SINGULARITATEA RUSEI

Pentru occidentali, politica rușilor – la fel ca mentalitatea lor – este greu de înțeles. Și nu atât că ar fi de neînțeles, cât faptul că lumea atlantică este atât de egocentristă, încât se încăpățânează să ignore chiar și istoria și obsesiile altor țări, începând cu cele ale Rusiei.
Cele ale tuturor Rusiilor; de la cea scandinavă a neamului rus de la Kiev, până la Federația Rusă a lui Putin, trecând prin cea a țarilor, a ducatului Moscovei și a Hoardei de Aur mongolă. Și, în această istorie, există o trăsătură esențială prin care evoluția rușilor se diferențiază de cea a marilor puteri occidentale: a fost singurul mare imperiu colonial care nu și-a pierdut niciodată coloniile. S-a pierdut pe el însuși, și nu o singură dată, însă coloniile sale au continuat și continuă să fie rusești. Continuă să fie rusești din punct de vedere structural și, până la un anumit punct, chiar și mental….

Imperialismul colonialist rusesc l-a pornit ducatul Moscovei, atunci când s-a întins spre nord-estul Asiei, (prin toată Siberia, până în peninsula Kamceatka), în urma declinului Hoardei de Aur. Această expansiune a fost urmată, câteva secole mai târziu, de o alta prin partea de sud (prin Caucaz) până când a ajuns să domine a șasea parte din suprafața Pământului.
Spre deosebire de imperiile occidentale, Rusia nu și-a pierdut niciodată aceste colonii. Și tot spre deosebire de occidentali, Rusia n-a încercat niciodată să repopuleze etnic noile teritorii. Colonialismul ei a fost, într-un fel, o replică a păpușilor „matrioșka”: pământurile cucerite erau deformate politic și administrativ până dobândeau profilul și formatul rusesc.Și, pe cât posibil,fără să-și mai păstreze vreo identitate culturală proprie.Astfel, la fel ca păpușile folclorice rusești, toate acele administrații încăpeau într-una singură: cea a mamei politice, Rusia.
Era – și încearcă să mai fie și în ziua de azi – o asimilare cu lingura de încălțat. Rusia era cu puterea, iar coloniie, cu obediența; trebuiau să fie „după chipul ei”, fără nicio concesie. Modelul colonial moscovit a fost adoptat de țari, de bolșevici și – în măsura posibilităților sale – și de Vladimir Putin, cel care a construit o federație (Federația Rusă) care e mai degrabă un hanat mongol, decât o asociațe voluntară a unor oameni liberi.
Moscova a deformat națiunile și sufletele pe care le-a cucerit până când acestea au ajuns să semene cu ea, iar coloniile, la rândul lor, au deformat colonialismul rusesc până când i-au dat trăsătura de canibalism politic: un singur stăpân,o singură voință,o supunere totală a poporului.Iar Kremlinul a sfârșit prin a se auto-intoxica cu atotputernicie, până a ajuns pe punctul în care, în orizontul său politic să nu mai rămână aproape ncio urmă de toleranță în conviețuirea internațională și chiar națională. Concepția dominantă în teritoriu și în guvernare este imperialismul cel mai dur…
Și, cum momentul istoric de maximă putere și întindere a imperiului rus a fost URSS în vremea „războiului rece”, lui Putin i s-a părut perfect logic și acceptabil să spună că vechile teritorii ale Pactului de la Varșovia (Polonia, Țările Baltice, Ungaria, Slovacia, Cehia, fosta Iugoslavie, România și Bulgaria), precum și fostele republici sovietice, în prezent independente „…au, în ziua de azi, suveranitate, dar nu și independență…“. Cazul Ceceniei – țară rusificată și integrată prin lovituri de tun – ilustrează foarte clar gândirea lui Putin, gândirea politică rusească.
În plus, acest subconștient al imperiului colonial rămâne încă cristalizat, la conducătorii ruși de la cel de al Doilea Război Mondial încoace, adică din vremea când URSS și puterile capitaliste și-au împărțit lumea în zone de influență.

Însă, ca anul 2022 să nu fie 1945 nu poate fi acceptat de Kremlin. Și astfel, lui Putin și guvernului său li se pare logic și legitim să reclame, acum, o „Yaltă II”, aproape la fel ca Yalta din secolul trecut cu ceea ce au stabilit atunci Stalin, Roosevelt și Churchill. Putin vrea acum, la fel cum a fost atunci, o lume împărțită între Rusia și Occident, cu garanții de imobilism militar. Căci, cu toate nostalgiile și colonialismele, Moscova continuă să creadă că Occidentul este mai puternic și ar vrea să înghețe status quo-ul.
Dar, mai mult ca sigur că la Kremlin se știe că asta ar însemna să-i ceri plopului pere, însă, având o mentalitate imperială neîntreruptă de șase secole încoace, este mult mai ușor să vezi, peste tot, numai pere. Și tot mai mult ca sigur, în occident se cunoaște zicala populară că „…năravului de a tot cere i se potrivește de minune virtutea de a nu-i mai da…”

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA SINGULARIDAD RUSA

Para los occidentales, la política rusa – al igual que la mentalidad de este país – resulta casi incomprensible. Y no es que lo sea; es que el mundo atlántico es tan egocéntrico que se emperra incluso hoy en ignorar la historia y las obsesiones de los demás… comenzando por las de Rusia.
De todas las Rusias; desde la escandinava de los rus de Kiev hasta la Federación Rusa de Putin, pasando por la de los zares, el ducado de Moscú y la Horda Dorada de los mongoles. Y en esta historia hay un rasgo esencial que diferencia la evolución rusa de la de las grandes potencias occidentales: fue el único gran imperio colonial que no perdió nunca sus colonias. Se perdió a sí mismo él solito en más de una ocasión; pero sus colonias siguen siendo rusas. Siguen siendo rusas estructuralmente e incluso, mentalmente… hasta cierto punto.
El imperialismo-colonialismo ruso lo comenzó el ducado de Moscú, expandiéndose por el noreste asiático (Siberia hasta la península de Kamchatka) tras el declive de la Horda Dorada. Fue una expansión que continuó siglos más tarde por el sur (Cáucaso) hasta llegar a dominar la sexta parte de la superficie terrestre.

A diferencia de los imperios occidentales, Rusia no perdió nunca estas colonias. Y también a diferencia de los occidentales, Rusia no intentó nunca una repoblación étnica de las nuevas tierras. Su colonialismo fue, en cierto modo, una réplica de sus muñecas “matrioshka”: las tierras conquistadas eran deformadas política y administrativamente hasta tener perfil y formato ruso. Y la menor personalidad cultural posible. Así, al igual que las muñecas folklóricas rusas, cabían todas las administraciones en una sola: la de la madre política, Rusia.
Era – y aún intenta serlo hoy en día – una asimilación con calzador. Rusia tenía la fuerza y las colonias, la obediencia; tenían que ser “a la rusa”, sin concesión alguna. El modelo colonial moscovita lo adoptaron los zares, los bolcheviques y – en la medida de sus posibilidades – Vladimir Putin, quien ha construido una federación (la Federación Rusa) que se parece más a un kanato mongol que a una asociación voluntaria de hombres libres.
Claro que si Moscú deformó las naciones y las almas conquistadas hasta que se pareciesen a ella y las colonias, por su parte, deformaron el colonialismo ruso hasta darle rasgo de canibalismo político: un amo, una voluntad, una sumisión total del pueblo. Y el Kremlin acabó auto intoxicándose de prepotencia hasta el punto de que en su horizonte político casi no quedan huellas de tolerancia en la coexistencia internacional y hasta en la nacional. El concepto dominante en el territorio y en los Gobiernos es el imperialismo más duro…
Y como el momento histórico de máximo poderío y extensión del imperio ruso fue la URSS de la “guerra fría”, a Putin le ha parecido perfectamente lógico y aceptable decir que los antiguos territorios del pacto de Varsovia (Polonia, Países Bálticos, Hungría, Eslovaquia, Chequia, la extinta Yugoslavia, Rumania y Bulgaria) y ex repúblicas soviéticas, ahora independientes “…tienen hoy en día soberanía, pero no independencia fáctica…“. El caso de Chechenia – rusificada e integrada a cañonazos – ilustra con toda claridad el pensamiento de Putin, el pensamiento político ruso.
Además, este subconsciente de imperio colonial sigue cristalizado en los dirigentes rusos desde los últimos meses de la II Guerra Mundial, cuando la URSS y el capitalismo se dividieron el mundo en zonas de influencia.

Pero que el 2022 no sea 1945 no es aceptado en el Kremlin. Y así, a Putin y su Gobierno les parece lógico y legítimo reclamar ahora un “Yalta II”, casi idéntico al Yalta del siglo pasado que negociaron en su día Stalin, Roosevelt y Churchill. Putin reclama hoy como entonces un mundo repartido entre Rusia y Occidente y con garantías de inmovilismo militar. Porque, pese a todas las nostalgias y colonialismos, Moscú sigue creyendo que Occidente es más poderoso y quiere congelar el statu quo.
A buen seguro saben en el Kremlin que eso es pedir peras al olmo, pero en una mentalidad imperial ininterrumpida desde hace seis siglos es más que fácil ver solo peras en todas partes. Y a buen seguro, también, en occidente se deben acordar del dicho popular que “…al vicio de pedir se contrapone la virtud de no dar…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

KAZAHSTAN: UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ

Criza actuală din Kazahstan are – la fel ca imensa majoritate a crizelor – mai multe cauze, iar una dintre ele este faptul că guvernul a procedat corect din punct de vedere economic, însă într-un moment atât de inoportun, încât rezultatul i-a ieșit exact pe dos.
De când și-a obținut independența față de URSS, la sfârșitul secolului trecut, țara aceasta suferea de ceea ce s-ar putea numi „maladia siriană”: puterea și bogățiile se concentrau în atât de puține mâini, încât nemulțumirea a tot crescut, până când a ajuns să explodeze.
Și, în mod paradoxal, a explodat acum datorită unei măsuri foarte potrivite a guvernului kazah: a liberalizat sectorul hidrocarburilor.Această măsură–împreună cu multe altele,recomandate stringent de FMI (Fondul Monetari Internațional) în vederea trecerii de la o economie dirijată, la una de piață–a fost prea mult amânată de guvernul kazah. În loc să oprească subvențiile pentru cei care cumpărau gaze și petrol într-un moment în care prețurile erau mici la aceste produse (când percutanța asupra prețului de vânzare câtre public ar fi fost mică), guvernul de la Astana a efectuat această operație în plină conjunctură ascendentă.

Consecința a fost că prețul combustibililor a urcat vertiginos,ceea ce s-a răsfrânt asupra tuturor costurilor,căci Kazahstanul este a noua țară din lume, în privința întinderii sale, și imensa majoritate a transporturilor se efectuează pe șosele. Astfel, s-a scumpit mult și rapid costul vieții, luând pe nepregătite o populație obișnuită cu economia dirijată, unde consumul cetățeanului era aparent privilegiat, cu toate că situația economică a țării se deteriora.

Venea colac peste pupăză–căci, de ani de zile,populația era iritată de abuzurile puterii,care ținea în puf o infimă minoritate de politicieni și afaceriști – astfel că au izbucnit proteste. Iar opoziția – adică cei care au fost excluși din acea minoritate – le-a incitat tot mai mult și tot mai puternic. Până într-atât, încât președintele Kassîm-Jomart Tokaev a ajuns să se teamă pentru postul său, și chiar pentru viața sa. Or, cum își punea viața mai presus decât viitorul țării, a apelat la Rusia și la celelalte țări din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Armenia, Belarus, Kîrghistan și Tadjikistan) să-i scoată castanele din foc.

Pentru Putin, aflat în plină divergență cu NATO în privința zonelor de influență de odinioară, această solicitare era inoportună. Însă, nu a avut încotro și s-a văzut nevoit să intervină într-un teritoriu cheie pentru ambiția sa de a reface imperiul rus (Kazahstanul este cea mai bogată țară în resurse naturale dintre fostele republici sovietice). Nu numai că exista pericolul ca înlăturarea unui guvern prin proteste populare să facă școală în Belarus și chiar în Rusia, dar mai era și riscul ca un nou guvern, rezultat în urma revoltei populare, să adopte o politică mult mai naționalistă decât cea urmată, până acum, de președinții Nazarbaev și succesorul său, Tokaev.
Ambii acești președinți au sprijinit politica externă a Rusiei, însă, în interiorul Kazahstanului, țară în care marea masă a populației este de etnie turcică, au procedat exact invers: au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au mutat capitala la Astana, în răsăritul țării – cât mai departe de Rusia – și au sprijinit limba, cultura și populația turcică. Nazarbaev și Tokaev s-au îndepărtat cât au putut de Moscova, atât cât tolera Kremlinul, cu toate că nu-i convenea. Însă, un guvern revoluționar ar fi putut să meargă mult mai departe decât limita pe care o admitea Rusia.
Și pentru a evita acest risc (precum și un eventual precedent pentru disidenții din țările care îi sunt aliate), Putin s-a grăbit să-și trimită trupele în ajutorul guvernului kazah, în ciuda momentului inoportun în care se află în disensiunile sale cu Occidentul.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAZAJISTÁN: EL TIRO POR LA CULATA

La actual crisis del Kazajistán tiene – como la inmensa mayoría de las crisis – muchas causas y una de estas es que el Gobierno hizo lo económicamente correcto tan a destiempo que le salió el tiro por la culata.
Políticamente, el país padeció desde su independencia de la URSS, a finales del siglo pasado, de lo que se podría llamar el “mal sirio”: el poder y las riquezas se iban concentrando en tan pocas manos que el descontento no ha parado de crecer hasta que ha estallado ahora.
Y, paradójicamente, ha estallado ahora por una de las medidas económicas más acertadas del Gobierno kazajo: la liberalización del sector de hidrocarburos. Esta medida – junto con otras muchas recomendadas apremiantemente por el FMI (Fondo Monetario Internacional) y encaminadas a acabar de realizar el paso de una economía dirigida a una de mercado – la fue retrasando el gobierno kazajo excesivamente. En vez de suprimir las subvenciones a los compradores de gas y petróleo en un momento de precios bajos de estos productos (cuando el impacto en el precio de venta al público es pequeño), el Gobierno de Astaná lo hizo en plena coyuntura alcista.

La consecuencia fue que se disparó el precio de los combustibles, lo que repercutió sobre todos los costos ya que Kazajistán es el 9º país más extenso del Globo y la inmensa mayoría de los transportes se hace por carretera. Así se encareció mucho y rápidamente el coste de la vida, cogiendo a contrapié a una población acostumbrada a la economía dirigida, donde el consumo ciudadano era aparentemente privilegiado aunque la economía nacional se quebrantara.
Dado que llovía sobre mojado – la población llevaba años irritada por los abusos del poder, que privilegiaba a una ínfima minoría de políticos y empresarios -, las protestas estallaron. Y la oposición – es decir, los que habían sido expulsados de esa minoría – las azuzaron a más y mejor. Tanto, que el presidente Kasym Shomart Tokayev temió por su cargo, eventualmente incluso por su vida. Y como su vida le importa más que el futuro del país, apeló a Rusia y demás miembros del Tratado del Pacto de Seguridad Mutua (Armenia, Bielorrusia, Kirguistán y Tadchikstán) para que le sacasen las castañas del fuego.

Para Putin, en pleno forcejeo con la OTAN a fin de asegurar su zona de influencia en el mundo, la solicitud resultaba inoportuna. Pero no podía dejar de intervenir en un territorio clave para su ambición de reconstruir un imperio ruso (Kazajistán es la más rica en recursos naturales de las ex repúblicas soviéticas). No sólo existía el peligro de que el derrocamiento de un Gobierno por la protesta popular hiciera escuela en Bielorrusia y la propia Rusia, sino también el riesgo de que un nuevo Gobierno surgido de la revuelta popular adoptase una política mucho más nacionalista que la seguida hasta ahora por los presidentes Nazarbayev y su sucesor, Tokayev.
Estos dos habían apoyado la política exterior rusa, pero en el Kazajistán, nación de etnia mayoritariamente turca, hicieron casi lo contrario: suprimieron el alfabeto cirílico por el latino, trasladaron la capital a Astaná, en el este de la República –lo más lejos posible de Rusia – y fomentaron el idioma, la cultura y los núcleos de población turca. Nazarbayev y Tokayev se alejaron de Moscú todo lo que el Kremlin era capaz de tolerar a pesar de no gustarle. Pero un Gobierno revolucionario podría ir por este sendero mucho más allá de la tolerancia rusa.
Y para evitar este riesgo (y el del mal ejemplo a los disidentes domésticos), Putin se precipitó a mandar sus tropas en ayuda del Gobierno kazajo, pese a lo inoportuno del momento para sus forcejeos con Occidente.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ÎNCEPE CAMPANIA ELECTORALĂ Washington, Diana Negre

Joia trecută, Partidul Democrat din SUA și-a lansat campania electorală pentru alegerile parlamentare din luna noiembrie a acestui an, și ca platformă, a folosit atacul asupra Capitoliului, în care mulțimi agitate, care-l sprijineau pe președintele Trump, protestau împotriva a ceea ce credeau că a fost o fraudă electorală.
Ceea ce s-a întâmplat atunci va rămâne învăluit într-un nor de confuzie, în mare parte din causa refuzului Partidului Republican de a forma o comisie care urma să învestigheze acele evenimente. În felul acesta, cercetările nu le-a putut efectua o comisie imparțială a celor două partide, astfel că fiecare dintre ele îşi prezintă propria sa versiune, conform intereselor electorale. Și cum în Congres democrații sunt cei care au majoritatea, este răspândită, acum, versiunea lor.
Desigur că au avut loc acte ilegale și violențe la 6 ianuarie 2021, însă este la fel de adevărat că o versiune comună a ceea ce s-a întâmplat atunci nu există: dacă pentru unii a fost vorba de un atac violent, prin care se încerca în mod ilegal să se anuleze rezultatele electorale, pentru alții, a fost un act justificat pentru apărarea democrației.

Prima discrepanță se referă la numărul victimelor, prezentat cu litere majuscule în interiorul și în afara SUA: au fost 5 morți. Dacă este adeărat că au murit cel puțin 5 persoane, singura victimă din acel atac a fost o femeie dintre atacatori, împușcată de poliția Capitoliului.
Celelalte victime au murit din alte cauze, cum au fost sinucideri sau atac de inimă, dar cum aceste lucruri s-au întâmplat în apropierea edificiilor Congresului, s-au adăugat singurei victime directe a tulburărilor.
Adevărul este că ambele tabere se află pe poziții foarte îndepărtate, la fel de îndepărtate ca alegătorii celor două mari partide americane, care, în decursul a două secole și jumătate, și-au împărțit puterea. În plus, versiunea contrară e văzută de celălaltă parte ca o amenințare la adresa democrației și a viitorului țării.
Vocile care au încercat, de-a lungul anului care a trecut de atunci, să relizeze o apropiere între cele două posturi, precum și o viziune senină aspura celor întâmplate nu au avut succes. Nu au reușit deoarece, pentru definirea faptelor lamentabile de anul trecut, s-au folosit platforme politice.
Dacă în tabăra republicană sunt unii care nu le dau prea multă importanță și le prezintă ca pe niște proteste obișnuite, în cea democrată au devenit lozincă electorală, oarecum de înțeles, dacă ținem seama de expectativele de eșec la viitoarele alegeri din luna noiembrie: democrații riscă să-și piardă majoritatea în ambele camere ale Congresului, ceea ce ar paraliza și așa puținele realizări ale președintelui Biden și ar curma visele celor care vor să impună schimbări profunde în societatea americană.
Din rațiuni încă nelămurite, poate pentru că le mai rămâne puțin timp sau pentru că sunt niște legiuitori cu mari ambiții de a realiza aceste schimbări, democrații se comportă în Congres de parcă ar dispune de niște majorități capabile într-adevăr să schimbe profund societatea americană. Aici se izbesc de realitate, căci, în Senat, se află la egalitate (fiecare partid are câte 50 de senatori), iar în Camera Reprezentanților au doar 6 fotolii, pe care, dacă le pierd, vor fi minoritari.

În trecut, partidul lor a adus mari schimbări în țară, în vremea președintelui democrat Frank D. Roosevelt, acum trei sferturi de secol, însă atunci, într-adevăr dispuneau de majorități covârșitoare. Acum situația este foarte diferită: există riscul ca marile lor ambiții să nu se realizeze, și nici cele mai mici, dacă nu sunt aprobate respectivele legi innovatoare, astfel că își vor sfârși mandatul cu mâinile goale.
Pentru a oferi o idee despre dificultățile cu care se confruntă în obținerea unui consens politic, este suficient să semnalăm că peste două treimi dintre republicani continuă să credă că democratul Joe Biden nu a câștigat alegerile. N-are importanță dacă au sau nu dreptate, însă aceste majorități arată că politica democraților nu are ecou decât în fieful lor.
Să mai adăugăm că 41% dintre alegătorii independenți consideră că violența împotriva guvernului poate fi justificată. Procentajul lor este mai mare chiar și decât cel al republicanilor care gândesc la fel (40%). Din acest calcul nu lipsesc nici democrații, căci 23% dintre ei au aceeași opinie.
Procentele de sprijin pentru această posibilă violență au tot crescut în decursul anilor, iar ideea de a se înfrunta cu guvernul nu este nouă: face parte chiar din Constituția americană, căci este inclusă în amendamentele aprobate aproape imediat după ce a fost adoptată. Este o chestiune care s-a aflat în mințile fondatorilor patriei de la început, deoarece această posibilă violență împotria statului este considerată ca o posibilitate acceptabilă: în cel de al doilea amendament al Constituției se spune foarte clar că „nu se poate desființa dreptul americanilor de a poseda și purta arme, deoarece o miliție organizată este necesară pentru securitatea unui stat liber”.
Este principiul care a permis proliferarea armelor în mâinile americanilor, o țară în care sunt mai multe arme de foc decât numărul locuitorilor săi.
Chiar din prima zi, cei care au fondat SUA, emigranții care au fugit de tiraniile din țările lor europene, s-au temut de puterea publică și au statornicit acest al doilea amendament al Constituției.
Democrații insistă că asaltul asupra Capitoliului a fost o încercare de lovitură de stat, cu toate că știu că cei care au participat la el nu au fost în niciun fel organizați. Departamentul Justiției se pare că se încăpățânează să găsească dovezi incriminatorii, însă, în anul care a trecut, nu a putut dovedi acest lucru, dar pentru legiuitori nu este un impediment să-și lanseze campania electorală bazându-se pe asemenea acuzații.
Acreala și neînțelegerile care au caracterizat politica americană în ultimii douăzeci de ani merg pe un făgaș spre o și mai mare înăsprire a lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EMPIEZA LA CAMPAÑA ELECTORAL Washington, Diana Negre

Este pasado jueves, el Partido Demócrata de Estados Unidos lanzó la campaña electoral para las elecciones parlamentarias del próximo noviembre y para ello utilizó como plataforma el ataque de hace un año al edificio del Capitolio, donde unas turbas agitadas y seguidoras del saliente presidente Trump protestaban por lo que creían era fraude electoral.
Lo que ocurrió entonces quedará envuelto en una nube de confusión, en buena parte a causa de la negativa del Partido Republicano a participar en una comisión que había de estudiar aquel asalto al Capitolio. De esta forma, las investigaciones llevadas a cabo, poco después no han estado en manos de una comisión imparcial y bipartidista, sino que ambos partidos van dando su versión particular, de acuerdo a sus intereses electorales. Debido a que los demócratas tienen la mayoría en el Congreso, es su versión la que ahora se divulga.
Ciertamente, hubo violencia y actos ilegales el 6 de enero del año pasado, pero es igualmente cierto que no hay una versión común de lo que entonces ocurrió: si para unos se trató de un ataque violento que intentaba de forma ilegal anular los resultados electorales, para otros fue un acto justificado en defensa de la democracia.
La primera discrepancia está en el número de víctimas, que ha estado en los titulares, dentro y fuera de Estados Unidos y que ha sido casi general en España: 5 muertos. Y si bien es cierto que murieron por lo menos 5 personas, la única víctima directamente relacionada con el ataque al capitolio fue una de sus invasoras, una mujer que recibió un disparo de la policía del Capitolio.
El resto murió por otras causas como suicidios o un ataque al corazón, pero como se dio la coincidencia de que ocurrió cerca de los edificios del Congreso, se añade su número a la única víctima directa de los disturbios.
Lo cierto es que ambos campos están muy alejados, tan alejados como están entre sí los votantes de los dos grandes partidos norteamericanos, que se han repartido el poder, a lo largo de dos siglos y medio. Y no solamente esto, sino que la versión contraria es vista por el otro como una amenaza a la democracia y al futuro del país.
Las voces que han intentado, a lo largo de este año, lograr un acercamiento de posturas y una visión serena de lo ocurrido, han tenido poco éxito. Y es difícil que lo tengan ante el continuado uso de las plataformas políticas para definir los lamentables hechos del año pasado.
Si en el campo republicano algunos les quitan importancia y tratan de presentarlos como una protesta habitual, en el bando demócrata los han convertido en un lema electoral, algo quizá comprensible ante las expectativas de fracaso en los comicios del mes de noviembre de este año: hay un gran riesgo para los demócratas de perder la mayoría en ambas cámaras del Congreso, lo que paralizaría la ya poco efectiva gestión del presidente Biden y acabaría con los sueños de imponer profundos cambios a la sociedad norteamericana.

Por razones todavía no determinadas, ya sea porque ven que les queda poco tiempo en el poder o porque ocupan los escaños una serie de legisladores con grandes ambiciones de cambio, los demócratas se comportan en el Congreso como si gozaran de mayorías tan amplias que pueden cambiar profundamente la sociedad norteamericana. Y en esto chocan con la realidad, pues en el Senado están empatados (50 senadores de cada partido) y en la Cámara de Representantes están a tan solo 6 escaños de volver a quedar en minoría.
En el pasado, su partido llevó grandes cambios al país en la época del presidente demócrata Frank D. Roosevelt, hace ya tres cuartos de siglo, pero aquellos eran tiempos de mayorías demócratas abrumadoras. Lo que ahora podría ocurrir es muy diferente: corren el riesgo de que sus grandes ambiciones, además de no materializarse, les impidan conseguir cambios pequeños pues si no consiguen que se aprueben las leyes innovadoras que persiguen, abandonarán su mandato con las manos vacías.
A fin de hacerse una idea de las dificultades para un consenso político, basta con señalar que más de dos tercios de los republicanos siguen creyendo que el demócrata Joe Biden no ganó las elecciones. Da igual si tienen o no razón, porque estas mayorías significan que la política de los Demócratas no tiene eco más allá de sus seguidores.
Nuestros lectores ya han oído estos datos en los informativos españoles, pero lo que no se ha divulgado tanto es que nada menos que el 41% de los votantes independientes consideran que la violencia contra el gobierno puede estar justificada. Su porcentaje es incluso mayor que entre los republicanos (40%). Ni siquiera faltan demócratas en este recuento, pues así piensa el 23% de ellos.
Los porcentajes de apoyo para esta posible violencia han ido en aumento a lo largo de los años, pero la idea de enfrentarse al gobierno no es nueva: forma parte de la misma Constitución norteamericana, pues se incluye en las enmiendas aprobadas casi inmediatamente después de su adopción. Y es una cuestión que ocupaba las mentes de los fundadores de la patria desde el principio, pues precisamente esta posible violencia contra el Estado se considera una posibilidad aceptable desde el principio: en la segunda enmienda de la Constitución se expresa claramente que “no se puede cercenar el derecho de la gente a tener y llevar armas, porque una milicia organizada es necesaria para la seguridad de un Estado libre”.
Este es el mismo principio que ha permitido la proliferación de armas en manos de los norteamericanos, un país en que hay más armas de fuego que número de habitantes.

Desde el primer día, quienes fundaron Estados Unidos, emigrantes que habían huído de las tiranías de sus países europeos, se sintieron recelosos del poder público y establecieron en esta segunda enmienda de la Constitución.
Los Demócratas insisten en que el ataque al Capitolio fue un intento de golpe de estado, a pesar de la evidencia de que sus autores apenas tenían organización alguna. El Departamento de Justicia norteamericano parece empeñado en buscar pruebas de lo contrario pero, en el año transcurrido, todavía no las ha conseguido, lo que no impide que los legisladores se apoyen ahora en estas acusaciones para lanzar su campaña electoral.
La acritud y el desencuentro que han caracterizado la política norteamericana de los últimos veinte años van camino de endurecerse aún más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TURCIA: INAMICA CEA MARE

Meral Aksener

Dacă Erdogan și partidul său (AKP) sunt Turcia – așa cum pretind ei, dar jumătate dintre turci nu recunosc acest lucru – marea inamică la nivel național este Meral Aksener, cea care a creat „Partidul cel bun” („Iyi Parti”), în anul 2017.
De fapt, doamna Aksener – s-a născut în 1956 în Izmit – este un pericol pentru toți ceilalți politicieni, datorită ambițiilor, inteligenței, elocvenței, combativității și curajului fără limite de care dă dovadă. A studiat Științe Umaniste la Universitatea din Istanbul și este profesoară universitară la cea din Marmara, însă nu are o vocație pentru învățământ, ci pentru putere și politică. Ideologia sa este puternic naționalistă și conservatoare, dublată de un ego și mai puternic.
Cu acest profil politic și personal, doamna Aksener se bucură, în prezent, de o popularitate comparabilă cu cea a lui Erdogan. Popularitatea ei se datorează, în mare măsură, simțului pe care îl are pentru sensibilitatea populară. Merge la reuniuni politice fără gardă personală, se amestecă cu publicul și se angajează în discuții cu orice spectator. Vorbește cu pasiune, îl depășește pe Erdogan în accente naționaliste și a făcut din lupta împotriva prezidențialismului și pentru reîntoarcerea la parlamentarism crezul său politic. Pentru ascensiunea sa – ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns – mai desfășoară o copleșitoare activitate de prozelitism politic: într-un singur an a străbătut și a ținut reuniuni în 75 din cele 81 de provincii ale Turciei.

Însă Meral Aksener este rivalul politic cel mai periculos pentru Erdogan, în aceste momente, și pentru alte motive decât personalitatea ei. Căci are o mare viziune asupra pactelor oportuniste, pe lângă faptul că aproape a terminat de făurit o alianță electorală între partidul său (cu o expectativă de vot de 15%) și CHP – partid de centru-stânga – (cu o expectativă de 25%), în timp ce AKP al lui Erdogan ajunge, acum, la o expectativă de vot de numai 30%.
Desigur, acestea sunt valori electorale ipotetice, însă foarte semnificative, deoarece este aproape sigur că Erdogan va organiza alegeri anul acesta. Căci dacă legislatura ar ajunge până la sfârșit, Erdogan n-ar mai putea candida din nou pentru președinție, însă în cazul unui mandat incomplet, calculul s-ar relua de la început, astfel încât, dacă actualul președinte câștigă, ar putea rămâne în funcție 11 ani, în loc de 8, câți îi permite Constituția.
Dacă alegerile vor ave a loc în anul acesta, cu țara cuprinsă de un galopant declin financiar – 2022 a început cu o inflație de 36%-și un electorat tot mai îndepărtat de AKP și de Erdogan, oferta unei coaliții de centru-stânga și anti-prezidențialistă are multe șanse să câștige puterea. Dacă se va întâmpla așa, președinte al țării va fi, în mod sigur, Kemal Kiliçgaroglu, actualul președinte al CHP, iar prim ministru, Meral Aksener.

Activitatea politică desfășurată de Meral Ansener însumează 8 ani (2007 – 2015) în funcția de vice-purtătoare de cuvânt a Parlamentului și cea de titulară a Ministerului de Interne, la sfârșitul secolului trecut, funcție pe care a îndeplinit-o cu o asprime demnă de un ienicer. La începtul acestui secol, a intrat în MHP – conservator, actualul aliat parlamentar al AKP – și a fost exclusă din acest partid, în 2016, din cauza fricțiunilor cu președintele partidului. Est un CV care adună atât antagonismul ideologic față de guvernul actual, cât și cel personal…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TURQUÍA: LA GRAN ENEMIGA

Meral Aksener

Si Erdogan y su partido (AKP) son Turquía – como ellos pretenden y la mitad de los turcos lo niegan – la gran enemiga nacional es Meral Aksener, fundadora del “Buen partido” (“Iyi Parti”) en el 2017.
En realidad, la señora Aksener – nacida en 1956 en Izmit – es un peligro para todos los demás políticos, dada su infinita ambición, inteligencia, elocuencia, pugnacidad y una valentía digna de un almogávar. Porque esta licenciada en Letras por la Universidad de Estambul y catedrática en la de Marmara no tiene una vocación docente, sino una pasión por el poder y la política. Y, consecuentemente, una militancia tan frágil como sólida es su ideología nacionalista y conservadora y – por encima de todo – su ego.
Con este perfil político y personal, la señora Aksener goza hoy de una popularidad pareja a la de Erdogan. En gran medida, porque tiene un gran sentido de la sensibilidad popular. Va a los actos políticos sin guardaespaldas, se mezcla con el público y se enzarza en conversaciones con cualquier espectador. Habla con pasión, supera a Erdogan en alardes nacionalistas y ha hecho de la lucha contra el presidencialismo y para el retorno al parlamentarismo su credo político. Por si todo esto no bastara para encumbrarse, tiene una actividad proselitista arrolladora: en un año ha recorrido y celebrado mítines en 75 de las 81 provincias de la República Turca.

Pero Meral Aksener no es el rival político más peligroso de Erdogan en estos momentos sólo por su personalidad. Lo es porque también tiene una gran visión del pactismo oportunista amén de tener ya casi fraguada una alianza electoral de su partido (con una expectativa de voto del 15%) con el CHP – de centro izquierda – (expectativa del 25%) mientras el AKP de Erdogan ronda actualmente solo una expectativa del 30%.
Evidentemente, estos son valores electorales hipotéticos, pero son muy significativos porque es casi seguro que Erdogan convoque elecciones este año. Ya que si la legislatura se completase no podría optar nuevamente a la presidencia, pero una legislatura incompleta no computa y el presidente actual – de ganar – podría detentar el cargo 11 años largos en vez der los 8 que le permite la Constitución.
Y de celebrarse los comicios generales este año, con el país sumido en un galopante declive financiero – 2022 comenzó con una inflación del 36% – y un electorado cada vez más alejado del AKP y Erdogan, la oferta de una coalición de centro izquierda y anti presidencialista tiene muchas opciones a hacerse con el poder. Si esto sucediera, el presidente nacional sería seguramente Kemal Kiliçgaroglu, actual presidente del CHP, y jefa de Gobierno, Meral Aksener.

El historial político de esta última pasa por 8 años (2007 – 2015) de vice portavoz parlamentario y la titularidad del Ministerio de Interior a finales del siglo pasado, cargo que ejerció con dureza digna de los jenízaros. A primeros de este siglo ingresó en el MHP – conservador y actual aliado parlamentario del AKP – y fue expulsada del mismo en 2016 por fricciones con el presidente del partido. Es un currículo que une al antagonismo ideológico con el Gobierno actual, el personal…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CRĂCIUN DE CULOARE Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Sărbătorile din luna decembrie, religioase cum este Crăciunul, sau seculare cum este întâmpinarea Anului Nou, au luat sfârșit. Religioase sau nu, au fost tipic americane, nu neapărat creștine: cu brad de Crăciun, sărbătoriri în familie și în întreprinderi, călătorii la rude, atunci când pandemia a permis acest lucru.
De fapt, Crăciunul a încetat să mai fie religios, căci a devenit o sărbătoare națională, un fel de consens american că a venit momentul pentru a celebra ce e bun și a uita ce e rău, pentru a se întruni într-o frăție a bunăvoinței. Până într-atât, încât participă și persoane de alte religii, căci sunt familii de evrei care își cumpără pom de Crăciun… deoarece așa sărbătoresc vecinii, care, la rândul lor urmează o tradiție mai mult festivă, decât religioasă.
Dar, de la o vreme, există o nouă modalitate de a sărbători Crăciunul: datează de mai mult de o jumătate de secol și se datorează unei idei pe care a avut-o un activist negru, care, în 1966, a oferit confraților săi de rasă, KWANZA, o celebrare care coincide cu sărbătorile Crăciunului și Anului Nou.
Kwanza aduce două noutăți: nu se vrea religioasă și nici nu este americană. Din contra, încearcă să preamărească diferențele rasiale și originile culturale ale populației negre, departe de emisfera în care trăiește acum, exaltând rădăcinile ei africane.

Kwanza este o încercare de a transforma sărbătorile de sfârșit de an într-un motiv de identificare rasială, însă nu pentru a proclama unitatea sau integrarea negrilor americani în societatea țării, ci exact contrariul. Vrea să arate diferențele ei și să insiste pe identitatea ei africană, diferită de cea a majorității populației, care are origini rasiale în Europa.
Desigur că, înaintea tuturor s-au aflat aici nativii, însă aceștia reprezintă un procentaj mic, sub 2%. Mai sunt și imigranții care vin dinspre sudul continentului american. Aceștia reprezintă împreună aproape 19%, cu acte în regulă, rezidenți legali sau fără acte. Alt mare grup etnic provine din diferite țări asiatice, cu 7%, în timp ce dublul acestui procentaj îl reprezintă rasa neagră, cu toate că culoarea pielii ei variază de la negru, la aproape alb.

Tocmai pentru acest grup, care reprezintă mai puțin de o șesime din populație, s-a inventat Kwanza, o suită de sărbători care țin șapte zile și se axează pe diferențe rasiale și culturale.
Nu este vorba de sărbători religioase, căci sunt strict laice. Și nici nu încearcă să găsească o mai bună armonie rasială. Din contra, Kwanza este un fel de Crăciun alternativ, pentru oamenii de altă rasă și cultură decât restul populației din țară, cărora pretinde că le oferă niște tradiții noi, făcându-i să creadă că recuperează tradiții ancestrale, atât culturale, cât și rasiale, ancorate în identitate lor africană.
Dar, e foarte puțin convingătoare, deoarece Kwanza se bazează pe tradițiile celor care vorbesc limba swahili, de pe coasta orientală a Africii, când, în realitate, majoritatea sclavilor aduși în America proveneau din partea occidentală a Africii.
Promotorii acestor festivități nu fac parte din curentul care caută armonie sau apropiere rasială, căci, printre ei s-a aflat și Malcolm X, un personaj urmărit de justiție și perceput de mulți ca un avocat al violenței și separării raselor. Cel care a inventat Kwanza, Maulana Karenga, este profesor la Universitatea din California. El încearcă să statornicească un „naționalism cultural”.
Acest naționalism ar fi, după cum spune el, un mijloc pentru a „reconstrui cultura și istoria continentului negru cu scopul de a revitaliza cultura africană actuală în America”. Karenga, care mai înainte se numea Ronald McKinley Everett, a hotărât să-și ia un nume swahili, căci Maulana înseamnă „învățător”, iar Karenga “naționalist”, și să caute niște festivități exclusive și proprii ale populației africane. În felul acesta, negrii s-ar simți mândri că ar avea niște tradiții, și nu ar mai fi lipsiți, ca până acum, de alte referințe, decât sclavia îndurată în America.
Karenga, care a cochetat cu mișcările radicale negre ale lui Malcolm X și cu cele ale „musulmanilor negri”, un alt grup radical, s-a decis, până la urmă, să promoveze, în mod pașnic, „africanismul”.’
În contrast cu obiceiurile europene care au făurit țara în ultimele trei secole, și spre deosebire de cunoscutul lider negru, Martin Luther King, asasinat în 1968 de un alt negru care nu era de acord cu politica sa, Karega nu caută o integrare socială, ci o identitate care să-i deosebească și să-i evidențieze pe negri.
Dacă Martin Luther King vorbea în faimosul său discurs „I have a dream” (Am un vis) de dorința sa ca oamenii să fie apreciați după ideile și activitățile lor, și nu după culoarea pielii pe care o au, Karenga, la fel ca alți activiști negri, evită integrarea. Unii dintre acești lideri negri vorbesc chiar despre o superioritate rasială, însă Karenga insistă pe necesitatea de a se distinge ca rasă diferită și a păstra o identitate proprie, diferită de cea a albilor sau a altor rase care trăiesc în țară.
Kwanza are un ritual și un calendar de șapte zile, din data de 26 decembrie, până pe 1 ianuarie. Fiecare zi este dedicată unei reflecții diferite, așa cum cere tradiția africană swahili. Gândurile se concentrează pe unitate, autodeterminare, responsabilitate, cooperare economică, intenție, creativitate și credință. Fiecare din aceste concepte e reprezentat de câte o lumânare, care se așază într-un candelabru pus pe o masă cu un mic covoraș de paie.

Lumânările au trei culori: trei sunt roșii, trei verzi și una neagră. Lumânările sunt aprinse câte una pe zi, după o ordine prescrisă.
În cei 50 de ani de când a fost inventată această celebrare, nu numai că nu a atras mulți adepți, – calculele cele mai recente apreciază că nu e depășită cifra de un milion – , dar nici nu s-a extins în alte țări, așa cum se întâmplă cu alte obiceiuri ale americanilor.
Desigur, negrii din SUA au avut experiențe diferite de cele ale altor țări, însă, se pare că, cu toate revendicările rasiale, negrii americani sunt mai mult americani decât negri. Mai degrabă se aseamănă cu albii, atunci când își uită tradițiile ancestrale. Foarte rar americanii de origine franceză, germană, olandeză și chiar hispană își păstrează limba și obiceiurile culturale originale. În cazul negrilor, menținerea tradițiilor este și mai dificilă. Mulți nu le cunosc, deoarece nici măcar nu știu din ce locuri provin, căci lucrurile acestea s-au șters în coșmarul sclaviei pe care au suferit-o strămoșii lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NAVIDADES NEGRAS Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Las festividades de diciembre, sean religiosas por la Navidad o seculares como la bienvenida al año nuevo, han tocado a su fin. Religiosas o no, han sido típicamente americanas, no cristianas, con sus árboles de Navidad, celebraciones en casas y empresas, viajes familiares y cenorras siempre que el Covid lo ha permitido.
En realidad, la Navidad ha dejado de ser religiosa para convertirse en una celebración nacional, algo así como un consenso americano de que ha llegado el momento de festejar lo bueno y olvidar lo mano, de reunirse todos en una hermandad de buena voluntad. Hasta el punto de que participan gentes de otras religiones y hay familias judías que ponen un árbol de Navidad…porque es la forma en que celebran sus vecinos quienes, a su vez, siguen una tradición festiva y no religiosa.
Pero desde hace algunos decenios, existe una nueva forma de celebrar la Navidad: lo que quiere convertirse en una “tradición” data de más de medio siglo atrás y se debe al invento de un “activista” negro, quien, en 1966, ofreció a sus hermanos de raza la KWUANZA, una celebración que coincide con las fiestas navideñas y de fin de año.
Aporta dos novedades: ni pretende ser religiosa, ni es americana, sino todo lo contrario, pues trata de ensalzar las diferencias raciales y los orígenes culturales de la población negra, lejos del hemisferio en que se hallan y exaltando sus raíces africanas.
La Kwanza es un intento de convertir las festividades de fin de año en una ocasión de identificación racial, pero no para proclamar la unidad, ni la integración de los negros norteamericanos en la sociedad del país, sino todo lo contrario. Es para señalar sus diferencias e insistir en su identidad africana, diferente de la mayoría de la población, que tiene sus orígenes raciales en Europa.
Cierto que antes de todos ellos estaban los nativos, pero representan un pequeño porcentaje, inferior al 2%. También hay inmigrantes del continente americano, quienes suman casi el 19% entre documentados, residentes legales e indocumentados. Otro gran grupo étnico proviene de diversos países asiáticos, con el 7%, mientras que aproximadamente el doble pertenece a la raza negra, aunque el color de su piel oscile del negro a casi blanca.

Es para este grupo, que representa menos de la sexta parte de la población, que se inventó la Kwanza, unas celebraciones que duran siete días y se centran en las diferencias raciales y culturales.
Además de no tratarse de una celebración religiosa, sino estrictamente laica, tampoco trata de buscar una mayor armonía racial. Por el contrario, la Kwanza es como una Navidad alternativa, para gente de otra raza y cultura que el resto del país, a la que se quiere dar unas tradiciones nuevas y hacerle creer que la Kwanza trata de recuperar sus tradiciones ancestrales, tanto culturales como raciales, ancladas en su identidad africana.
Es algo poco convincente, pues la Kwanza se basa en las tradiciones e idioma swahilis, en la costa oriental de África, mientras que la mayoría de los esclavos traídos a las costas norteamericanas eran del occidente africano.
Los promotores de estas festividades no forman parte de las corrientes que buscan armonía y acercamiento racial, pues entre ellos se hallaba Malcolm X, un personaje perseguido por la justicia y visto por muchos como un abogado de la violencia y la separación de razas. El inventor de la Kwanza, Maulana Karenga, es un profesor de la Universidad de California que trata de establecer un “nacionalismo cultural”.
Este nacionalismo sería, según sus palabras, un medio de “reconstruir la cultura y la historia del continente negro para revitalizar la cultura africana actual en América”. Karenga, cuyo nombre de pila era Ronald McKinley Everett, decidió adoptar un nombre de origen swahili, en que Maulana significa “maestro” y Karenga “nacionalista” y buscaba unas festividades exclusivas y propias de la población africana. Pensaba que, así, los negros se sentirían orgullosos de unas tradiciones y no, como hasta este momento, sin otras referencias a un pasado y sus orígenes que la esclavitud sufrida en América.
Karenga, quien flirteó con los movimientos radicales negros de Malcolm X y con los “musulmanes negros”, otro grupo radical, se decidió finalmente a promover de forma pacífica el “africanismo”.’
En contraste con las costumbres europeas que formaron el país en los últimos tres siglos, y a diferencia del famoso líder negro Martin Luther King, asesinado en 1968 por otro negro que no comulgaba con su política, no busca la integración racial, sino una identidad que distinga y separe a los negros.
Si Martin Luther King en su famoso discurso “I have a dream” (tengo un sueño) hablaba de su deseo de que a la gente se la conociera por sus ideas y actividades, en vez de distinguirla por el color de su piel, Karenga, igual que otros activistas negros, no busca la integración. Algunos de estos líderes negros hablan incluso de una superioridad racial, aunque en el caso de Karenga se trata más bien de la necesidad de distinguirse como una raza diferente y de mantener una identidad propia distinta a la de los blancos y otras razas que viven en el país.
La Kwanza tiene un ritual y un calendario de siete días, a partir del 26 de diciembre y hasta el 1 de enero. Cada día está dedicado a una reflexión diferente, algo que sigue la tradición africana swahili. Se trata de pensar en la unidad, autodeterminación, responsabilidad, cooperación económica, propósito, creatividad y fe. Cada uno de estos conceptos está representado por una vela, que se coloca en un candelabro especial situado sobre una mesa con un tapete de paja.

Los candelabros son de tres colores, tres rojos, tres vedes y uno negro, y se van alumbrando uno cada día, según un orden prescrito.
En los 50 años largos desde que se inventó esta celebración, no solamente que no ha conseguido muchos seguidores, pues los cálculos más frecuentes no estiman que superen el millón, sino que tampoco se ha extendido a otros países, a diferencia de lo que ocurre con tantas costumbres norteamericanas.
Cierto que los negros en EEUU han tenido experiencias distintas de las de otros países, pero parece que, a pesar de las reivindicaciones raciales, los negros americanos son más americanos que negros. Más bien se parecen a los blancos a la hora de olvidar sus tradiciones ancestrales. Es raro que los norteamericanos de origen francés, alemán, holandés o incluso hispano mantengan sus idiomas o sus hábitos culturales originales. En el caso de los negros, todavía se hace más difícil mantener una tradición que para muchos es desconocida, pues ni siquiera saben de qué lugar venían exactamente y sus historias familiares se borraron en la pesadilla de la esclavitud.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

JUDECĂ, CEVA TOT VA RĂMÂNE

Dacă ar fi să credem că realitatea este ceea ce citim în ziare sau auzim din vorbăraia politicienilor și a efemerilor protagoniști de la televiziune, am vedea lumea ca pe o adunătură de judecători compulsivi și foarte puțin competenți.
Căci imensa majoritate a ceea ce se spune și se scrie sunt afirmații categorice nefundamentate asupra unor situații și fapte foarte complexe. Fenomenul văzut în ansamblul său duce, în mod obligatoriu, la concluzia că acest comportament se datorează, în primul rând, următorilor doi factori: ignoranța și neînsemnătatea.
Ignoranța – tot mai mare – este împărtășită frățește de toți cei care dictează și cei care înghit cuminți ceea ce li se dictează. Referitor la lipsa de însemnănăte, aceasta este supapa de siguranță a bunului simț al maselor, care acceptă totul, deoarece observă că ceea ce se spune și se scrie este atât de banal, încât nu are consecințe, niciodată și nicăieri…cu excepția satisfacției insațiabilului ego al celor încrezuți.
Subliminal, există un al treilea factor: dorința de a se erija în judecător al celorlați și al tuturor lucrurilor. Când lumea credea în Dumnezeu sau în zei, nu ezita să le atribuie acestora hotărârile finale; credea că numai ființele superioare erau capabile să vadă cauzele reale, consecințele și motivațiile.
Aici, pe Pământ, cel care judecă se simte în mod inconștient superior celorlalți; crede că are ceva mai multă putere decât ceilalți. Asimetria psihologică se accentuează și mai mult, dacă luăm în considerare că, aproape niciodată, judecătorii nu sunt obiectul vreunei judecăți. Există convingerea că judecătorul se află pe deasupra celorlalți; el se află la mijloc, între ființele normale și cele superioare.

Stalin

Cu toate acestea, în ziua de azi, cu o secularizare galopantă și o justiție în serviciul puterii în prea multe locuri, prestigiul judecătorului (și al tribunalelor) e la pământ, iar tentația de a uzurpa funcțiile lor devine irezistibilă pentru mulți. Pentru prea mulți, dacă dispun de un fotoliu, un amvon, o coloană de ziar sau un microfon.
Situația ar fi lipsită de importanță dacă ar fi numai vorbăria și uitarea instantanee a ceea ce s-a auzit. Însă, atât din punct de vedere social – adică, în afara sferei parlamentare – cât și economic și politic, acest diluviu de afirmații lasă un sediment. Laudele și, mult mai mult, defăimările creează în subconștientul opiniei publice imaginea pozitivă sau negativă a persoanelor și instituțiilor respective.
Acest proces a fost descoperit deja de mult timp. Acum câteva secole, filosoful francez Voltaire a spus: „defăimați, defăimați, că ceva tot rămâne”, iar în cea de a doua jumătate a secolului XX, dictatorul rus Stalin și-a justificat campaniile de spălare a creierelor, spunând: „…creierul nu are piele…” Desigur că cele două afirmații sunt adevărate numai atunci când creierul se află în afara serviciului și e cuplat cu orice roată a morii.

Voltaire

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

JUZGA, QUE ALGO QUEDA

Si uno se creyera que la realidad es lo que lee en los diarios u oye en la verborrea de políticos y efímeros protagonistas de la TV, vería el mundo como una asamblea de jueces compulsivos y bien poco competentes.
Porque la inmensa mayoría de lo dicho y escrito son sentencias categóricas y nada fundamentadas acerca de situaciones y hechos sumamente complejos. Visto el fenómeno en conjunto, la conclusión obligada es que este comportamiento se debe ante todo a dos factores: la ignorancia y la intrascendencia.
La ignorancia – cada vez mayor – es compartida fraternalmente por los que dictaminan y los que se tragan mansamente los dictámenes. En cuanto a la intrascendencia, esta es la válvula de seguridad del sentido común de las masas, que lo aceptan todo porque notan que lo dicho y escrito es tan baladí que no tiene consecuencia alguna nunca y en ningún sitio… salvo, claro, la satisfacción del insaciable ego de los figurones.

Subliminalmente, existe un tercer factor: la querencia a erigirse en juez de los demás y de todo. Cuando los pueblos creían en Dios o los dioses, no dudaban de atribuir a éstos las decisiones finales; creían que sólo los seres superiores eran capaces de ver las causas reales, las consecuencias y las motivaciones.
Aquí, en la Tierra, el que juzga se siente inconscientemente superior a los demás; cree tener un poco (o un mucho, según el carácter de cada uno) más de poder que los demás. Y la asimetría psicológica se acentúa aún más si se tiene en cuenta que casi nunca nadie juzga a los jueces. Es la creencia de que el juez está por encima de los demás; está a medio camino entre los seres normales y los superiores.
A pesar de esto, hoy en día, con una secularización galopante y una justicia al servicio del poder en demasiados sitios, el prestigio del juez (y los tribunales) anda por los suelos y la tentación de usurpar sus funciones resulta irresistible para muchos. Para muchísimos, si además disponen de un escaño, un púlpito, una columna periodística o un micrófono.

La situación sería intrascendente si solo se diera la verborrea y el olvido instantáneo de lo oído. Pero tanto socialmente – es decir, fuera del ámbito parlamentario – como económico y político, ese diluvio de sentencias deja un poso. Las alabanzas y, muchísimo más, las difamaciones van dibujando en el subconsciente de la opinión pública la imagen positiva o negativa de las personas e instituciones.
Este proceso ya fue detectado hace tiempo. Siglos atrás, el filósofo francés Voltaire dijo: “difamad, difamad, que algo queda” y en la segunda mitad del siglo XX, el dictador ruso Stalin justificó sus campañas de lavado de cerebros, diciendo: “…el cerebro no tiene piel…” Claro que las dos afirmaciones son verdad siempre y cuando el cerebro esté también fuera de servicio y comulgue con cualquier rueda de molino.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Seferis a văzut Aghia Napa/Αγία Νάπα pentru prima dată în 1953.
Era la prima sa călătorie în Cipru.
Peste 10 ani avea să primească premiul Nobel, primul decernat unui scriitor grec.
Se pare că acest sat de pescari de pe coasta de sud-est a insulei Afroditei l-a purtat într-un vis cu zei care-și primesc ofranda… berbec tămâiat… ca să dezvăluie viitorul, desigur în… enigme… Foebus Apollo ? Solarul Apollo, zeul luminii ? El să-i fi apărut în vis ? Cu Afrodita, poate Zeus și Hera… Sau străvechea Zeiță a Ciprului…
Zei… care cer jertfă de sânge… dar care nu dăruiesc lumina…
Lumina o dăruiește oamenilor… Îngerul pescar de oameni… Îngerul că năvodul de aur care ține împreună cerul, glia și marea.

Aghia Napa/Αγία Νάπα/Aguía Napa

Seferis vio por primera vez Aguía Napa/Αγία Νάπα en 1953. Fue durante su primer viaje a Chipre.
Diez años más tarde, recibiría el Premio Nobel, el primer escritor griego que fuera galardonado con dicho premio.
Parece ser que el pueblo pesquero de Aguía Napa, situado en la parte sud-este de la isla de Afrodita, lo portó en un sueño con dioses, que recibían su ofrenda…carnero con perfume de incienso…para que revelaran el futuro, un futuro en forma de…enigmas, claro está… ¿Phoibos Apollo? ¿El solar Apolo, dios de la luz? ¿Se le apareció en sueños? Junto con Afrodita, posiblemente también con Zeus y Hera… O la antiquísima Diosa de Chipre…
Dioses que exigían ofrenda de sangre… pero que no regalaban luz…
Para los humanos, trae luz únicamente… el Ángel Pescador de Hombres… El Ángel que tiene redes de oro y que mantiene juntos el Cielo, la Tierra y la Mar.

(Traducere în spaniolă de Eugen Hac)

Aghia Napa I
Şi vezi lumina soarelui, aşa cum spuneau cei vechi.
Dar credeam că văd, atâţia ani,
bătând drumurile dintre munţi şi mare
întâlnind oameni cu armuri impecabile, pe care soarta mi-i scotea în cale;
ciudat, nu mi-am dat seama că le vedeam doar vocea.
Sângele era cel care-i silea să vorbească, berbecul
Pe care-l tăiam şi-l aşterneam la picioarele lor;
dar nu era lumina covorul acela roşu.
Tot ce-mi spuneau, trebuia să pipăi
Ca atunci când te ascund, vânat, noaptea, în staul
Sau ajungi în sfârşit la trupul unei femei cu sâni plini
Şi e plină odaia de miresme înecăcioase;
Tot ce-mi spuneau piele argăsită şi mătase.

Ciudat, văd aici lumina soarelui; plasa de aur
Unde lucrurile se zbat ca peştii
Pe care o trage un înger mare
Împreună cu plasele pescarilor.

(Aghia Napa Ι, JURNAL DE BORD III)

Αγιάναπα, Α΄
Και βλέπεις το φως του ήλιου καθώς έλεγαν οι παλαιοί.
Ωστόσο νόμιζα πως έβλεπα τόσα χρόνια
περπατώντας ανάμεσα στα βουνά και στη θάλασσα
συντυχαίνοντας ανθρώπους με τέλειες πανοπλίες·
παράξενο, δεν πρόσεχα πως έβλεπα μόνο τη φωνή τους.
Ήταν το αίμα που τους ανάγκαζε να μιλούν, το κριάρι
που έσφαζα κι έστρωνα στα πόδια τους·
μα δεν ήταν το φως εκείνο το κόκκινο χαλί.
Ό,τι μου λέγαν έπρεπε να το ψηλαφήσω
όπως όταν σε κρύψουν κυνηγημένο νύχτα σε στάβλο
ή φτάσεις τέλος το κορμί βαθύκολπης γυναίκας
κι είναι γεμάτη η κάμαρα πνιγερές μυρωδιές·
ό,τι μου λέγαν δορά και μετάξι.

Παράξενο, το βλέπω εδώ το φως του ήλιου· το χρυσό δίχτυ
όπου τα πράγματα σπαρταρούν σαν τα ψάρια
που ένας μεγάλος άγγελος τραβά
μαζί με τα δίχτυα των ψαράδων.

(Αγιάναπα, Α΄, ΗΜΕΡΟΛΟΓΙΟ ΚΑΤΑΣΤΡΩΜΑΤΟΣ/Γιώργος Σεφέρης,1900-1971)

Aguía Napa I
Ver la luz del sol, tal como decían los antiguos.
Pero creía ver, tantos años,
recorriendo los caminos entre los montes y la mar
econtrando varones con armaduras impecables, que el destino traía en mi camino;
pero, cosa extraña: no me percataba de que sólo veía sus voces.
La sangre les obligaba a hablar, el carnero que sacrificaba
y depositaba a sus pies;
Mas no era luz aquella alfombra roja.
Todo lo que me decían, debía yo palpar
Como cuando te esconden, perseguido en la noche, en el establo
O cuando, por fin, llegas al cuerpo de una mujer con senos llenos
Y la habitación se llena de perfumes sofocantes;
Todo lo que me decían piel curtida y seda.
Muy curioso, veo aquí la luz del sol; la red de oro
Donde las cosas se debaten como peces
Que un Ángel arrastra por el mar
Junto con las redes de los pescadores.
(Aguía Napa Ι, DIARIO DE A BORDO III)

(Traducere în spaniolă de Eugen Hac)

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAMBIT PUTIN

Simulările războinice ale Rusiei la granița cu Ucraina par a fi un gambit de rege, deschiderea cea mai agresivă și riscantă din repertoriul șahiștilor.
Și par a fi deoarece această mișcare a rușilor este pe cât de riscantă, pe atât de logică. Logică, mai ales din punctul de vedere al Moscovei. Mai întâi, deoarece, de la revoluția bolșevică de la începutul secolului trecut, conducătorii ruși, tot timpul, au perceput Occidentul ca pe un inamic gata să le facă rău și aproape niciodată ca pe un posibil asociat. La această manie a persecuției se adaugă, acum, realitatea unei superiorități militare a Occidentului; o superioritate mai ales în capacitatea de a finanța un eventual război.
În al doilea rând, noua constelație mondială apărută la sfârșitul secolului XX în urma colapsului URSS este percepută aproape antagonic de la Moscova și în Occident. Pentru NATO, Rusia actuală este o putere tot atât de îngrijorătoare ca URSS, însă mult mai împuținată. În aceste condiții, Alianței Atlantice i se pare normal că poate – și că trebuie – să ocupe spațiul pe care mai înainte îl controla Pactul de la Varsovia. De aici, înstalațiile anti-rachetă amplasate de NATO în România și promisiunea de a primi în Alianță Georgia și Ucraina.

Această analiză e împărtășită de Kremlin, însă cu un element în plus: expansiunea teritorială a NATO spre răsărit o vede a fi coerentă cu raportul de forțe, însă cu certitudinea că expansiunea Alianței Atlantice este încă un pas în acțiunea de încolțire a Rusiei.
De aceea Putin cere insistent o reîntoarcere la „status quo”-ul logistic militar din anii 90, acceptând numai ca teritoriul de odinioară al Pactului de la Varsovia să fie, în prezent, pământul nimănui. Conducătorul rus crede că actuala dependență a Europei de gazele naturale rusești îl obligă să acționeze acum.
Până aici, abordarea Rusiei este coerentă. Însă, gambitul Putin poartă o incongruență și o enormă necunoscută. Inconguența este magnitudinea reală a mizei, dată fiind slăbiciunea financiară actuală a Federației Ruse. Iar necunoscuta este: ce marjă de manevră politică îi rămâne președintelui rus în cazul în care NATO nu-i oferă nici măcar un minim de concesii.
Și cu toate că Putin domină, fără îndoială, politica națională, Federația Rusă nu mai este statul polițienesc cum era URSS, unde opinia publică era neputincioasă. În ziua de azi, opinia publică din Rusia poate să pună capăt unui regim dacă criza sau decepția sunt, în cazul acesta, majore. Marea desfășurare propagandistică făcută de Putin când a cerut o „centură de siguranță” ar putea să-l oblige, în cazul unei respingeri occidentale, să întreprindă acțiuni militare cu care să se justifica față de supușii săi, însă cu consecințe imprevizibile.

Acest risc este cu atât mai mare, cu cât și pentru Alianța Atlantică marja de negociere este nesemnificativă. A lua în considerare niște pretenții prezentate ca un ultimatum ar reduce enorm credibilitatea NATO, și odată cu ea, fidelitatea aliaților din răsăritul Europei.
Oricum, la ora actuală, doar în cazul unor incidente imprevizibile, riscul de confruntare militară încă este minim. Căci Putin știe că nu va putea câștiga un eventual război și că NATO nu acceptă să piardă pacea actuală…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAMBITO PUTIN

Los amagos bélicos de Rusia en la frontera ucraniana parecen un gambito de rey, la apertura más agresiva y arriesgada del repertorio ajedrecístico.
Y lo parecen, porque el órdago ruso es tan arriesgado como lógico. Lógico, sobre todo desde el punto de vista moscovita. En primer lugar, porque desde la revolución bolchevique de principios del siglo pasado los dirigentes rusos han visto a occidente siempre como a un enemigo presto a perjudicarles y casi nunca como a un eventual socio. A esta obsesión persecutoria se suma ahora la evidencia de una superioridad militar occidental; una superioridad sobre todo de la capacidad de financiar una eventual guerra.
En segundo lugar, la nueva constelación mundial generada a finales del siglo XX por el colapso de la URSS se ve de forma casi antagónica desde Moscú y desde occidente. Para la OTAN, la Rusia actual es una potencia tan inquietante como la URSS, pero muchísimo menos poderosa. Y en estas condiciones, le parece evidente a la Alianza Atlántica que puede – casi debe – ocupar el espacio que había controlado anteriormente el Pacto de Varsovia. De ahí, los puestos antimisiles situados por la OTAN en Rumania y la promesa de integrar en la Alianza a Georgia y Ucrania.

Este análisis es compartido por el Kremlin, pero con un elemento más: la expansión territorial al Este de la OTAN la ve coherente con la correlación de fuerzas, pero dando por supuesto que la expansión de la Alianza Atlántica es un paso más hacia el arrinconamiento de Rusia.
De ahí que Putin apremie para volver al “status quo” logístico militar de los años 90, aceptando tan solo – por evidente – que el otrora territorio del Pacto de Varsovia sea ahora tierra de nadie. El dirigente ruso cree que la actual dependencia europea del gas natural ruso le obliga a actuar ahora.
Hasta aquí, el planteamiento ruso es coherente. Pero el gambito Putin conlleva una incongruencia y una enorme incógnita. La incongruencia es la magnitud real del envite, dada la debilidad financiera actual de la Federación Rusa. Y la incógnita es saber qué margen de maniobra política le queda al presidente ruso en el caso de que la OTAN no le haga un mínimo de concesiones.
Y es que, si bien Putin domina sin discusión la política nacional, la Federación Rusa no es el Estado-policía de la URSS, donde la opinión pública era impotente. Hoy en día la opinión pública rusa puede acabar con un régimen si la crisis o la decepción, en este caso, son mayúsculas. El gran despliegue propagandístico hecho por Putin en su reclamación del “cinturón de seguridad” podría obligarle, en caso de rechazo occidental, a emprender acciones militares que le justifiquen ante sus súbditos, pero de consecuencias imprevisibles.

Ese riesgo es tanto mayor cuanto que el margen de negociación es nimio también para la Alianza Atlántica. Atender ahora unas exigencias planteadas casi como un ultimátum mermaría grandemente la credibilidad de la OTAN, y con ella, la fidelidad de los aliados del este de Europa.
De todas formas, hoy por hoy y salvo incidentes imprevisibles, el riesgo de una confrontación militar es aún mínimo. Porque Putin sabe que no podría ganar esta eventual guerra y porque la OTAN no piensa ni por asomo en perder la paz actual…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SERVITOAREA OBRAZNICĂ Washington, Diana Negre

Joe Manchin

Pare destul de greu să-l compari pe un senator cu o servitoare, însă este exact ce i s-a întâmplat legiuitorului Joe Manchin, senator al statului Virginia de Vest, care a devenit bobul de năut negru al Partidului Democrat, ca o servitoare obraznică ce nu ține seama de rațiuni … sau, poate, în acest caz, ține seama doar de lucrurile care îl privesc numai pe el.
Anul se încheie cu un eșec al liderilor democrați, atât în Senat, cât și la Casa Albă a președintelui Joe Biden, care au vrut să-l convingă pe Manchin să voteze la fel ca toți ceilalți colegi ai săi de partid.
Acest eșec arată fragilitatea actuală a Partidului Democrat, a cărui capacitate de a exercita presiuni este mult mai mică decât ambițiile pe care le are de a modifica societatea americană; nu are nici majoritate în Senat, unde fotoliile sunt împărțite exact 50 la 50, și nici nu dispune de o marjă prea amplă în Camera Reprezentanților, unde îi depășesc pe republicani cu doar 1%, adică, cu 5 din cele 435 de locuri.
Acest avantaj este atât de mic, încât democrații riscă să-și piardă controlul asupra ambelor Camere, la alegerile legislative de anul viitor, însă, mai ales, le limitează capacitatea de manevră pentru a-și vota proiectele legislative.

Joe Manchin

Democrații domină atât legislativul cât și executivul, căci, pe lângă faptul că îl au pe Joe Biden la Casa Albă, teoretic au majoritatea și în Senat. Egalitatea existentă de 50-50 pot să o încline în favoarea lor, deoarece președintele Camerei Superioare nu este unul dintre senatori, ci reprezintă, în practică, un fotoliu adițional, la dispoziția Casei Albe. Conform Constituției americane, președintele Senatului nu este un senator ales, ci vicepreședintele țării, în cazul de față, Kamala Harris, tot o democrată.
Or aici se află marea decepție a Partidului Democrat – și marea speranță a republicanilor: nu toți senatorii săi urmează disciplinați lozincile conducătorilor lor din Congres și nici pe cele ale președintelui de la Casa Albă.
Acum, bobul de năut negru este senatorul din micul stat Virginia de Vest (WV), unul dintre cele mai sărace state din țară, cu o populație totală de aproape un milion 800 de mii de locuitori. Joe Manchin, un politician cu puțină experiență, care a fost guvernator al statului timp de cinci ani, a retezat ambițiile reformatoare ale partidului său.
A votat împotriva unor legi ambițioase care ar fi transformat societatea americană printr-o serie de proiecte sociale, apropiind-o de modul de viață european: învățământ preșcolar gratuit, mai multe ajutoare pentru familii, subvenții pentru îngrijire medicală, sau donații pentru familiile cu venituri mici. Legile prevedeau, de asemenea, reduceri fiscale pentru clasele medii și înalte – ceea ce ar fi garantat sprijinul acestora pentru Partidul Democrat – care aveau impozitele mărite prin legea fiscală promovată de președintele Trump. Cu această nouă legislație, ar fi putut să-și deducă impozitele pe veniturile lor foarte mari, sau pe dobânzile ratelor în valoare de milioane de dolari.
Costul real al acestei legi este motiv de dezbateri, căci, cu toate că prețul marcat pe eticheta sa este de 1,75 de bilioane de dolari în viitorii zece ani (1,5 bilioane de euro), prețul ei real este de 4,6 bilioane de dolari (4 bilioane de euro), conform datelor furnizate de Universitatea din Pennsylvania, sau chiar mai mult, conform altor estimări.

Joe Manchin

Pentru o țară cu o datorie acumulată de aproape 30 de bilioane, acest lucru ar mai adăuga o mărire a datoriei de aproape 15%. Fiecare locuitor al SUA, inclusiv copii și pensionarii, ar datora vreo 3.700 $ (3.260 de euro). Senatorului de Virginia de Vest (WV), un stat unde veniturile anuale pe cap de locuitor sunt de numai 42 de mii de dolari, aceste cheltuieli i se par excesive.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, legea prevede, de asemenea, renunțarea la sursele tradiționale de energie, cum sunt cărbunii sau petrolul, în beneficiul energiilor nepoluante, ceea ce afectează în mod deosebit statul Virginia de Vest, unul dintre principalii producători de cărbune din țară. Există chiar speranța ca acest stat să beneficieze de „fracking”, procedeu care se practică deja în unele state vecine și care constă din a injecta apă sub presiune în roci, pentru a obține gaze și petrol.
Atât președintele Biden, cât și liderii democrați din Senat s-au străduit din răsputeri să-l convingă pe Manchin să se alăture celorlalți democrați și să aprobe o lege, de care, în definitiv, vor beneficia locuitorii din statul său, unul dintre cele mai sărace din țară, datorită ajutoarelor pe care le vor primi familiile sărace.
Strădaniile acestea au fost atât pentru a-l tenta, cât și pentru a-l amenința: de la încercarea de a-l atrage pe Manchin și alegătorii săi cu ajutoarele pe care le oferă legea, până la denigrarea și amenințarea sa, dacă nu sprijină legea. Că a fost așa o dovedește faptul că însuși Manchin i-a cerut lui Biden -dar, în zadar- să nu se divulge opoziția sa, pentru a-și proteja familia de hărțuielile diferiților activiști.
Ceea ce se pare că uită liderii este faptul că Manchin, la fel ca ceilalți colegi ai săi, poate să-și ocupe fotoliul, doar dacă are sprijinul, nu al colegilor săi de la Washington sau al marilor mijloace de informare, ci al celor mai puțin de două milioane de locuitori ai Virginiei de Vest, mai ales al celor un milion 300 de mii de alegători ai săi.
Aici, socotelile nu prea ies: 69% din electoratul acestui stat a votat pentru Donald Trump la ultimele alegeri, și au trecut 26 de ani de când un președinte democrat a câștigat în Virginia de Vest (Bill Clinton în 1996). Iar Manchin…este singurul democrat care ocupă un fotoliu de nivel statal în Virginia de Vest, căci reprezentarea acestui stat în Congresul american este formată din trei congresmeni republicani și doi senatori: unul este Jo Manchin, iar celălalt este senatoarea republicană Shelley Capito.
Manchin, la fel ca toți senatorii, se supune probei urnelor tot la 6 ani. Îi mai rămân doi până la viitorul scrutin, pe care îl va câștiga foarte greu, dacă se alătură programului democrat, care are darul de a irita statele din interiorul țării, umilite de aerele pe care și le dau elitele din statele de pe coaste.
Desigur că atacurile colegilor democrați ar putea avea un efect și mai rapid asupra lui Manchin, care ar putea să trecă la Partidul Republican. În felul acesta, cei care acum sunt rivalii săi ar dobândi imediat majoritatea în Senat și ar da rapid de pământ cu visele democraților de a orienta țara spre o nouă direcție progresistă, ceea ce încă vor încerca să facă, în cele 11 luni câte mai rămân până la viitoarele alegeri legislative.
Mulți se întreabă, de fapt, cum este posibil ca Partidul Democrat, ținând cont de slabele sale majorități, poate crede că va reuși să impună niște proiecte atât de progresiste, care ar reprezenta schimbări asemănătoare cu cele pe care le-a cunoscut țara în vremea președintelui Roosevelt, cel care a introdus mari reforme, cum a fost stabilirea Securității Sociale cu acel „New Deal”. Însă, Roosevelt dispunea de ample majorități democrate în ambele Camere, și anume: 60% în Senat și 70% în Camera Reprezentanților.
Poate că răspunsul se află în stridența legiuitorilor săi care au mari ambiții reformatoare… sau în simțul practic că trebuie folosit prilejul, oricât de mică ar fi marja avantajului legislativ.
Toate sondajele prevăd că ambele Camere vor trece sub control republican peste 11 luni, iar slaba capacitate pe care a avut-o președintele Biden până acum, de a-și duce la îndeplinire proiectele va dispărea complet în noiembrie 2022.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA CRIADA RESPONDONA Washington, Diana Negre

Joe Manchin

Parece difícil comparar a un senador con una criada, pero es precisamente lo que le ha ocurrido al legislador Joe Manchin, senador del estado de Virginia Occidental, convertido en el garbanzo negro del Partido Demócrata, algo así como una criada respondona que no atiende a razones… o quizá en este caso tan solo atiende a lo que a él le concierne.
El año se cierra con un fracaso por parte de los líderes demócratas, tanto en el Senado como en la Casa Blanca del presidente Joe Biden, por convencer a Manchin para que vote igual que sus correligionarios.
Este fracaso refleja la fragilidad actual del Partido Demócrata, cuya capacidad de hacer presión es mucho menor que sus ambiciones de modificar la sociedad norteamericana; ni tiene mayoría en el Senado, donde los escaños están repartidos 50-50, ni goza de un amplio margen en la Cámara de Representantes, donde superan a los republicanos por tan solo el 1%, es decir, 5 de los 435 escaños.
Esta ventaja es tan pequeña que corren el riesgo de perder el control de ambas Cámaras en las elecciones legislativas del próximo año, pero sobre todo limita su capacidad de maniobrar para que se aprueben sus proyectos legislativos.

Joe Manchin

Los demócratas dominan tanto el legislativo como el ejecutivo, pues además de tener a Joe Biden en la Casa Blanca, gozan teóricamente de la mayoría también en el Senado. El empate existente de 50-50 lo pueden romper, pues el presidente de la Cámara Alta no es uno de los senadores, sino que representa en la práctica un escaño adicional a disposición de la Casa Blanca. Según la Constitución norteamericana, el presidente del Senado no es uno de los senadores elegidos, sino el vicepresidente del país, en este caso, Kamala Harris, también demócrata.
Y aquí es donde ha llegado la gran decepción para el Partido Demócrata -y la gran esperanza para los republicanos: no todos sus senadores cierran filas para seguir las consignas de sus líderes en el Congreso, ni de su presidente en la Casa Blanca.
En este caso, el garbanzo negro es el senador del pequeño estado de Virginia Occidental (WV), uno de los más pobres del país y con una población total de menos de 1.8 millones. Joe Manchin, un político bisoño que gobernó el estado durante cinco años, ha segado las ambiciones reformistas de su partido.
Votó en contra de una ambiciosa legislación que habría transformado la sociedad norteamericana con una serie de proyectos sociales que la aproximarían a la forma de vida europea: parvularios gratuitos, más ayudas familiares, subvenciones para la atención médica, o donaciones a familias de bajos ingresos. También hay en la ley reducciones fiscales para las clases medias y altas, lo que garantiza el apoyo para el Partido Demócrata en las élites de ambas costas, que vieron subir sus impuestos con la ley fiscal promovida por el presidente Trump. Con la nueva legislación, podrían deducir de sus impuestos federales lo que han pagado en sus respectivos estados como impuesto por sus elevados ingresos, o en intereses de sus hipotecas de millones de dólares.

Joe Manchin y Joe Biden

El costo real de esta ley es motivo de debate, pues si bien el precio marcado en su etiqueta es de 1.75 billones de dólares en los próximos diez años (1.5 billones de euros), su precio real es, según la Casa Blanca, o 4.6 billones (4 billones de euros), según la Universidad de Pennsylvania, o incluso más según otros estimados.
Para un país con una deuda acumulada próxima a los 30 billones, esto representaría un incremento de la deuda próximo al 15%. Cada residente en los Estados Unidos, incluidos niños y jubilados, debe casi 3.700 $ (3.260 euros). Al senador de Virginia Occidental (WV), un estado cuyos ingresos per cápita son de tan solo 42 mil $, el gasto le parece excesivo.
Por si esto fuera poco, la ley también prevé abandonar las fuentes de energía tradicionales como el carbón o el petróleo, en beneficio de energías no contaminantes, algo que perjudica especialmente a WV, uno de los principales productores de carbón del país. Incluso tiene el estado esperanzas de beneficiarse del “fracking”, algo que se practica ya en estados vecinos y consiste en obtener gas y petróleo de las rocas inyectando agua a presión.
Tanto el presidente Biden como los líderes demócratas del Senado no han escatimado esfuerzos por convencer a Manchin de que se sume al resto de su partido y apruebe una ley que, a fin de cuentas, beneficiaría a los residentes de su estado, uno de los más pobres del país, debido a las prebendas y repartos a familias pobres.
Estos esfuerzos han sido tanto para tentar como para amenazar: desde intentar atraer a Manchin y sus votantes con las prebendas que la ley ofrece, como denigrarlo y casi amenazarlo en caso de que no la apoye. Tanto es así, que el propio Manchin pidió a Biden -en vano- que no se le mencionase, para proteger a su familia de los acosos de diversos activistas.
Lo que parecen olvidar los líderes demócratas, es que Manchin, como el resto de sus colegas, tan solo puede ocupar su escaño si tiene el apoyo, no de los colegas en Washington o de los grandes medios informativos, sino de los escasos dos millones de residentes en su estado de WV, especialmente de sus casi 1.3 millones de votantes.

Joe Manchin y Joe Biden

Y aquí las cuentas ya no salen: el 69% del estado votó por Donald Trump en las últimas elecciones y han pasado ya 26 años desde que un presidente demócrata ganó en este estado (Bill Clinton en 1996). En cuanto a Manchin…es el único demócrata que ocupa un escaño de ámbito estatal en WV, pues la representación de ese estado en el Congreso consta de 3 congresistas republicanos y los dos escaños senatoriales que le corresponden se reparten entre Manchin y la senadora republicana Shelley Capito.
Manchin, como todos los senadores, se somete a las urnas cada 6 años. Solo le faltan dos para someterse nuevamente a este escrutinio, que difícilmente ganará si se suma ahora al programa demócrata que tiene, además, la peculiaridad de irritar a los estados interiores del país, que se sienten humillados por las ínfulas de las élites costeras.
Claro que los ataques de sus correligionarios demócratas podrían tener un efecto aún más rápido sobre Manchin, quien podría decidir simplemente pasarse al Partido Republicano. De esta forma, los que ahora son sus rivales obtendrían de inmediato una mayoría en el Senado y darían rápidamente al traste con los sueños demócratas de imprimir un nuevo rumbo progresista al país, algo que todavía intentarán hacer en los 11 meses que les quedan hasta las próximas elecciones legislativas.
En realidad, muchos se preguntan cómo es posible que el Partido Demócrata, a la vista de sus parcas mayorías, puede creer posible imponer proyectos tan progresistas que representarían cambios semejantes a los que el país experimentó en la época del presidente Roosevelt, quien impuso grandes reformas como el establecimiento de la Seguridad Social con su “New Deal”, porque contaba con amplias mayorías demócratas en ambas Cámaras, pues tenía más del 60% en el Senado y el 70% en la Cámara de Representantes.
La respuesta quizá esté en la estridencia de sus legisladores con grandes ambiciones reformadoras… o en el sentido práctico de que hay que aprovechar el momento, por pequeño que sea al margen de ventaja legislativa.
Todas las encuestas prevén que ambas Cámaras pasarán a control republicano dentro de 11 meses y que la capacidad ya escasa que el presidente Biden ha tenido hasta ahora para sacar adelante sus proyectos, desaparecerá totalmente en noviembre de 2022.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

E MULT MAI BINE ÎN FOTOLIU, DECÂT ÎN TRANȘEE

Dubla criză postsovietică – Belarrus și confruntarea ruso-ucraineană – evidențiază cea mai surprinzătoare slăbiciune a lumii atlantice: cu toate că este de departe cea mai mare forță militară din lume, se ferește de război mai mult decât oricine.
De fapt, această atitudine nu este de acum. Încă în anii cei mai tensionați ai „războiului rece”, Republica Federală Germania (RFG) prefera să-și rezolve divergențele politice internaționale plătind bani. Căci, îmbogățită prin „miracolul german”, țara era convinsă că, plătind, era mai în câștig, decât luptând. Desigur că, în contextul acelei epoci, RFG se simțea foarte sigură sub scutul militar al SUA și al NATO.
Acum, însă, este tenacitatea SUA și a aliaților lor de a evita războaiele întotdeauna atunci când pierderea păcii cu orice preț nu e catastrofală… pentru țară și pentru realegerea administrației care se află în tură. Conflictele armate cu Statul Islamic au fost, de fapt, ultimul război american (cel din Afganistan s-a terminat mai târziu decât cel cu Statul Islamic, însă începuse mult mai înainte). Deja în Orientul Apropiat, precum și în Magreb (unde interesele europene sunt foarte mari) lumea atlantică și-a tot înlocuit trupele cu efective de mercenari, care primeau numele de „forțe aliate locale”.

Această politică militară a țărilor atlantice are două componente de bază. Una este contabilitatea, iar cealaltă, slăbiciunea psihologică. Componenta contabilității este evidentă: prezența militară costă mult. E un preț care debordează în caz de conflagrație și se poate menține numai acolo unde consecințele politice ale unei retrageri ar fi mult superioare rămânerii pe loc.
O asemenea postură nu numai că e logică, în principiu, dar, cu tehnologia actuală, este, de asemenea, reversibilă, în cazul în care ar trebui redeschise fronturile. Deocamdată, Washingtonului i-au ieșit numerele în Orientul Apropiat și în Afganistan; și se pare că va avea un bilanț pozitiv și în cazul Republicii Iran.
Ce pare a fi alarmant este slăbiciunea psihologică atât a SUA, cât și a aliaților lor. Căci forța nu servește la nimic, dacă nu există dispoziția de a o folosi și de a acepta suferința în luptă. Prin anii cincizeci ai „războiului rece”, au existat două episoade de vârf: războiul din Coreea și cel din Vietnam. Au fost conflicte sângeroase, pline de cruzime și extenuante psihologic, din cauza duratei lor.
În războiul din Coreea, opinia publică din țările beligerante a fost solidară cu militarii și guvernele ei; a acceptat și a suportat sacrificiile și suferințele. Occidentul nu a câștigat acel război, dar nici nu a permis ca lumea comunistă să facă ce vroia. Însă, în Vietnam, unde practic poziția occidentală o apărau doar SUA, tineretul de aur format din copiii lui tăticu a respins conflictul. Nimeni nu a vrut să se ducă să moară pentru o chestiune de principii și hegemonii, pe care nu o înțelegea. În plus, viața acasă era atât de molcucă…

Mulți militari americani au spus, atunci, că Washingtonul a pierdut mai întâi acasă războiul din Vietnam. Era un punct de vedere parțial, însă se pare că la Casa Albă și l-au însușit, căci americanii au devenit tot mai zgârciți în a-și trimite trupele la războaiele izbucnite de atunci încoace.
Și-au însușit atât de mult această frică că „vor pierde războiul mai întâi acasă”, încât, acum, războiul din Afganistan, care a început ca o cruciadă americană împotriva terorismului islamic, s-a terminat căznit, fără onoare și fără amintiri. Cruciada împotriva terorismului a fost uitată, deoarece teroarea nu se simțea și acasă. De aceea, a suferi și a muri în munții afgani îi speriau pe copiii lui tăticu și, mai ales, scădeau voturile vertiginos. Iar acest lucru doare foarte tare în fotoliile prezidențiale.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MEJOR LA POLTRONA QUE LA TRINCHERA

La doble crisis postsoviética – Bielorrusia y la confrontación ruso-ucraniana – está evidenciado la más sorprendente debilidad del mundo atlántico: pese a ser de largo la mayor fuerza militar del mundo, rehuye la guerra más que nadie.
En realidad, esta actitud no es de ahora. Ya en los años más tensos de la “guerra fría”, la República Federal Alemania (RFA) resolvía preferentemente sus desavenencias políticas internacionales echando mano de la chequera. Porque, enriquecido con el “milagro alemán”, el país estaba seguro de conseguir mucho más pagando que luchando. Claro que, en el contexto de la época, la RFA se sentía muy segura bajo el escudo militar de los EE.UU. y la OTAN.
Lo que sí es de ahora es el empeño de los propios EE.UU. y sus aliados de rehuir las guerras siempre que las pérdidas de las paces a ultranza no fueran catastróficas… para el país y la reelección del Gobierno de turno. Los conflictos armados contra el Estado Islámico fueron prácticamente la última guerra estadounidense (la del Afganistán se acabó más tarde que la del Estado Islámico, pero había comenzado mucho antes). Y ya en el Oriente Próximo, al igual que en el Magreb (donde los intereses europeos son enormes) el mundo atlántico fue sustituyendo más y más a sus tropas por efectivos mercenarios que recibían el nombre de “fuerzas aliadas locales”.

Esta política militar de las naciones atlánticas tiene dos componentes básicos. Uno es la contabilidad y el otro, la endeblez psicológica. Lo de la contabilidad es evidente: la presencia militar tiene un alto coste. Un precio que se desborda en caso de conflagración y sólo se mantiene allá dónde las consecuencias políticas de una retirada serían muy superiores a los de la continuidad militar.
Tal postura no sólo es lógica en principio, sino que con la tecnología actual es también rápidamente reversible de resultar imprescindible reabrir frentes. Por ahora, a Washington le han cuadrado los números en el Oriente Próximo y en el Afganistán; y parece que también va a dar un balance positivo en el caso de la República del Irán.
Lo que sí parece alarmante es la endeblez psicológica tanto de los EE.UU. como de sus aliados. Porque la fuerza no sirve de nada si no se está dispuesto a usarla y a sufrir en los combates. En los años cincuenta la “guerra fría” tuvo dos episodios máximos: las guerras de Corea y la del Vietnam. Fueron conflictos sangrientos, crueles y psicológicamente extenuantes por su duración.
En la primera, la de Corea, la opinión pública de los países beligerantes fue solidaria con sus soldados y Gobiernos; acepto y aguantó los sacrificios y sufrimientos. Occidente no ganó esa guerra, pero no dejó tampoco que el mundo comunista se saliera con la suya. Pero en Vietnam, donde prácticamente la posición occidental la defendían tan solo los EE.UU., la juventud dorada de los hijos de papa repudió el conflicto. Nadie quería ir a morir por una cuestión de principios y hegemonías que no entendía. Además, la vida en casa era tan muelle…

Fueron muchos los militares estadounidenses de la época que dijeron que Washington perdió en casa la guerra del Vietnam. Era un punto de vista parcial, pero parece que en la Casa Blanca lo han hecho suyo y cada día son más cicateros con el envío de sus tropas a las guerras surgidas desde los 50.
Han hecho tan suyo ese miedo a “perder la guerra en casa” que ahora la guerra del Afganistán, que empezó como una cruzada estadounidense contra el terrorismo islámico, se acabó penosamente y sin honor ni memoria. Lo de la cruzada contra el terror se olvidó porque el terror ya no daba miedo en casa,pero eso de morir y sufrir en las montañas afganas espantaba a los hijos de papá y quitaba votantes a montón.Y eso sí que duele en las poltronas presidenciales.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.