toată lumea, cel puțin pe marea majoritate a politicienilor de la putere, pe care domnul Tsipras i-a convins că Prokopis Pavlopulos este persoana cea mai potrivită pentru această funcție în acest moment, în primul rând prin faptul că poate obține un larg consens politic și social, lucru de care Grecia are acum cel mai mult nevoie.

Unii spun că Prokopis Pavlopulos ar fi calul troian care-l va ajuta pe Al. Tsipras, liderul formațiunii de extremă stângă SYRIZA, să „penetreze” tabăra adversă, de centru-dreapta, în rândurile căreia s-a format încă de la început noul președinte elen.

„De ce nu un Președinte de centru-dreapta ?” le spunea domnul Tsipras colaboratorilor săi încă din 9 noiembrie anul trecut, când încă nu câștigase alegerile parlamentare anticipate cu SYRIZA și când nici nu fusese fixată data acestor alegeri.

Al. Tsipras și Prokopis Pavlopulos

De fapt, Prokopis Pavlopulos a fost a treia opțiune a primului-ministru.

Prima sa opțiune fusese Kostas Karamanlis (prim-ministru în perioada 2004-2009 și lider al Noii Democrații din 1997 până în 2004 – cel mai longeviv lider al opoziției în istoria politică a Greciei, cu toate că numele său este legat de mari scandaluri în justiție) care, însă, i-a refuzat propunerea de a candida la funcția de președinte al Republicii.

Cea de-a doua a fost tot un neo-democrat, diplomatul Dimitris Avramopulos, fost primar al Atenei, ministru de externe și ministru al apărării în guvernul Samaras (2012-2014) și actual comisar european pe teme de imigrație.

Cel care s-a opus candidaturii domnului Avramopulos a fost, însă, însuși președintele Comisiei Europene, Jean–Claude Juncker, care n-a dorit ca locul rămas astfel vacant în CE să fie ocupat de un membru al SYRIZA.

Nu întâmplător, toți cei trei politicieni al Noii Democrații s-au pronunțat în toți acești ani împotriva acordurilor cu TROIKA (cel puțin în forma în care ele au fost semnate).

Se spune, de asemenea, că Al. Tsipras a optat pentru Prokopis Pavlopulos ca să se apropie de „blocul karamanliștilor” din Noua Democrație. Dacă o asemenea apropiere ar reuși, ea ar duce la izolarea predecesorul domnului Tsipras, Antonis Samaras, și la împingerea lui la marginile dreptei.

Prokopis Pavlopulos și Kostas Karamanlis

Cine este Prokopis Pavlopulos ?

S-a născut la Kalamata în anul 1950. Este profesor de Drept la Universitatea din Atena (pe care a și absolvit-o) și, din 1977, doctor în Drept Public al Universității Paris II, unde a și predat ca profesor invitat.

A fost avocat, consilier juridic și a participat la multe comisii legislative, vicepreședinte al CA al ERT și autor al unor cărți și articole apreciate de comunitatea științifică.

Se poate spune că este foarte familiarizat cu instituția prezidențială: în anul 1974 a fost secretarul primului președinte al celei de-a treia Republici, Mihalis Stasinopulos, și directorul Biroului Legislativ al președintelui elen Konstantinos Karamanlis (în perioada 1990-1995).

Este cunoscut ca un moderat și chiar i s-a reproșat atitudinea defensivă și lipsa de reacție față de manifestanții dezlănțuiți, în timpul evenimentelor din decembrie 2008, generate de împușcarea unui elev de 14 ani, Alexandros Grigoropulos, când îndeplinea funcția de ministru de interne.

De asemenea, este cunoscut ca un autentic om politic de centru-stânga, un stâlp al partidului său, Noua Democrație, și unul din cele mai bune creiere ale lui (se pare că el este autorul politicii de guvernare a ND între 2004-2009, pe timpul prim-ministrului Kostas Karamanlis).

Și, nu în ultimul rând, ca un adversar al corupției.

Lui Prokopis Pavlopulos i se reproșează, pe de altă parte, că, în timpul guvernelor lui Kostas Karamanlis, a contribuit la adâncirea crizei economice facilitând angajarea a 865.000 de funcționari publici, așa-numiții „băieți albaștri”, și lăsând să explodeze imigrația ilegală.

Președinta Parlamentului elen, Zoe Konstandopulu, și Prokopis Pavlopulos după ce i-a comunicat oficial rezultatul alegerilor

Să mai spunem că Prokopis Pavlopulos a fost susținut de SYRIZA și de partidul împreună cu care acesta se află la guvernare, Grecii Independenți, și, bineînțeles, de Noua Democrație, care se pare că a renunțat împăcată la Stavros Dimas, candidatul ei la alegerile prezidențiale din decembrie 2014, candidat care nu a reușit să întrunească numărul de 180 de voturi în Parlament pentru a fi desemnat președinte al Republicii.

De altfel, acest eșec al ND a dus la organizarea de alegeri anticipate pe 25 ianuarie 2015 și la victoria formațiunii SYRIZA.

Și să adăugăm că Prokopis Pavlopulos a avut și un contracandidat în persoana lui Nikos Alivizatos (tot un absolvent de Drept al Universității din Atena și tot doctor al Universității Paris II), susținut de POTAMI și de PASOK.

Nikos Alivizatos, se pare, a rostit câteva adevăruri foarte dureroase pentru Grecia, felicitându-l pe noul președinte. El și-a exprimat speranța că acesta „va fi un garant al normalității, al funcționării normale a democrației” și că va funcționa „ca un stăvilar în calea derapajelor puterii de orice fel, derapaje, de regulă, spre aroganță și spre un regim arbitrar”.

Pe de altă parte, este interesant că acum, poate mai mult ca niciodată în ultimele decenii, angajamentele prevăzute în textul jurământului pe care îl depune un șef de stat în Grecia, exprimă problemele și temerile țării: respectarea Constituției fără nici un rabat, apărarea suveranității naționale, apărarea celor slabi și a interesului național.

Provocatoare este și declarația pe care președintele ales a făcut-o după aflarea rezultatelor: „Ne ducem lupta împreună cu popoarele europene, nu doar pentru noi, ci pentru Europa. Ne întoarcem la temeliile ei, acelea pe care le-au pus cei care au întemeiat-o”.

Prokopis Pavlopulos, al șaptelea președinte al Republicii Elene, desemnat cu 233 voturi (180 erau suficiente; 30 de voturi au fost pentru N. Alivizatos și au existat 32 de abțineri) își va prelua mandatul pe 13 martie, a doua zi după expirarea mandatului predecesorului său, Karolos Papulias.

BREVE HISTORIA DE LOS COMIENZOS DE LA RADIO EN RUMANIA

13 viernes Feb 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

aficionados a la radiofonía, Emil Petrașcu, radio, Rumanía

Los Clubes

En 1927, en Europa y en los demás continentes, los grandes aficionados a la radiofonía fundaron clubes, adelantándose, así, a las autoridades, las cuales, para poder crear emisoras nacionales, necesitaban de estructuras mucho más amplias.

Los comienzos

En los laboratorios del Instituto Electrotécnico Universitario de Bucarest, donde, hoy, se encuentra el Museo de la Literatura Rumana, se construyó, en 1927, según un proyecto del ingeniero Emil Petrașcu, el primer emisor rumano.

Tenía una potencia de 200 watios y emitía en la longitud de onda de 280 metros.

Los programas se anunciaban en cuatro lenguas: rumano, francés, alemán e italiano.

¡La música fue congénita!

el ingeniero Emil Petrașcu

el Museo de la Literatura Rumana

A través de dicha emisora, que tenía un alcance de mil kilómetros, y podía ser sintonizada en Europa y el Oriente Cercano, se difundieron espectáculos de la Opera y del Ateneo bucarestinos.

Podemos afirmar que la partida de nacimiento de los programas radiofónicos rumanos para el extranjero fue escrita en el año 1927. La emisora del Instituto Electrotécnico, aunque no era una emisora oficial, sus programas se dirigían, también, a oyentes de otros países y disponía de la capacidad técnica efectiva de hacerlo.

La primera emisión oficial, en lengua rumana, salió al éter, el 1 de noiembre de 1928, con un emisor de 400 watios de potencia, por la longitud de onda de 401,6 metros, desde el inmueble de la recién creada Sociedad de Difusión Radiotelefónica, situado en la misma dirección, desde donde emite, actualmente, la Sociedad Rumana de Radiodifusión, es decir, en la Calle General Berthelot, número 60 – 64.

Desde 1930, empezaron a difundirse, periódicamente, páginas de los clásicos de la literatura rumana, en francés, italiano y alemán, especialmente traducidas a este fin.

Desde 1932, Radio Bucarest emitía ya, antes del cierre de los programas diarios en rumano, las llamadas “miniaturas habladas”, que, de hecho, eran breves informaciones sobre “la economía, la cultura y las creaciones de Rumanía” – según se señala en un documento de los archivos de la Sociedad Rumana de Radiodifusión.

A partir del mes de marzo de 1933, a las 23.00, hora de Bucarest, la Sociedad Rumana de Radiodifusión comenzó a transmitir, dos veces a la semana, un PROGRAMA INFORMATIVO PARA EL EXTRANJERO.

Los martes, los programas se transmitían en francés y, los viernes, en alemán.

La primera carta que recibió Radio Rumanía del extranjero fue la de un oyente de Egipto.

Desde Italia, escribió, por primera vez, un señor, Oscar Laurenti, en 1934; residía en Nápoles y escribió, no en italiano, sino en francés. Estaba entusiasmado con la interpretación de la opera Lucia de Lamermoor y pedía datos acerca de la potencia del emisor.

De modo que, al comienzo, en los programas radiofónicos, protagonista fue la música, luego, la literatura, la economía y la cultura.

Mucho más tarde, llegaron la noticia y la actualidad politícas.

Es lo que dicen los documentos.

20 de octubre de 2003

Eugenio Hac y Martín

Se autoriza la reproducción parcial o total de este texto, siempre que se respeten el sentido y la verdad de las afirmaciones que en el mismo se hacen, y siempre que se mencionen la fuente y el autor.

95 de ani de la prima transmisiune radio destinată publicului – Enrique Telémaco Susini, părintele conceptului de radio.

13 viernes Feb 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Enrique Telémaco Susini, los locos de la azotea, primul radio din lume, Radio Argentina

De ce Ziua Mondială a Radioului ar trebui să fie 27 august și nu 13 februarie ?

Pentru că, în 27 august 1920, acum 95 de ani, emitea pentru prima dată în lume, un post de radio în devenire: Radio Argentina.

Părintele lui, Enrique Telémaco Susini, a transmis atunci, în direct, de pe terasa Teatrului Coliseo din Buenos Aires, opera Parsifal de Richard Wagner.

A fost, recunoaşte Encyclopaedia Britannica, prima emisiune de radio din istorie destinată publicului.

Enrique Susini a început transmisiunea, la ora 21, cu următorul anunţ:

„Doamnelor şi Domnilor: Societatea „Radio Argentina” vă prezintă astăzi Parsifal de Richard Wagner, cu participarea tenorului Maestri, a baritonului Aldo Rossi Morelli şi a sopranei argentiniene Sara César, acompaniaţi de orchestra Teatrului Costanzi din Roma, dirijată de maestrul Felix Weingarten”.

Emisiunea a durat trei ore, de la 21 la miezul nopţii, şi a acoperit reprezentaţia în întregime.

Publicul ei ? Cei în jur de 100 de posesori de aparate de radio cu galenă din Buenos Aires.

Surprinzător este faptul că Susini nu era inginer, ci medic ORL-ist. El avea numai 29 de ani, iar echipa lui era formată din oameni şi mai tineri, trei studenţi la medicină: nepotul său, Miguel Mujica, de 18 ani şi César Guerrico şi Luis Romero Carranza, amândoi de 22 de ani.

Pentru entuziasmul şi pasiunea lor care făcuseră ca un hobby, radioamatoria, să dea naştere unei instituţii publice, radiodifuziunea, argentinienii i-au poreclit „Nebunii de pe terasă”/„los locos de la azotea”.

Echipamentul lor era unul foarte simplu: un microfon conceput pentru a capta sunetele din mediu şi destinat persoanelor cu probleme de auz, un transmiţător de 5 waţi şi o antenă plasată între teatru şi cupola clădirii vecine.

Societatea „Radio Argentina” a fost, de fapt, cea care a făcut trecerea de la radiotelegrafie şi radiotelefonie (ce ofereau servicii utilitare, publice şi private şi asigurau comunicaţiile militare) la radiodifuziune.

De ce Radio Argentina este considerat primul post de radio din lume ?

În primul rând, pentru că, din momentul primei transmisii, el a continuat să emită continuu, regulat,fără întrerupere, până la închiderea lui, din motive financiare, la 31 dec. 1997/1 ian. 1998.

În al doilea rând, pentru că transmisia din 27 august 1920 a fost o transmisie programată, destinată publicului larg şi nu o comunicare obişnuită între radioamatori.

În al treilea rând, pentru că Radio Argentina a fost înscrisă oficial ca o Societate de Radio. O Societate care, la început, transmitea spectacole de operă, din diverse teatre ale capitalei, dar care, foarte repede, a devenit un post de radio asemenea celor de azi.

În anul 1934, reprezentanţii a patruzeci de ţări s-au întâlnit la Buenos Aires în cadrul primului Congres Internaţional al Radio-ului şi au recunoscut că transmisia de la Teatrul Coliseo din 27 august 1920 a fost prima transmisie de radiodifuziune din lume.

Luis Romero, César Guerrico, Miguel Mujica şi Enrique Susini

Los locos de la azotea

Enrique Susini a fost otorinolaringolog şi fiul primului otorinolaringolog argentinian.

A făcut studii preparatorii de medicină la Viena, Paris şi Berlin, în 1906, înainte de a se înscrie la Facultatea de Medicină din Buenos Aires unde preda şi tatăl său.

În timp ce studia medicina în Europa, a asistat la cursurile Conservatorului Imperial din Viena, de unde a primit diploma de profesor de vioară şi canto.

Era, însă, fascinat şi de radio. Se pare că vizita din 1910 a lui Guillermo Marconi în Argentina l-a însufleţit şi l-a apropiat şi mai mult de ţelul său: acela de a răspândi cultura, arta şi ştiinţa prin radio.

L-a ajutat în această privinţă misiunea din Franţa pe care a primit-o în 1918, după terminarea primului război mondial, de la Marina Argentiniană, în care intrase cu un an înainte.

Misiune care consta în a studia efectele gazelor asfixiante asupra căilor respiratorii.

Din Franţa, Susini şi-a adus lămpi marca Phaté şi piese ce serviseră echipamentului de transmisii al armatei franceze, scos din uz după război.

Acolo a cunoscut, de altfel, progresele uimitoare pe care le făcuse radiofonia în timpul războiului.

Cu aceste „mici echipamente” şi-a putut realiza visul: mica sa „radiodifuziune” – Radio Argentina.

Enrique Télemaco Susini

Radio Argentina, căreia Enrique Susini i-a împrumutat o parte din spiritul său enciclopedic şi înalt.

Pentru că, în persoana lui coexistau un medic, un om de ştiinţă, un muzician şi un om de teatru şi film.
Enrique Susini a fost, după cum o arată preocupările sale, un excelent pianist, regizor de operă şi director de teatru, autorul a 70 de piese de teatru, critic muzical şi teatral în Argentina şi pentru cotidianul francez Le Monde, şi, nu în ultimul rând, unul din pionierii cinematografiei argentiniene.

Și, mai ales, a fost inventatorul conceptului de radio ca instrument de răspândire a culturii.

Vorbind despre el şi prietenii săi, „nebunii de pe terasă”, spunea: „Eram medici care studiam efectele electrice în medicină. Eram, de asemenea, radioamatori suficient de bine informaţi ca să ne aflăm în avangardă. În plus, eram nişte persoane pline de imaginaţie, iubitori de muzică şi teatru şi de aceea s-a întâmplat că această minunată invenţie a putut ajunge să fie cel mai extraordinar instrument de răspândire a culturii”.

Din păcate, radiourile din întreaga lume sărbătoresc, începând din anul 2012, Ziua Mondială a Radioului pe 13 februarie, pentru că UNESCO a ales această zi, la cea de a 36-a Conferinţă Generală a sa, din noiembrie 2011.

Atunci Spania a făcut propunerea să existe o zi a Radioului „pentru sensibilizarea marelui public și a mediilor față de valoarea Radioului, pentru a încuraja decidenții să deschidă larg accesul la informație prin intermediul radioului și să întărească interconectarea și cooperarea internațională între radiodifuzori”.

De ce 13 februarie ? Pentru că într-o zi de 13 februarie, în anul 1946, s-a lansat postul de radio al Națiunilor Unite.

Totuși, dacă e să fim corecți și să judecăm lucrurile istoric și din perspectiva valorilor, istoria Radioului, ca instituție, a început în acea seară de 27 august, în Argentina, pe terasa Teatrului Coliseo din Buenos Aires, cu vizionarul Enrique Telémaco Susini și cu temerarii lui prieteni, los locos de la azotea.

Teatrul Coliseo, fațadă

Teatrul Coliseo, scena și sala

Teatrul Coliseo, restaurantul și foaierul

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Historia del Servicio Español de Radio Rumanía Internacional

04 miércoles Feb 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

emisora, emisoras en español, Hortensia Roman, Iorgu Iordan, Radio Rumania Internacional

Como en el mundo quedan muy pocas emisoras que difunden programas radiofónicos en onda corta en español, consideramos que vale la pena ofrecer informaciones acerca del Servicio Español de Radio Rumanía Internacional, por cuanto esta emisora sigue emitiendo también hoy en día, sobre todo debido a que, en España, vive, actualmente, una importante minoría rumana.

El 15 de marzo esta emisora cumple años.

Firma este artículo Eugenio Hac y Martin, quien, hasta 2011, fue jefe del Departamento Español de RRI.

Ariadna

Historia del Servicio Español de Radio Rumanía Internacional

El Servicio de Español de RRI fue creado a inciativa de Hortensia Roman.

Si los comienzos de la radio rumana se remontan al año 1928, y si ya, desde sus principios, los programas se dirigían, efectivamente, también a los oyentes del extranjero, en las lenguas francesa y alemana, (por supuesto, también en rumano), los comienzos del Servicio Español se sitúan en el año 1955, es decir, después de la segunda Guerra Mundial, cuando, en esta parte de Europa, las tropas soviéticas ya habían impuesto, a la sombra de sus tanques, el régimen comunista.

Esto quiere decir que Moscú controlaba, no sólo la situación interna de Rumanía y de los demás países comunistas, sino también su política exterior.

Los programas radiofónicos para el extranjero representaban una modalidad para estos países de mostrar que, dentro de unos límites, claro está, tenían su propia voz, su propia identidad.

Y fue en estas condiciones que se creó el Servicio Español de Radio Rumanía Internacional.

Concretamente, al frente de esta emisora, que, en aquel entonces, se llamaba Redacción para Programas Políticos para el Extranjero, se encontraba una española, HORTENSIA ROMAN, refugiada de la Guerra Civil Española, que estaba casada, aquí, con un influyente hombre político rumano: Walter Roman.

Hortensia Roman/ sursa: adevărul.ro

Dirigirse al mundo de habla española, con un programa en español, fue una idea que gustó mucho a las autoridades comunistas de aquel entonces.

Miembros fundadores del Servicio Español fueron dos españoles : Vicente Arroyo y Daniel López, así como cuatro rumanos : Sanda Minea, Alina Panaitescu, Paul Teodorescu y Eugen Marian.

¡Con cuánto entusiasmo trabajaron estos pioneros!

¡Con qué enormes emociones recibieron las primeras cartas de los oyentes! – confirmación de que su trabajo era apreciado y gustado.

Tras un período previo de preparación, el día 15 de marzo de 1955, a las 20,00, hora local de Bucarest, se difundió el primer programa radiofónico en español, desde tierras rumanas.

Se comenzó con un programa de media hora de duración, que comprendía : un boletín de noticias de diez minutos, comentarios sobre temas de política interna y exterior, y secuencias de la actualidad interna rumana.

Claro, que también la música tuvo su debido papel.

De modo que, el 15 de marzo de 1955, se firmó la partida de nacimiento de los programas en español de RRI.

Muy pronto, a este equipo de españoles y rumanos se les sumaron otros españoles y rumanos : Antonio Gálvez, Vicente Sánchez, Alfonso Egea Olid y Remedios Montalbán Sánchez; Mihai Niculescu y Niță Ștefan Romano.

Y como el programa era todo un éxito, se decidió asignar otras tres programaciones. Y, posteriormente, una más. En total, sumaban unas cinco horas diarias.

De modo que, había cinco programas en español : dos para España y tres para América Latina.

En aquellas condiciones, la oferta de contenidos se diversificó y enriqueció : había espacios informativos, pero, también, túristicos, económicos, históricos, culturales y deportivos. En una palabra, se podían presentar informaciones y materiales sobre todos los aspectos de la vida de los rumanos.

En 1957, se creó, en la Universidad de Bucarest, el Departamento de español, mejor dicho, de Lengua y Literatura españolas, a iniciativa del académico Iorgu Iordan, insigne lingüísta de talla mundial.

Iorgu Iordan

Los graduados de este Departamento han venido llenando los lugares de trabajo que se necesitaban, aquí, en el Servicio Español de esta emisora, en la prensa escrita, en la enseñanza, en las editoriales……..

Así, vinieron a trabajar, en esta Casa de la Radio: Rodica Tautu, Alexandru Grigore Dima, Ileana Scipione, Mircea Rafa, Eugenio Hac y Martin, Marina Romano, Alin Genescu.

Gran importancia tuvo también la musica.

Excelentes embajadores fueron Los Paraguayos con Luís Alberto del Paraná, Sarita Montiel, Julio Iglesias y Dova (la Voz de Oro de Valencia), que despertaron una gran admiración y una enorme simpatía por el castellano y por los valores creados por los pueblos de habla española.

Cabe mencionar, también, que, desde Bucarest, difundió programas en español, otra emisora, digamos clandestina : durante muchos años, en los decenios 50, 60 y 70, emitió, desde aquí, desde tierras rumanas, Radio España Independiente.

Eugenio Hac y Martín

Coordinador del Servicio Español de RRI

ALEGERI ÎN GRECIA: MARELE PERDANT ESTE OMUL CARE A DESFIINȚAT RADIOTELEVIZIUNEA PUBLICĂ

26 lunes Ene 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Al. Tsipras, alegeri, ERT, Grecia, SYRIZA

În Grecia, în urma alegerilor parlamentare anticipate de duminică, 25 ianuarie 2015, a ajuns la putere formațiunea „TSIPRAS”, condusă de domnul Alexis Tsipras, un populist care nu a ezitat să facă promisiuni pe cât de abile, pe atât de deșarte.

L-a crezut marea masa a șomerilor și a săracilor, afectați de austeritatea impusă de criza prelungită prin care trece țara, criză adâncită de nenumăratele greve ce, paradoxal, în marea lor majoritate, nu au fost generate de vreun conflict de muncă, ci de dorința de a redobândi nivelul de bunăstare de care țara s-a bucurat, ani de-a rândul, consumând mai mult decât producea.

Să amintim că Grecia a intrat în zona euro îndeplinind doar aparent condițiile de admitere: pur și simplu autoritățile au ascuns realitatea, oferind cifre înfrumusețate, date anume cosmetizate ca să răspundă exact parametrilor ceruți pentru a fi primită în clubul privilegiat al monedei europene.

Dar, curând, lucrurile aveau să se vadă așa cum erau ele în realitate.

Și, desigur, au urmat negocieri cu „Troica europeană” pentru a primi ajutoare financiare, oxigenul necesar pentru a se putea menține pe linia de plutire, deoarece ar exista un principiu conform căruia… nimeni nu poate părăsi zona euro, adică, nimeni nu se poate scufunda !
Grecia îndatorată a fost iertată de importante datorii, desigur cu speranța că eforturile ei vor fi pe măsură și se va redresa.

(În treacăt să spunem că azi Grecia cere, prin vocea lui Alexis Tsipras, nici mai mult nici mai puțin decât … ștergerea uriașei sale datorii !).

În 2011 au avut loc, așa cum era normal, schimbări politice.

Cea mai importantă: pe 6 noiembrie 2011 primul ministru Iorgos Papandreu avea sa părăsească primul plan al scenei politice – eveniment anunțat cu eufemisme demne de studiat de sociologi și jurnaliști.

S-a spus atunci că domnul Papandreu „s-a retras” și că „nu va conduce noul guvern” de uniune naţională.

(De altfel, acum, domnului Papandreu, după anunțarea exit-poll-urilor nu-i venea să creadă că nou-înființatul său partid, ΚΙΔΗΣΟ/Mișcarea Socialiștilor Democrați/Κίνημα Δημοκρατών Σοσιαλιστών, înregistrat pe 3 ianuarie 2015, după ce Evanghelos Venizelos l-a lăsat fără PASOK, nu a întrat în parlament).

În locul său avea să vină Antonis Samaras, liderul Noii Democrații, partid de centru-dreapta, care s-a străduit să aducă o oarecare speranță atât pe plan intern, cât și în relația cu structurile europene, că lucrurile se îndreaptă pe făgașul cel bun.

Antonis Samaras a fost considerat un partener de încredere de către liderii europeni, iar înfrângerea sa a trezit îngrijorare prin cancelariile europene.

O greșeală a domnului Samaras a fost desființarea Radioteleviziunii publice din Grecia. Pur și simplu nu a suportat criticile unor jurnaliști și a hotărât să închidă instituția „pentru a o reforma”. Un ecran negru înseamnă o sincopă foarte serioasă în viața modernă a unei națiuni europene. De fapt este un colaps !

A fost momentul în care a început să se afirme SYRIZA. A pornit să urce în popularitate, să câștige simpatii și aderenți, criticând și promițând.
Printre promisiunile electorale, una le întrece pe toate: domnul …SYRIZA, „va impune” Uniunii Europene noi condiții, deoarece „Grecia are un atu, un avantaj : nu poate fi lăsată în afara zonei euro” !

Acest gen de populism ar fi avut mult mai puține șanse de succes dacă Radioteleviziunea publică din Grecia nu ar fi fost sincopată.

Profesionalismul jurnaliștilor din această instituție a fost de foarte înaltă calitate : ei ar fi demontat din timp ascensiunea SYRIZA-ei populiste.

Alexis Tsipras a știut să se folosească tocmai de publicul fidel acestei instituții și nu de jurnaliștii ei, sesizând că s-a creat o mare spărtură între spațiul de putere și spațiul politic. Prin această breșă a cucerit SYRIZA un enorm spațiu electoral.

„Meritul” greșelii îi aparține domnului Samaras, care este marele perdant al acestor alegeri.

Vom vedea și ce va pierde Europa !

Când, exact, a început căderea Noii Democrații, fostul partid de guvernământ elen ?

Există o dată precisă: a fost într-o marți, pe 11 iunie 2013, în jurul orei 23:00 când, pe neașteptate, Radioteleviziunea Publică din Grecia, ERT, pur și simplu, a încetat să mai emită.

Fusese ideea primului-ministru, Antonis Samaras.

O jumătate de oră, atât a durat ca semnalul ei să se stingă, treptat, în toată țara.

Un an și jumătate, atât a durat ca popularitatea lui Antonis Samaras, să scadă dramatic.

Acel 11 iunie a fost momentul precis care l-a propulsat pe Alexis Tsipras, președintele SIRIZA (Coaliția Stângii Radicale/Συνασπισμός Ριζοσπαστικής Αριστεράς) și care i-a adus acestuia victoria, în alegerile parlamentare din Grecia, din 25 ianuarie 2015.

A fost greșeala fatală a lui Antonis Samaras: atunci și-a pierdut o mare parte a electoratului, pe care a câștigat-o mai tânărul său rival, Alexis Tsipras.

Grecii își iubeau mult ERT-ul lor și se simțeau reprezentați de jurnaliștii lui. Pe nesimțite, domnul Samaras, marele dușman al ERT-ului, a devenit marele dușman al celor ce se simțeau reprezentați de ERT.

În schimb, Alexis Tsipras, s-a solidarizat de a doua zi cu oamenii ERT-ului, a participat la protestele lor și le-a susținut mișcarea de rezistență (care continuă și azi, deși, nu de multă vreme, mai precis din mai 2014, în locul ei emite NERIT, Noua Radioteleviziune publică mult împuținată și… revizuită) .

Al. Tsipras fost singura voce care a denunțat măsura ilegală a desființării ERT, după 47 de ani, și singura voce care le-a promis grecilor că le va reda Radioul și Televiziunea Publice.

Putem considera că domnul Samaras însuși i-a făcut cadou lui Al. Tsipras victoria coaliției SYRIZA la alegerile din 25 ianuarie.

Grecii au ales un lider care s-a arătat (nu știm și în ce măsură se va și dovedi) solidar cu instituția care le satisfăcea, cum nu se poate mai bine, nevoia de informare, care le aducea în case prezentul netrucat, trecutul/istoria care-i făcea să se simtă mândri, și un viitor care le dădea siguranța că nu pot fi înșelați.

Iată ce declara triumphator-ul Alexis Tsipras pe 25 ianuarie 2015, în jurul orei 11 și 20 p.m.:

„Grecia întoarce foaia. Grecia lasă în urma ei austeritatea care a dus-o la dezastru, lasă în urma ei teama și autarhia. Lasă în urma ei cinci ani de umilințe și durere”… îndreptându-se cu „optimism, speranță și demnitate spre o Europă în schimbare”.

„Poporul nostru este dovada cea mai bună că Europa se schimbă. Poporul nostru a făcut pasul înainte și Grecia a făcut pasul înainte în istorie, pasul spre întâlnirea cu popoarele întregii Europe”.

De asemenea, se puteau auzi, în discursul domnului Tsipras lucruri ca: „renaștere națională” și „refacerea coeziunii sociale”.

„Vom forma un guvern al tuturor grecilor”, spunea el, ca un adevărat triumphator.

„Azi a fost învinsă Grecia elitelor, Grecia oligarhilor, Grecia deviațiilor antidemocratice, a uzurpării și a disimulării. Dacă a învins cineva astăzi, aceea este Grecia care a muncit, a lucrat, s-a străduit din răsputeri, Grecia cunoașterii, Grecia care creează, Grecia culturii. Dacă cineva a învins astăzi, aceea este Grecia care luptă, care speră și care cere spațiu și timp ca să creeze, din nou, un viitor demn”.

„Victoria noastră este și victoria tuturor popoarelor Europei care luptă împotriva austerității, cea care ne distruge viitorul nostru european comun”.

„… noul guvern elen va fi pregătit să colaboreze și să negocieze, pentru prima dată, cu partenerii noștri, o soluție dreaptă, reciproc avantajoasă și viabilă, pentru ieșirea Greciei din cercul vicios al supra-îndatorării, pentru întoarcerea Europei la stabilitate, dezvoltare, coeziune socială, la principiile și la valorile care constituie principiile și valorile pe care se întemeiază: democrația și solidaritatea.”

„Troika înseamnă trecut” – anunța domnul Tsipras, promițând, de asemenea, „restaurarea suveranității poporului, a dreptății și ruperea de regimul corupt” din trecut.

„Azi poporul grec a scris istorie. Votul popular invalidează memorandum-urile austerității, catastrofale, și face ca troica să devină trecut. Scopul noului guvern este ca poporul grec să-și dobândească demnitatea pierdută. Acesta este mesajul acestei victorii populare”.

Să mai adăugăm doar că după numărarea a 99,80% din voturile exprimate la alegerile parlamentare anticipate ΣΥΡΙΖΑ a obținut 36,34% și 149 de locuri în Parlament, urmată de Noua Democrație a lui Antonis Samaras, cu 27,81% și 76 de fotolii, și de Zorii Aurii, cu 6,28% și 17 locuri.

Și, nu în ultimul rând, că, deja a doua zi după alegeri, Alexis Tsipras a depus jurământul ca prim-ministru al Greciei.

Alexis Tsipras și Karolos Papoulias

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PE UN ȚĂRM DIN ITALIA

23 viernes Ene 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Brish Museum, capodoperă, Hermitage, Ilisos, Kavafis

Kimos, fiul lui Menedoros,   un tânăr italiot*
își petrece viața                  în distracții,
așa cum obișnuiesc             tinerii aceștia
din Grecia Mare,                  crescuți în bogății.

Dar astăzi,                           în ciuda firii lui,
e nespus de îngândurat și de-abătut. Lângă țărm,
cu adâncă tristețe,              vede cum se descarcă
din corăbii,    prada din Peloponez.

Prăzi din Grecia. Prada din Corint.

Vai, azi, desigur,                 nu-i îngăduit,
nu se poate                        ca tânărul italiot
să mai aibă vreo dorință     și să petreacă.

KONSTANTINOS KAVAFIS

(1925)

***

Εις Ιταλικήν παραλίαν

Ο Κήμος Μενεδώρου, Ιταλιώτης νέος,
τον βίον του περνά              μέσα στες διασκεδάσεις·
ως συνειθίζουν τούτοι         οι απ’ την Μεγάλη Ελλάδα
μες στα πολλά τα πλούτη    αναθρεμένοι νέοι.

Μα σήμερα είναι λίαν,         παρά το φυσικό του,
σύννους και κατηφής.        Κοντά στην παραλίαν,
με άκραν μελαγχολίαν        βλέπει που εκφορτώνουν
τα πλοία με την λείαν εκ της Πελοποννήσου.

Λάφυρα ελληνικά· η λεία της Κορίνθου.

Α σήμερα βεβαίως                δεν είναι θεμιτόν,
δεν είναι δυνατόν                 ο Ιταλιώτης νέος
νάχει για διασκεδάσεις          καμιάν επιθυμίαν.

Ilisos, British Museum

Râul Ilisos, una din „prăzile” elgiene, una din „marmurele Partenonului” pe care lordul Elgin le-a smuls din frontonul vestic al templului Atenei de pe Acropolă și le-a dus în Anglia, în 1806.

Este statuia care a redeschis vechea rană a Greciei, țară care îi tot cere Marii Britanii să-i înapoieze basoreliefurile și statuile care împodobeau friza și frontoanele Partenonului.

De ce a redeschis această rană ?

British Museum, unde se află statuia lui Ilisos, alături de celelalte „marmure Elgin”, l-a împrumutat pe Ilisos muzeului Hermitage din Sankt Petersburg din Rusia, între 5 decembrie 2014 și 18 ianuarie 2015.

Hermitage-ul din Rusia sărbătorea 250 de ani.

Trebuie că Hermitage-ul i-a făcut British Museum-ului o „ofertă de nerefuzat” („The Best Offer”) ca una din capodoperele lui Fidias să aducă strălucire serbărilor muzeului din Sankt Petersburg.

O capodoperă de aproape 2500 de ani pentru aniversarea unui muzeu de 250 de ani.

O capodoperă care, datorită unor cópii romane, l-a inspirat pe Michelangelo, în studiul său pentru Crearea lui Adam:

Ilisos, Fidias; British Museum

Studiu pentru Crearea lui Adam, Michelangelo

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

ACULTURAȚIE…CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE

15 jueves Ene 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

civilizație, cultură, identitate etnică, ROMÂN

Cultura și identitatea națională înseamnă supraviețuire. În măsura în care producem cultură și ne păstrăm identitatea, vom exista. Altfel, cine știe ?

Dacă nu ar fi existat Samuel von Brukenthal, care a avut ideea și pasiunea de a colecționa valori culturale, Sibiul, orașul românesc situat în centrul țării, nu ar fi ajuns să fie declarat, în secolul nostru, în anul 2007, capitală culturală europeană.

Mecena și colecționarii au fost cei care au asigurat existența și subzistența artiștilor profesioniști, recunoașterea, cunoașterea și păstrarea valorilor de-a lungul secolelor, acolo unde a existat o civilizație a castelelor și a orașelor fortificate.

În civilizația rurală, satul a fost creatorul și păstrătorul valorilor materiale și culturale, valori percepute și apreciate ca fiind proprii etniei, care i-au dat identitate și individualitate, aproape de natură și, în același timp, filosofice, deoarece, așa cum aprecia Eminescu, „în floare, pomul își încearcă întreaga sa putere”.

Privind spre viitor, în Europa unită, etnicitatea este bunul cultural suprem pe care îl vor aprecia și apăra – putem spune, cu gelozie – toate națiunile continentului, prin proiecte și acțiuni de management cultural, pentru a-și prezerva specificul și diversitatea, adică tocmai ceea ce formează bogația culturală europeană.

În societatea informaționala actuală primim, zilnic, o avalanșă de informații, astfel încât, într-o săptămână avem acces la mai multe informații decât reușea să adune cineva, în urmă cu un secol, într-o viață de om. Aceste informații uniformizează, turtesc ca un tăvălug, robotizează.

În mod paradoxal, informația pletorică, superabundentă deculturează.

La fenomenul deculturației se adaugă cel al aculturației, termen lansat în limba engleză (aculturation) și care desemnează acea evoluție prin care o cultură provenită dintr-o țară cu potential politic, militar, economic și cultural mai mare, privilegiat, înlocuiește treptat, prin infuența ei „tăvălugitoare” specificitatea și culoarea etniilor, popoarelor și națiunilor pe care le influențează.

De aceea, este foarte important să ne păstrăm acele valori care ne definesc ca identitate, unicitate și diversitate.

Prin aceste valori vom continua să fim noi înșine și, în același timp, să îmbogățim patrimoniul cultural universal.

Termenii de cultură și civilizație au ajuns, uneori, să se confunde. Totuși, ei nu sunt identici. Pentru a simplifica lucrurile este suficient să spunem că cineva poate fi o persoană civilizată, dar, nu neapărat și cultă.

Cultura o dobândim prin lectură, cu alte cuvinte, cultura a fost, este și va rămâne eminamente livrescă. Cartea este principalul monument al culturii personale. Cultura dobandită „pe viu”, călătorind, vizitând muzee, săli de spectacole, concerte etc. este un privilegiu care trebuie completat, totuși, citind cu nesaț despre ceea ce am aflat sau trăit; după cum și experiența și emoțiile sunt altele atunci când vedem pe viu valori despre care am citit temeinic, înainte.

Limba româna nu a avut (încă) șansa pe care au avut-o ale limbi – cele neolatine, de pildă – de a beneficia de o circulație internațională.

Dar azi, românii sunt răspândiți, practic, în toată lumea, din Norvegia până în Republica Sudafricană, și din Argentina (are o regiune numită Patagonia !) până în Australia și Noua Zeelandă.

Există români strămutați care trăiesc dincolo de cercul polar sau în Extremul Orient continental, în apropiere de granițele sino-coreene.

Managementul care va asigura un viitor românesc națiunii noastre din spațiul statal, etnic, de deportare, de refugiu, și, mai recent, de emigrare, va trebui să ia în considerare toate caracteristicile și fiecare trăsătură specifică ale acestor spații.

Foarte la îndemană și ușor exploatabil este spațiul virtual pe care ni-l oferă tehnologiile moderne. Este suficient să avem idei pentru a stabili un cordon ombilical unificator !

Pentru copii, „acasa” înseamnă locul în care s-au nascut și au crescut.

Și totuși, cei născuți „departe” pot fi români în măsura în care „universul lor infantil” va fi unul românesc, dacă limba, experiențele copilăriei, basmele, sărbătorile în familie vor fi în haina și în sufletul etniei ! Vor fi marcati definitiv de această culoare a trăirilor lor.

Căci, după cum spunea scriitorul Gabriel García Márquez, „până la vârsta de 7 ani a aflat totul, știa totul”. Avea sufletul format.

Vom încheia spunând că managementul cultural nu se poate limita doar la etapa „a face cunoscută cultura româna”. Este nevoie să dăruim cultură celor care vor să accepte șansa de a fi român și de a trăi românește.

ARIADNA

SINDROMUL IOHANNIS

16 domingo Nov 2014

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

DEPORTARE, Klaus Iohannis, MINORITATE GERMANĂ, națiune, președinte, Putin, România, sindrom

România și-a ales un nou președinte în persoana lui Klaus Werner Iohannis, român de etnie germană.

PE PLAN EXTERN

Acum, domnul Putin, care vorbește în mod curent limba germană, are ocazia să-i ceara scuze domnului Iohannis, cu ceremonia de rigoare, demnă de un șef de Stat, pentru nedreptatea pe care, în ianuarie 1945 (se împlinesc de atunci 70 de ani !), URSS a făcut-o minorității germane din România (și nu numai) : etnicii germani, bărbații între 16 si 55 de ani, iar femeile între 18 si 45 de ani, au fost deportați, adică, au fost duși la muncă forțată în lagărele sovietice din acea vreme.

Pentru femei, au existat două modalități de a scăpa de deportare.

Cea „directă”: o damigeană cu țuică îl determina rapid pe militarul care păzea vagonul în care erau înghesuite prizonierele să o elibereze pe oricare dintre ele.

Și ce făcea, în continuare, santinela sovietică ? Aresta prima femeie, româncă sau unguroaică, pe care o vedea în gară, și o forța să urce în vagon. Îl interesa doar numărul complet de prizoniere.

O altă modalitate a fost căsătoria: în decurs de câteva ore, nemțoaica trebuia să-si găsească un bărbat român cu care să se mărite. Au fost numeroase asemenea căsătorii care, cu toate că s-au făcut în mare grabă, au ținut o viață. Din aceste căsătorii au rezultat copii cu nume pur românești și a căror limbă maternă a fost și este germana.

În schimb, au fost foarte puțini bărbați șvabi și sași care au scăpat de deportare. Tatăl meu nu a fost dus în Siberia grație preotului ortodox care a reușit (foarte greu !) să-l convingă pe comisarul sovietic din regiune ca Hack Iosif era un enoriaș de al lui, adică…ortodox !

Foarte mulți etnici nemți au pierit atunci din cauza condițiilor cumplite din lagărele de muncă.

Există și un caz mai deosebit al unui etnic german, Finster Ferdinand, din Sânicolaul Mic, acum un cartier al orașului Arad. Nandi a dus-o ceva mai bine când a fost deportat (cât se putea de bine, în condițiile de dezastru de după război) datorită unui rus care a stat „în prizonierat” în România, în etapa de început a războiului, în casa lui Finster Anton, fratele mai mic al lui Ferdinand. Prizonierul rus vorbea germană și avea o funcție politică importantă de care nu au știut autoritățile române din acea vreme. Rusul l-a întâlnit, din întâmplare, pe Ferdinand, la un centru de triere a prizonierilor. L-a scos de acolo și l-a luat cu el: „În România, eu am fost un membru al familiei fratelui tău, în URSS, tu vei fi un membru al familiei mele”.

RUȘII NU SUNT OAMENI RĂI !

Nu se poate spune același lucru despre politica lor statală.

CE SPUN ISTORICII ?

Istoriografia sovietică, ulterior, s-a străduit să nege antigermanismul practicat de URSS ca politică de stat, susținând că întotdeauna s-a făcut diferența, distincția între poporul german și fasciști.

Or, deportarea etnicilor germani a fost o realitate, o crudă realitate care arata tocmai contrariul.

Minoritățile germane din România, și, în general, din Europa, nu au deranjat pe nimeni în decursul secolelor.

Buni meseriași, buni agricultori, buni gospodari, înstăriți, dar nu mari bogătași ! Totul cu măsură ! Disciplinați și loiali ! Admirați și invidiați, în același timp !

Dar, mai ales, în timpurile mai apropiate de noi, nu au aderat la idei extremiste, nu au fost fasciști !

UN SIMPLU GEST

Printr-un gest simbolic s-ar putea repara această nedreptate, ignorată până acum de toți șefii de stat sovietici și ruși.

Semnificațiile și rezonanța unui atare gest ar avea o amplitudine și o profunzime proeuropeană de mare actualitate. L-ar ajuta pe domnul Putin să înceapă să se elibereze din strânsoarea în care este ținut prizonier de propria lui politică.

Felul în care a gestionat, până acum, condiția minoritarilor ruși din țările care au făcut parte din URSS este primitiv și potrivnic păcii.

A ratat și chiar a distrus oportunitatea pe care i-a oferit-o „momentul Timoșenko”, iar, prin anexarea Crimeei, a șubrezit sistemul pe care s-a menținut pacea în Europa timp de jumătate de secol: pe continentul nostru, frontierele exterioare sunt inviolabile.

Principiul „etnicii ruși din țările vecine nu pot și nu au voie să fie minoritari” se substituie, în gândirea numărului 1 de la Kremlin, valorii supreme a PĂCII, în timp ce naționalismul său evoluează în mod vizibil, de la naționalismul resurselor, într-o fază inițială, la naționalismul imperial. Este ilustrativă, în acest sens, marcarea, sub gheață, a Polului Nord ca „teritoriu al Federației Ruse”.

Președintele României este o șansă pentru Rusia domnului Putin de a ieși din lațul sancțiunilor care se strânge tot mai mult și care, combinate cu măsurile de „răspuns” ale Moscovei de a nu mai importa legume și fructe din UE, afectează serios economia, finanțele și însăși calitatea vieții din Federația Rusă.

Desigur și UE este afectată. Prețul petrolului a scăzut sub nivelul care constituia o buna sursă de venituri pentru bugetul Kremlinului, și continuă să scadă. Federația Rusă va avea nevoie de Europa, în viitor, mai mult decât vor avea nevoie europenii de resursele naturale ale rușilor. Desigur, Europa până la Urali, dar și dincolo de Europa, mai departe, până în Kamchatka, toți am trăi mult mai bine, dacă politica Moscovei ar reveni la normalitate.

Domnul Iohannis dispune de un imens capital proeuropean de care Moscova ar putea să beneficieze „peste noapte”. Este suficient un simplu gest pentru a restarta relațiile cu Europa.

PE PLAN „INTERN”

Domnul președinte Iohannis este un european care vorbește cu o naturalețe spontană despre românii „din țară și din diasporă” (ultimul a are căciulă !). Nu atât rima, cât viziunea e cea care atrage atenția.

Niciun vorbitor de română nu s-a gândit până acum să românizeze acest cuvânt grecesc.

Toți îl pronunțăm diaspora, cu „a” la sfârșit. Domnul Iohannis l-a adus cât mai aproape, chiar și în plan sonor, de ȚARĂ. Ar fi un fel de regiune, de continuare, o extensie de țară !

Aceasta denotă o viziune și o concepție adecvată condițiilor pe care le oferă noile realități ale secolului XXI despre națiune.

Ciudat, dar noi românii nu avem, încă, suficient de dezvoltat sentimentul de NAȚIUNE. Îl avem pe cel de popor, dar mai ales avem sentimentul teritoriului, al PATRIEI.

De aceea, suntem animați de DORUL DE ȚARĂ, și mai puțin de SENTIMENTUL DE SOLIDARITATE A NAȚIUNII.

Judecând după faptul că domnul președinte Iohannis a spus că situează educația pe un plan prioritar, e de presupus că pe funcționarii din Ministerul de externe îi așteaptă sarcini sporite și foarte concrete: „vor fi scoși din ralenti” nu numai pentru a crea noi secții de vot prin toată lumea, dar și școli și chiar licee românești.

În Barcelona, de pilda, sunt zeci de mii de români, dar nu au școli.

În schimb, finlandezi sunt câteva sute, sub o mie. Și au liceu.

De asemenea, este posibil ca și Ministerul administrației și internelor să primească sarcini sporite, pentru a repara ce a stricat fosta Securitate, care a dezbinat și a sădit neîncrederea printre românii din afară, care nu erau considerați români, ci „de origine română”. Români erau doar cei din interiorul granițelor țării.

Într-adevăr ar fi foarte frumos ca echipe de specialiști să lucreze printre românii din diasporă (cu căciulă), pentru a-i ajuta să formeze comunități funcționale, ca cele ale finlandezilor și ale evreilor. Solidaritatea, gradul de organizare și creativitatea artistică din diaspora românească ar putea constitui criterii de apreciere pentru recompense la merite deosebite în acest sens.

O PICĂM !

Nicio echipă de campanie electorală nu a putut să-l consilieze pe domnul Iohannis să folosească acest verb, cu insistență, pentru a respinge o Lege a amnistiei și grațierii.

Printre profesori este considerat un deliciu !

Doar un profesor poate vorbi despre o lege inadecvată (în sensul că se prefigurează ca având o țintă mai puțin nobilă, aceea de a-i absolvi pe unii infractori în stil mare de pedepsele pe care le merită) ca despre un elev care va rămâne repetent, cu nota scăzută la purtare.

Este clar că domnul președinte Iohannis va promulga o astfel de lege doar în măsura în care aceasta va fi „silitoare” și chiar „premiantă”, adică va recompensa pe drept și pe merit, fără urmă de imoralitate sau amoralitate… de imponderabilitate pentru unii care vor să fie ușori ca fulgul, în zbor constant pe deasupra legii.

COABITAREA

Domnul președinte Băsescu lasă o Românie cu fundamente de stat de drept. A pus justiția pe roate ! Niciun procuror sau judecător nu mai are vreo inhibiție în fața infracțiunii. Sunt acum ca niște medici când li se aduce câte un bolnav : diagnostic plus tratament, ambulatoriu sau la sanatoriu… luni sau ani…

Problema care rămâne este cea a partidelor politice. Vor trebui să vină cu lecția foarte bine învățată.

Cea mai mare și mai puternică organizație este PSD. Va trebui să se reformeze. Este oare PSD un partid politic,… de stânga ? Inițial a fost un Front. Pot avea așa-zișii „baroni locali” o ideologie de stânga, a egalității sociale ? Ani de-a rândul au fost într-o alianță până la simbioză cu Partidul Conservator care nu era de stânga, ba chiar și cu PNL. Se poate alia stânga cu dreapta și să vorbească, totuși, ca Uniune, în numele stângii ? Ce ideologie au, în realitate ?

Formatarea elitelor politice românești a demarat foarte greu, dar, totuși, a început. Criteriul fundamental de apreciere devine, și în viața politică, eficiența obținută cu onoare și corectitudine.

Este sindromul Iohannis.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto: