VA ȘTI PUTIN SĂ IASĂ DIN FUNDĂTURĂ?

A ține peste o sută de mii de oameni concentrați la granița cu Ucraina presupune costuri foarte mari, mult mai mari decât dacă militarii aceia și tehnica lor de luptă ar fi rămas în bazele și în localitățile din care provin.
O asemenea cheltuială nu poate să rămână fără rezultate. În joc sunt sume enorme de bani, ambiții nemăsurate, dar și prestigiul și chiar soarta oamenilor politici de la Kremlin, în frunte cu Vladimir Putin. Cineva, în mod sigur, va plăti nota de plată. În gândirea și logica actualului lider de la Moscova, buni de plată vor fi ucrainenii. Adică învinșii (dacă vor fi învinși!), căci, culpa este a lor și numai a lor. Nu trebuiau să întoarcă spatele Rusiei și să năzuiască la valorile democrației occidentale !
Putin a încercat marea cu degetul atunci când a invadat Crimeea. A văzut că lumea întreagă a protestat o vreme, Occidentul a impus – fără prea multă unitate și convingere – niște sancțiuni… și cam atât. A așteptat ca lucrurile să se liniștească și eventual… să fie uitate. Și să apară, desigur, o conjunctură favorabilă.
Criza energiei părea să creeze condiții propice pentru un nou pas spre refacerea imperiului rus. Însă, lui Putin nu i-a trecut prin minte că această criză va afecta dureros o țară din „curtea din spate” a Rusiei, Kazahstanul. Reacția Moscovei a fost promptă, chiar precipitată… Focul nemulțumirilor se putea extinde, așa că trebuia stins imediat și într-o manieră exemplară.

Revenind la Ucraina, invazia Crimeei a încălcat principiile pe care se bazează pacea în Europa de la cel de al Doilea Război Mondial încoace: inviolabilitatea frontierelor (status quo-ul). Nu se poate invoca faptul că ar fi vorba de o chestiune internă a spațiului fost sovietic, deoarece Ucraina este, de decenii, o țară independentă și suverană, la fel ca toate celelalte țări europene. În această privință nu se poate face niciun rabat: cu un asemenea precedent, Actul Final al Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, semnat în 1975 la Helsinki, ar deveni literă moartă. De atunci, este adevărat că au avut loc războaie în Europa, dar, acestea au produs doar fragmentări și desprinderi – nerecunoscute sau recunoscute, pe plan internațional – în spațiile fost sovietic (Transnistria) și fost iugoslav (Bosnia-Herțegovina, Croația, Kosovo). O invazie a Ucrainei ar însemna spulberarea oricărei speranțe de a mai avea pace pe continentul nostru.
Ce va face Putin? A stins focarul din Kazahstan și se va juca cu focul în Ucraina? Lucrurile sunt mult mai periculoase de data aceasta și nimeni nu știe unde se vor opri. Cine declanșează un război în Europa își atrage automat eticheta de criminal. Și este posibil să sfârșească prin a fi judecat de un tribunal internațional. Spațiul fost iugoslav a oferit, din păcate, câteva exemple (incomparabil mai mici, și totuși grave!) în acest sens.
Iși va retrage spășit trupele de la graniță? Greu de crezut. Nu înghite dumnealui o asemenea rușine și umilire. Ar însemna sfârșitul carierei sale politice.
Se va putea abține de la a croi, în mod sfidător, un culoar terestru, smuls tot din teritoriul Ucrainei, spre Crimeea? Peninsula aceasta este foarte costisitoare, iar pe termen lung, fără un culoar care să măsoare în lățime zeci de kilometri, poate deveni ruinătoare pentru economia Rusiei.

Va recurge la „coloana a cincea” – rușii sunt mari experți în acest gen de operații, pentru a schimba conducerea pro-occidentală a Ucrainei? Evoluția din ultimele decenii arată că ucrainenii se simt mult mai europeni și pro-occidentali decât ar vrea Moscova. Conștiința este destul de greu de modificat. Toate încercările Kremlinului de până acum au eșuat. Rusoaica Iulia Timoșenko, care a condus o vreme Ucraina, privea ferm spre democrația de tip occidental și nicidecum spre modelul politic pe care îl oferea Moscova. Și era rusoaică! Îi repugna imperiul!
Este o situație foarte dificilă pentru Putin: și-a creat-o cu mâna lui. Va avea nevoie de multă rațiune – rațiune a păcii, desigur! – pentru a putea ieși din această construcție-demolatoare (o anti-perestroikă care poartă esența și culoarea nostalgiilor militarist-imperiale ale țarilor și ale liderilor comuniști de la Kremlin). Va avea nevoie și de înțelepciunea unor consilieri care să-l facă să rezoneze, căci dacă ar fi fost el înțelept, nu ar fi ajuns în situația în care se află acum.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YEMEN: ARMA DELOC SECRETĂ A ETNIEI HOUTI

Războiul care are loc acum în Yemen este un adevărat compendiu al complicatei și furioasei politici din Orientul Mijlociu, deoarece demarează din interese teritoriale, orgolii personale, intoleranțe dogmatice și ambiții hegemonice. Și este pe cale să ducă la înfrângerea tocmai a celor care aparent sunt cei mai puternici.
Astfel, teoretic, războiul se duce între trei părți: etnia yemenită houti luptă împotriva alianței formată de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. În realutate, este un confict între patru părți, deoarece Iranul sprijină mai mult decât generos etnia houti pentru a șubrezi indirect protagonismul saudit în lumea islamică.

Și tot teoretic, acest război, declanșat acum opt ani de amestecul saudiților în politica Yemenului, trebuia să-l câștige într-o clipită alianța dintre Riad și Abu Dabi, puteri foarte bogate, posesoare ale unor arsenale moderne, căci se înfruntă cu unul dintre cele mai sărace triburi din țările arabe.
Dar, nu a fost așa. Și eșecurile, la fel ca succesele, au multiple cauze, iar, în războiul din Yemen, principalele cauze au fost slaba pregătire militară și moralul scăzut al trupelor aliate. Înfrângerile inițiale s-au agravat odată cu trecerea timpului, căci Teheranul i-a dat etniei houti tot ajutorul posibil, fără a interveni direct în conflict. I-a dat, mai ales drone și rachete cu rază scurtă și mijlocie de acțiune, precum și instruirea necesară pentru ca yemeniții să folosească aceste arme, ceea ce a plasat armata saudită la limita ridicolului.

Până aici analiza acestui război s-a restrâns la ceea ce este strict material: arme, bani, instruire. Însă, mai rămâne un factor decisiv, fără să fie prea evident: capacitatea de sacrificiu a combatanților.
În acest domeniu, dezechilibrul este covârșitor favorabil yemeniților. Oameni înăspriți în lipsuri îndurate timp de secole, care nu au aproape nimic de pierdut, luptă cu pasiune și istețime. În schimb, rivalii lor știu că acasă ar duce o viață dulce și nu înțeleg de ce trebuie să lupte în Yemen. Prin urmare, nu prea luptă, și au grijă mai mult de ei înșiși, fără să-i mai intereseze desfășurarea bătăliilor și a încăierărilor.

Toate acestea ar fi anecdotice dacă s-ar întâmpla doar acum în Yemen. Însă, aruncând o privire în istorie – de la războaiele punice, până la cele din Vietnam și Afganistan – constatăm că niciun război n-a fost câștigat, dacă soldații nu erau convinși de cauza pentru care luptau și dacă nu dispuneau de o enormă capacítate de sacrificiu. Sau, cel puțin, să fi fost conștienți că, dacă voiau să supraviețuiască, trebuiau să învingă. Iuliu Cezar și Hernán Cortés știau foarte bine acest lucru atunci când și-au ars corăbiile…  

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YEMEN: EL ARMA NADA SECRETA DE LOS HOUTI

La actual guerra del Yemen es todo un compendio de la complicada y airada política del Oriente Medio ya que arranca de intereses territoriales, orgullos personales, intolerancias dogmáticas y ambiciones hegemónicas y va camino de desembocar en la derrota de los aparentemente más poderosos.
Así, teóricamente, la guerra es entre tres – la tribu yemení de los houti contra la alianza de Arabia Saudita y los Emiratos Árabes Unidos. En realidad, es un conflicto a cuatro ya que el Irán apoya más que generosamente a los houti para minar indirectamente el protagonismo saudí en el mundo islámico.
Y, teóricamente también, esta guerra engendrada hace ocho años largos por la injerencia saudí en la política yemení, debía haberla ganado en un periquete la alianza de Riad y Abu Dabi, potencias riquísimas y con arsenales de armas modernas, ya que se enfrentaba a una tribu del más pobre de los países árabes.

Pero no ha sido así. Al igual que los éxitos, los fracasos tienen múltiples causas y en la guerra yemení las principales fueron la deficiente preparación militar y espíritu combativo de las tropas aliadas. Los fracasos iniciales se agravaron con el paso del tiempo al prestar Teherán a la tribu yemení toda la ayuda posible sin tener que intervenir directamente en el conflicto. En especial, el suministro de drones y misiles de alcance medio y corto, así como el adiestramiento de los yemeníes en el uso de estas armas ha hecho bordear el ridículo al Ejército saudí.
Hasta aquí el análisis de esta guerra se ha ceñido a lo estrictamente material: armas, dinero, adiestramiento. Pero queda un factor decisivo, pero no tan evidente: la capacidad de sacrificio de los combatientes.

En este campo el desequilibrio es abrumadoramente favorable a los yemeníes. Gente endurecida por las penurias de siglos, sin casi nada que perder, luchan con pasión y astucia. Sus rivales, en cambio, saben que tienen en casa una vida muelle que perder y no saben muy bien por qué tienen que luchar en el Yemen. Consecuentemente, pelean mal, pendientes más de la propia inmunidad que del desarrollo de las batallas y escaramuzas.

Todo esto sería anecdótico si ocurriera solamente ahora en el Yemen. Pero un repaso somero de la Historia – desde las guerras púnicas hasta las del Vietnam y Afganistán – revela que nunca se ha ganado una guerra sin disponer de unos soldados convencidos de la causa por la que luchan y con una enorme capacidad de sacrificio. O, por lo menos, conscientes de que si quieren sobrevivir no tienen más alternativa que la de vencer. Julio César y Hernán Cortés lo sabían muy bien cuando quemaron las naves…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PUTIN, CAM LA FEL CA HITLER

Politica internațională a Kremlinului din ultimii ani se aseamănă îngrijorător de mult cu cea promovată de Hitler, prin anii 30.
Îngrijorătoare nu este repetarea erorii naziste care a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, ci faptul că, acum – spre deosebire de 1939 – în lume sunt foarte multe arme nucleare. Dacă ultimul război mondial a fost devastator, următorul ar putea fi nimicitor.
Desigur, nici Putin nu este Hitler și nici Federația Rusă nu este cel de al III-lea Reich… însă abordarea de bază în politica externă a președintelui rus are multe puncte similare cu cea a conducătorului nazist.
Acesta, în strădania sa de a elibera Germania de povara economico-militară pe care i-a stabilit-o pacea de la Versailles, le-a impus germanilor să producă mai multe tunuri decât unt. Putin, la fel ca toți predecesorii săi sovietici, a situat pe primul loc dezvoltarea militară (a arsenalului și a structurii organizatorice) în detrimentul oricărui alt obiectiv al guvernului său, lăsând de o parte chiar și ridicarea nivelului de trai al poporului rus. Și asemănarea continuă: ambii conducători au vrut/vor să se întoarcă la trecut; Hitler, la vremurile de dinainte de Versailles, iar Putin, la era acordurilor de la Yalta.

Mai sunt și alte similitudini. Prima și cea mai mare este că atât pacea de la Versailles, cât și falimentul URSS-ului, optzeci de ani mai târziu, au generat un dezechilibru continental care nu putea să se mențină mult timp. Era imposibil (iar apariția nazismului a dovedit acest lucru) ca o mare țară europeană foarte industrializată să fie dată de o parte și să fie ignorată. La fel este imposibil, la ora actuală, ca cea mai mare țară din Europa (Rusia are 144 de milioane de locuitori) să fie ținută doar în rolul de figurant al politicii și al echilibrului mundial.
În plus, atât URSS, cât și Federația Rusă urmează modelul hitlerist de a-i tot ciupi Occidentului concesii cu amăgirea că „…aceasta ar fi ultima și relativ nesemnificativă concesie.” În anii 30, concesiile făcute lui Hitler erau nesemnificative pentru marile puteri. Însă, boemienii, moravii, austriecii, alsacienii etc, în mod sigur vedeau lucrurile cu totul altfel, dar nu interesa pe nimeni. Cum nici anexarea Crimeei, nu a interesat în mod serios pe nimeni, cu excepția ucrainenilor, desigur.
Până aici, principalele paralelisme ale trecutului cu prezentul. Grav ar fi ca această asemănare istorică să continue și de acum înainte, deoarece revendicările hitleriste au dus la cel de al Doilea Război Mondial.
Desigur că Putin beneficiază de învățămintele trecutului și are o echipă mult mai realistă, decât cele pe care le-au avut Hitler și Stalin, însă dinamica contextelor social-economice s-a aflat întotdeauna deasupra voinței autocraților. Calea ciomagului și a șantajului rareori se bifurcă și nu prea duce la străduța status quo-ului; de obicei, se impune rezolvarea pe calea războiului.

Ca de data aceasta să nu se repete Istoria depinde în mare măsură de Occident. Oamenii săi de stat par să fi învățat multe din greșelile trecutului, și, mai ales SUA și NATO sunt mult mai bine dotate militar și mental, decât au fost Chamberlain, Roosevelt și Lebrun, pentru a face față situațiilor de șantaj, ca cele menționate mai sus.
Dar, așa cum spune înțelepciunea populară, iadul e căptușit cu intenții bune. Iar Istoria ne învață că, în geneza marilor catastrofe abundă erorile de calcul ale oamenilor de stat, aparent foarte pregătiți și foarte, foarte bine înarmați.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PUTIN, POR LOS PASOS DE HITLER

La política internacional del Kremlin de los últimos años tiene una alarmante semejanza con la desarrollada por Hitler en los 30.
Lo alarmante no es la repetición del error nazi que desembocó en la II Guerra Mundial, sino que ahora – a diferencia del 1939 – el mundo rebosa de armas nucleares. Si la última guerra mundial fue devastadora, la próxima podría resultar aniquiladora.
Evidentemente, ni Putin es Hitler, ni la Federación Rusa es el III Reich… pero el planteamiento básico de la política exterior del presidente ruso tiene muchos puntos similares a la del caudillo nazi.
Este, en su empeño de librar a Alemania de la losa económico-militar que le impuso la paz de Versalles les antepuso a los alemanes la producción de cañones a la de mantequilla. Putin, al igual que sus predecesores soviéticos, ha antepuesto el desarrollo militar (arsenal y organización) a cualquier otra meta de su gobierno, inclusive la elevación del nivel de vida del pueblo ruso. Y el paralelismo sigue: ambos dirigentes quisieron/quieren volver al pasado; Hitler, a los tiempos pre Versalles y Putin, a la era de los acuerdos de Yalta.

Hay más similitudes. La primera y mayor es que tanto la paz de Versalles como la bancarrota de la URSS, ochenta años más tarde, generaron un desequilibrio continental insostenible. Era imposible (y la aparición del nazismo lo demostró) relegar a un gran país europeo muy industrializado a la insignificancia y ningunearle. E igualmente es imposible actualmente relegar a la mayor nación de Europa (Rusia tiene 144.000.000 de habitantes) al papel de comparsa de la política y del equilibrio mundial.
Además, tanto la URSS como la Federación Rusa siguen el patron hitleriano de arañarle poco a poco a Occidente concesiones con la engañifa de que “…es la última concesión y relativamente intrascendente.” Claro que en los años 30 las concesiones a Hitler solo eran intrascendentes para las grandes potencias. Bohemios, moravos, austriacos, alsacianos, etc, seguramente, lo veían de otra manera, pero a nadie le importaba. Como a nadie le importó mayormente la anexión de Crimea, aparte de los ucranianos, claro.
Hasta aquí los principales paralelismos del pasado y presente. Lo grave sería que este emparejamiento histórico continuase en el futuro porque la vía reivindicativa hitleriana desembocó en la II Guerra Mundial.
Claro que Putin se beneficia de las lecciones del pasado y cuenta con un equipo mucho más realista que el de Hitler y Stalin, pero la dinámica de los contextos socio-económicos ha estado siempre por encima de la voluntad de los autócratas. La senda del garrotazo y el chantaje rara vez se bifurca y aún menos veces desemboca en el callejón del status quo; lo habitual es la solución bélica.

Y el que esta vez la Historia no se repita depende en gran medida de Occidente. Sus estadistas parecen haber aprendido mucho de los errores del pasado y, sobre todo, los EE.UU. y la OTAN están infinitamente mejor pertrechados militar y mentalmente que los Chamberlain, Roosevelt y Lebrun para afrontar situaciones de chantaje como las comentadas.
Pero, como dice la sabiduría popular, el infierno está forrado de buenas intenciones. Y la Historia enseña que también en el génesis de las grandes catástrofes abundan los errores de cálculo de estadistas aparentemente muy capacitados y muy, muy, bien armados.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

UCRAINA, DE CE ACUM? Washington, Diana Negre

Graba cu care președintele rus, Vladimir Putin, vrea să obțină din partea Occidentului o „Yalta II”, adică, o împărțire a lumii în zone de influență pare a fi greu de înțeles, la prima vedere.
Căci, acum, la fel cum s-a întâmplat în ultimele secole, Rusia se află într-o situație de inferioritate pentru un conflict cu țările occidentale. Are arme și soldați, însă îi lipsește tocmai potențialul care este decisiv într-un război de anvergură: nu dispune de o economie solidă, care să suporte uzura enormă a unui conflict îndelungat și devastator.
Dacă acest lucru este adevărat, la fel de adevărat este și că, în raportul de forțe a celor două tabere, există plusuri și minusuri, iar, în aceste momente, Federația Rusă dispune de un plus. Marile reforme și modernizări desfășurate în cadrul forțelor sale armate și în arsenalele sale au adus-o la o paritate cu NATO și SUA. Dacă trupele Rusiei ar invada, mâine, Ucraina, NATO n-ar avea suficiente resurse militare pentru a le opri.

În fața unui nou act de forță al Rusiei, după anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, NATO s-ar vedea nevoită ori să protesteze și să admită situația, ori să se lanseze într-o confruntare războinică de foarte mare anvergură.
Cu alte cuvinte, Kremlinul știe că, în aceste momente, este în stare să-i administreze lumii capitaliste o demonstrație de proporții. Dacă îi reușește – adică, dacă, încă o dată, Occidentul evită confruntarea directă -, Rusia va fi făcut un pas foarte mare în direcția satisfacerii aspirațiilor sale revendicative.
Chiar și cu o ocupare efemeră militară și politică sau numai politică a Ucrainei, efemeră datorită presiunilor economice occidentale, Rusia s-ar afla într-o situație mai bună decât cea actuală, pentru a-și continua și împlini visele de grandoare.

Iar dacă lucrurile ar ieși pe dos și contramăsurile ne-militare ale Occidentului ar opri invazia rusească, Putin tot nu ar pierde nimic. Ar rămâne tot unde se află acum, incomodând lumea capitalistă, iar aureola sa de conducător al tuturor Rusiilor ar câștiga multe puncte. Atâtea încât să nu riște să fie înlăturat prin încercări ca cele din Belarus și Kazahstan.
Căci aceasta ar diferi mult de atât de dorita înhățare a Ucrainei, însă, nici nu este puțin lucru pentru un om care încearcă să fie cel mai nimerit urmaș al țarilor și al secretarilor generali ai Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UCRANIA ¿POR QUÉ AHORA? Washington, Diana Negre

El apremio con que el presidente ruso, Vladimir Putin, quiere conseguir un “Yalta II”, es decir, el reparto del mundo en zonas de influencias con Occidente es difícil de entender al primer golpe de vista.
Y es que ahora, como ocurrió a lo largo de los últimos siglos, Rusia está en inferioridad de condiciones para un enfrentamiento a las potencias occidentales. Tiene armas y soldados, pero le falta el potencial decisivo para una gran guerra: una economía sólida que aguante el enorme desgaste de un conflicto largo y devastador.
Claro que si esto es cierto, también es cierto que en la correlación de fuerzas de ambos bandos hay altibajos y en estos momentos la Federación Rusa se halla en un alto. Las grandes reformas y modernizaciones de sus fuerzas armadas y arsenales la han puesto casi a la par con la OTAN y los EE.UU. Si mañana las tropas rusas invadieran Ucrania, la OTAN no tendría recursos estrictamente militares para impedirlo.

Ante un nuevo acto de fuerza ruso, tras la anexión de la ucraniana Península de Crimea, la OTAN se vería en la disyuntiva de protestar y tragar o lanzarse a una confrontación bélica de máxima envergadura.
Con otras palabras, el Kremlin es consciente de que en estos momentos está en condiciones de echarle un órdago al mundo capitalista. Si le sale cara – es decir, si una vez más Occidente rehúye la confrontación directa -, Rusia habrá dado un paso muy grande hacia sus aspiraciones reivindicativas.
Incluso si la ocupación militar y política o solamente política de Ucrania resultase efímera a causa de las presiones económicas occidentales, Rusia se hallaría en una situación mejor que la actual para seguir adelante con los sueños de grandeza.

Y si la jugada le sale cruz y las contramedidas no militares occidentales le impidieran a Rusia la invasión, Putin no habría perdido nada. Seguiría estando donde está ahora: incomodando al mundo capitalista y su aura doméstica de adalid de todas las Rusias habrá ganado muchos enteros. Tantos, como para no correr el riesgo de ser protagonista de conatos de derrocamiento como los que se han registrado en Bielorrusia y el Kazajistán.
Y esto dista mucho de la tan buscada incautación de Ucrania, pero no es moco de pavo para un hombre que trata de ser el más que merecido sucesor de los zares y los secretarios generales del Comité Central del PCUS.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

SINGULARITATEA RUSEI

Pentru occidentali, politica rușilor – la fel ca mentalitatea lor – este greu de înțeles. Și nu atât că ar fi de neînțeles, cât faptul că lumea atlantică este atât de egocentristă, încât se încăpățânează să ignore chiar și istoria și obsesiile altor țări, începând cu cele ale Rusiei.
Cele ale tuturor Rusiilor; de la cea scandinavă a neamului rus de la Kiev, până la Federația Rusă a lui Putin, trecând prin cea a țarilor, a ducatului Moscovei și a Hoardei de Aur mongolă. Și, în această istorie, există o trăsătură esențială prin care evoluția rușilor se diferențiază de cea a marilor puteri occidentale: a fost singurul mare imperiu colonial care nu și-a pierdut niciodată coloniile. S-a pierdut pe el însuși, și nu o singură dată, însă coloniile sale au continuat și continuă să fie rusești. Continuă să fie rusești din punct de vedere structural și, până la un anumit punct, chiar și mental….

Imperialismul colonialist rusesc l-a pornit ducatul Moscovei, atunci când s-a întins spre nord-estul Asiei, (prin toată Siberia, până în peninsula Kamceatka), în urma declinului Hoardei de Aur. Această expansiune a fost urmată, câteva secole mai târziu, de o alta prin partea de sud (prin Caucaz) până când a ajuns să domine a șasea parte din suprafața Pământului.
Spre deosebire de imperiile occidentale, Rusia nu și-a pierdut niciodată aceste colonii. Și tot spre deosebire de occidentali, Rusia n-a încercat niciodată să repopuleze etnic noile teritorii. Colonialismul ei a fost, într-un fel, o replică a păpușilor „matrioșka”: pământurile cucerite erau deformate politic și administrativ până dobândeau profilul și formatul rusesc.Și, pe cât posibil,fără să-și mai păstreze vreo identitate culturală proprie.Astfel, la fel ca păpușile folclorice rusești, toate acele administrații încăpeau într-una singură: cea a mamei politice, Rusia.
Era – și încearcă să mai fie și în ziua de azi – o asimilare cu lingura de încălțat. Rusia era cu puterea, iar coloniie, cu obediența; trebuiau să fie „după chipul ei”, fără nicio concesie. Modelul colonial moscovit a fost adoptat de țari, de bolșevici și – în măsura posibilităților sale – și de Vladimir Putin, cel care a construit o federație (Federația Rusă) care e mai degrabă un hanat mongol, decât o asociațe voluntară a unor oameni liberi.
Moscova a deformat națiunile și sufletele pe care le-a cucerit până când acestea au ajuns să semene cu ea, iar coloniile, la rândul lor, au deformat colonialismul rusesc până când i-au dat trăsătura de canibalism politic: un singur stăpân,o singură voință,o supunere totală a poporului.Iar Kremlinul a sfârșit prin a se auto-intoxica cu atotputernicie, până a ajuns pe punctul în care, în orizontul său politic să nu mai rămână aproape ncio urmă de toleranță în conviețuirea internațională și chiar națională. Concepția dominantă în teritoriu și în guvernare este imperialismul cel mai dur…
Și, cum momentul istoric de maximă putere și întindere a imperiului rus a fost URSS în vremea „războiului rece”, lui Putin i s-a părut perfect logic și acceptabil să spună că vechile teritorii ale Pactului de la Varșovia (Polonia, Țările Baltice, Ungaria, Slovacia, Cehia, fosta Iugoslavie, România și Bulgaria), precum și fostele republici sovietice, în prezent independente „…au, în ziua de azi, suveranitate, dar nu și independență…“. Cazul Ceceniei – țară rusificată și integrată prin lovituri de tun – ilustrează foarte clar gândirea lui Putin, gândirea politică rusească.
În plus, acest subconștient al imperiului colonial rămâne încă cristalizat, la conducătorii ruși de la cel de al Doilea Război Mondial încoace, adică din vremea când URSS și puterile capitaliste și-au împărțit lumea în zone de influență.

Însă, ca anul 2022 să nu fie 1945 nu poate fi acceptat de Kremlin. Și astfel, lui Putin și guvernului său li se pare logic și legitim să reclame, acum, o „Yaltă II”, aproape la fel ca Yalta din secolul trecut cu ceea ce au stabilit atunci Stalin, Roosevelt și Churchill. Putin vrea acum, la fel cum a fost atunci, o lume împărțită între Rusia și Occident, cu garanții de imobilism militar. Căci, cu toate nostalgiile și colonialismele, Moscova continuă să creadă că Occidentul este mai puternic și ar vrea să înghețe status quo-ul.
Dar, mai mult ca sigur că la Kremlin se știe că asta ar însemna să-i ceri plopului pere, însă, având o mentalitate imperială neîntreruptă de șase secole încoace, este mult mai ușor să vezi, peste tot, numai pere. Și tot mai mult ca sigur, în occident se cunoaște zicala populară că „…năravului de a tot cere i se potrivește de minune virtutea de a nu-i mai da…”

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA SINGULARIDAD RUSA

Para los occidentales, la política rusa – al igual que la mentalidad de este país – resulta casi incomprensible. Y no es que lo sea; es que el mundo atlántico es tan egocéntrico que se emperra incluso hoy en ignorar la historia y las obsesiones de los demás… comenzando por las de Rusia.
De todas las Rusias; desde la escandinava de los rus de Kiev hasta la Federación Rusa de Putin, pasando por la de los zares, el ducado de Moscú y la Horda Dorada de los mongoles. Y en esta historia hay un rasgo esencial que diferencia la evolución rusa de la de las grandes potencias occidentales: fue el único gran imperio colonial que no perdió nunca sus colonias. Se perdió a sí mismo él solito en más de una ocasión; pero sus colonias siguen siendo rusas. Siguen siendo rusas estructuralmente e incluso, mentalmente… hasta cierto punto.
El imperialismo-colonialismo ruso lo comenzó el ducado de Moscú, expandiéndose por el noreste asiático (Siberia hasta la península de Kamchatka) tras el declive de la Horda Dorada. Fue una expansión que continuó siglos más tarde por el sur (Cáucaso) hasta llegar a dominar la sexta parte de la superficie terrestre.

A diferencia de los imperios occidentales, Rusia no perdió nunca estas colonias. Y también a diferencia de los occidentales, Rusia no intentó nunca una repoblación étnica de las nuevas tierras. Su colonialismo fue, en cierto modo, una réplica de sus muñecas “matrioshka”: las tierras conquistadas eran deformadas política y administrativamente hasta tener perfil y formato ruso. Y la menor personalidad cultural posible. Así, al igual que las muñecas folklóricas rusas, cabían todas las administraciones en una sola: la de la madre política, Rusia.
Era – y aún intenta serlo hoy en día – una asimilación con calzador. Rusia tenía la fuerza y las colonias, la obediencia; tenían que ser “a la rusa”, sin concesión alguna. El modelo colonial moscovita lo adoptaron los zares, los bolcheviques y – en la medida de sus posibilidades – Vladimir Putin, quien ha construido una federación (la Federación Rusa) que se parece más a un kanato mongol que a una asociación voluntaria de hombres libres.
Claro que si Moscú deformó las naciones y las almas conquistadas hasta que se pareciesen a ella y las colonias, por su parte, deformaron el colonialismo ruso hasta darle rasgo de canibalismo político: un amo, una voluntad, una sumisión total del pueblo. Y el Kremlin acabó auto intoxicándose de prepotencia hasta el punto de que en su horizonte político casi no quedan huellas de tolerancia en la coexistencia internacional y hasta en la nacional. El concepto dominante en el territorio y en los Gobiernos es el imperialismo más duro…
Y como el momento histórico de máximo poderío y extensión del imperio ruso fue la URSS de la “guerra fría”, a Putin le ha parecido perfectamente lógico y aceptable decir que los antiguos territorios del pacto de Varsovia (Polonia, Países Bálticos, Hungría, Eslovaquia, Chequia, la extinta Yugoslavia, Rumania y Bulgaria) y ex repúblicas soviéticas, ahora independientes “…tienen hoy en día soberanía, pero no independencia fáctica…“. El caso de Chechenia – rusificada e integrada a cañonazos – ilustra con toda claridad el pensamiento de Putin, el pensamiento político ruso.
Además, este subconsciente de imperio colonial sigue cristalizado en los dirigentes rusos desde los últimos meses de la II Guerra Mundial, cuando la URSS y el capitalismo se dividieron el mundo en zonas de influencia.

Pero que el 2022 no sea 1945 no es aceptado en el Kremlin. Y así, a Putin y su Gobierno les parece lógico y legítimo reclamar ahora un “Yalta II”, casi idéntico al Yalta del siglo pasado que negociaron en su día Stalin, Roosevelt y Churchill. Putin reclama hoy como entonces un mundo repartido entre Rusia y Occidente y con garantías de inmovilismo militar. Porque, pese a todas las nostalgias y colonialismos, Moscú sigue creyendo que Occidente es más poderoso y quiere congelar el statu quo.
A buen seguro saben en el Kremlin que eso es pedir peras al olmo, pero en una mentalidad imperial ininterrumpida desde hace seis siglos es más que fácil ver solo peras en todas partes. Y a buen seguro, también, en occidente se deben acordar del dicho popular que “…al vicio de pedir se contrapone la virtud de no dar…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

KAZAHSTAN: UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ

Criza actuală din Kazahstan are – la fel ca imensa majoritate a crizelor – mai multe cauze, iar una dintre ele este faptul că guvernul a procedat corect din punct de vedere economic, însă într-un moment atât de inoportun, încât rezultatul i-a ieșit exact pe dos.
De când și-a obținut independența față de URSS, la sfârșitul secolului trecut, țara aceasta suferea de ceea ce s-ar putea numi „maladia siriană”: puterea și bogățiile se concentrau în atât de puține mâini, încât nemulțumirea a tot crescut, până când a ajuns să explodeze.
Și, în mod paradoxal, a explodat acum datorită unei măsuri foarte potrivite a guvernului kazah: a liberalizat sectorul hidrocarburilor.Această măsură–împreună cu multe altele,recomandate stringent de FMI (Fondul Monetari Internațional) în vederea trecerii de la o economie dirijată, la una de piață–a fost prea mult amânată de guvernul kazah. În loc să oprească subvențiile pentru cei care cumpărau gaze și petrol într-un moment în care prețurile erau mici la aceste produse (când percutanța asupra prețului de vânzare câtre public ar fi fost mică), guvernul de la Astana a efectuat această operație în plină conjunctură ascendentă.

Consecința a fost că prețul combustibililor a urcat vertiginos,ceea ce s-a răsfrânt asupra tuturor costurilor,căci Kazahstanul este a noua țară din lume, în privința întinderii sale, și imensa majoritate a transporturilor se efectuează pe șosele. Astfel, s-a scumpit mult și rapid costul vieții, luând pe nepregătite o populație obișnuită cu economia dirijată, unde consumul cetățeanului era aparent privilegiat, cu toate că situația economică a țării se deteriora.

Venea colac peste pupăză–căci, de ani de zile,populația era iritată de abuzurile puterii,care ținea în puf o infimă minoritate de politicieni și afaceriști – astfel că au izbucnit proteste. Iar opoziția – adică cei care au fost excluși din acea minoritate – le-a incitat tot mai mult și tot mai puternic. Până într-atât, încât președintele Kassîm-Jomart Tokaev a ajuns să se teamă pentru postul său, și chiar pentru viața sa. Or, cum își punea viața mai presus decât viitorul țării, a apelat la Rusia și la celelalte țări din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Armenia, Belarus, Kîrghistan și Tadjikistan) să-i scoată castanele din foc.

Pentru Putin, aflat în plină divergență cu NATO în privința zonelor de influență de odinioară, această solicitare era inoportună. Însă, nu a avut încotro și s-a văzut nevoit să intervină într-un teritoriu cheie pentru ambiția sa de a reface imperiul rus (Kazahstanul este cea mai bogată țară în resurse naturale dintre fostele republici sovietice). Nu numai că exista pericolul ca înlăturarea unui guvern prin proteste populare să facă școală în Belarus și chiar în Rusia, dar mai era și riscul ca un nou guvern, rezultat în urma revoltei populare, să adopte o politică mult mai naționalistă decât cea urmată, până acum, de președinții Nazarbaev și succesorul său, Tokaev.
Ambii acești președinți au sprijinit politica externă a Rusiei, însă, în interiorul Kazahstanului, țară în care marea masă a populației este de etnie turcică, au procedat exact invers: au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au mutat capitala la Astana, în răsăritul țării – cât mai departe de Rusia – și au sprijinit limba, cultura și populația turcică. Nazarbaev și Tokaev s-au îndepărtat cât au putut de Moscova, atât cât tolera Kremlinul, cu toate că nu-i convenea. Însă, un guvern revoluționar ar fi putut să meargă mult mai departe decât limita pe care o admitea Rusia.
Și pentru a evita acest risc (precum și un eventual precedent pentru disidenții din țările care îi sunt aliate), Putin s-a grăbit să-și trimită trupele în ajutorul guvernului kazah, în ciuda momentului inoportun în care se află în disensiunile sale cu Occidentul.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAZAJISTÁN: EL TIRO POR LA CULATA

La actual crisis del Kazajistán tiene – como la inmensa mayoría de las crisis – muchas causas y una de estas es que el Gobierno hizo lo económicamente correcto tan a destiempo que le salió el tiro por la culata.
Políticamente, el país padeció desde su independencia de la URSS, a finales del siglo pasado, de lo que se podría llamar el “mal sirio”: el poder y las riquezas se iban concentrando en tan pocas manos que el descontento no ha parado de crecer hasta que ha estallado ahora.
Y, paradójicamente, ha estallado ahora por una de las medidas económicas más acertadas del Gobierno kazajo: la liberalización del sector de hidrocarburos. Esta medida – junto con otras muchas recomendadas apremiantemente por el FMI (Fondo Monetario Internacional) y encaminadas a acabar de realizar el paso de una economía dirigida a una de mercado – la fue retrasando el gobierno kazajo excesivamente. En vez de suprimir las subvenciones a los compradores de gas y petróleo en un momento de precios bajos de estos productos (cuando el impacto en el precio de venta al público es pequeño), el Gobierno de Astaná lo hizo en plena coyuntura alcista.

La consecuencia fue que se disparó el precio de los combustibles, lo que repercutió sobre todos los costos ya que Kazajistán es el 9º país más extenso del Globo y la inmensa mayoría de los transportes se hace por carretera. Así se encareció mucho y rápidamente el coste de la vida, cogiendo a contrapié a una población acostumbrada a la economía dirigida, donde el consumo ciudadano era aparentemente privilegiado aunque la economía nacional se quebrantara.
Dado que llovía sobre mojado – la población llevaba años irritada por los abusos del poder, que privilegiaba a una ínfima minoría de políticos y empresarios -, las protestas estallaron. Y la oposición – es decir, los que habían sido expulsados de esa minoría – las azuzaron a más y mejor. Tanto, que el presidente Kasym Shomart Tokayev temió por su cargo, eventualmente incluso por su vida. Y como su vida le importa más que el futuro del país, apeló a Rusia y demás miembros del Tratado del Pacto de Seguridad Mutua (Armenia, Bielorrusia, Kirguistán y Tadchikstán) para que le sacasen las castañas del fuego.

Para Putin, en pleno forcejeo con la OTAN a fin de asegurar su zona de influencia en el mundo, la solicitud resultaba inoportuna. Pero no podía dejar de intervenir en un territorio clave para su ambición de reconstruir un imperio ruso (Kazajistán es la más rica en recursos naturales de las ex repúblicas soviéticas). No sólo existía el peligro de que el derrocamiento de un Gobierno por la protesta popular hiciera escuela en Bielorrusia y la propia Rusia, sino también el riesgo de que un nuevo Gobierno surgido de la revuelta popular adoptase una política mucho más nacionalista que la seguida hasta ahora por los presidentes Nazarbayev y su sucesor, Tokayev.
Estos dos habían apoyado la política exterior rusa, pero en el Kazajistán, nación de etnia mayoritariamente turca, hicieron casi lo contrario: suprimieron el alfabeto cirílico por el latino, trasladaron la capital a Astaná, en el este de la República –lo más lejos posible de Rusia – y fomentaron el idioma, la cultura y los núcleos de población turca. Nazarbayev y Tokayev se alejaron de Moscú todo lo que el Kremlin era capaz de tolerar a pesar de no gustarle. Pero un Gobierno revolucionario podría ir por este sendero mucho más allá de la tolerancia rusa.
Y para evitar este riesgo (y el del mal ejemplo a los disidentes domésticos), Putin se precipitó a mandar sus tropas en ayuda del Gobierno kazajo, pese a lo inoportuno del momento para sus forcejeos con Occidente.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ÎNCEPE CAMPANIA ELECTORALĂ Washington, Diana Negre

Joia trecută, Partidul Democrat din SUA și-a lansat campania electorală pentru alegerile parlamentare din luna noiembrie a acestui an, și ca platformă, a folosit atacul asupra Capitoliului, în care mulțimi agitate, care-l sprijineau pe președintele Trump, protestau împotriva a ceea ce credeau că a fost o fraudă electorală.
Ceea ce s-a întâmplat atunci va rămâne învăluit într-un nor de confuzie, în mare parte din causa refuzului Partidului Republican de a forma o comisie care urma să învestigheze acele evenimente. În felul acesta, cercetările nu le-a putut efectua o comisie imparțială a celor două partide, astfel că fiecare dintre ele îşi prezintă propria sa versiune, conform intereselor electorale. Și cum în Congres democrații sunt cei care au majoritatea, este răspândită, acum, versiunea lor.
Desigur că au avut loc acte ilegale și violențe la 6 ianuarie 2021, însă este la fel de adevărat că o versiune comună a ceea ce s-a întâmplat atunci nu există: dacă pentru unii a fost vorba de un atac violent, prin care se încerca în mod ilegal să se anuleze rezultatele electorale, pentru alții, a fost un act justificat pentru apărarea democrației.

Prima discrepanță se referă la numărul victimelor, prezentat cu litere majuscule în interiorul și în afara SUA: au fost 5 morți. Dacă este adeărat că au murit cel puțin 5 persoane, singura victimă din acel atac a fost o femeie dintre atacatori, împușcată de poliția Capitoliului.
Celelalte victime au murit din alte cauze, cum au fost sinucideri sau atac de inimă, dar cum aceste lucruri s-au întâmplat în apropierea edificiilor Congresului, s-au adăugat singurei victime directe a tulburărilor.
Adevărul este că ambele tabere se află pe poziții foarte îndepărtate, la fel de îndepărtate ca alegătorii celor două mari partide americane, care, în decursul a două secole și jumătate, și-au împărțit puterea. În plus, versiunea contrară e văzută de celălaltă parte ca o amenințare la adresa democrației și a viitorului țării.
Vocile care au încercat, de-a lungul anului care a trecut de atunci, să relizeze o apropiere între cele două posturi, precum și o viziune senină aspura celor întâmplate nu au avut succes. Nu au reușit deoarece, pentru definirea faptelor lamentabile de anul trecut, s-au folosit platforme politice.
Dacă în tabăra republicană sunt unii care nu le dau prea multă importanță și le prezintă ca pe niște proteste obișnuite, în cea democrată au devenit lozincă electorală, oarecum de înțeles, dacă ținem seama de expectativele de eșec la viitoarele alegeri din luna noiembrie: democrații riscă să-și piardă majoritatea în ambele camere ale Congresului, ceea ce ar paraliza și așa puținele realizări ale președintelui Biden și ar curma visele celor care vor să impună schimbări profunde în societatea americană.
Din rațiuni încă nelămurite, poate pentru că le mai rămâne puțin timp sau pentru că sunt niște legiuitori cu mari ambiții de a realiza aceste schimbări, democrații se comportă în Congres de parcă ar dispune de niște majorități capabile într-adevăr să schimbe profund societatea americană. Aici se izbesc de realitate, căci, în Senat, se află la egalitate (fiecare partid are câte 50 de senatori), iar în Camera Reprezentanților au doar 6 fotolii, pe care, dacă le pierd, vor fi minoritari.

În trecut, partidul lor a adus mari schimbări în țară, în vremea președintelui democrat Frank D. Roosevelt, acum trei sferturi de secol, însă atunci, într-adevăr dispuneau de majorități covârșitoare. Acum situația este foarte diferită: există riscul ca marile lor ambiții să nu se realizeze, și nici cele mai mici, dacă nu sunt aprobate respectivele legi innovatoare, astfel că își vor sfârși mandatul cu mâinile goale.
Pentru a oferi o idee despre dificultățile cu care se confruntă în obținerea unui consens politic, este suficient să semnalăm că peste două treimi dintre republicani continuă să credă că democratul Joe Biden nu a câștigat alegerile. N-are importanță dacă au sau nu dreptate, însă aceste majorități arată că politica democraților nu are ecou decât în fieful lor.
Să mai adăugăm că 41% dintre alegătorii independenți consideră că violența împotriva guvernului poate fi justificată. Procentajul lor este mai mare chiar și decât cel al republicanilor care gândesc la fel (40%). Din acest calcul nu lipsesc nici democrații, căci 23% dintre ei au aceeași opinie.
Procentele de sprijin pentru această posibilă violență au tot crescut în decursul anilor, iar ideea de a se înfrunta cu guvernul nu este nouă: face parte chiar din Constituția americană, căci este inclusă în amendamentele aprobate aproape imediat după ce a fost adoptată. Este o chestiune care s-a aflat în mințile fondatorilor patriei de la început, deoarece această posibilă violență împotria statului este considerată ca o posibilitate acceptabilă: în cel de al doilea amendament al Constituției se spune foarte clar că „nu se poate desființa dreptul americanilor de a poseda și purta arme, deoarece o miliție organizată este necesară pentru securitatea unui stat liber”.
Este principiul care a permis proliferarea armelor în mâinile americanilor, o țară în care sunt mai multe arme de foc decât numărul locuitorilor săi.
Chiar din prima zi, cei care au fondat SUA, emigranții care au fugit de tiraniile din țările lor europene, s-au temut de puterea publică și au statornicit acest al doilea amendament al Constituției.
Democrații insistă că asaltul asupra Capitoliului a fost o încercare de lovitură de stat, cu toate că știu că cei care au participat la el nu au fost în niciun fel organizați. Departamentul Justiției se pare că se încăpățânează să găsească dovezi incriminatorii, însă, în anul care a trecut, nu a putut dovedi acest lucru, dar pentru legiuitori nu este un impediment să-și lanseze campania electorală bazându-se pe asemenea acuzații.
Acreala și neînțelegerile care au caracterizat politica americană în ultimii douăzeci de ani merg pe un făgaș spre o și mai mare înăsprire a lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EMPIEZA LA CAMPAÑA ELECTORAL Washington, Diana Negre

Este pasado jueves, el Partido Demócrata de Estados Unidos lanzó la campaña electoral para las elecciones parlamentarias del próximo noviembre y para ello utilizó como plataforma el ataque de hace un año al edificio del Capitolio, donde unas turbas agitadas y seguidoras del saliente presidente Trump protestaban por lo que creían era fraude electoral.
Lo que ocurrió entonces quedará envuelto en una nube de confusión, en buena parte a causa de la negativa del Partido Republicano a participar en una comisión que había de estudiar aquel asalto al Capitolio. De esta forma, las investigaciones llevadas a cabo, poco después no han estado en manos de una comisión imparcial y bipartidista, sino que ambos partidos van dando su versión particular, de acuerdo a sus intereses electorales. Debido a que los demócratas tienen la mayoría en el Congreso, es su versión la que ahora se divulga.
Ciertamente, hubo violencia y actos ilegales el 6 de enero del año pasado, pero es igualmente cierto que no hay una versión común de lo que entonces ocurrió: si para unos se trató de un ataque violento que intentaba de forma ilegal anular los resultados electorales, para otros fue un acto justificado en defensa de la democracia.
La primera discrepancia está en el número de víctimas, que ha estado en los titulares, dentro y fuera de Estados Unidos y que ha sido casi general en España: 5 muertos. Y si bien es cierto que murieron por lo menos 5 personas, la única víctima directamente relacionada con el ataque al capitolio fue una de sus invasoras, una mujer que recibió un disparo de la policía del Capitolio.
El resto murió por otras causas como suicidios o un ataque al corazón, pero como se dio la coincidencia de que ocurrió cerca de los edificios del Congreso, se añade su número a la única víctima directa de los disturbios.
Lo cierto es que ambos campos están muy alejados, tan alejados como están entre sí los votantes de los dos grandes partidos norteamericanos, que se han repartido el poder, a lo largo de dos siglos y medio. Y no solamente esto, sino que la versión contraria es vista por el otro como una amenaza a la democracia y al futuro del país.
Las voces que han intentado, a lo largo de este año, lograr un acercamiento de posturas y una visión serena de lo ocurrido, han tenido poco éxito. Y es difícil que lo tengan ante el continuado uso de las plataformas políticas para definir los lamentables hechos del año pasado.
Si en el campo republicano algunos les quitan importancia y tratan de presentarlos como una protesta habitual, en el bando demócrata los han convertido en un lema electoral, algo quizá comprensible ante las expectativas de fracaso en los comicios del mes de noviembre de este año: hay un gran riesgo para los demócratas de perder la mayoría en ambas cámaras del Congreso, lo que paralizaría la ya poco efectiva gestión del presidente Biden y acabaría con los sueños de imponer profundos cambios a la sociedad norteamericana.

Por razones todavía no determinadas, ya sea porque ven que les queda poco tiempo en el poder o porque ocupan los escaños una serie de legisladores con grandes ambiciones de cambio, los demócratas se comportan en el Congreso como si gozaran de mayorías tan amplias que pueden cambiar profundamente la sociedad norteamericana. Y en esto chocan con la realidad, pues en el Senado están empatados (50 senadores de cada partido) y en la Cámara de Representantes están a tan solo 6 escaños de volver a quedar en minoría.
En el pasado, su partido llevó grandes cambios al país en la época del presidente demócrata Frank D. Roosevelt, hace ya tres cuartos de siglo, pero aquellos eran tiempos de mayorías demócratas abrumadoras. Lo que ahora podría ocurrir es muy diferente: corren el riesgo de que sus grandes ambiciones, además de no materializarse, les impidan conseguir cambios pequeños pues si no consiguen que se aprueben las leyes innovadoras que persiguen, abandonarán su mandato con las manos vacías.
A fin de hacerse una idea de las dificultades para un consenso político, basta con señalar que más de dos tercios de los republicanos siguen creyendo que el demócrata Joe Biden no ganó las elecciones. Da igual si tienen o no razón, porque estas mayorías significan que la política de los Demócratas no tiene eco más allá de sus seguidores.
Nuestros lectores ya han oído estos datos en los informativos españoles, pero lo que no se ha divulgado tanto es que nada menos que el 41% de los votantes independientes consideran que la violencia contra el gobierno puede estar justificada. Su porcentaje es incluso mayor que entre los republicanos (40%). Ni siquiera faltan demócratas en este recuento, pues así piensa el 23% de ellos.
Los porcentajes de apoyo para esta posible violencia han ido en aumento a lo largo de los años, pero la idea de enfrentarse al gobierno no es nueva: forma parte de la misma Constitución norteamericana, pues se incluye en las enmiendas aprobadas casi inmediatamente después de su adopción. Y es una cuestión que ocupaba las mentes de los fundadores de la patria desde el principio, pues precisamente esta posible violencia contra el Estado se considera una posibilidad aceptable desde el principio: en la segunda enmienda de la Constitución se expresa claramente que “no se puede cercenar el derecho de la gente a tener y llevar armas, porque una milicia organizada es necesaria para la seguridad de un Estado libre”.
Este es el mismo principio que ha permitido la proliferación de armas en manos de los norteamericanos, un país en que hay más armas de fuego que número de habitantes.

Desde el primer día, quienes fundaron Estados Unidos, emigrantes que habían huído de las tiranías de sus países europeos, se sintieron recelosos del poder público y establecieron en esta segunda enmienda de la Constitución.
Los Demócratas insisten en que el ataque al Capitolio fue un intento de golpe de estado, a pesar de la evidencia de que sus autores apenas tenían organización alguna. El Departamento de Justicia norteamericano parece empeñado en buscar pruebas de lo contrario pero, en el año transcurrido, todavía no las ha conseguido, lo que no impide que los legisladores se apoyen ahora en estas acusaciones para lanzar su campaña electoral.
La acritud y el desencuentro que han caracterizado la política norteamericana de los últimos veinte años van camino de endurecerse aún más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TURCIA: INAMICA CEA MARE

Meral Aksener

Dacă Erdogan și partidul său (AKP) sunt Turcia – așa cum pretind ei, dar jumătate dintre turci nu recunosc acest lucru – marea inamică la nivel național este Meral Aksener, cea care a creat „Partidul cel bun” („Iyi Parti”), în anul 2017.
De fapt, doamna Aksener – s-a născut în 1956 în Izmit – este un pericol pentru toți ceilalți politicieni, datorită ambițiilor, inteligenței, elocvenței, combativității și curajului fără limite de care dă dovadă. A studiat Științe Umaniste la Universitatea din Istanbul și este profesoară universitară la cea din Marmara, însă nu are o vocație pentru învățământ, ci pentru putere și politică. Ideologia sa este puternic naționalistă și conservatoare, dublată de un ego și mai puternic.
Cu acest profil politic și personal, doamna Aksener se bucură, în prezent, de o popularitate comparabilă cu cea a lui Erdogan. Popularitatea ei se datorează, în mare măsură, simțului pe care îl are pentru sensibilitatea populară. Merge la reuniuni politice fără gardă personală, se amestecă cu publicul și se angajează în discuții cu orice spectator. Vorbește cu pasiune, îl depășește pe Erdogan în accente naționaliste și a făcut din lupta împotriva prezidențialismului și pentru reîntoarcerea la parlamentarism crezul său politic. Pentru ascensiunea sa – ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns – mai desfășoară o copleșitoare activitate de prozelitism politic: într-un singur an a străbătut și a ținut reuniuni în 75 din cele 81 de provincii ale Turciei.

Însă Meral Aksener este rivalul politic cel mai periculos pentru Erdogan, în aceste momente, și pentru alte motive decât personalitatea ei. Căci are o mare viziune asupra pactelor oportuniste, pe lângă faptul că aproape a terminat de făurit o alianță electorală între partidul său (cu o expectativă de vot de 15%) și CHP – partid de centru-stânga – (cu o expectativă de 25%), în timp ce AKP al lui Erdogan ajunge, acum, la o expectativă de vot de numai 30%.
Desigur, acestea sunt valori electorale ipotetice, însă foarte semnificative, deoarece este aproape sigur că Erdogan va organiza alegeri anul acesta. Căci dacă legislatura ar ajunge până la sfârșit, Erdogan n-ar mai putea candida din nou pentru președinție, însă în cazul unui mandat incomplet, calculul s-ar relua de la început, astfel încât, dacă actualul președinte câștigă, ar putea rămâne în funcție 11 ani, în loc de 8, câți îi permite Constituția.
Dacă alegerile vor ave a loc în anul acesta, cu țara cuprinsă de un galopant declin financiar – 2022 a început cu o inflație de 36%-și un electorat tot mai îndepărtat de AKP și de Erdogan, oferta unei coaliții de centru-stânga și anti-prezidențialistă are multe șanse să câștige puterea. Dacă se va întâmpla așa, președinte al țării va fi, în mod sigur, Kemal Kiliçgaroglu, actualul președinte al CHP, iar prim ministru, Meral Aksener.

Activitatea politică desfășurată de Meral Ansener însumează 8 ani (2007 – 2015) în funcția de vice-purtătoare de cuvânt a Parlamentului și cea de titulară a Ministerului de Interne, la sfârșitul secolului trecut, funcție pe care a îndeplinit-o cu o asprime demnă de un ienicer. La începtul acestui secol, a intrat în MHP – conservator, actualul aliat parlamentar al AKP – și a fost exclusă din acest partid, în 2016, din cauza fricțiunilor cu președintele partidului. Est un CV care adună atât antagonismul ideologic față de guvernul actual, cât și cel personal…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TURQUÍA: LA GRAN ENEMIGA

Meral Aksener

Si Erdogan y su partido (AKP) son Turquía – como ellos pretenden y la mitad de los turcos lo niegan – la gran enemiga nacional es Meral Aksener, fundadora del “Buen partido” (“Iyi Parti”) en el 2017.
En realidad, la señora Aksener – nacida en 1956 en Izmit – es un peligro para todos los demás políticos, dada su infinita ambición, inteligencia, elocuencia, pugnacidad y una valentía digna de un almogávar. Porque esta licenciada en Letras por la Universidad de Estambul y catedrática en la de Marmara no tiene una vocación docente, sino una pasión por el poder y la política. Y, consecuentemente, una militancia tan frágil como sólida es su ideología nacionalista y conservadora y – por encima de todo – su ego.
Con este perfil político y personal, la señora Aksener goza hoy de una popularidad pareja a la de Erdogan. En gran medida, porque tiene un gran sentido de la sensibilidad popular. Va a los actos políticos sin guardaespaldas, se mezcla con el público y se enzarza en conversaciones con cualquier espectador. Habla con pasión, supera a Erdogan en alardes nacionalistas y ha hecho de la lucha contra el presidencialismo y para el retorno al parlamentarismo su credo político. Por si todo esto no bastara para encumbrarse, tiene una actividad proselitista arrolladora: en un año ha recorrido y celebrado mítines en 75 de las 81 provincias de la República Turca.

Pero Meral Aksener no es el rival político más peligroso de Erdogan en estos momentos sólo por su personalidad. Lo es porque también tiene una gran visión del pactismo oportunista amén de tener ya casi fraguada una alianza electoral de su partido (con una expectativa de voto del 15%) con el CHP – de centro izquierda – (expectativa del 25%) mientras el AKP de Erdogan ronda actualmente solo una expectativa del 30%.
Evidentemente, estos son valores electorales hipotéticos, pero son muy significativos porque es casi seguro que Erdogan convoque elecciones este año. Ya que si la legislatura se completase no podría optar nuevamente a la presidencia, pero una legislatura incompleta no computa y el presidente actual – de ganar – podría detentar el cargo 11 años largos en vez der los 8 que le permite la Constitución.
Y de celebrarse los comicios generales este año, con el país sumido en un galopante declive financiero – 2022 comenzó con una inflación del 36% – y un electorado cada vez más alejado del AKP y Erdogan, la oferta de una coalición de centro izquierda y anti presidencialista tiene muchas opciones a hacerse con el poder. Si esto sucediera, el presidente nacional sería seguramente Kemal Kiliçgaroglu, actual presidente del CHP, y jefa de Gobierno, Meral Aksener.

El historial político de esta última pasa por 8 años (2007 – 2015) de vice portavoz parlamentario y la titularidad del Ministerio de Interior a finales del siglo pasado, cargo que ejerció con dureza digna de los jenízaros. A primeros de este siglo ingresó en el MHP – conservador y actual aliado parlamentario del AKP – y fue expulsada del mismo en 2016 por fricciones con el presidente del partido. Es un currículo que une al antagonismo ideológico con el Gobierno actual, el personal…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CRĂCIUN DE CULOARE Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Sărbătorile din luna decembrie, religioase cum este Crăciunul, sau seculare cum este întâmpinarea Anului Nou, au luat sfârșit. Religioase sau nu, au fost tipic americane, nu neapărat creștine: cu brad de Crăciun, sărbătoriri în familie și în întreprinderi, călătorii la rude, atunci când pandemia a permis acest lucru.
De fapt, Crăciunul a încetat să mai fie religios, căci a devenit o sărbătoare națională, un fel de consens american că a venit momentul pentru a celebra ce e bun și a uita ce e rău, pentru a se întruni într-o frăție a bunăvoinței. Până într-atât, încât participă și persoane de alte religii, căci sunt familii de evrei care își cumpără pom de Crăciun… deoarece așa sărbătoresc vecinii, care, la rândul lor urmează o tradiție mai mult festivă, decât religioasă.
Dar, de la o vreme, există o nouă modalitate de a sărbători Crăciunul: datează de mai mult de o jumătate de secol și se datorează unei idei pe care a avut-o un activist negru, care, în 1966, a oferit confraților săi de rasă, KWANZA, o celebrare care coincide cu sărbătorile Crăciunului și Anului Nou.
Kwanza aduce două noutăți: nu se vrea religioasă și nici nu este americană. Din contra, încearcă să preamărească diferențele rasiale și originile culturale ale populației negre, departe de emisfera în care trăiește acum, exaltând rădăcinile ei africane.

Kwanza este o încercare de a transforma sărbătorile de sfârșit de an într-un motiv de identificare rasială, însă nu pentru a proclama unitatea sau integrarea negrilor americani în societatea țării, ci exact contrariul. Vrea să arate diferențele ei și să insiste pe identitatea ei africană, diferită de cea a majorității populației, care are origini rasiale în Europa.
Desigur că, înaintea tuturor s-au aflat aici nativii, însă aceștia reprezintă un procentaj mic, sub 2%. Mai sunt și imigranții care vin dinspre sudul continentului american. Aceștia reprezintă împreună aproape 19%, cu acte în regulă, rezidenți legali sau fără acte. Alt mare grup etnic provine din diferite țări asiatice, cu 7%, în timp ce dublul acestui procentaj îl reprezintă rasa neagră, cu toate că culoarea pielii ei variază de la negru, la aproape alb.

Tocmai pentru acest grup, care reprezintă mai puțin de o șesime din populație, s-a inventat Kwanza, o suită de sărbători care țin șapte zile și se axează pe diferențe rasiale și culturale.
Nu este vorba de sărbători religioase, căci sunt strict laice. Și nici nu încearcă să găsească o mai bună armonie rasială. Din contra, Kwanza este un fel de Crăciun alternativ, pentru oamenii de altă rasă și cultură decât restul populației din țară, cărora pretinde că le oferă niște tradiții noi, făcându-i să creadă că recuperează tradiții ancestrale, atât culturale, cât și rasiale, ancorate în identitate lor africană.
Dar, e foarte puțin convingătoare, deoarece Kwanza se bazează pe tradițiile celor care vorbesc limba swahili, de pe coasta orientală a Africii, când, în realitate, majoritatea sclavilor aduși în America proveneau din partea occidentală a Africii.
Promotorii acestor festivități nu fac parte din curentul care caută armonie sau apropiere rasială, căci, printre ei s-a aflat și Malcolm X, un personaj urmărit de justiție și perceput de mulți ca un avocat al violenței și separării raselor. Cel care a inventat Kwanza, Maulana Karenga, este profesor la Universitatea din California. El încearcă să statornicească un „naționalism cultural”.
Acest naționalism ar fi, după cum spune el, un mijloc pentru a „reconstrui cultura și istoria continentului negru cu scopul de a revitaliza cultura africană actuală în America”. Karenga, care mai înainte se numea Ronald McKinley Everett, a hotărât să-și ia un nume swahili, căci Maulana înseamnă „învățător”, iar Karenga “naționalist”, și să caute niște festivități exclusive și proprii ale populației africane. În felul acesta, negrii s-ar simți mândri că ar avea niște tradiții, și nu ar mai fi lipsiți, ca până acum, de alte referințe, decât sclavia îndurată în America.
Karenga, care a cochetat cu mișcările radicale negre ale lui Malcolm X și cu cele ale „musulmanilor negri”, un alt grup radical, s-a decis, până la urmă, să promoveze, în mod pașnic, „africanismul”.’
În contrast cu obiceiurile europene care au făurit țara în ultimele trei secole, și spre deosebire de cunoscutul lider negru, Martin Luther King, asasinat în 1968 de un alt negru care nu era de acord cu politica sa, Karega nu caută o integrare socială, ci o identitate care să-i deosebească și să-i evidențieze pe negri.
Dacă Martin Luther King vorbea în faimosul său discurs „I have a dream” (Am un vis) de dorința sa ca oamenii să fie apreciați după ideile și activitățile lor, și nu după culoarea pielii pe care o au, Karenga, la fel ca alți activiști negri, evită integrarea. Unii dintre acești lideri negri vorbesc chiar despre o superioritate rasială, însă Karenga insistă pe necesitatea de a se distinge ca rasă diferită și a păstra o identitate proprie, diferită de cea a albilor sau a altor rase care trăiesc în țară.
Kwanza are un ritual și un calendar de șapte zile, din data de 26 decembrie, până pe 1 ianuarie. Fiecare zi este dedicată unei reflecții diferite, așa cum cere tradiția africană swahili. Gândurile se concentrează pe unitate, autodeterminare, responsabilitate, cooperare economică, intenție, creativitate și credință. Fiecare din aceste concepte e reprezentat de câte o lumânare, care se așază într-un candelabru pus pe o masă cu un mic covoraș de paie.

Lumânările au trei culori: trei sunt roșii, trei verzi și una neagră. Lumânările sunt aprinse câte una pe zi, după o ordine prescrisă.
În cei 50 de ani de când a fost inventată această celebrare, nu numai că nu a atras mulți adepți, – calculele cele mai recente apreciază că nu e depășită cifra de un milion – , dar nici nu s-a extins în alte țări, așa cum se întâmplă cu alte obiceiuri ale americanilor.
Desigur, negrii din SUA au avut experiențe diferite de cele ale altor țări, însă, se pare că, cu toate revendicările rasiale, negrii americani sunt mai mult americani decât negri. Mai degrabă se aseamănă cu albii, atunci când își uită tradițiile ancestrale. Foarte rar americanii de origine franceză, germană, olandeză și chiar hispană își păstrează limba și obiceiurile culturale originale. În cazul negrilor, menținerea tradițiilor este și mai dificilă. Mulți nu le cunosc, deoarece nici măcar nu știu din ce locuri provin, căci lucrurile acestea s-au șters în coșmarul sclaviei pe care au suferit-o strămoșii lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NAVIDADES NEGRAS Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Las festividades de diciembre, sean religiosas por la Navidad o seculares como la bienvenida al año nuevo, han tocado a su fin. Religiosas o no, han sido típicamente americanas, no cristianas, con sus árboles de Navidad, celebraciones en casas y empresas, viajes familiares y cenorras siempre que el Covid lo ha permitido.
En realidad, la Navidad ha dejado de ser religiosa para convertirse en una celebración nacional, algo así como un consenso americano de que ha llegado el momento de festejar lo bueno y olvidar lo mano, de reunirse todos en una hermandad de buena voluntad. Hasta el punto de que participan gentes de otras religiones y hay familias judías que ponen un árbol de Navidad…porque es la forma en que celebran sus vecinos quienes, a su vez, siguen una tradición festiva y no religiosa.
Pero desde hace algunos decenios, existe una nueva forma de celebrar la Navidad: lo que quiere convertirse en una “tradición” data de más de medio siglo atrás y se debe al invento de un “activista” negro, quien, en 1966, ofreció a sus hermanos de raza la KWUANZA, una celebración que coincide con las fiestas navideñas y de fin de año.
Aporta dos novedades: ni pretende ser religiosa, ni es americana, sino todo lo contrario, pues trata de ensalzar las diferencias raciales y los orígenes culturales de la población negra, lejos del hemisferio en que se hallan y exaltando sus raíces africanas.
La Kwanza es un intento de convertir las festividades de fin de año en una ocasión de identificación racial, pero no para proclamar la unidad, ni la integración de los negros norteamericanos en la sociedad del país, sino todo lo contrario. Es para señalar sus diferencias e insistir en su identidad africana, diferente de la mayoría de la población, que tiene sus orígenes raciales en Europa.
Cierto que antes de todos ellos estaban los nativos, pero representan un pequeño porcentaje, inferior al 2%. También hay inmigrantes del continente americano, quienes suman casi el 19% entre documentados, residentes legales e indocumentados. Otro gran grupo étnico proviene de diversos países asiáticos, con el 7%, mientras que aproximadamente el doble pertenece a la raza negra, aunque el color de su piel oscile del negro a casi blanca.

Es para este grupo, que representa menos de la sexta parte de la población, que se inventó la Kwanza, unas celebraciones que duran siete días y se centran en las diferencias raciales y culturales.
Además de no tratarse de una celebración religiosa, sino estrictamente laica, tampoco trata de buscar una mayor armonía racial. Por el contrario, la Kwanza es como una Navidad alternativa, para gente de otra raza y cultura que el resto del país, a la que se quiere dar unas tradiciones nuevas y hacerle creer que la Kwanza trata de recuperar sus tradiciones ancestrales, tanto culturales como raciales, ancladas en su identidad africana.
Es algo poco convincente, pues la Kwanza se basa en las tradiciones e idioma swahilis, en la costa oriental de África, mientras que la mayoría de los esclavos traídos a las costas norteamericanas eran del occidente africano.
Los promotores de estas festividades no forman parte de las corrientes que buscan armonía y acercamiento racial, pues entre ellos se hallaba Malcolm X, un personaje perseguido por la justicia y visto por muchos como un abogado de la violencia y la separación de razas. El inventor de la Kwanza, Maulana Karenga, es un profesor de la Universidad de California que trata de establecer un “nacionalismo cultural”.
Este nacionalismo sería, según sus palabras, un medio de “reconstruir la cultura y la historia del continente negro para revitalizar la cultura africana actual en América”. Karenga, cuyo nombre de pila era Ronald McKinley Everett, decidió adoptar un nombre de origen swahili, en que Maulana significa “maestro” y Karenga “nacionalista” y buscaba unas festividades exclusivas y propias de la población africana. Pensaba que, así, los negros se sentirían orgullosos de unas tradiciones y no, como hasta este momento, sin otras referencias a un pasado y sus orígenes que la esclavitud sufrida en América.
Karenga, quien flirteó con los movimientos radicales negros de Malcolm X y con los “musulmanes negros”, otro grupo radical, se decidió finalmente a promover de forma pacífica el “africanismo”.’
En contraste con las costumbres europeas que formaron el país en los últimos tres siglos, y a diferencia del famoso líder negro Martin Luther King, asesinado en 1968 por otro negro que no comulgaba con su política, no busca la integración racial, sino una identidad que distinga y separe a los negros.
Si Martin Luther King en su famoso discurso “I have a dream” (tengo un sueño) hablaba de su deseo de que a la gente se la conociera por sus ideas y actividades, en vez de distinguirla por el color de su piel, Karenga, igual que otros activistas negros, no busca la integración. Algunos de estos líderes negros hablan incluso de una superioridad racial, aunque en el caso de Karenga se trata más bien de la necesidad de distinguirse como una raza diferente y de mantener una identidad propia distinta a la de los blancos y otras razas que viven en el país.
La Kwanza tiene un ritual y un calendario de siete días, a partir del 26 de diciembre y hasta el 1 de enero. Cada día está dedicado a una reflexión diferente, algo que sigue la tradición africana swahili. Se trata de pensar en la unidad, autodeterminación, responsabilidad, cooperación económica, propósito, creatividad y fe. Cada uno de estos conceptos está representado por una vela, que se coloca en un candelabro especial situado sobre una mesa con un tapete de paja.

Los candelabros son de tres colores, tres rojos, tres vedes y uno negro, y se van alumbrando uno cada día, según un orden prescrito.
En los 50 años largos desde que se inventó esta celebración, no solamente que no ha conseguido muchos seguidores, pues los cálculos más frecuentes no estiman que superen el millón, sino que tampoco se ha extendido a otros países, a diferencia de lo que ocurre con tantas costumbres norteamericanas.
Cierto que los negros en EEUU han tenido experiencias distintas de las de otros países, pero parece que, a pesar de las reivindicaciones raciales, los negros americanos son más americanos que negros. Más bien se parecen a los blancos a la hora de olvidar sus tradiciones ancestrales. Es raro que los norteamericanos de origen francés, alemán, holandés o incluso hispano mantengan sus idiomas o sus hábitos culturales originales. En el caso de los negros, todavía se hace más difícil mantener una tradición que para muchos es desconocida, pues ni siquiera saben de qué lugar venían exactamente y sus historias familiares se borraron en la pesadilla de la esclavitud.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

JUDECĂ, CEVA TOT VA RĂMÂNE

Dacă ar fi să credem că realitatea este ceea ce citim în ziare sau auzim din vorbăraia politicienilor și a efemerilor protagoniști de la televiziune, am vedea lumea ca pe o adunătură de judecători compulsivi și foarte puțin competenți.
Căci imensa majoritate a ceea ce se spune și se scrie sunt afirmații categorice nefundamentate asupra unor situații și fapte foarte complexe. Fenomenul văzut în ansamblul său duce, în mod obligatoriu, la concluzia că acest comportament se datorează, în primul rând, următorilor doi factori: ignoranța și neînsemnătatea.
Ignoranța – tot mai mare – este împărtășită frățește de toți cei care dictează și cei care înghit cuminți ceea ce li se dictează. Referitor la lipsa de însemnănăte, aceasta este supapa de siguranță a bunului simț al maselor, care acceptă totul, deoarece observă că ceea ce se spune și se scrie este atât de banal, încât nu are consecințe, niciodată și nicăieri…cu excepția satisfacției insațiabilului ego al celor încrezuți.
Subliminal, există un al treilea factor: dorința de a se erija în judecător al celorlați și al tuturor lucrurilor. Când lumea credea în Dumnezeu sau în zei, nu ezita să le atribuie acestora hotărârile finale; credea că numai ființele superioare erau capabile să vadă cauzele reale, consecințele și motivațiile.
Aici, pe Pământ, cel care judecă se simte în mod inconștient superior celorlalți; crede că are ceva mai multă putere decât ceilalți. Asimetria psihologică se accentuează și mai mult, dacă luăm în considerare că, aproape niciodată, judecătorii nu sunt obiectul vreunei judecăți. Există convingerea că judecătorul se află pe deasupra celorlalți; el se află la mijloc, între ființele normale și cele superioare.

Stalin

Cu toate acestea, în ziua de azi, cu o secularizare galopantă și o justiție în serviciul puterii în prea multe locuri, prestigiul judecătorului (și al tribunalelor) e la pământ, iar tentația de a uzurpa funcțiile lor devine irezistibilă pentru mulți. Pentru prea mulți, dacă dispun de un fotoliu, un amvon, o coloană de ziar sau un microfon.
Situația ar fi lipsită de importanță dacă ar fi numai vorbăria și uitarea instantanee a ceea ce s-a auzit. Însă, atât din punct de vedere social – adică, în afara sferei parlamentare – cât și economic și politic, acest diluviu de afirmații lasă un sediment. Laudele și, mult mai mult, defăimările creează în subconștientul opiniei publice imaginea pozitivă sau negativă a persoanelor și instituțiilor respective.
Acest proces a fost descoperit deja de mult timp. Acum câteva secole, filosoful francez Voltaire a spus: „defăimați, defăimați, că ceva tot rămâne”, iar în cea de a doua jumătate a secolului XX, dictatorul rus Stalin și-a justificat campaniile de spălare a creierelor, spunând: „…creierul nu are piele…” Desigur că cele două afirmații sunt adevărate numai atunci când creierul se află în afara serviciului și e cuplat cu orice roată a morii.

Voltaire

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

JUZGA, QUE ALGO QUEDA

Si uno se creyera que la realidad es lo que lee en los diarios u oye en la verborrea de políticos y efímeros protagonistas de la TV, vería el mundo como una asamblea de jueces compulsivos y bien poco competentes.
Porque la inmensa mayoría de lo dicho y escrito son sentencias categóricas y nada fundamentadas acerca de situaciones y hechos sumamente complejos. Visto el fenómeno en conjunto, la conclusión obligada es que este comportamiento se debe ante todo a dos factores: la ignorancia y la intrascendencia.
La ignorancia – cada vez mayor – es compartida fraternalmente por los que dictaminan y los que se tragan mansamente los dictámenes. En cuanto a la intrascendencia, esta es la válvula de seguridad del sentido común de las masas, que lo aceptan todo porque notan que lo dicho y escrito es tan baladí que no tiene consecuencia alguna nunca y en ningún sitio… salvo, claro, la satisfacción del insaciable ego de los figurones.

Subliminalmente, existe un tercer factor: la querencia a erigirse en juez de los demás y de todo. Cuando los pueblos creían en Dios o los dioses, no dudaban de atribuir a éstos las decisiones finales; creían que sólo los seres superiores eran capaces de ver las causas reales, las consecuencias y las motivaciones.
Aquí, en la Tierra, el que juzga se siente inconscientemente superior a los demás; cree tener un poco (o un mucho, según el carácter de cada uno) más de poder que los demás. Y la asimetría psicológica se acentúa aún más si se tiene en cuenta que casi nunca nadie juzga a los jueces. Es la creencia de que el juez está por encima de los demás; está a medio camino entre los seres normales y los superiores.
A pesar de esto, hoy en día, con una secularización galopante y una justicia al servicio del poder en demasiados sitios, el prestigio del juez (y los tribunales) anda por los suelos y la tentación de usurpar sus funciones resulta irresistible para muchos. Para muchísimos, si además disponen de un escaño, un púlpito, una columna periodística o un micrófono.

La situación sería intrascendente si solo se diera la verborrea y el olvido instantáneo de lo oído. Pero tanto socialmente – es decir, fuera del ámbito parlamentario – como económico y político, ese diluvio de sentencias deja un poso. Las alabanzas y, muchísimo más, las difamaciones van dibujando en el subconsciente de la opinión pública la imagen positiva o negativa de las personas e instituciones.
Este proceso ya fue detectado hace tiempo. Siglos atrás, el filósofo francés Voltaire dijo: “difamad, difamad, que algo queda” y en la segunda mitad del siglo XX, el dictador ruso Stalin justificó sus campañas de lavado de cerebros, diciendo: “…el cerebro no tiene piel…” Claro que las dos afirmaciones son verdad siempre y cuando el cerebro esté también fuera de servicio y comulgue con cualquier rueda de molino.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.