În fruntea celei mai întinse țări din lume – astăzi, se numește Federația Rusă, mai înainte, s-a numit URSS, Imperiul Țarist…- se află un personaj, Vladimir Putin, care dă fiori întregii omeniri.
Mulți s-au străduit, până de curând, să vadă subtilități și abilități de jucător de șah în modul său de a gândi și acționa. Acum, au renunțat, deoarece Putin a dovedit că NU RESPECTĂ NIMIC: nu respectă dreptul internațional, instituțiile, normele și tratatele internaționale, nu respectă oamenii de stat și personalitățile politice, nu respectă Europa, nu respectă pacea, NU RESPECTĂ VIAȚA.
Ce să crezi despre subtilitatea unui șef de stat care, acum o săptămână, dădea asigurări că „Nu vom invada Ucraina!”(La fel spunea și ministrul său de externe, Serghei Lavrov!). Și, iată că au invadat-o cu scopul de a o distruge. Nu se poate să nu fi avut discernământ la nivel colectiv! Sunt foarte conștienți de ceea ce au întreprins!
Marea problemă care se pune este cum va evolua, de acum încolo, atitudinea față de atacul Rusiei asupra Ucrainei, țară suverană, independentă, fără altă culpă decât cea a orientării sale spre valorile democrației occidentale: un adevărat hybris în ochii Moscovei.
Concret și succint: cum poate fi oprit Putin?
Probabil, Putin râde ca un împărat (țar) care se crede Dumnezeu când aude această întrebare. Este convins că este etern și atotputernic.
VA RÂDE O VREME. Însă, nu prea mult timp. Când i se va arăta în mod serios ce îl așteaptă – pe el și pe coechipierii săi – i se va șubrezi convingerea că nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale.
Va veni vremea când își va pierde poziția și puterea. Și atunci, va da seamă el și ceilalți care l-au sprijinit. Trebuie făcut să se gândească la aceasta cât mai curând! Să iasă din transa nemuririi și să realizeze că nu este etern!
Treziți-l, domnilor! Nu exersați neputința!

Chiar nu e nimeni care să-l ajute pe președintele Ucrainei să-l dea în judecată la un Tribunal Internațional pe Vladimir Putin pentru crima de a fi declanșat un război devastator împotriva țării sale?
Nu-l poate acuza Regatul Unit al Marii Britanii pentru atacul cu Novicioc – o armă chimică – comis, la ordinul lui Putin, pe teritoriul său?
Conferința Pentru Cooperare și Securitate în Europa nu-l poate trage la răspundere pentru anexarea Crimeei și pentru invadarea – prin repetate atacuri cu rachete- a unei țări independente și suverane care nu l-a provocat prin nimic pe conducătorul de la Kremlin?
Europa întreagă, oare, chiar nu poate să-l tragă la răspundere pentru declanșarea unor mișcări migratorii – atunci când Federația Rusă a bombardat Siria, și acum, când milioane de ucraineni fug de bombele și rachetele lui Putin – creând mari probleme țărilor din jur?
Încadrarea i se potrivește și călăuzei Lukașenco, ortac al lui Putin…care, în plus, a deturnat un avion ca să-l poată aresta pe un jurnalist care îl criticase.

Simplul fapt că e cercetat de un tribunal internațional îi va crea niște probleme lui Putin la viitoarele alegeri. De metoda aceasta s-a folosit el pentru a-și elimina adversarii politici.
Dați-i în judecată, domnilor! Ce mai așteptați? Nu-i menajați: sancțiunile sunt pentru elite, condamnările sunt pentru ucigași! Faceți-i pe vinovați – așa cum merită – să fie conștienți că se încadrează în această ultimă categorie! Mențineți sancțiunile economice până când sunt predați justiției internaționale Putin și cei care au gândit și acționat ca el. Așa cum ați procedat în cazul criminalilor de război din fosta Iugoslavie.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

JOCUL DE ȘAH AL RUȘILOR Washington, Diana Negre

Urmărind declarațiile rușilor, ucrainenilor și americanilor despre o posibilă invadare a Ucrainei de către Rusia putem foarte ușor să avem impresia că vedem un joc de șah, în care rușii și americanii își mută piesele.
Toată lumea știe că rușii sunt tari la șah. Poate că și americanii, care trăiesc într-o țară plină de imigranți proveniți de peste tot din lume, au experți la nivelul rușilor în acest joc, însă oamenilor de rând le este greu să urmărească această partidă și, și mai greu, să prevadă cine va câștiga.
Pentru moment, criza ucraineană a limpezit niște fronturi internaționale, prin sprijinul puternic pe care China îl dă Rusiei, ca mijloc de a pune în dificultate Washingtonul și politica Alianței Atlantice. Mai puțin clare sunt fronturile occidentale, cu țara lui Siegfried, un erou mai puțin distins pentru cinstea și onestitatea sa, căci încearcă să se pună bine cu principalul inamic al Alianței Atlantice, mai ales că Rusia este, în același timp, principalul furnizor de gaze naturale de care Germania ale nevoie pentru încălzire și pentru a-și menține în funcțiune puternica sa industrie.
Pentru SUA, miza ucraineană aduce pe tapet mai multe chestiuni, de la politica NATO, pe care unii vor să o revizuiască, căci aceasta ar trebui să fie adaptată la realitățile de azi, la 73 de ani după crearea Alianței Atlantice, până la cele mai actuale realități economice, deoarece lumea este prinsă într-o inflație, care poate afecta bunăstarea cu care s-au obișbuit țările occidentale.
Această inflație are mai mult origini chinezești decât rusești, deoarece este produsul imediat al pandemiei declanșate în orașul chinezesc Wuhan, acum mai bine de trei ani. Pandemia COVID-ului nu numai că a omorât vreo 6 milioane de oameni în toată lumea, dar a lăsat și sechele economice, în mod special, o inflație la niște niveluri nemaiîntâlnite în ultimii 30 de ani.

În prezent, atinge 7,5% în SUA și este posibil să mai crească, deoarece administrația președintelui Biden a lăsat să se înțeleagă că, dacă se agravează criza cu Rusia, scumpirea costului vieții în SUA va fi și mai mare, cam de 10%, ceea ce ar însemna o revenire la situația din anul 1981. Cei care își amintesc de anii aceia, știu cât de greu era să cumperi în rate deoarece dobânzile erau astronomice.
Casa Albă spune că nu sancțiunile economice contra Rusiei ar spori inflația prin pierderea importurilor ieftine, căci Rusia exportă relativ puțin în SUA: în materie de volum al exporturilor rusești, sunt 22 de țări care se află înaintea Americii. Însă, Rusia s-ar putea să-și reducă exporturile de petrol spre terțe țări, cu scumpirea pe măsură a prețurilor la energie, în general.
O creștere a prețului energiei ar afecta pe toată lumea, cu excepția marilor producători. Acum, când și SUA au devenit o mare producătoare de petrol, s-ar părea că se află la adăpost de un asemenea risc, însă, în SUA, moneda are două fețe: producția proprie de petrol a crescut considerabil și, în plus, nu e limitată numai la marile consorții de hidrocarburi, căci este foarte răspândită în țară prin micii investitori, care își investesc în acest sector economiile, datorită avantajelor fiscale care li se oferă.

Acesta este un aspect pozitiv, deoarece sunt protejați de creșteri ale prețurilor. Însă, există și un aspect negativ, deoarece americanii sunt cei mai mari consumatori de energie din lume, consumă mai mult decât Uniunea Europeană și China la un loc. Creșterea prețurilor la petrol îi va îmbogăți, fără îndoială, pe investitorii din sector, dar va face să crească inflația.
Astfel, cu toate că Rusia ar putea influența economic SUA, aceasta n-ar fi efectul vreunui proiect politic, ci consecința realităților de pe piață, mai ales într-o lume care se luptă să iasă din recesiunea adusă de pandemie.
În mare măsură, toate acestea scapă de sub controlul președintelui american, dar și de cel al liderilor din celelalte țări ale lumii. Asta nu înseamnă că opinia publică nu îi va prezenta nota de plată, căci este greu de crezut că situația se va îmbunătăți prea mult în lunile care mai rămân până la viitoarele alegeri legislative: în noiembrie, americanii își vor alege o nouă Cameră a Reprezentanților și o treime din Senat.
În mod tradițional, în aceste alegeri de la jumătatea mandatului prezidențial, partidul care se află la Casa Albă pierde. În cazul de față, nu dispune de o marjă prea mare: în Senat cele două partide se află la egalitate cu câte 50 de senatori fiecare, în timp ce în Camera Reprezentanților, democrații au o majoritate de numai 9 fotolii. Asta înseamnă că dacă republicanii recuperează numai 5 dintre ele, democrații vor deveni minoritari, în timp ce în Senat, e suficient un singur fotoliu pentru ca Republicanii să preia controlul.
Dacă se va întâmpla așa, deja dificila președinție a lui Joe Biden poate fi paralizată total, mai ales deoarece, până acum, s-a sprijinit pe sectoarele mai progresiste și îi va fi foarte greu să schimbe direcția și să adopte o poziție mai de centru.
Însă SUA sunt o țară dinamică, care se adaptează fără menajamente la realități, fie ele economice, fie politice și, poate, cea de a doua parte a mandatului lui Biden se va potrivi mai mult cu imaginea pe care și-a promovat-o în timpul campaniei electorale, de lider pragmatic, dispus să dialogheze cu forțele politice moderate. În fond, aceasta a fost imaginea cu care a reușit să ajungă la Biroul Oval.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL AJEDREZ RUSO Washington, Diana Negre

Al seguir los vaivenes de las declaraciones rusas, ucranianas y norteamericanas en torno a una posible invasión de Ucrania por parte de Rusia, es fácil tener la impresión de que estamos viendo un juego de ajedrez, en que rusos y norteamericanos tratan de mover sus fichas.
El ajedrez, como nuestros lectores saben, es el fuerte ruso. Tal vez los norteamericanos, que viven en un país con inmigrantes de todas partes, tengan expertos del nivel ruso en este juego, pero a los mortales comunes como los escritores y lectores de estas páginas, nos será muy difícil seguir esta partida y más aún prever quién la va a ganar.
De momento, la crisis ucraniana ya ha aclarado algunos frentes internacionales, con el fuerte apoyo de China a Rusia, algo que seguramente ve como un medio de poner en dificultades a Washington y a la política de la OTAN. Menos claros son los frentes occidentales, con el país de Sigfrido, un héroe poco distinguido por su honradez y fidelidad, intentando contemporizar con el principal enemigo de la Alianza Atlántica toda vez que Rusia es, a la vez, el principal proveedor del gas que el país Alemania necesita para calefacción y para mantener en marcha su potente industria.
Para Estados Unidos, el envite ucraniano plantea varios dilemas, desde la política de la OTAN, que algunos quieren revisar pues consideran que habría que adaptarlas a las realidades de hoy, 73 años después de la creación de la Alianza Atlántica, hasta las más inmediatas realidades económicas, cuando el mundo se halla atenazado por una inflación que puede dañar el bienestar a que los países occidentales se han acostumbrado.

Esta inflación tiene más bien origen chino que ruso, pues es el producto más inmediato de la pandemia originada en la ciudad china de Wuhan, hace ya más de tres años. La pandemia del Covid no solo ha cobrado casi 6 millones de vidas en el mundo, sino que ha provocado secuelas económicas, especialmente una inflación a niveles no registrados en los últimos 30 años.
Hoy en día, se sitúa en el 7.5% en Estados Unidos y es probable que siga aumentando, porque el gobierno del presidente Biden dio a entender que, de agravarse la crisis con Rusia la subida del costo de la vida en Estados Unidos sería aún mayor y apuntó a un índice del 10%, algo que nos devolvería a la situación de 1981. Quienes recuerdan aquellos años, saben de la enorme dificultad por conseguir hipotecas debido a los intereses astronómicos.
El argumento de la Casa Blanca no es que las sanciones económicas contra Rusia aumentarían la inflación al perder importaciones baratas, pues Rusia exporta relativamente poco a Estados Unidos y tiene a 22 países por delante en volumen de exportaciones. Pero, Rusia sí podría verse obligada a reducir sus exportaciones de petróleo y reducir suministros a terceros países, con la consiguiente subida de precios energéticos en general.
Un aumento de los precios de energía es dañino para todos -menos los grandes productores. Ahora que los norteamericanos se han convertido en una potencia productora de petróleo, parecerían al abrigo de este riesgo, pero, en Estados Unidos, la medalla tiene dos caras: la producción propia de petróleo ha crecido mucho y, además, no está limitada a los grandes consorcios de hidrocarburos, sino que está muy extendida por el país con pequeños inversores que invierten sus ahorros debido a los incentivos fiscales que les ofrecen.
Y este es un aspecto positivo, pues los protege de subidas de precios, hay también un lado negativo, y es que los norteamericanos son también los mayores consumidores de energía del mundo, por encima del conjunto de la Unión Europea y de China. El aumento de precios de petróleo sin duda enriquecerá a los inversores del sector, pero hará crecer la inflación.
De esta forma, si bien Rusia tendría un efecto económico sobre Estados Unidos, no sería consecuencia de un diseño político, sino de las realidades de los mercados, especialmente en un mundo que pugna por salir de la recesión provocada por la pandemia.
En gran medida, todo esto escapa también al control del presidente norteamericano, como de los demás líderes de otros países. Lo que no significa que la opinión pública no le vaya a pasar factura y cuesta imaginar que la situación mejore mucho en los meses que faltan para las próximas elecciones legislativas: en noviembre, los norteamericanos eligen la totalidad de la Cámara de Representantes y un tercio del Senado.

Es tradicional que, en estas elecciones a mitad del término presidencial, el partido de la Casa Blanca salga perdiendo. En este caso, no tiene gran margen, porque en el senado hay 50-50 senadores de cada partido, mientras que en la Cámara la mayoría demócrata es de tan solo 9 escaños. Es decir, que si los Republicanos recuperan 5, los Demócratas quedarán en minoría en la Cámara baja, mientras que en el Senado basta con un escaño para dar control a los Republicanos.
De ocurrir esto, la ya difícil presidencia de Joe Biden puede quedar totalmente paralizada, especialmente porque hasta ahora se ha apoyado en los sectores más progresistas y le será difícil cambiar de rumbo y adoptar una línea más centrista.
Pero Estados Unidos es un país dinámico y con pocos escrúpulos para ajustarse a las realidades, ya sean económicas o políticas y, quizá, la segunda parte del mandato de Biden se ajuste a la imagen que dio durante su campaña, de líder pragmático y dispuesto a dialogar con las fuerzas políticas moderadas. A fin de cuentas, fue esta imagen la que le permitió llegar al Despacho Oval.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UCRAINA: NUMERELE NU SE POTRIVESC

Dacă datele referitoare la mobilizarea militară din apropierea Ucrainei ar fi adevărate, azi nu ne-am afla în pragul unui război, ci în fața unei mascarade.
Faptul că a început retragerea mai multor grupuri de soldați ruși ar putea confirma această teză. Spun ar putea, deoarece fiind vorba de subtilități politice, Moscova vine tot timpul cu surprize. Deocamdată, armamentul greu se află tot acolo unde era mai înainte.
Văzută în ansamblul său, operația a avut, pe ambele laturi, aspectul unei farse crase și cu puțin joc diplomatic rafinat. Rusia și-a încercat norocul față de SUA cu foarte puține șanse de succes. Toată lumea știe că Federația Rusă nu dispune de resurse materiale și umane și cu atât mai puțin de resurse financiare pentru a se angaja într-un lung război de uzură. Putin a jucat tare, deoarece avea ceva dreptate în pretențiile sale și credea că disensiunile occidentale interne vor determina Alianța Atlantică să-i dea ceea ce cerea. Sau că va obține mult din ceea ce cerea.

Nu a fost așa, deoarece nu putea să fie așa. Lucrul acesta este atât de evident, încât nu mai e nevoie de explicații. În schimb, are nevoie de explicații, de multe explicații, conduita Casei Albe. Căci diplomația sa s-a desfășurat – aparent – cu scopul de a păcăli Kremlinul.
Astfel, în cele mai intense momente ale crizei, Putin tot dădea asigurări că nu va invada Ucraina, în timp ce Pentagonul insista că invazia putea avea loc „chiar mâine”. Mă îndoiesc că generalii americani s-au referit la sensul tradițional al cuvântului „mâine”.
Iar dacă trecem de la cuvinte la fapte, păcăleala este și mai aspră. Căci, pe la mijlocul lui februarie, în timp ce trupele rusești din preajma Ucrainei erau în jur de 130.000 de oameni, cu multe blindate și avioane, NATO – practic, SUA – își triplau forțele amplasate în vecinătatea Ucrainei și Belarusului: în total, 18.500 de oameni!

Disproporția este atât de mare, încât pare a fi o provocare. Cu atât mai mult cu cât, dacă ținem seama că aceste contingente au fost duse în niște teritorii de unde nu se putea lansa vreo contra-ofensivă, ci în zone de frontieră în care superioritatea rușilor era atât de mare, încât ar fi fost învinse iremediabil.
O analiză rapidă – ca aceasta – nu poate găsi motivul acestei comportări occidentale. Desigur, păcăleala nu poate fi o explicație. Însă, cifrele respectivelor mobilizări nu se potrivesc – 130.000 contra 18.500 – și nu se vede logica strădaniei occidentale de a anunța iminența unui mare război.
Doar dacă nu s-ar încerca să i se salveze imaginea lui Putin, evitându-se, astfel, prelungirea crizei. Toate aceste nepotriviri, precum și avalanșa de amenințări cu sancțiuni economice, în caz de război, urmau să-i slăbească pe durii din guvernul și din armata rusă. O manevră care garantează, o vreme, pacea lumii … cu toate că prețul este garantarea hegemoniei lui Putin în Rusia pentru multă vreme de acum încolo.
Răul cel mai mic.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UCRANIA: LOS NÚMEROS NO CUADRAN

Si los datos hechos públicos referentes a las movilizaciones en y en torno a Ucrania fueran ciertos, hoy no estaríamos abocados a una guerra, sino a una payasada.
El comienzo de la retirada de múltiples agrupaciones de soldados rusos podría confirmar esta tesis. Digo podría, porque tratándose de sutilezas políticas, Moscú siempre suele dar sorpresas. Para empezar el armamento pesado sique donde estaba.
Vista la operación en su conjunto, esta ha tenido por los dos lados mucho de farol burdo y bien poco de refinado juego diplomático. Rusia le echó un órdago a los EE.UU. que tenía poquísímas probabilidades de éxito. Todo el mundo sabe que hoy por hoy la Federación Rusa carece de recursos materiales y humanos y, sobre todo, financieros para enredarse en una larga guerra de desgaste. Putin jugó fuerte porque tenía bastante razón en sus reclamaciones y porque creía que las disensiones internas occidentales harían que la Alianza Atlántica le concediera lo pedido. O mucho de lo pedido.
No ha sido así porque no podía serlo. Esto es tan evidente que sobran más explicaciones. En cambio, sí que necesita explicaciones, muchas explicaciones, la conducta de la Casa Blanca. Porque su diplomacia ha estado encaminada – aparentemente – en burlarse del Kremlin.

Así, en los momentos más álgidos de la crisis, Putin aseguraba una vez y otra que no iba a invadir Ucrania mientras desde el Pentágono insistían que tal invasión podría producirse “mañana mismo”. Yo dudo de que los generales norteamericanos se refiriesen al tradicional “mañana” ibérico.
Y si de las palabras vamos a los hechos, la burla es aún más cruel. Poque a mediados de febrero, mientras las tropas rusas próximas a Ucrania rondaban los 130.000 hombres, con abundancia de blindados y aviones, la OTAN – en la práctica, los EE.UU. – triplicaba sus fuerzas situadas en las inmediaciones de Ucrania y Bielorrusia: ¡un total de 18,500 hombres!

La desproporción es tal que parece una provocación. Y lo parece aún más si se tiene en cuenta que no se llevaban estos contingentes a territorios desde los que se pudiera lanzar una contraofensiva, sino a zonas fronterizas donde la superioridad rusa es tal que habrían sucumbido irremediablemente.
Un análisis rápido – como este – no puede encontrar el porqué de la conducta occidental. Evidentemente, la burla no puede ser una explicación, Pero no cuadran los números de las respectivas movilizaciones – 130.000 contra 18.500 – y no se le ve la lógica al empeño occidental de predecir la inminencia de una gran guerra.
A no ser que se tratase de salvarle la cara a Putin y evitar así la prolongación de la crisis. Todos estos desplantes y el alud de amenazas de sanciones económicas en caso de guerra debían debilitar a los halcones del Gobierno y del Ejército ruso. Una maniobra que garantiza por un tiempo la paz en el mundo… aunque sea a precio de garantizar por mucho tiempo la hegemonía de Putin en Rusia.
Mal menor.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

BRÂNCUȘI: MĂIASTRA DIN 1910-1911

În această Măiastră, Brâncuși s-a întrecut pe sine: Zeița-pasăre ca stâlp funerar. La fel de interesante și pasărea și soclul.

Pasărea o închipuie pe Zeița care-și primește fiii din nou în pântecele ei.Zeița-pasăre sau Zeița-pântece (o Glie ornitomorfă). Pântecele unde ei vor renaște. De aceea seamănă cu o femeie însărcinată gata să nască.
În basmele noastre, ea este pajura care trece sufletele pe lumea cealaltă. Pasărea psihopompă. Ea îl înghite pe Făt-Frumos și îl scuipă apoi renăscut.

La strămoșii noștri proaspăt creștinați Zeița-pasăre a devenit pasărea sufletului sau, mai bine spus, sufletul închipuit ca o pasăre care-și ia zborul spre lumea de dincolo.

Soclul e o capodoperă: două cucuvele/bufnițe stilizate, păzitoare ale Porții… Ai spune că aduc cu păsările mumificate din vechiul Egipt. Unde bufnița, ca în întregul Orientul Mijlociu și Apropiat, este o pasăre psihopompă și un dublu al Zeiței în ipostaza sa de răpitoare, dar și de călăuzitoare a sufletelor
Cele două cucuvăi au ciocul sub bărbie și împreună cu capul formează cercul etern al vieții-morții și renașterii. Sunt nemișcate, tăcute, solemne, atot-știutoare. Văzătoare.

În Grecia veche, bufnița era înaripata Atenei (Cea cu ochi de bufniță/cucuvaie). Grecii îi spuneau: γλαῦξ. Glaux. Adică strălucitoarea. Scânteietoarea. Luminoasa. Sau Cea Albastră. De la ideea cerului albastru-strălucitor. Sau a lunii scânteietoare. Rădăcina indo-europeană era *gal- a scânteia, a străluci…

Lumina din întuneric.

Strigătul de rămas bun, dar și de eliberare:

Măiastra, 1911, Tate, Londra

Cucuvăile care păzesc intrarea Tărâmului de Dincolo:

Sigur un model:

Inanna, Regina nopții (Burney Relief) British Museum, 2.300-2.000

De fapt, Inanna este reprezentată aici în ipostaza de Zeiță a Morții, a Trecerii spre Lumea de Dincolo: Nin-ninna (ninna în sumeriană înseamnă bufniță !)… Zeița Bufniță ! Sfânta stăpână bufniță !

Poate un model…

Stelă funerară, Egipt

Sau un alt model:

Zeița-pasăre, Muzeul Vechii Tere, Santorini

AUTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UNIȚI…ÎN VIOLENȚĂ Washington, Diana Negre

De mulți ani, țările latino-americane primesc ajutor din partea poliției din SUA și cooperează legal cu aceasta, atât pentru a-i judeca, cât și pentru a-i încarcera pe delincvenții lor, evitând, astfel, evadările, precum și sentințele magistraților locali corupți.
Din închisorile americane delincvenții au evadat mult mai greu și, cu toată violența care se înregistrează în SUA, mult mai intensă și frecventă decât în Europa, acestea rămân o țară mult mai sigură decât celelalte țări din emisferă.
Zone violente au existat și se știe despre ele chiar și din filme, cum sunt luptele dintre bandele din New York, arătate în West Side Story, sau crimele din Chicago, cunoscute prin filmele despre mafiile americane, dar, după un timp, mulți dintre acești delincvenți au sfârșit în spatele gratiilor, iar unii funcționari, cum au fost primarii din New York, Giuliano și Bloomberg, au reușit să pună capăt delincvenței cu ajutorul unor importante întăriri ale forțelor de poliție.
Aceasta explică de ce, uneori, alte țări preferă ca delincvenții lor mai periculoși să fie închiși în SUA, așa cum a fost cazul faimosului mexican „El Chapo”. Acesta, după ce a evadat de mai multe ori din închisorile mexicane, este închis, acum, pe viață, în SUA.
Dar, se pare că situația se schimbă, cu toată perioada de prosperitate economică de care s-au bucurat americanii în ultimii ani. Acum, regiuni întregi, cunoscute pentru nivelul lor înalt de viață și venituri mari, par a fi incapabile să lupte împotriva plăgii vagabonzilor, care le invadează străzile, își instalează acolo corturile de campanie, și le fac de necirculat, din cauza violenței și insalubrității gunoaielor și dejecțiilor umane, căci vagabonzii nu au la dispoziție instalații sanitare și nici apă curentă. Nu pot să controleze nici delincvența, căci, în mod frecvent, sunt văzute hoarde de răufăcători care golesc fără să fie pedepsite magazine comerciale, ca să nu mai vorbim de cazurile tragice în care un pistolar întră într-un magazín, fură și îi omoară pe funcționarii care se află acolo.

Fenomenul nu se limitează numai la coasta Pacificului, căci afectează și New York-ul, oraș în care delincvența tot crește, iar calitatea vieții tot scade. Chiar și în Washington, oraș cunoscut pentru zonele sale cu parcuri și ambianța liniștită, și-au făcut apariția corturi de campanie prin parcuri și bulevarde.
În general, aceste apariții sunt însoțite de o creștere puternică a delincvenței. În orașe ca New York, neplăcerea cetățeanului de rând a avut deja consecințe electorale. Nu a fost schimbat partidul, căci este un fief Democrat, dar au fost aleși oameni politici mai angajați în menținerea ordinii publice, decât în a-i menaja pe delincvenți și vagabonzi.
Căci acest fenomen se întâmplă cu permisiunea – unii spun cu complicitatea – chiar a funcționarilor însărcinați să vegheze ca asemenea lucruri să nu se întâmple: sunt procurorii însărcinați să se asigure că e repectată legea, dar care refuză să o aplice și, în plus, spun că nu vor fi urmăriți decât delincvenții vare sunt într-adevăr violenți, rămânând fără capete de acuzare celelalte infracțiuni, chiar dacă sunt furturi, sau distrugeri de bunuri private.

Crezul politic al acestor funcționari se îmbină cu curentele mai progresisite care se înregistrează în prezent în țară, precum și în multe alte locuri de pe continent. Un curent mai cunoscut în SUA este „woke”, care preconizează spargerea tiparelor tradiționale, pentru a dispune de un progres mai marcat.
Imaginile mulțimilor care jefuiesc magazine au devenit ceva obișnuit, însă ceea ce lipsește sunt arestările și intervenția poliției pentru a opri furturile. Lucrul acesta nu mai surprinde date fiind slaba susținere oficială, numărul mare de victime printre forțele de ordine și lipsa măsurilor pentru a proteja poliția, precum și sentințele moderate împotriva acestui gen de delincvență. Ca un cerc vicios, această pasivitate a administrațiilor locale încurajează o violență și mai mare.
Cetățeanul de rând,puțin interesat de teoriile politice, dar intens preocupat de bunăstarea lui proprie, a început să arunce prosopul și emigrează spre locuri mai sigure,cum sunt statele Florida sau Texas,care înregisrează mari creșteri de populație. Locuitorii lor nu sunt prea încântați de noii veniți.Există chiar sugestii ca să nu le se permită să voteze, decât după o „perioadă de adaptare” la noile realități, căci există temerea că vor vota așa cum au votat în California sau New York și să aducă ciuma acelei delincvențe de care au fugit.
Rezidenții din New York par să înceapă să reacționeze: au ales un primar care, cu toate că este al Partidului Democrat, este mai degrabă adeptul abordărilor „lege și ordine” mai obișnuite printre republicani, însă nu se știe dacă va putea rezista reacțiilor unora dintre colegii săi de partid. Aceștia se simt trădați, ca să nu mai vorbim de delincvenții înșiși care cred că sunt sprijiniți.
Între timp, sosesc tot mai mulți imigranți de pe continent, care de abia dacă mai sunt controlați unde se stabilesc în țară. Aceștia, probabil, sunt mai obișnuiți cu lipsa de securitate decât americanii.
Se pare că, încet încet, relativa securitate de care se bucura țara, în comparație cu vecinii săi din sud, se risipește și doar Canada rămâne o redută de securitate civică.
Politica migratorie canadiană diferă mult: este promovată intens venirea în țară a persoanelor care dispun de pregătirea necesară pentru nevoile economice ale țării și se încearcă integrarea lor cât mai rapid. Canadienii mai au un avantaj geografic: înainte de a ajunge la frontierele lor, imigranții trebuie să străbată întinsul teritoriu al SUA, unde, marea lor majoritate rămân pe drum. Cei care perseverează au, desigur, mai multă disciplină de sine precum și dorința de a progresa.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UNIDOS…EN LA VIOLENCIA Washington, Diana Negre

Hace ya muchos años que los países iberoamericanos reciben ayuda policial de los Estados Unidos y también cooperación legal, tanto para juzgar como para encarcelar a sus delincuentes y evitar así las fugas y sentencias producidas por la corrupción local.
Las cárceles norteamericanas han sido mucho más difíciles para las fugas de los delincuentes encarcelados y, a pesar de la violencia que se registra en Estados Unidos, mucho más intensa y frecuente que en Europa, ha sido siempre un país mucho más seguro que la mayoría de las naciones del hemisferio.
Las zonas violentas han existido y han sido documentadas incluso en películas, como las luchas de las bandas de Nueva York en West Side Story, o el crimen de Chicago en las películas dedicadas a las mafias norteamericanas, pero al cabo del tiempo muchos de estos delincuentes acabaron entre rejas y algunos funcionarios, como en Nueva York los alcaldes Giuliano y Bloomberg, pusieron coto a la delincuencia con refuerzos policiales importantes.
Esto explica que algunas veces, otros países prefieran que sus delincuentes más peligrosos estén encerrados en Estados Unidos, como ocurrió no hace mucho con el famoso mexicano “EL Chapo” quien, después de fugarse repetidamente de cárceles mexicanas cumple ahora condena perpetua en EEUU.
Pero la situación parece ir cambiando, a pesar de la época de bonanza económica de que los norteamericanos han disfrutado en los últimos años. Ahora, regiones enteras conocidas por su alto nivel de vida y de ingresos, parecen incapaces de luchar contra la plaga de vagabundos que inundan sus calles, instalan allí sus tiendas de campaña y las hacen intransitables debido a la violencia y la insalubridad provocada por los desechos humanos, pues los vagabundos no tienen a su disposición retretes ni agua corriente. Tampoco puede controlar la delincuencia y es frecuente ver hordas de malhechores que vacían establecimientos comerciales con impunidad, para no hablar de los casos trágicos en que un pistolero entra en un pequeño comercio y roba y mata al único o los pocos empleados que allí se hallaban.
El fenómeno no se limita a la costa pacífica, sino que afecta también a Nueva York, una ciudad en que la delincuencia no para de crecer y la calidad de vida no para de bajar. Incluso en Washington, conocida por sus zonas ajardinadas y ambiente tranquilo, han empezado a aparecer tiendas de campaña en parques y avenidas.
Esto va generalmente acompañado de un fuerte aumento de la delincuencia. En ciudades como Nueva York, el disgusto del ciudadano de a pie ha tenido ya consecuencias electorales, no en cambio de partido pues es un feudo Demócrata, pero sí en elegir a políticos más comprometidos con el orden público que los deseos de satisfacer a delincuentes y vagabundos.
Porque este fenómeno ocurre con la venia -algunos dicen complicidad- de los mismos funcionarios encargados de velar para que semejantes cosas no sucedan: son los fiscales, encargados de que se respete la ley, quienes se niegan a aplicarla y anuncian en diversos lugares que no se perseguirá más que a los delincuentes realmente violentos y dejarán pasar sin cargos las demás transgresiones, tanto si son robos como destrucción de la propiedad privada.

El credo político de estos funcionarios encaja con las corrientes más progresistas que hoy se registran en el país y en muchos lugares del continente, una corriente conocida en Estados Unidos como “woke”, dispuesta a romper con los moldes tradicionales en aras de un marcado progresismo.
Las imágenes de turbas dentro de comercios que saquean son constantes pero lo que falta son las detenciones y actuación de la policía para impedirlo. Algo que no ha de sorprender ante el escaso apoyo oficial del que gozan, el elevado número de víctimas entre las fuerzas del orden y la falta de medidas para proteger a la policía, además de sentencias moderadas contra este tipo de delincuencia. Como un círculo vicioso, esta pasividad de los gobiernos provoca aún mayor violencia.
El ciudadano de a pie, con un interés tan escaso por las teorías políticas como intenso por su propio bienestar, ha empezado a tirar la toalla y emigra a lugares más seguros como los estados de Florida o Texas, que están viendo fuertes incrementos de población. Sus residentes no están precisamente encantados con los recién llegados e incluso hay sugerencias para que se les prohiba votar de inmediato y se les aplique un “período de ajuste” a las nuevas realidades, pues temen que sigan votando como lo hacían en California o Nueva York y les lleven la peste de esta misma delincuencia de la que han huído.
Los residentes de Nueva York parecen empezar a reaccionar y han nombrado un alcalde que, si bien es el Partido Demócrata, más bien comulga con los planteamientos de “ley y orden” más comunes entre los republicanos, pero no sabemos aún si será capaz de resistir la reacción de algunos de sus correligionarios que se sienten traicionados, por no hablar de los propios delincuentes que se creen apoyados.
Entre tanto, al país van llegando más y más inmigrantes del continente que apenas tienen controles a la hora de instalarse en diversos lugares del país, y a quienes la falta de seguridad probablemente les es más habitual que a los norteamericanos.
Parece que, poco a poco, la relativa seguridad de que gozaba el país, en comparación con sus vecinos del sur, se va desvaneciendo y tan solo Canadá va quedando como un reducto de seguridad ciudadana.
La política migratoria es allá muy distinta: se promueve activamente la llegada de personas con la preparación necesaria para sus necesidades económicas y se trata de integrarlos rápidamente. Los canadienses tienen además una ventaja geográfica: antes de llegar a sus fronteras, hay que cruzar el vasto territorio de los Estados Unidos, donde la mayoría se queda por el camino. Los que perseveran tienen seguramente más disciplina y deseo de progresar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MOSCOVA: O MIZĂ NU CHIAR ATÂT DE RISCANTĂ

Criza ruso-ucraineană evoluează spre o dublă fundătură: nu este probabilă o soluție războinică, dar nu este posibilă nici o înghețare a constelației politice internaționale. Niciuna din aceste două opțiuni n-ar rezolva problema.
Căci, nici din punct de vedere militar, nici politic și cu atât mai puțin din punct de vedere economic nu există motive ca Occidentul să cedeze presiunii lui Putin. Însă,pentru Rusia,legarea Ucrainei de Federația Rusă este un lucru la care nu se poate renunța,deoarece este un element cheie pentru viitorul celei mai orientale țări a Europei.Fără reincorporarea Ucrainei,Belarusului și a Kazahstanului,Rusia nu va mai fi niciodată altceva decât o putere de rangul al doilea pe scena mondială.
Dar, în ziua de azi, pretenția politică a Moscovei – ca Ucraina să nu facă parte niciodată din lumea economică și militară occidentală – este vitală pentru Putin. În schimb, pentru SUA și NATO nu există argumente valabile pentru această cerință a rușilor, deoarece actualul raport de forțe continuă să fie nefavorabil Kremlinului.
Pe de altă parte, această lipsă de resurse politice îl obligă pe președintele rus să simuleze o soluție militară a problemei. Putin – patriot până în măduva oaselor și un nostalgic până la absurd al URSS-ului–face acest lucru obligat de împrejurări. Evoluția economiei Rusiei nu este destul de satisfăcătoare pentru a garanta continuitatea la putere a actualei camarile guvernamentale. Putin are nevoie, acum mai mult ca niciodată, să apară în fața rușilor ca un mare erou național; un Otto von Bismarck din secolul XXI. Alternativa este să plece prin ușa din dos.

Desigur, simularea nu este decât atât: o încercare cu tot ce are. Nu că actuala Armată a Rusiei – modernizată, restructurată și experimentată în luptă (Georgia și Siria sunt scenariile cele mai cunoscute) n-ar putea efectua o cucerire fulger a Ucrainei, țară mult mai puțin dotată și cu niște efective militare de trei ori mai mici decât cele rusești, ci pentru că o asemenea acțiune ar angaja Federația Rusă într-o întreprindere imposibilă: pentru un război de durată, de uzură, nu are suficiente resurse financiare. Iar, un război total – un război nuclear – ar însemna să piară ucigând.
Dacă, în ciuda acestui scenariu, Putin s-a lansat, totuși, în aventură, este pentru că, pe de o parte, dacă pierde, Federația Rusă nu pierde nimic: va continua să se afle tot acolo unde se afla înainte de criză. Însă, mai ales pentru că este convins de riscul ca încercarea militară să scape din matcă și să existe tiruri de arme. Or, acest lucru ar neliniști Washingtonul și Bruxelles-ul. Iar calea unor negocieri diplomatice cu tunurile ca fundal ar fi posibil să-i aducă ceva beneficii Moscovei.

Tratatele și promisiunile au fost în Istorie niște adevăruri fragile și efemere. Însă, în contextul internațional, orice recunoaștere a rațiunilor rușilor ar reprezenta pentru Kremlin o considerabilă îmbunătățire a poziției sale naționale și internaționale. Iar pentru Putin, un succes mai mult decât suficient pentru a-și justifica (și prelungi) rămânerea în fruntea Federației Ruse.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MOSCÚ: UN ENVITE NO TAN ARRIESGADO

La crisis ruso-ucraniana está evolucionando hacia un doble callejón sin salida: ni es probable una solución bélica, ni es posible una congelación de la constelación política internacional. Ninguna de estas opciones resolvería el problema.
Porque ni militar, ni política y aún menos, económicamente hay motivos para que Occidente ceda a la presión de Putin, en tanto que para Rusia la vinculación de Ucrania a la Federación Rusa es irrenunciable por ser clave para el futuro del país más oriental de Europa. Sin la reincorporación de Ucrania, Bielorrusia y Kazajstán, Rusia no dejará ya nunca más de ser una potencia segundona en el escenario mundial.
Pero, hoy en día, la reclamación política de Moscú – que Ucrania no llegue jamás a formar parte del mundo económico y militar occidental – es irrenunciable para Putin en tanto que los EE. UU. y la OTAN no le encuentran argumentos válidos a la exigencia rusa porque la actual correlación de fuerzas sigue siendo claramente desfavorable para el Kremlin.
Por otra parte, esta falta de recursos políticos obliga al presidente ruso a amagar con un arreglo militar del problema. Putin – patriota hasta la médula y nostálgico de la URSS hasta el absurdo – lo hace obligado por las circunstancias. La evolución de la economía rusa no es lo suficientemente satisfactoria como garantizar la continuidad en el poder de la actual camarilla gubernamental. Putin necesita ahora más que nunca aparecer ante la población rusa como el gran héroe nacional; el Otto von Bismarck del siglo XXI. La alternativa es una salida por la puerta de atrás.

Evidentemente, el amago no es más que eso: un órdago. No porque el actual Ejército ruso – modernizado, reestructurado y experimentado en combate (Georgia y Siria son los escenarios más conocidos) no pueda llevar a cabo una conquista relámpago de Ucrania, mucho peor pertrechada y con unos efectivos militares tres veces menores que los rusos, sino porque esto embarcaría a la Federación Rusa en una empresa imposible: para una guerra prolongada, de desgaste, carece de las finanzas necesarias. Y una guerra total – una guerra nuclear – significaría un morir matando.
Si a pesar de este escenario, Putin se ha lanzado a la aventura es porque por un lado si pierde, la Federación Rusa no pierde nada: seguirá estando donde estaba antes de la crisis. Pero, sobre todo, porque está convencido de que el riesgo de que el órdago militar se salga de madre y haya tiros sí que inquieta en Washington y Bruselas. Y la vía de unas negociaciones diplomáticas con los cañones como telón de fondo es probable que le aporte algún beneficio a Moscú.

Los tratados y las promesas han sido en la Historia verdades frágiles y efímeras. Pero en el contexto internacional cualquier reconocimiento de las razones rusas ya sería para el Kremlin una notable mejoría de su posición nacional e internacional. Y para Putin, un éxito más que suficiente para justificar (y prolongar) su gestión al frente de la Federación Rusa.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

INFLAȚIA TURCIEI SCAPĂ DE SUB CONTROL Washington, Diana Negre

Noul An se prezintă rău pentru turci și, și mai rău, pentru aspirațiile președintelui Erdogan de a fi reales în 2023; căci țara se află sub o inflație galopantă – numai în luna ianuarie a acestui an a fost de 48,9%.
Problemele acestea îi vin lui Erdogan de când s-a îndepărtat politic de Casa Albă, ceva ce părea a fi la modă în timpul mult hulitului președinte Trump. Cu toate că Siria era cazul cel mai vizibil în epoca lui Trump, totuși nu era unicul, iar economia Turciei a început să se clatine și nu se mai putea cere vreun ajutor din partea Washingtonului.
Coincid, de asemenea, și cu momentul internațional tensionat legat de riscul unei invazii rusești a Ucrainei. Turcia este posibil să fi sperat la o oarecare influență politică și economică în această chestiune, însă problemele sale interne și slăbiciunea ei economică nu-i permit acest lucru.
Pentru cetățeanul de rând, precum și pentru întreprinderile mici și mijlocii, nivelul foarte ridicat al inflației înseamnă o lovitură grea. Mai ales, situația este gravă pentru economia privată, deoarece chiriile și transportul s-au scumpit cu peste 50%, practic, s-au dublat. În general, scumpirile cele mai mari – neîntrerupte din luna septembrie a anului trecut încoace – au avut loc în sectorul produselor alimentare.
Populația suportă cu greu înăsprirea vieții. Cresc atât protestele publicului, cât și ale sindicatelor și întreprinzătorilor. Iritarea este cu atât mai mare cu cât guvernul și banca națională recunosc că presiunea inflaționistă – cea mai mare din ultimii 20 de ani – va fi de durată.

Desigur, această perspectiva este oribilă pentru speranțele lui Erdogan de a fi reales, anul viitor. El și partidul care îl sprijină, AKP, au venit la putere în 2003, tocmai pentru că au promis, printre alte lucruri, că vor combate inflația – ceea ce au și făcut până în anul 2018. Dar, de atunci, intervenția guvernului în sistemul bancar național – o idee personală a lui Erdogan – a făcut ca economia Turciei să se tot scufunde, iar inflația să fie galopantă.
Or, memoria alegătorilor este scurtă, foarte scurtă. Succesele lui Erdogan de acum 20 de ani nu vor mai influența deloc viitoarele alegeri prezidențiale, dacă lumea va fi nevoită, în continuare, să strângă cureaua. Erdogan știe foarte bine acest lucru și a luat o serie de măsuri ca să mai reducă din suferințe.
Rău este că aceste măsuri, care constau, în principal, din dublarea salariului minim, sporiri ale salariilor și pensiilor funcționarilor, creșterea dobânzilor bancare – nu sunt decât niște petice, iar pe termen lung, vor accentua și mai mult presiunea inflaționistă asupra țării. Pentru a mai calma iritarea, guvernul a recurs la vechea metodă de a ucide mesagerul: l-a destituit pe președintele Institutului de Statistică al Turciei, Erdal Dinçer.

În schimb, de ce ar avea nevoie cel mai mult economia turcească în această conjunctură – o politică monetăria solidă și stabilă, dar ea nu se poate aplica atât timp cât Erdogan este președinte al țării. În definitiv, a fost inițiativa lui să-i impună Băncii Naționale o politică financiară eratică, a cărei unică logică a fost conveniența pe termen scurt a politicii prezidențiale. Și până acum, pe Erdogan nu pare că l-au convins să-și schimbe părerea nici devaluarea lirei turcești, nici deficitul comercial al țării, care a ajuns la 241%, cu toate că exporturile au tot crescut, iar anul trecut au fost de 10,4 miliarde de $.
Căci, contrar a ceea ce pare să creadă Erdogan, șeful cel mare nu are întotdeauna dreptate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA INFLACIÓN TURCA SE DESBOCA. Washington, Diana Negre

El nuevo año se presenta mal para lo turcos y peor, para las aspiraciones del presidente Erdogan a ser reelegido en el 2023; ambos sufren la carga de una inflación galopante que el pasado mes de enero fue del 48,9%.
Estos problemas le llegan a Erdogan cuando se ha alejado políticamente de la Casa Blanca, algo que parecía especialmente de moda en los años del muy denostado presidente Trump. Aunque Siria era el caso más visible en la época de Trump, no era el único y la economía turca se ha ido tambaleando sin poder pedir ayuda a Washington.También coinciden con el tenso momento internacional ocasionado por el riesgo de una invasión rusa de Ucrania. Turquía tal vez habría esperado tener cierta influencia, política y económica, en esta cuestión, pero sus problemas internos y su debilidad económica no se lo permiten.
Para el ciudadano de a pie, así como para las pequeñas y medianas empresas este elevado nivel de inflación es un duro golpe. Sobre todo, para la economía particular la situación es grave ya que alquileres y transporte se ha encarecido mucho más del 50% y prácticamente se han duplicado. En general, los mayores encarecimientos – ininterrumpidos desde el pasado mes de septiembre – se han registrado en el sector de los productos alimenticios.
La población soporta mal este endurecimiento de la vida. Las protestas crecen tanto entre el público en general como los sindicatos y el empresariado. La irritación es tanto mayor por cuanto el Gobierno y el banco nacional reconocen que la presión inflacionista – la mayor registrada en los últimos 20 años – va para largo.

Evidentemente, este panorama es horrendo para las esperanzas de Erdogan de ser reelegido el año próximo. Él y su partido AKP llegaron al poder en el 2003 justamente por haber prometido, entre otras cosas, combatir la inflación y en el haber de ambos está que cumplieron su promesa hasta el 2018. A partir de entonces el intervencionismo gubernamental en el sistema bancario nacional – una idea personal de Erdogan – ha llevado a la economía turca a hundirse constantemente y a una inflación galopante.
Y la memoria de los electores es corta, cortísima. Los éxitos de Erdogan de hace 20 años no influirán en absoluto en los próximos comicios presidenciales si la gente sigue teniéndose que apretar el cinturón. Erdogan lo sabe perfectamente y ha tomado ya una serie de medidas para paliarle el sufrimiento del gran público.
Lo malo es que estas medidas, que consisten principalmente en duplicar el salario mínimo, incremento de los sueldos y pensiones de los funcionarios, elevación del tipo de interés bancario – no son más que un parche y a la larga acentúan aún más la presión inflacionista en el país. Y para calmar la irritación, el gobierno también ha recurrido al viejísimo método de matar al mensajero: ha destituido al presidente del Instituto Estadístico Turco (“Turkstat”), Erdal Dinçer.
En cambio, lo que más necesita la economía turca en esta coyuntura – una política monetaria sólida y estable – no puede suceder mientras Erdogan siga en la presidencia del país. Al fin y al cabo, ha sido una iniciativa exclusivamente suya imponerle al Banco Nacional una política financiera errática, cuya única lógica ha sido la conveniencia a corto plazo de la política presidencial. Y hasta ahora a Erdogan no parecen haberle hecho cambiar de opinión ni la devaluación de la lira turca, ni el déficit comercial del país, del 241% pese a unas exportaciones que han ido creciendo y el año pasado alcanzaron los 10,4 mil millones de $.
Y es que, en contra de lo que parece creer Erdogan, el mandamás no tiene siempre razón.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

URMĂRIND CRIZA UCRAINEANĂ: A VREA NU ÎNSEAMNĂ A PUTEA

Ultimele evenimente ale crizei ucrainene arată, încă o dată, cât de nimerită este definiția pe care a dat-o politicii Otto von Bismarck („cancelarul de fier”): Politica este arta posibilului.
Acum, când riscanta acțiune a rușilor în legătură cu teritoriile ucrainene se apropie de sfârșit, bilanțul pentru Rusia este că, în prezent, nu e posibil să-și restabilească zona de influență exclusivă, pe care a avut-o URSS-ul, pe la mijlocul secolului trecut, asupra a jumătate din Vechiul Continent. Ar trebui, pentru aceasta, mai multă putere militară, dar, mai ales, mai multă forță industrială și financiară. În ambele aceste domenii, Occidentul este mai puternic decât Federația Rusă… cu toate că, cu respectivele lor arsenale nucleare, fiecare dispune de capacitate mai mult decât suficientă de a se anihila reciproc.
Actualul dezechilibru neliniștește Moscova – președintele rus, Putin, este un mare patriot și un nostalgic al Uniunii Sovietice – și simularea ne-dusă până la capăt de a invada Ucraina este unicul atu politic al Kremlinului, în aceste momente. Discrepanțe egoiste zguduie Uniunea Europeană, iar crisparea politică internă pare să paralizeze SUA. Cu o astfel de panoramă, acțiunea rușilor este aproape obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât marile dezechilibre întotdeauna au dus, de-a lungul Istoriei, la mari crize. Cea a lui Putin este indiscutabilă numai din punctul de vede al rușilor; ucrainenii, slovacii, românii, bulgarii, croații etc. au tot atât de multă dreptate ca Putin să-și dorească contrariul: să-și păstreze plenar independențele lor. Or, acum, și le păstrează.

Problema este complexă și cu evoluție imprevizibilă. Viitorul economic al lumii capitaliste nu este prea optimist; pe termen scurt, pasul pe loc financiar – sau chiar un regres – este mai mult decât posibil, iar stabilitatea țărilor care formau vechea centură de siguranță a URSS-ului depinde enorm de creșterea economică.
Și, cum s-a văzut în Orientul Mijlociu și în Afganistan, SUA – care reprezintă brațul armat al Occidentului – torc fin și zgârcit, când e vorba de a-și apăra zonele de influență în lume. Washingtonul își retrage fără menajamente trupele din țările care le costă prea mult din cauza duratei conflictului și a cheltuielilor militare pe care le generează. Afganistanul, Siria și Irakul nu le mai interesează, odată anihilate Alqaeda, Statul Islamic, Saddam Hussein.
În jumătatea de Europă fostă sovietică, acest fenomen ar putea să se repete, dacă țările respective ar deveni tot atâtea Irakuri, Sirii sau Afganistanuri. Iar ceea ce Putin nu a obținut acum, concentrând zeci și zeci de mii de trupe în jurul Ucrainei, ar putea să obțină în acea ipotetică conjunctură la preț de sold.
Dar, desigur, cu chilipiruri e greu să faci avere…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TRAS LA CRISIS UCRANIANA: QUERER NO ES PODER

Los últimos acontecimientos de la crisis ucraniana evidencian una vez más lo acertada que era la definición de la política que hizo Otto von Bismarck (“el canciller de hierro”): Política es el arte de lo posible.
Ahora, casi acabado el órdago ruso sobre los territorios ucranianos, el balance es que actualmente para Rusia no es posible reestablecer la zona de influencia exclusiva que tuvo la URSS a mediados del siglo pasado sobre medio Viejo Continente. Para ello le falta hoy en día más poderío militar y, sobre todo, más fuerza industrial y financiera. En ambos terrenos Occidente es más fuerte que la Federación Rusa… aunque con los respectivos arsenales nucleares, unos y otros tienen capacidad más que suficiente para un aniquilamiento mutuo.

El actual desequilibrio inquieta en Moscú – el presidente ruso, Putin, es un gran patriota y un nostálgico de la Unión Soviética – y el amago de invasión de Ucrania era la única baza política del Kremlin en estos momentos. Las discrepancias egoístas sacuden la Unión Europea y la crispación política interna parece paralizar a los EE.UU.. Con este panorama, el órdago ruso era casi obligado. Tanto más, cuanto que los grandes desequilibrios han desembocado siempre a lo largo de la Historia en grandes crisis.
Pero querer no es poder. Ni cuando se tiene razón. La de Putin es indiscutible tan solo desde el punto de vista ruso; ucranianos, eslovacos, rumanos, búlgaros, croatas, etc. tienen tanta razón como Putin en querer todo lo contrario: mantener sus respectivas independencias plenas. Y por ahora, las mantienen.
El problema es complejo y de evolución imprevisible. El futuro económico del mundo capitalista no es optimista; a corto plazo, el piafar financiero – o incluso un retroceso – es más que posible y la estabilidad de las naciones que constituían el antiguo cinturón de seguridad de la URSS depende grandemente del crecimiento económico.
Y, como se ha visto en el Oriente Medio y en el Afganistán, los EE.UU. – que son el brazo armado de Occidente – hilan fino y tacaño a la hora de defender sus zonas de influencia en el mundo. Washington tiene pocos reparos en retirar sus tropas de los países que le suponen una sangría por la duración de los conflictos y los gastos militares que generan. Afganistán, Siria e Irak no interesan una vez suprimidos Alqaeda, el Estado Islámico, Saddam Hussein.
En la media Europa ex soviética podría repetirse en fenómeno si sus naciones se transformasen en otros tantos Irak, Siria o Afganistán. Y lo que Putin no ha logrado ahora, concentrando decenas y decenas de miles de tropas alrededor de Ucrania, lo podría obtener en esta hipotética coyuntura a precio de saldo.
Claro que con las baratijas es difícil hacer fortuna…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Am mai descoperit în site-ul lui Donosti Bleddyn, aventurasdekirlian/Mazorca triste con pelo largo de otra cosecha (https://alcanfordelasinfantas.com), câteva poeme absolut minunate pe care dorim să le împărtășim în Ghemul Ariadnei cititorilor noștri. Iată-le însoțite de fotografiile alese de autor:

8 ani și încă umblu în noapte
Umblu în noapte
poate devin stelar.

Vagabondez
din inel în inel
căutând ceva din Saturn.

Mă auzi?, umblu în noapte.

Nomad prin stele.
Uite, că dorm printre ele
poate mă veghezi
printre niște sticle.

Auzi?, umblu în noapte.

Pelerin
dansând cu tritonii
prin mările lui Neptun,
vânând ioni trecători.

Mă auzi?, umblu în noapte.

Creând galaxii
unde mi se topește pasiunea cea mai umbrită,
mă desfăt cu ambrozia ta.

Și umblu în noapte.

S-au făcut opt ani de când mă însoțesc cu literele cerului și ale infernului. Și mă aflu prea departe ca să mă mai pot întoarce cu furia începuturilor, însă nici nu pot să părăsesc corabia și să o las în derivă. Tuturor celor care mă citesc de la început, precum și celor care mi s-au alăturat pe parcurs, mulțumiri!

(29 Ianuarie 2022)

8 años y ando nocturno

Ando nocturno
por si me hago estelar.

Y vagabundeo
de anillo en anillo
buscando de Saturno.

Oye, que ando nocturno.

Nómada de estrellas.
Mira, que duermo entre ellas
por si me vigilas
entre algunas botellas.

Y oye,

que ando nocturno.

Peregrino
bailando con tritones
en los mares de Neptuno,
cazando efímeros iones.

Pero oye,
que ando nocturno.

Creando galaxias
dónde se funde mi pasión más umbría,
me deleito con tu ambrosía.

Y ando nocturno.

Ya van ocho años de las letras del cielo y del infierno. Y sigo lejos de poder volver con la furia del inicio, pero incapaz de abandonar este barco y dejarlo a la deriva. A los que me leen desde el comienzo y a los que se unieron en el trayecto, gracias.

Înfrângere
Nu mai am nimic
în mintea aceasta goală.
Nu ascund nimic
în nefericirea mea selectivă.
Nu simt nimic
În pieptul acesta adormit.
Nu sper nimic
în sufletul meu învins.
(11 Decembrie 2021)

Derrota

Nada tengo
en esta mente vacía.
Nada oculto
en mi desdicha selectiva.
Nada siento
En este pecho dormido.
Nada espero
en mi alma vencida.

Aurora Boreală
Oh, bietul de tine din crepuscule
care nu au binevoit
să vadă farmecul
aurorei tale boreale.

Aceea pe care o slobozi când suspini
năucit de atâtea plăceri
pe care detaliile ți le cedează
încă o dată ca să nu te pierzi.

Oh, bietul de tine din mâinile mele
care nu le întâlnesc pe ale tale
în iarna neglijenței
când am uitat de mine însumi.

Binecuvântată ființă muritoare, cum voi putea să te iert
pentru atâtea farmece inocente
care m-au lăsat (aici) supus
cu iluzia că te voi găsi.
(29 iulie 2021)

Aurora Boreal
Oh, pobre de los crepúsculos
que no se han dignado
en presenciar el encanto
de tu aurora boreal.

Aquella que sueltas al suspirar
atontado de tantos placeres
que los detalles han de cederte
una vez más para no perderte.

Oh, pobre de mis manos
que andan sin las tuyas
en el invierno del descuido
al olvidarme de mí mismo.

Bendito mortal, cómo he de perdonarte
por tus tantos candorosos hechizos
que me han dejado (aquí) sumiso
con la ilusión de hallarte.

Am obosit
Am obosit.
Vreau doar să mă odihnesc un pic.
Am tot umblat atât de mult timp
încât de abia dacă mă mai târăsc.

Am obosit.
Lasă-mă să mă odihnesc aici la umbră,
lasă-mă să stau un pic cu ochii închiși
sub norul acesta făcut din furtună.

Am obosit.
Am mers atât de mult pe drumul ăsta
încât trebuie să-mi limpezesc mintea
și să mă eliberez de povara asta.

Am obosit.
Atât de departe de casă
mă simt străin pe meleagurile acestea
de melancolie și dor.

Am obosit.
Te rog, nu-mi cere să merg mai departe.
Lasă-mă doar să retrăiesc noaptea asta
Și mâine dimineață voi pleca.
(2 iunie 2021)

Estoy cansado
Estoy cansado
Sólo necesito descansar un rato.
He estado caminando por tanto tiempo
que no puedo arrastrar otro paso.

Estoy cansado.
Déjame descansar aquí en la sombra,
déjame cerrar los ojos un rato
en esta umbría nube hecha de tormenta.

Estoy cansado
He estado tanto tiempo en este camino
que necesito despejar mi mente
y dejar esta carga pesada.

Estoy cansado
Y tan lejos de casa
que me siento extraño en esta tierra
de melancolía y añoranza.

Estoy cansado
Por favor no me pidas que siga adelante.
Sólo déjame repetirlo esta noche
y en la mañana me iré.

Geneză
Îmi plac emoțiile scurte
și călătoriile eterne.
Îmi place furtuna,
cu toate că prefer calmul de dinaintea ei.
Ziua de luni care pare a fi vară,
un alt vis uitat.
Mă simt la masa de scris.
Partea cea mai grea dintr-o poveste este pentru mine
să-i fac începutul.
(24 mai 2021)
Génesis
Me gustan las emociones cortas
y los viajes eternos.
Me gusta la tempestad,
aunque prefiero la calma que la antecede.
Lunes que parece verano,
otro sueño olvidado.
Me siento en el escritorio.
Lo más difícil de un cuento para mí
es comenzarlo.

Fugacitate
Sunt cel care dă mereu târcoale
cuibului strădaniilor mele.
Sunt cel care merge pe visele
altei lumi paralele.
O lume în care oxigenul pe care îl respir
nu mai are veninul tău
și în care numele meu se pierde
printre paginile de ieri în tonuri sepia.
Sunt cel care își simte prezența
în uitarea existenței sale.

Voi merge ieri sau am venit mâine?
(24 martie 2021)

Fugacidad
Soy quien siempre merodea
el nido de mis desvelos.
Soy quien camina por los sueños
de otro mundo paralelo.
Un mundo donde el oxígeno que respiro
está limpio de tu veneno
y donde mi nombre se traspapela
entre páginas de ayer en tonos sepia.
Soy quien siente su presencia
en el olvido de su existencia.

¿Ayer voy o vine mañana?

Haos
De la o vreme, mă gândesc să vă împărtășesc ceva. M-am aflat într-o continuă luptă cu mine însumi mulți ani, luptă care a devenit mai puternică în zilele acestea. Tot de la o vreme, încerc să mă conving că nu e nimic rău în mine și că merită un pic să trăiești în această lume haotică, plină de panică și neliniște. Euforia nesfârșită mi-a marcat realitatea și îmi menține mintea sub un control nedorit.

M-am aflat într-o stare de slăbiciune, căci a străbate indiferența și a înțelege respingerea alternează în viața mea și îmi pun la îndoială integritatea sufletului. Am încercat de câteva ori să mă folosesc de acest mijloc pentru a mă vindeca, însă m-am trezit că au venit peste mine chiar și hărțuirea și delăsarea.

Nu m-am vindecat și e posibil ca însănătoșirea mea să dureze mai mult decât mă așteptam și tocmai acest lucru am vrut să vi-l împărtășesc; sunt departe de a atinge echilibrul și nu văd nicio ivire a vreunei eliberări, dar, cu toate că nu voi putea scrie din nou cu deplină libertate, nădăjduiesc că zilele care vor veni îmi vor aduce liniștea. (17 mai 2021)

Caos
Después de un tiempo me gustaría compartirles algo. He estado en una guerra constante conmigo durante años y se acentúo en estos días pasados. Hace un tiempo intento comprender que no hay nada malo en mí y que este mundo caótico plagado de pánico y ansiedad vale un poco la pena. La euforia desenfrenada marcó mi realidad y mantiene mi mente en un estado de control no deseado.

He estado demacrado, atravesar la indiferencia y entender el rechazo alteran mi vida y cuestionan la integridad de mi alma. Intenté varias veces usar este medio para mi propia curación, pero incluso el acoso y la desidia llegaron aquí.

No he sanado y posiblemente mi curación tarde más de lo esperado y eso es lo que quiero compartir; estoy lejos de alcanzar el equilibrio y ni siquiera contemplo un atisbo de alivio y aunque no podré volver a escribir con plena libertad, ansío que los días venideros me traigan el sosiego.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ariadna este nespus de onorată să-și invite cititorii să citească textul unei conferințe, pe cât de interesantă, pe atât de plină de un umor fin… a prietenului nostru Valentin Popescu:

N-AM FOST EU

Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici, precum și pentru atenția pe care sper și doresc să mi-o acordați. Voi încerca să răspund generozității dumneavoastră prezentându-vă o conferință într-adevăr scurtă. Astfel că veți putea să vă întoarceți acasă curând sau să-mi puneți întrebări la care să nu știu să răspund.
În acest ciclu de conferințe, persoane docte au analizat temeinic în ce constau și cum se produc schimbările climatice din zilele noastre. Nu voi îndrăzni să adaug nici măcar o virgulă la aceste învățăminte.
În schimb, voi face ceva ce nu a fost prevăzut în organigramă, dar abundă copios în Presă: voi cere iertare pentru egocentrismul și pentru nemărginita îngâmfare a ființelor umane, care vor să vadă aceste schimbări ca ceva produs de noi; și că noi le-am putea schimba. Când, de fapt, nu este așa.
Pământul și Natura sunt motorul acestor schimbări climatice. Noi, oamenii, suntem un grăunte de nisip în acest proces. Poate și mai puțin. Gânditi-vă că înălțimea medie a oamenilor este în jur de un metru și șaptezeci de centimetri, în timp ce diametrul Pământului măsoară 12.750 km. Disproporția este atât de mare, încât mă scutește de orice comentariu. Cu toate că suntem în total peste opt miliarde de ființe umane, în aceste fluctuații climatice am însemna ceva cum ar fi creșterea în greutate a unui elefant când i se urcă pe spinare o furnică.
Cu toate acestea voi insista pe această neînsemnătate a noastră. Schimbările climatice ciclice – erele glaciare – au tot avut loc – mai înainte ca vreo ființă umană să calce pe Pământ. S-a calculat că prima eră glaciară a avut loc acum 2 miliarde 400 de mii de ani. Pe urmă, au mai fost alte patru, ultima petrecându-se acum 2 milioane 500 de mii de ani.
În acest calendar, prima ființă umană despre care se știe că a existat în Europa și în Orientul Mijlociu – omul de Neanderthal – nu apare mai devreme de 150 de mii de ani în urmă, și aceasta în cele mai generoase calcule în privința existenței sale.

Câtă umilire! Oricât de mult am vrea să ne comparăm cu Pământul, ne aflăm cufundați în neînsemnătate. Nu ne ridicăm prea mult nici în dimensiuni și nici în vârste. Oricum am privi lucrurile, în acest cadru, suntem – cel mult – niște mirmidoni, niște furnici.
Dar, nu-i așa?, niște mirmidoni megalomani. Ne lipsesc protagonismul, talia și vârstele din fluctuațiile cosmice, dar le compensăm zdravăn cu vanități și lăudăroșenii. Ne plângem de tot ceea ce-i facem climei și Pământului și ne mândrim cu cât de mult vom schimba Pământul și Natura, înmulțind zonele pietonale și parcurile eoliene.
Drag public: să ne ridicăm în picioare și să strigăm într-un glas:
Să trăiască mirmidonii și lumea lor cumpătată!!!
Iar acum, să vedem cum este realitatea fără izbucniri psihotice și fără credulități și naivități jurnalistice. Căci nu am intervenit în schimbările climatice, însă am agravat până la un punct – un punct mai slab – șocul schimbărilor în biosferă.
Colac peste pupăză, dacă am agravat cât de cât poluarea și am exacerbat sentimentul culpabilității, ne găsim merite și pentru a fi ridiculizați. Căci vorbim de renunțarea la cărbuni și la alte energii „murdare”, dar nu spunem nimic – noi, plângăcioșii din prima lume – despre cum vor reuși să facă acest lucru și țările sărace, cele în curs de dezvoltare și cele bogate, dar care nu vor dori să strângă cureaua.
Deoarece, a fi cast, pur și ecologic corect cere sacrificii și în prost-crescuta lume bogată. Și cerem țipând sacrificii tuturor… numai nouă nu. Gândiți-vă că, în ziua de azi, țări ca Bangladesh, Mali sau Tanzania generează anual mai puțin de două tone de oxid de carbon pe cap de locuitor, deoarece mai mult de jumătate din locuitorii lor gătesc și se încălzesc cu lemne sau cu cărbune vegetal.
Și vă întreb: cine dintre dumneavoastră va fi de acord să gătească, de acum înainte, cu lemne pentru a nu mai polua mediul înconjurător?
Voi răspunde tot eu pentru dumneavoastră: Nimeni!
Statisticile arată că, anul trecut, fiecare suedez polua atmosfera tot atât cât un indian; un german contamina de două ori mai mult decât un suedez, un american, de trei ori mai mult, iar un qatarez, de șapte ori mai mult.
Viața bună are un preț mare; în bani și în contaminare. Însă, Istoria s-a săturat să ne tot arate că nimeni nu a renunțat vreodată de bună voie la o viață bună. Iar dacă nu renunțăm noi, cei care am putea, cum să renunțe, oare, cei mai săraci?
În legătură cu aceasta, îmi amintesc o conferință de presă care a avut loc la Bonn (Germania), în care unui prim ministru din Burkina Faso – în vremea aceea se numea Volta Superioară – jurnaliștii din prima lume îi reproșau că defrișează țara.
„Dumneavoastră vă veți ucide prin foame nepoții!”, i-au tot repetat jurnaliștii.
Omul a făcut să amuțească Presa cu următorul răspuns:
Pentru mine este stringent să dau de mâncare tuturor locuitorilor țării, azi …”
Acest ciclu de conferințe – a mea nu face excepție – are un cadru pesimist. Clima face tumbe și totul indică o înrăutățire. Sau, poate că nu; ar putea să fie o oportunitate pentru a avansa și mai mult. Adevărul este că nu știu.
Dar, îmi amintesc, totuși, că o mare schimbare a climei, care a avut loc acum zece sau douăsprezece mii de ani, a fost o binecuvântare pentru Omenire. În urmă cu zece mii de ani, temperatura globală a planetei a urcat, așa cum crește acum. Atunci, creșterea a fost de două grade centigrade, creștere pe care acum o anunțăm ca fiind aproape catastrofală.

Însă, grație acelei creșteri a temperaturii, unele plante neînsemnate pentru hrana ființelor omenești, cerealele, au început să sporească și să se îmbunătățească. Grâul, secara sau porumbul nu au mai fost hrana de bază a păsărilor și a rozătoarelor, căci au devenit susținerea marilor civilizații ale Antichității. Pe porumb s-au construit culturile amerindienilor și pe secară, grâu și orez, cele din Orientul Mijlociu și Asia.
Voi insista pe beneficiile aduse de acea încălzire cu câteva cifre.
În paleolitic, acum mai bine de douăsprezece mii de ani, când încă nu se practica agricultura, o familie de vânători-culegători avea nevoie, pentru a supraviețui, de o mie de hectare.
În neolitic, două mii de ani mai târziu, familia de agricultori avea nevoie de minimum zece hectare.
În Evul Mediu, cu o economie mixtă, aceeași familie avea nevoie de 0,67 hectare.
În 1900, o familie indiană cultivatoare de orez se descurca cu o cincime de hectar.

Iar, în 1980, o familie japoneză cultivatoare de orez se mulțumea cu exploatarea a 0,064 de hectar.
Fără acea catastrofală – catastrofală între ghilimele – creștere cu două grade a climei terestre nu am avea azi nici agricultură, zootehnie, industrii, orașe, universități, securitate socială, nici meciuri de fotbal.
Desigur, din cauza acestei creșteri globale cu două grade centigrade a rămas defrișată insula Cipru, iar Sahara, din junglă a devenit deșert. Însă, sunt sigur că mayașii, sumerienii, egiptenii și chinezii au acceptat bucuroși acest preț, în schimbul cerealelor.
Și, mă întreb: dacă sumerienii, mayașii, chinezii și ceilalți au putut, acum zece mii de ani, să transforme acel teoretic catastrofal spor al temperaturii într-un filon de bunăstare și cultură, de ce n-am putea și noi, care suntem mult mai bogați și înțelepți decât sumerienii, să tragem foloase de pe urma noii creșteri a temperaturii globale?
Nu ignor faptul că acest apel al meu la optimism nu este decât atât: optimism, dorință de a crede că întotdeauna există o opțiune mai bună decât cea de a plânge și a ne întrece în tânguieli. Nu ignor nici faptul că lumea din secolul al XXI-lea după Hristos nu mai este cea din secolul al XI-lea de dinainte de Hristos.
Mai întâi, grație progreselor științei noastre și galopantei creșteri demografice din ultima sută de ani, lumea s-a micșorat spectaculos. Nu mai există loc sau eveniment pe Pământ care să nu percuteze asupra restului lumii noastre. Defrișarea pădurilor amazoniene face să sufere, în ultimă instanță, păstorii din sud-estul Asiei, deoarece s-a schimbat regimul și volumul ploilor musonice. De asemenea, saltul unui virus african de la maimuță la om i-a făcut să sufere la fel, de plagă mortală, pe africani, new-yorkezi, australieni, pe toată omenirea.
Globalizarea științei și globalizarea pieței au desființat spațiile goale care, odinioară, serveau ca centură de siguranță împotriva răspândirii epidemiilor sau năvălirii hoardelor războinice. Serveau și la întârzierea sosirii ideilor – dacă nu le puteau opri, cel puțin le întârziau – demolatoare pentru sistemele sociale în vigoare în vremea și în locurile de reședință, de-a lungul și de-a latul Pământului.
Odată cu desființarea acestei „centuri de întârziere”, contagierile sunt nelimitate și fulgerătoare. De pildă, apariția, acum trei ani, în orașul chinez, Wuhan, a unei boli necunoscute până atunci a devenit, în doar câteva luni, o psihoză universală. Despre virusul bolii nu se știa aproape nimic, și nici despre consecințele sale. Însă, miniaturizarea lumii, generată de rețelele de informare și de transporturile rapide, a activat dorința umană ancestrală de a se speria de orice, numai să fie mare spaima, așa că tremură, deopotrivă, în fața corona-virusului-19, americanii, chinezii, germanii și patagonezii.

Desigur, această pandemie de isterie nu este produsul exclusiv al debilității mintale a maselor. A fost generată, stârnită și hipertrofiată, în mare măsură, de Guvernele care vedeau cu spaimă cum epidemia colapsa sănătatea publică în toate țările, cu respectivele consecințe catastrofale pentru alegerile care urmau.
Ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns pentru rostogolirea bulgărelui de zăpadă al psihozei colective, Presa s-a suit degrabă în căruța panicii colective. Nimic nu se vinde mai bine decât frica viscerală. Este un subiect care atrage mai mult – mult mai mult! – chiar și decât pornografia și șuturile care înscriu goluri.
Pe scurt: toate acestea sunt aspecte ale globalizării. Aceasta face ca o problemă locală oarecare să se poată transforma, într-o clipită, într-o mare și cumplită problemă universală.

Insist asupra faptului că nu neg deloc problematica urgentă și gravă a schimbărilor climatice. Intervenția mea vrea doar să așeze ființele umane în locul care li se cuvine. Încerc să evidențiez faptul că atât cu noi, cât și fără noi, ciclurile termice ale Pământului au propria lor dinamică și propriile lor legi.
Desigur, aceasta nu înseamnă că nu am avea niciun rol în acest proces. Nimeni nu pune în discuție faptul că accelerăm poluarea mediului înconjurător și dezechilibrul ecologic. Eminenții oameni de știință care au vorbit aici înaintea mea au cuantificat și explicat amplu lucrurile acestea. Sapientia dixit.
Iar eu, care sunt departe de a fi sapientia, încerc doar să deschid o cale de abordare de bun simț. Sunt jurnalist de profesie și vocație și știu pe unde ne doare cel mai mult pantoful pe noi, cei care aducem informația. Cunosc atracția irezistibilă de a urla împreună cu lupii – mai ales cu lupii care guvernează – și de a spune ceea ce vrea să audă lumea.
Astfel că voi termina prelegerea mea asupra schimbărilor climatice, care se află în desfășurare, spunând umil că nu am fost eu!
Și nici dumneavoastră.
Vă mulțumesc.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YO NO HE SIDO

Señoras y señores, muchísimas gracias por su presencia aquí y la atención que espero y deseo que me vayan a prestar. Trataré de corresponder a su generosidad, dando una charla realmente breve. Para que se puedan ir bien pronto a sus casas o para hacerme preguntas a las que no sabré contestar.
En este ciclo de conferencias, doctas personas han analizado a fondo el qué y el cómo de los cambios climáticos que estamos viviendo. No tendré la impertinencia de añadir una sola coma a estas enseñanzas.
Pero sí voy a hablar de algo que no estaba previsto en el organigrama y en cambio abunda hasta apestar en la Prensa: voy a pedir perdón por el egocentrismo e infinito engreimiento de los seres humanos que quieren ver estos cambios como algo generado por nosotros; incluso, como algo que podemos cambiar nosotros. Y no es así.
La Tierra y la Naturaleza son el motor de los cambios climáticos. Nosotros, los seres humanos, somos un grano de arena en este proceso. O menos aún. Piensen que la altura media de los hombres ronda el metro setenta mientras que el diámetro de la Tierra es de 12,750 km. La desproporción es tal que me ahorra todo comentario. Aunque los humanos seamos ocho mil millones largos, no dejamos de ser en el vaivén climático algo así como el incremento de peso de un elefante cuando se encarama a sus lomos una hormiga.
Pero así y todo voy a redundar en nuestra insignificancia. Los cambios climáticos cíclicos – las eras glaciales – ya se producían antes de que ningún ser humano hubiese pisoteado la Tierra. Se calcula que la primera era glacial se registró hace 2.400 millones de años. Y luego hubo cuatro más, la última hace 2 millones y medio de años.
En este calendario el primer ser humano del que hay constancia en Europa y Oriente Medio – el neandertal – no aparece hasta hace 150.000 años, en los cálculos más generosos con su existencia.

¡Qué humillación! Nos comparemos como nos comparemos con la Tierra, abundamos en la insignificancia. No damos la talla ni en tamaños ni en edades. Se mire como se mire, en este marco somos – como mucho – unos mirmidones.
Pero, eso sí, unos mirmidones megalómanos. Lo que nos falta en protagonismo, talla y edad en los vaivenes cósmicos lo compensamos largamente con ínfulas y baladronadas. Lloriqueamos por todo lo que le hacemos al clima y a la Tierra y alardeamos de lo mucho que vamos a cambiar la Tierra y la Naturaleza, a base de multiplicar las zonas peatonales y los parques eólicos.
Querido público: pongámonos de pie y gritemos todos a una:
¡¡¡Vivan los mirmidones y su mundo eutrapélico!!!
Y ahora veamos la realidad sin brotes psicóticos ni papanatismos periodísticos. Porque no intervenimos en los cambios climáticos, pero sí que hemos agravado hasta cierto punto – un escaso punto – el impacto de los cambios en la biosfera.
Para más inri, si hemos agravado algo la contaminación y magnificado enormemente el sentimiento de culpabilidad, también hacemos méritos para ser ridiculizados. Porque hablamos de renunciar al carbón y otras energías “sucias”, pero no decimos – nosotros, los lloricas del primer mundo – como van a hacer esto las naciones pobres, las en vías de desarrollo y las ricas recalcitrantes a apretarse el cinturón.
Porque ser casto, puro y ecológicamente correcto requiere sacrificios y en el malcriado mundo rico reclamamos a gritos los sacrificios de todos… menos los nuestros. Piensen que hoy naciones como Bangladesh, Malí o Tanzania generan anualmente menos de dos toneladas de óxido de carbono por habitante porque más de la mitad de sus poblaciones guisan y se calientan con madera o carbón vegetal.
Y yo les pregunto: ¿Quién de ustedes se avendría a cocinar de ahora en adelante con madera en aras de la descontaminación ambiental?
Y yo contestaré por ustedes: ¡Ninguno!
Porque las estadísticas revelan que el año pasado cada sueco contaminaba la atmósfera tanto como un indio; que un alemán contaminaba dos veces más que un sueco, un estadounidense, tres veces más y un catarí, siete veces más.
La buena vida tiene un precio muy alto; en dinero y en contaminación. Pero la Historia se ha hartado de mostrarnos que nadie nunca renunció voluntariamente a ella. Y si esto no lo hacemos los que podríamos, imagínense cómo lo van a hacer los más pobres
A este respecto yo recuerdo una rueda de prensa en Bonn del jefe del Gobierno de Burkina Faso – a la sazón aún se llamaba Alto Volta – en la que al mandatario los periodistas del primer mundo le echaban en cara que estaba deforestando el país
“¡Usted está matando de hambre a sus nietos¡”, le decían una y otra vez.
El hombre acalló a la Prensa con su respuesta:
“ Es que para mí es prioritario dar de comer hoy a todos los habitantes de mi país…”
Este ciclo de conferencias – y la mía no es ninguna excepción – tiene un marco pesimista. El clima está dando tumbos y todo apunta a que será para peor. O quizás no; quizás sea una oportunidad para avanzar más. La verdad, no lo sé.
Pero sí recuerdo que un gran cambio climático registrado hace unos diez o doce mil años fue una bendición para la Humanidad. Hace diez mil años la temperatura global del planeta tierra subió, como está subiendo ahora. Entonces la elevación fue de dos grados centígrados, un incremento que hoy lo anunciamos como poco menos que catastrófico.
Y es que gracias a esta subida de la temperatura unas plantas insignificantes para la nutrición de los seres humanos, los cereales, comenzaron a medrar a más y mejor. El trigo, el centeno o el maíz dejaron de ser alimento base de aves y roedores para transformarse en el sostén de las grandes civilizaciones de la Antigüedad. Sobre el maíz se construyeron las culturas de los indios americanos y sobre el centeno, el trigo y el arroz, las del Oriente Medio y Asia.

Insistiré en los beneficios generados por ese calentamiento con un par de cifras.
En el paleolítico, hace más de doce mil años, cuando aún no se había inventado la agricultura, una familia de cazadores recolectores necesitaba para sobrevivir explotar mil hectáreas´.
En el neolítico, dos mil años más tarde, la familia de agricultores necesitaba un mínimo de diez hectáreas.
En la Edad Media, con una economía mixta, esa misma familia necesitaba disponer de 0,67 hectáreas.
En 1900, una familia india cultivadora de arroz requería la quinta parte de una hectárea.
Y en 1980, una familia japonesa cultivadora de arroz se bastaba para sobrevivir con la explotación de 0,064 hectáreas.
Sin la catastrófica – catastrófica entre comillas – subida de dos grados del clima terrestre no tendríamos hoy ni agricultura, ganadería, industrias, ciudades, universidades, seguridad social, ni partidos de fútbol.
Claro que a causa de ese incremento global de dos grados centígrados se ha deforestado la isla de Chipre y el Sahara pasó de selva a desierto. Pero estoy seguro que mayas, sumerios, egipcias y chinos habrían aceptado jubilosos ese precio a cambio de los cereales.
Y me pregunto, si los sumerios, mayas, chinos y demás han podido, hace diez mil años, transformar el teóricamente catastrófico incremento de la temperatura en un filón de bienestar y cultura, ¿por qué no hemos de poderle sacar también nosotros, que somos mucho más ricos y sabios que los sumerios, partido a la nueva elevación de la temperatura global?
No ignoro que este llamamiento mío al optimismo no es más que esto: optimismo, ganas de creer que siempre hay una opción mejor que la de llorar y competir en jeremiadas. Tampoco ignoro que el mundo del siglo XXI después de Cristo nada tiene que ver con el del siglo XI antes de Cristo.
En primerísimo lugar, gracias a los avances de nuestra ciencia y el galopante crecimiento demográfico de los últimos cien años, el mundo se ha encogido espectacularmente. Ya no hay lugar ni acontecimiento en la Tierra que no impacte en el resto del mundo nuestro. La deforestación amazónica la padecen en última instancia los pastores del sureste asiático en el cambio del régimen y volumen de las lluvias monzónicas. Así mismo, el salto de un virus africano de un simio a un humano acaban padeciéndolo por un igual como plaga mortal los africanos, los neoyorkinos, los australianos, la humanidad toda.
La globalización del saber y la globalización del mercadeo han suprimido los espacios vacíos que antaño fungían como cinturón de seguridad contra los contagios de epidemias o la irrupción de hordas guerreras. Incluso servían para retrasar, si no lo podían impedir por lo menos podían retrasar la llegada de ideas demoledoras para los sistemas sociales vigentes en su tiempo y lugar de residencia a lo largo y ancho de la Tierra.
Suprimido hoy en día este “cinturón de retraso”, las contaminaciones son ilimitadas y fulgurantes. Por ejemplo, la aparición, hace tres años, en la ciudad china de Wuhan de una enfermedad desconocida hasta entonces se transformó, en pocos meses, en una psicosis universal. Del virus causante no se sabía casi nada y de sus consecuencias, tampoco. Pero la miniaturización del mundo generada por las redes informativas y de transportes rápidos activó la ancestral querencia humana a espantarse de lo que sea, siempre que fuera grande el pasmo, y tiemblan ante el corona virus-19, estadounidenses, chinos, alemanes y patagones por un igual.
Naturalmente, esta pandemia de histeria no es producto exclusivo de la debilidad mental de las masas. Fue engendrada, azuzada e hipertrofiada en gran medida por los Gobiernos que veían con pavor como la epidemia iba a colapsar la sanidad pública en todos los países, con las pertinentes consecuencias catastróficas en los comicios por venir.

Por si eso no bastaba para echar a rodar la bola de nieve de la psicosis colectiva, la Prensa se subió en seguida al carro del pánico colectivo. Nada se vende mejor que el miedo visceral. Este es un tema que atrae más – ¡mucho más! – incluso que la pornografía y las patadas goleadoras.
En resumen: todo esto son aspectos de la globalización. Ella facilita que un problema local cualquiera puede transformarse en un periquete en un tremendo problemón universal.
Quiero insistir en que no niego en absoluto la problemática urgente y grave de los cambios climáticos. Mi intervención pretende solamente ponernos en su sitio a los humanos. Trato de evidenciar que con o sin nosotros, los ciclos térmicos de la Tierra tienen su propia dinámica y leyes.

Evidentemente, esto no quiere decir que no juguemos ningún papel en el proceso. Nadie discute que aceleramos la contaminación del medio ambiente y el desequilibrio ecológico. Los eminentes hombres de ciencias que han hablado aquí antes que yo lo han cuantificado y explicado ampliamente. Sapientia dixit.
Y yo, que disto muchísimo de ser sapientia, intento solo abrir un enfoque de sentido común. Soy periodista de profesión y vocación y sé cómo el que más donde nos duele el zapato a los informadores. Me consta la querencia casi irresistible que tenemos de aullar con los lobos – sobre todo, con los lobos que gobiernan – y de contar aquello que la gente quiere oír.
Así que voy a terminar mi charla sobre los cambios climáticos que están en curso, diciendo humildemente que
¡yo no he sido!
Y ustedes tampoco.
Muchas gracias.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.