CEVA SE ÎNTÂMPLĂ LA BEIJING Washington, Diana Negre

Evoluția vertiginoasă în care a intrat politica internațională pe la sfârșitul secolului al XX-lea a avut și continuă să aibă „gaura sa neagră” în China. Acolo, dinamica socială, economică și politică este foarte mare, poate mai mare decât în restul lumii, însă este cea mai puțin transparentă dintre toate. Iar Washingtonul, continuă eforturile pentru a încerca să o înțeleagă.
Situația este așa, deoarece conducătorii chinezi nu au niciun interes ca restul lumii să-i înțeleagă. China din zilele noastre este comunistă și în curs de industrializare, însă mentalitatea ei continuă să fie cea dintotdeauna: cea a „Imperiului din centru”, iar prin centru se înțelege (în China) centrul lumii. Astfel că, dacă cineva vrea să-i înțeleagă, să facă eforturi… deoarece, în China, nimeni nu se străduiește să poată fi înțeles și previzibil.
Desigur, până acum a existat și un motiv politic pentru această inhibare, deoarece China comunistă s-a născut cu conștiința slăbiciunii sale militare și a vulnerabilității sale economice. Spre deosebire de SUA de după cel de-al doilea Război Mondial, a căror hegemonie era de netăgăduit, recent-creata Republică Populară avea prudența ca normă a politicii internaționale.

Această grijă inițială explică de ce Beijingul nu a încheiat niciun pact militar (cu excepția celui semnat cu Coreea de Nord). Fără alianțe care ar fi putut irita sau îngrijora oricât de „defensive” s-ar fi pretins, nu exista riscul de a stârni contra-alianțe care să îngreuneze dezvoltarea chinezilor. A fost o politică exact invers decât cea a SUA, care au dezvoltat o rețea de tratate și pacte de-a lungul și de-a latul globului pământesc.
Aceasta a fost norma după care s-a condus politica militară și externă chineză. Însă, azi, Republica Populară este cea de a doua putere economică din lume, iar interesele sale dispun de un sprijin militar foarte respectabil. Sau foarte îngrijorător, dacă e privit dinspre Washington, însă și dinspre Tokio, Canberra, Seul sau Londra. Casa Albă desfășoară în Pacificul Occidental o rețea de alianțe militare pe care Beijingul nu o vede – și nici nu poate să o vadă – ca pe niște simple pacte defensive.
Prin urmare, actualul guvern începe să-și schimbe politica externă. Tradiționalele rele relații cu Moscova evoluează foarte pozitiv, iar punctele comune cu Teheranul se îmbunătățesc atât de mult și de repede, încât depășesc cu mult faza empatiei cu inamicul inamicului nostru.
Militari și diplomați americani cred că Beijingul evoluează și că tradiționala izolare a „Imperiului din centru” poate deriva, în viitorul apropiat, într-o politică de alianțe militare foarte asemănătoare cu cea pe care o practică Washingtonul de șapte decenii încoace.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ALGO PASA EN PEKÍN Washington, Diana Negre

La vertiginosa evolución en que ha entrado la política internacional desde finales del siglo XX ha tenido y tiene su “agujero negro” en China. Allá la dinámica social, económica y política es tan grande o más que en el resto del mundo, pero es la menos transparente de todas. Y desde Washington continúan los esfuerzos por intentar entenderlas.
Esto es así porque, en parte, los dirigentes chinos no tienen el más mínimo interés en que el resto del mundo les entienda. La China de hoy es comunista y en vías de industrialización, pero su mentalidad sigue siendo la de siempre: la del “imperio del centro” y por centro se entiende (en China) el centro del mundo. Así que, si alguien quiere entenderlos, que se esfuerce… porque, desde China, no se toman ninguna molestia para ser comprensibles y previsibles.
Naturalmente, hasta ahora hubo también un motivo político para esa inhibición, porque la China comunista nació con la conciencia de su debilidad militar y su vulnerabilidad económica. A diferencia de los EEUU de la segunda postguerra mundial, cuya hegemonía era innegable, la recién creada República Popular tenía la prudencia como norma de política internacional.
Esa cautela inicial explica que Pekín no haya concluido ningún pacto militar (excepto con Corea del Norte). Sin alianzas que pudieran irritar o inquietar por muy “defensivas” que se tildaran, no había riesgo de provocar contra-alianzas que dificultaran el desarrollo chino. Ha sido una política antagónica a la de los EE.UU., que extienden una red de tratados y pactos a lo largo y ancho del Globo.
Esta ha sido la norma de la política militar y exterior china. Pero hoy la República Popular es ya la segunda potencia económica del mundo y sus intereses tienen un respaldo militar muy respetable. O muy inquietante, si se mira desde Washington, pero seguramente también desde Tokio, Canberra, Seúl o Londres. Y la Casa Blanca está desplegando en el Pacífico Occidental una red de alianzas militares que Pekín no ve – ni puede ver – como meros pactos defensivos.

Consecuentemente, el actual Gobierno chino está empezando a cambiar su política exterior. Las tradicionalmente malas relaciones con Moscú están evolucionando muy positivamente y las coincidencias con Teherán mejoran tanto y tan deprisa que sobrepasan de largo la fase de las empatías con el enemigo de nuestro enemigo.
Militares y diplomáticos estadounidenses creen que Pekín está evolucionando y que el tradicional aislamiento del “Imperio del centro” puede derivar, en un futuro próximo, en una política de alianzas militares muy similar a la que viene practicando Washington desde hace siete decenios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MASOCHISM ISTORIC

Mitologia greacă considera că o cale sigură pentru a fi fericit era pierderea memoriei (după moarte!). Lucru uitat de omul modern, de vreme ce face exact contrariul, cu plăcere intensă.
Atât cu titlu personal, cât și colectiv, ne străduim să ne bucurăm de eșecurile și umilințele suferite. Ranchiuna pentru trădările amoroase sau nereușitele profesionale, precum și înfrângerile naționale sunt menținute vii; toate aceste pierderi și umilințe sunt cultivate, răsfățate și comemorate de parcă toată viața noastră ar fi condusă de un masochism cu mână de fier; pentru plăcerea de a suferi sau de a reaminti suferințele.
Desigur, privirea aceasta drăgăstoasă spre ce e mai rău din trecut se exercită la nivel personal și național în diferite grade, însă ea este o practică generală cu foarte puține excepții. Cu foarte puține excepții și fără nicio explicație rezonabilă. A celebra cea de-a douăzecea aniversare a atentatului asupra Turnurilor Gemene din New York – de pildă – nu are pentru americani alt aspect pozitiv, decât plăcerea de a suferi… dacă nu cumva e vorba de un terorist musulman sângeros! Însă americanii și întregul Occident îl aniversează puternic, de parcă acea ispravă a organizației Alqaeda ar fi fost o realizare culturală sau eroică, asemănătoare revoluției industriale, Renașterii sau descoperirii legii gravitației universale, descoperire făcută de Isaac Newton în secolul al XVII-lea.

Iar dacă este extrem de dificil să-i găsești o explicație acestei amintiri masochiste, în schimb, fenomenul reclamațiilor pentru prejudicii sexuale străvechi pare a avea o motivație clară: eventualele beneficii pecuniare. Astfel, faptul că o presupusă victimă de genul „me too” se plânge de un presupus viol de acum 20 de ani, sună – trăznește – a făctură. Ceva asemănător se întâmplă atunci când o țară reclamă neleguiri coloniale cu o întârzâiere de cinci secole: întotdeauna apare în spatele acestor denunțuri pretenția unei despăgubiri pentru daunele suferite, indiferent dacă acestea au lezat demnitatea/onorabilitatea, sau dacă a fost vorba de expoliere… sau de lipsa preservativelor.
Dacă n-ar fi fost așa – căci așa este în marea majoritate a cazurilor –, singura explicație posibilă ar fi demența colectivă. Or, cum nu e cazul, nu există nicio explicație acceptabilă.
În schimb, dacă reclamațiile sunt înțelese ca o încercare grosieră de a scoate un profit din lucruri cufundate în puțul vremurilor trecute, ele încep să aibă logica lor; meschină, dar, totuși, logică. Este ceea ce sugerează faptul că e reclamat câte un om înstărit pentru niște servicii sexuale (posibil prestate prin siluire) acum mult timp. Sau faptul că, de pildă, e reclamată Germania de azi pentru abuzurile soldaților Wehrmacht-ului sau SS-știlor hitleriști, în timp ce nimeni nu-i reclamă pe mongoli – săraci între săraci – pentru daunele și prejudiciile cauzate de năvălirile lui Ghinghishan.
Ceea ce este aberant și ridicol la această amintire istorico-revendicativă a națiunilor, sau sexuală a frumoșilor sau frumoaselor de odinioară, este selectivitatea lor. Persoanele ipotetic abuzate își amintesc doar de împreunările cu cei bogați și uită de cei săraci. Căci este greu de crezut că toți săracii au fost caști și pudibunzi de-a lungul timpurilor.

Iar statele care se grăbesc să revendice pierderi suferite în trecutul relativ recent sau foarte îndepărtat cauzate de țări care acum sunt bogate și industrializate și uită de jafurile hunilor, berberilor, almoravizilor, macedonenilor, atenienilor și spartanilor – pentru a menționa numai acele jafuri care figurează în orice tratat elementar de Istorie – par să comită aceeași discriminare: au păcătuit odinioară doar cei care acum au bani. Mulți bani, atât de mulți încât pot despăgubi zdravăn, desigur…
Căci, nu-i așa, avea multă dreptate poetul Ramon de Campoamor când spunea într-una dintre „humoradele” sale că „…atunci când scad onoarea și respectul, lupta vieții e pentru aur…”

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MASOQUISMO HISTÓRICO

La mitología griega enseña que un camino seguro para ser feliz es perder la memoria (¡pero después de morir!). Es algo que el hombre moderno no solo ha olvidado, sino que está haciendo todo lo contrario y con fruición.
Tanto a título personal como colectivo, nos emperramos y regocijamos con los fracasos y las humillaciones sufridas. Los rencores por desaires amorosos o fracasos profesionales y empresariales, así como las derrotas nacionales se mantienen vivos; todos estos reveses y humillaciones se cultivan, miman y conmemoran como si nuestra vida entera estuviera férreamente regida por el masoquismo; por el gozo de sufrir o recordar los sufrimientos.
Naturalmente, este amoroso mirar atrás hacia lo peor que nos ha pasado se ejercita personal y nacionalmente en grados distintos, pero es una práctica general con pocas excepciones. Con pocas excepciones y ninguna explicación razonable. Celebrar el vigésimo aniversario del atentado contra las torres gemelas de Nueva York – por ejemplo – no tiene para los norteamericanos más aspecto positivo que el del gozo de sufrir… ¡a menos que se sea un terrorista musulmán sanguinario! Pero lo conmemoran por todo lo alto los estadounidenses y todo Occidente, como si aquella hazaña de Alqaeda hubiera sido un logro cultural o heroico parejo a la revolución industrial, el Renacimiento o el descubrimiento de la ley de la gravitación universal, hecho por Isaac Newton en el siglo XVII.

Y si es extremadamente difícil buscarle una explicación a esa memoria masoquista, el fenómeno de las reclamaciones por perjuicios sexuales más que pretéritas sí que parece tener una motivación clara: los beneficios pecuniarios eventuales. Así, el que una presunta víctima del “me too” se duela de una presunta violación con 20 años de retraso, suena – apesta – a factura. Algo parecido sucede cuando una nación reclama agravios coloniales con cinco siglos de retraso: siempre asoma tras estas denuncias la pretensión de una indemnización por los perjuicios sufridos, hayan sido estos de dignidad / honorabilidad, de expolio o de… falta de preservativos.
Porque si no fuera así – qué sí que es así en la inmensa mayoría de los casos –, la única explicación posible sería la demencia colectiva. Y como ésta aún no se da, no es ninguna explicación aceptable.
En cambio, si se quieren entender las reclamaciones como un burdo intento de sacar tajada de hechos sumidos en el pozo de los tiempos pasados, empiezan a tener su lógica; mezquina, pero lógica. Eso es lo que sugiere el hecho de que se le reclamen a un adinerado famoso los servicios sexuales (presuntamente prestados a la brava) tiempo ha. O que se le reclame, por ejemplo, a la rica Alemania de hoy en día los desmanes de los soldados de la Wehrmacht o las SS hitlerianas, mientras que nadie les reclama a los mongoles – pobres entre los pobres – daños y perjuicios por las correrías de Gengis Khan.
Lo aberrante y ridículo, de esta memoria histórico-reivindicativa de las naciones, o sexual de los guapos y guapas de tiempo ha, es su selectividad. Las personas hipotéticamente abusadas solo recuerdan las fornicaciones de los ricos y olvidan las de los pobres. Porque cuesta creer que todos los pobres hayan sido castos y pudibundos a lo largo de los tiempos.

Y los Estados que se aprestan a reivindicar pérdidas causadas en el pasado relativamente reciente o innegablemente lejano por naciones actualmente ricas e industriales y se desentienden de los pillajes de hunos, beréberes, almorávides, macedonios, atenienses y espartanos – para citar solo los pillajes que figuran en cualquier tratado elemental de Historia – parecen caer en la misma discriminación: solo pecaron siglos ha los que hoy tienen dinero. Mucho dinero, tanto como para indemnizar a raudales, claro…
Con lo que uno acaba dándole la razón al poeta Campoamor cuando decía en una de sus “humoradas” que “…en mengua del honor y del decoro, la lucha por la vida es por el oro…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Mai multe salarii, bani mai puțini Diana Negre, Washington

Economia americană tot oferă date pozitive, cel puțin într-un domeniu foarte important pentru opinia populară, cum este folosire forței de muncă: șomajul coboară până 4,6%, după crearea, în luna octombrie, a peste jumătate de milion de locuri de muncă. La fel a crescut remunerarea acestor angajați, care pot să ceară și mai mult, din cauza lipsei de mână de lucru.
Dar, lucrurile nu sunt chiar roz, căci mărirea salariilor nu înseamnă neapărat și creșterea veniturilor: inflația de 6% depășește cu 2 puncte sporul salarial, adică lumea are venituri mai mici: conform datelor Departamentului Muncii, salariul real a scăzut cu 2,2%, din luna ianuarie, dacă se ia în calcul inflația.
Motivul principal, adică diferența dintre creșterea costului vieții și cea a veniturilor, stârnește și mai multe tensiuni politice, pe lângă cele existente de câțva ani încoace: dacă democrații insistă că a sosit momentul unei noi împărțiri a veniturilor, republicanii avertizează că această împărțire îl poate afecta mai mult pe sărac, decât pe bogat. Iar, între aceste două poziții, se situează alegătorii „independenți” și cei „moderați” ai ambelor partide.
În această înfruntare, cel care pierde este Partidul Democrat, pentru simplul motiv că se află la putere. Deține puterea peste tot, la Casa Albă, în Camera Reprezentanților și în Senat, astfel că nu poate da vina pe opoziție, deoarece controlează toate nivelurile guvernării.
Unii democrați de centru avertizează de câtva timp că generoasele programe sociale prin care, practic, li s-au plătit tuturor americanilor mai multe mii de dolari, pentru a compensa greutățile cauzate de COVID, au fost niște sume excesive, atât când au fost aleși beneficiarii, cât și sumele însele. Desigur, republicanii nu pierd ocazia de a le spune „noi v-am avertizat!”
Afirmațiile președintelui Biden că va găsi modalități pentru a opri inflația și a restitui clasei muncitoare puterea de cumpărare nu au convins, deocamdată, și, probabil, nici nu vor convinge, atâta timp cât prețurile urcă. Și cu atât mai puțin dacă Banca Centrală semnalează că nu este vorba de o situație trecătoare, și că este necesară mărirea dobânzilor, ceea ce ar scumpi împrumuturile și chiar casele, care, și așa, sunt foarte puțin disponibile.

Sau poate ar fi mai multe locuințe disponibile… deoarece nimeni nu-și va putea permite să le cumpere cu o dobândă atât de mare. Cu corolarul evident că proprietatea își va pierde din valoare, iar proprietarii vor fi foarte afectați. Nemulțumirea se va extiende, astfel, de la cei mai puțin avantajați, la cei mai înstăriți. O conjuncție perfectă pentru o furtună politică.
În momentul de față, nu numai că se simte lipsa multor lucruri care zac în containerele vapoarelor staționate pe coastele Americii, dar creșterile prețurilor sunt aiurea, mai ales acolo unde dor pe toată lumea, ca de pildă, la benzină și la toate produsele energetice.
Prețurile urcă tocmai în această perioadă a anului când casele trebuie să se încălzească mai mult, iar motivul scumpirii este, în mare parte, consecința măsurilor adoptate în mare grabă, deîndată ce președintele Biden a venit la Casa Albă și a tăiat, imediat, sau a îngreunat aprovizionarea cu cele mai folosite combustibile, cum sunt benzina și gazele pentru încălzire.
Sectorul din populație care își cheltuiește cea mai mare parte din salariu pentru căldură este cel care suferă cel mai mult din cauza acestor măsuri aplicate din interese „populare”. De fapt, o parte importantă din aceste măsuri se datorează dorinței de a proteja mediul înconjurător. Însă, măsurile nu sunt acceptate de toată lumea, căci mulți semnalează că încălzirea globală este chiar așa… globală. Adică, gazele generate la antipozi nu încălzesc numai la antipozi, ci întreaga planetă, astfel încât, eforturile eroice pe care le pot face SUA în domeniul energetic pentru țară și pentru planetă sunt inutile, dacă, în alte locuri, contaminarea continuă ca înainte.

Cu slaba majoritate de care dispune Partidul Democrat, îi este greu să aplice reformele ambițioase pe care le doresc liderii săi. Mai ales atunci când, la momentul adevărului, acea majoritate nu mai există în voturi, deoarece unii dintre legislatorii săi se opun măsurilor de reactivare, pe care le consideră excesiv de generoase.
Băiatul cel rău din film este, acum, senatorul de Virginia Occidentală, Joe Manchin, un om care cu greu poate urma politici progresiste, într-un stat care a votat cu peste 70% pentru președintele Trump. Unii dintre colegii săi democrați au încercat să-l oblige și chiar să-l intimideze, însă, probabil, pe Manchin îl intimidează mai mult posibilitatea de a-și pierde sprijinul alegătorilor conservatori din statul său.
Unii compară situația actuală cu epoca lui Jimmy Carter, când inflația era galopantă, dobânzile astronomice, iar benzina era scumpă și puțină.
Situația de acum este diferită: în urmă cu 45 de ani, SUA încă sufereau sechelele economice ale războiului din Vietnam și, în plus, se confruntau cu boicotul țărilor producătoare de petrol, în timp ce, în ziua de azi, acele țări vor să vândă cât mai mult pentru a-și finanța proiectele ambițioase.
În prezent, SUA ies dintr-o epocă de prosperitate, întreruptă de pandemie, pentru a intr-a într-o fază clară de recuperare.
Durerea din buzunarul consumatorilor este asemănătoare cu cea de acum 40 de ani, iar răspunsul vine din partea lor, de obicei și în mod clar, la urne, atunci când se ivește momentul: în 1980, l-au schimbat pe Jimmy Carter cu Ronald Reagan. Acum urmează să așteptăm 3 ani pentru a ști cine va culege ceea ce pierde o președinție aparent eșuată, dacă Biden nu reușește să se recupereze.
Deocamdată, se pare că nimeni din opoziția republicană nu îndrăznește să se lanseze în ceea ce încă pare a fi fieful lui Trump, pentru cei mai conservatori, și un pământ al nimănui, pentru restul Partidului Republican.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Más sueldo, menos dinero Diana Negre, Washington

La economía norteamericana no deja de arrojar datos positivos, al menos en algo tan importante para la opinión popular como el empleo: el paro baja hasta tan solo el 4.6% después de que en el mes de octubre el número de personas empleadas aumentó en más de medio millón, como también creció la remuneración de estos empleados que pueden exigir más debido a la escasez de mano de obra.
Pero no todo el monte es orégano y el aumento salarial no significa necesariamente una mejora de ingresos: con más del 6%, la inflación supera en 2 puntos el crecimiento salarial, hasta el punto de que la gente dispone de menos ingresos: según el Departamento de Trabajo, el salario real ha bajado un 2.2% desde el mes de enero, si uno tiene en cuenta la inflación.
El motivo principal, la diferencia entre el aumento del costo de la vida y el de los ingresos, provoca todavía más tensiones políticas de las que ya llevamos experimentando desde hace algunos años: si los demócratas insisten en que ha llegado la hora de repartir, los republicanos advierten que el reparto puede perjudicar más al pobre que al rico y, en el contraste entre ambas posiciones, se sitúan los votantes “independientes” y los “moderados” de ambos partidos.
Quien lleva las de perder en este enfrentamiento es el Partido Demócrata, por la sencilla razón de que es ese el partido en el poder. Y no solo en la Casa Blanca, sino en la Cámara de Representantes y en el Senado, así que no pueden achacar culpas a la oposición pues controlan todos los niveles de gobierno.
Algunos demócratas de centro llevan tiempo advirtiendo de que los generosos programas sociales que han pagado a prácticamente todos los norteamericanos varios miles de dólares para compensar las dificultades causadas por el Covid eran cantidades excesivas, tanto a la hora de escoger beneficiarios, como en sus cantidades. Naturalmente, los republicanos no pierden la oportunidad de señalar “ya os lo había advertido”.
Las afirmaciones del presidente Biden, de que encontrará maneras de atajar la inflación y devolver a la clase trabajadora el poder adquisitivo de su dinero, no han convencido de momento y es probable que no lo hagan mientras los precios sigan subiendo. Y menos aún si el Banco Central concluye que no se trata de una situación temporal sino que es necesario ir subiendo los tipos de interés, lo que encarecería las hipotecas y la ya muy escasa vivienda disponible.
O quizá habría más viviendas disponibles…porque nadie se podrá permitir comprarlas con los elevados tipos de interés. Con el corolario evidente de que la propiedad perderá valor y los propietarios saldrán perjudicados. El descontento se extendería así de los menos aventajados a los más pudientes. Una perfecta conjunción para una tormenta política.
En estos momentos, no solo hay escasez de muchas cosas almacenadas en los contenedores de barcos que esperan a descargar frente a las costas norteamericanas, sino que las subidas de precios son irregulares y donde mayores son es en compras que duelen a todos, como, por ejemplo, la gasolina y todos los productos energéticos.
Son precisamente las cosas que suben de precio en estas temporadas del año, cuando la gente ha de usar más calefacción y el motivo de las subidas es en buena parte consecuencia de las medidas adoptadas a toda prisa en cuanto el presidente Biden llegó a la Casa Blanca y se apresuró a cortar, o dificultar, el suministro energético más usual como la gasolina y el gas para calefacciones.
Y es justamente el sector de quienes se gastan prácticamente todo su sueldo el que más sufre con estas medidas aplicadas por intereses “populares”. En realidad, una parte importante de semejante actuación se debe al deseo de proteger al medio ambiente, pero la medida no es aceptada en todas partes, pues muchos señalan que el recalentamiento global es precisamente…global. Es decir, que los gases generados en las antípodas no calientan solo las antípodas, sino todo el planeta, de forma que incluso los ahorros heroicos que Estados Unidos pueda hacer en el campo energético tendrán poco efecto en el país y en el planeta si en otros lugares se sigue contaminando.

Con la escasa mayoría de que dispone el Partido Demócrata le es difícil aplicar las reformas ambiciosas que sus líderes desean. Especialmente cuando, a la hora de la verdad, no hay tal mayoría en votos pues algunos de sus legisladores se oponen a medidas reactivadoras que consideran excesivamente generosas.
El malo de la película es ahora el senador de Virginia Occidental, Joe Manchin, un hombre que difícilmente puede seguir políticas progresistas en un estado que votó en más de 70% por el presidente Trump. Algunos de sus colegas demócratas han tratado de presionarle y casi intimidarle, pero es probable que a Manchin le intimide más la probabilidad de perder el apoyo de los votantes conservadores de su estado.
Algunos comparan la situación actual con la época de Jimmy Carter, cuando la inflación era galopante, los tipos de interés estaban por las nubes y la gasolina no solo era cara, sino también escasa.
La situación es hoy diferente: los Estados Unidos de hace 45 años todavía sufrían las secuelas económicas de la guerra del Vietnam y se enfrentaban además a un boicot de países petroleros, mientras que hoy los países productores desean vender para financiar sus ambiciosos proyectos.
Actualmente, Estados Unidos sale de una época de bonanza, interrumpida por la pandemia pero que ahora parece entrar en una fase clara de recuperación.
El dolor en el bolsillo de los consumidores es semejante hoy al de hace 40 años y la respuesta acostumbran a darla claramente en las urnas cuando llega el momento: en 1980 cambiaron a Jimmy Carter por Ronald Reagan, ahora habremos de esperar 3 años para saber quién trata de recoger los despojos de una presidencia aparentemente fracasada, si es que Biden no consigue recuperarse.
Por ahora, nadie en la oposición republicana parece atreverse a lanzarse al ruedo ante lo que todavía tiene pinta de ser un feudo de Trump para los más conservadores y una tierra de nadie para el resto del Partido Republicano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

HUAWEI – LECȚIA DE UMILINȚĂ

Boicotul american impus gigantului chinez de telecomunicații, Huawei, devine o victorie amară pentru Washington: succesul este efemer și, în plus, arată că SUA sunt pe cale să piardă primul loc mercantil-tehnologic în sectorul comunicațiilor electronice.
Despre hărțuirea americană a întreprinderii Huawei (creată în 1987) s-a scris foarte mult, însă, în esență, este vorba de o acțiune defensivă. SUA, țară care luptă pentru liberul schimb, nu poate să accepte năvălirea pe piață a unei întreprinderi care se bucură de favoritisme în materie de achiziționare din partea guvernului și de o subvenționare statală foarte ieftină, căci, în felul acesta, este distorsionată concurența loaială. Or tocmai acest lucru îl practică Beinjing față de gigantul electronic amintit, dar, în măsură mai mică, și față de alte consorții similare. În cazul lui Huawei, „subvențiile ascunse” din partea guvernului au fost în jur de 75 de miliarde de $, într-un interval de zece ani ((1998 – 2019), conform datelor publicate de presa americană.
Și, ceea ce este cel mai important, boicotul menționat este o măsură de apărare națională. Căci, Huawei – la fel ca celelalte întreprinderi care se află într-o situație similară – este obligată prin lege să colaboreze cu autoritățile, dacă acestea i-o cer. Și Huawei a instalat atât de multe rețele naționale de telecomunicații și supraveghere în lumile a treia și a doua, încât, practic, lasă acele țări la discreția spionajului (eventual și a șantajului) Chinei.
Aceste două argumente explică cu prisosință de ce majoritatea țărilor idustriale s-au alăturat Washingtonului. Aparent, Casa Albă a triumfat pe piețe și în strategia ei militară.

Desigur că toate au două fețe, iar cealaltă față a „cazului Huawei” este foarte amar pentru SUA. Năvălirea economică zdrobitoare a Chinei pe piețele emergente arată că aceasta este atât meritul avântului întreprinzător chinez, cât și al golului lăsat de cei bogați, care au urmat calea ușoară și foarte rentabilă de a se ocupa numai de suculenta piață a primei lumi.
A vinde în țări în curs de dezvoltare sau înapoiate și a asigura asistența pentru clientelă – din Etiopia, până în Afganistan și Senegal, trecând prin Irak și Malaezia – presupune un efort mult mai mare și mai puțin rentabil, decât cel de pe piața atlantică. Însă, prima dintre aceste piețe este atât de mare, încât, până la urmă, se dovedește a fi chiar mai importantă decât cea a bogaților. Astfel, 16 din cele 30 de țări din lume unde beneficiile digitale sunt cele mai importante din PIB se află în sectorul țărilor în curs de dezvoltare.
Pe termen lung – lung, și totuși, relativ scurt – acest lucru a permis industriei de telecomunicații a Chinei să urce la vârf și să devină aproape indispensabilă, așa cum s-a evidențiat în sectorul 5G. Dacă producătorii occidentali – în frunte cu SUA – vor să recupereze, acum, „piața săracă”, vor fi nevoiți să aducă mari inovații tehnologice, la prețuri foarte convenabile.
Dar, pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult decât timp îndelungat și investiții mari. E nevoie de o nouă abordare în marketing, deoarece întreprinderile occidentale vor trebui să concureze cu creditele chinezilor, sprijinite de debordanta trezorerie a comerțului exterior a Republicii Populare.
Desigur, SUA și restul lumii industriale dispun de suficiente resurse pentru această viitoare „reconquista”. Însă, s-ar fi putut economisi banii și eforturile pe care vor fi nevoite să le facă de acum încolo, căci alta ar fi fost situația dacă nu ar fi desconsiderat, atât de mult și atât de mult timp, marea masă a săracilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA LECCIÓN DE HUMLIDAD DE HUAWEI

El boicot estadounidense al gigante chino de telecomunicaciones, Huawei, está resultando una victoria amarga para Washington: el éxito ha resultado efímero y, además, ha revelado que los EE.UU. están a punto de perder su liderazgo mercantil-tecnológico en el sector de las comunicaciones electrónicas.
Sobre el acoso estadounidense a Huawei (empresa fundada en 1987) se ha escrito muchísimo, pero, en esencia, se trata de una acción defensiva. Los EE.UU., adalides del libre comercio, no pueden admitir la irrupción en los mercados de una empresa que goza del favoritismo comprador del Gobierno y una financiación estatal baratísima, lo que distorsiona la competencia leal, como la que le concede el Pekín a este gigante electrónico (y, en menor medida, también a otros consorcios similares). En el caso de Huawei, las “subvenciones ocultas” del Gobierno a la empresa rondaron los 75.000 millones de $ en diez años ((1998 – 2019), según la Prensa estadounidense.
Y, lo más importante, el mentado boicot es una medida de defensa nacional. Porque Huawei – como las demás empresas en situación similar – está obligado por las leyes a colaborar con las autoridades si estas así lo solicitan. Y Huawei ha instalado tantas redes nacionales de telecomunicación y vigilancia en el tercer y segundo mundo que prácticamente pone a estos países a merced del espionaje (y, eventualmente, chantaje) chino.
Estas dos consideraciones explican con creces que la mayoría de las naciones industriales haya secundado a Washington. Aparentemente, la Casa Blanca ha triunfado así en los mercados y en la estrategia militar.

Claro que todo tiene dos caras y la otra cara del “caso Huawei” es muy amarga para los EE.UU. Porque la arrolladora irrupción económica china en los mercados emergentes evidencia que es tanto mérito del empuje empresarial chino como del vació dejado por los ricos, que han seguido la vía fácil y muy rentable de atender casi exclusivamente el suculento mercado del primer mundo.
Vender en naciones en vías de desarrollo o atrasadas y atender su clientela – desde Etiopía hasta Afganistán y Senegal, pasando por Irak y Malasia – supone un esfuerzo mucho mayor y menos rentable que dedicarse al mercado atlántico. Pero el primero de esos mercados es tan grande que acaba siendo aún más importante que el de los ricos. Así, 16 de las 30 naciones del mundo dónde los beneficios digitales son los más importante del PIB se hallan en el sector de los países en vías de desarrollo.
A la larga – una larga relativamente corta – esto le ha permitido a la industria china de telecomunicaciones erigirse en puntera y casi imprescindible, como se ha evidenciado en el sector del 5G. Si los fabricantes occidentales – con los EE.UU. a la cabeza – quieren recuperar ahora el “mercado pobre”, tendrán que aportar grandes innovaciones tecnológicas y muy buenos precios.
Y esto no sólo requiere mucho tiempo y grandes inversiones. También requiere un nuevo planteamiento mercantil ya que las empresas occidentales han de competir ahora contra los créditos chinos, respaldados por las rebosantes arcas del comercio exterior de la República Popular.
Evidentemente, los EE.UU. y el resto del mundo industrial tienen recursos suficientes para esta futura “reconquista”. Pero se podrían haber ahorrado los dineros y esfuerzos que tendrán que hacer a partir de ahora si no hubieran despreciado tanto y tanto tiempo a la masa de los pobres.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ARABIA: A CUADRA CERCUL

Salman bin Abd al Aziz al Saud

De la urcarea pe tron, în 2015, a lui Salman bin Abd al Aziz al Saud, Arabia Saudită – cu o suprafață de 215.000 km2, 36 de milioane de locuitori, un PIB anual pe cap de locuitor de 56.000 $ – se află într-o ambițioasă „revoluție de sus în jos”, pe care aproape că nimeni nu a observat-o până la izbucnirea războiului din Yemen.
Marele protagonist al acestei revoluții și figura cea mai de seamă a noii politici pe care o duce regatul saudit este actualul prinț moștenitor, Muhammad bin Salman (născut în 1985), fiul celei de a treia soții a lui Salman bin Abd al Aziz. Însă, primul pas revoluționar l-a făcut monarhul însuși, deoarece nu a numit ca prinț moștenitor un descendent direct al celui care a fondat dinastía – Abd al Aziz al Saud – ci pe un fiu de al său.
La Riad toți conducătorii au fost de acord, de decenii, că era nevoie de o schimbare amplă a temeliilor economice și sociale ale țării. Era evident că, pe termen lung, dependența totală de petrol ar fi fost o opțiune sinucigașă, deoarece această materie primă are un viitor foarte scurt. Și deoarece, cu bunăstarea creată de „aurul negru”, populația a crescut atât de mult, încât tineretul nu are, în ziua de azi, nici prezent, nici viitor…cu excepția supei săracilor a politicii sociale a guvernului.
Desigur,dacă nevoia unei reforme profunde și urgente era evidentă,totuși nimeni nu îndrăznea să o declanșeze de frica unei revoluții sociale și politice.Pasul l-a făcut acum bin Salman, dar, în stil arab: de sus în jos, suportându-i inconvenientele,cu mare ambiție și fantezie,dar lipsindu-i-până acum–măsurile concrete cu percutanță socială sau industrială.
Și cu toate că trezoreria regatului este plină până la refuz, transformarea unei țări deșertice, locuită de oameni care nu sunt nevoiți să muncească pentru subzistența lor într-o societate industrială, competitivă și cu impozite în funcție de câștiguri, este mai ușor să visezi sau să ceri, decât să aplici în practică. Cu atât mai mult, cu cât țara este hărțuită în lumea musulmană și în Orientul Mijlociu de Iranul cel shiit și imperialist; războiul din Yemen, în care saudiții tot pierd, este exemplul cel mai clar și crud al antagonismului iraniano-saudit.

Muhammad bin Salman

În aceste condiții, prințul moștenitor desfășoară un fel de balet politic, în care face pași aproape revoluționari, însă foarte măsurați, cum ar fi permisul de condus pentru femei, posibilitatea de a călători singure sau de a forma echipe de fotbal, dar fără emancipare totală. Sau diminuarea rolului clerului în viața socială. Acest ultim pas este mult mai important, deoarece legătura dinastiei Saud cu islamul wahabit a fost unul dintre pilonii guvernării ei, încă de la finele secolului al XIX-lea.
Prințul moștenitor însuși a rupt-o cu poligamia, căci are numai o singură nevastă, dar în lumea celor o mie și una de nopți, nu poate exista un prinț auster. Iar vox populi spune că bin Salman și-a cumpărat un castel în Franța, cu 300 de milioane de dolari, precum și un iaht, cu peste 500 de milioane.
Lucrul acesta se vede într-o lume plină de fantezie și doritoare de succese și străluciri. De aici faptul că nimeni nu a strigat până la cer în Regat atunci când fondul de stat PIF a cumpărat, cu 300 de milioane de lire sterline, 80% din capitalul clubului de fotbal britanic, Newcastle United. Păi, cum să fie saudiții mai prejos decât Emiratele cu capitala la Abu Dhabi – propietare ale echipei Manchester United, din anul 2008 – sau decât Qatar-ul, care posedă echipa Paris Saint Germain, încă din 2011!

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ARABIA: CUADRAR EL CÍRCULO

Salman bin Abd al Aziz al Saud

Desde la entronización en el 2015 de Salman bin Abd al Aziz al Saud, Arabia Saudí – 215.000 km2,36 millones de habitante, PIB per cápita de 56.000 $ anuales – está inmersa en una ambiciosa “revolución desde arriba”, que casi nadie ha notado hasta el estallido de la guerra del Yemen.
El gran protagonista de esta revolución y la figura más destacada de la nueva política del reino saudí es el actual príncipe heredero, Muhammad bin Salman (nacido en 1985), hijo de la tercera esposa de Salman bin Abd al Aziz. Pero el primer paso revolucionario lo dio el propio monarca al no nombrar príncipe heredero a un descendiente directo del fundador de la dinastía – Abd al Aziz al Saud – sino a un hijo suyo.
En Riad todos los dirigentes coincidían desde hace lustros en la necesidad de un cambio profundo de los cimientos económicos y sociales del país. Era evidente que, a la larga, la dependencia absoluta del petróleo era una opción suicida porque esta materia prima tiene un futuro muy corto. Y, también, porque con el bienestar generado por el “oro negro” la población ha crecido tanto que la juventud no tiene hoy en día ni presente ni porvenir… excepto la sopa boba de la política social del Gobierno.
Claro que si la necesidad de una reforma profunda y urgente era evidente, nadie se atrevía a emprenderla por miedo a desembocar en una revolución social y política. Este paso lo ha dado ahora bin Salman, pero a lo árabe: desde arriba, tascando el freno y con mucha ambición y fantasía, pero – y hasta ahora – más bien pocas medidas concretas de impacto social o industrial.
Y es que si bien las arcas del reino están llenas a rebosar, transformar un país desértico, poblado por gente que no tiene que trabajar para subsistir, en una sociedad industrial, competitiva y gravada fiscalmente en función de las ganancias es más fácil de soñar o pedir, que de poner en práctica. Tanto más, cuanto que el país se ve hostigado en el mundo musulmán y en el Oriente Medio por el Irán, chiita e imperialista; la guerra del Yemen, en la que los saudíes salen malparados, es el exponente más claro y cruel del antagonismo irano-saudí.

Muhammad bin Salman

En estas condiciones el príncipe heredero desarrolla una especie de rigodón político en el que da pasos casi revolucionarios, pero muy comedidos; como, por ejemplo, el permiso a las mujeres de conducir, viajar solas o formar equipos de futbol, pero sin emancipación total. O la disminución del papel de la clerecía en la vida social. Este último paso es mucho más trascendente por cuanto la alianza de los Saud con el islam wahabita ha sido uno de los pilares de la dinastía desde finales del siglo XIX.
El mismo príncipe heredero ha roto con la poligamia y tiene una sola esposa, pero en el mundo de las mil y una noches no se puede ser un príncipe austero. Y es vox populi que bin Salman se compró un castillo en Francia por 300 millones de $ y adquirió un yate por más de 500 millones.
Esto luce en un mundo fantasioso y ansioso de éxitos y lucimientos. De ahí que nadie haya puesto el grito en el cielo en el Reino cuando el fondo estatal PIF compró por 300 millones de libras esterlinas el 80% del capital del club de futbol británico, Newcastle United. ¡Que los sauditas no iban a ser menos que los emiratos de Abu Dhabi – propietarios del Manchester United desde el 2008 – o Qatar, dueños del Paris Saint Germain desde el 2011.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Cartonaș galben pentru Biden Washington, Diana Negre

Președintele Biden se află la Casa Albă de nici măcar 10 luni, însă uzura politică pe care o înregistrează este mult mai mare decât ar trebui pentru timpul scurt pe care l-a petrecut în fruntea țării – iar Partidul Democrat, care îl sprijină, are destule motive să se îngrijoreze: mulți dintre membrii săi și-au exprimat în mod public preocuparea.
Motivul îl aduc puținele alegeri care au avut loc în diferite locuri din SUA, săptămâna aceasta, căci opinia americanilor despre oamenii politici arată că s-au săturat de atâtea promisiuni neonorate ale democraților și vor să dea o șansă republicanilor, ca să vină cu o alternativă.
În statul Virginia, aproape de Washington, republicanii au câștigat alegerile pentru guvernator și vice-guvernator, cu toate efortule făcute de democrați pentru ca alegătorii să-i identifice pe rivalii lor politici cu fostul președinte, Donald Trump. În contrast cu alegerile prezidențiale de anul trecut, când candidatul din vremea aceea Biden a obținut un avantaj de 6 puncte față de Donald Trump, acum, atât candidatul la funcția de guvernator, cât și cel la poziția de vice-guvernator au obținut majorități clare.
Ce e și mai rău pentru democrați este că a câștigat funcția de vice-guvernator o femeie care se întâmplă să fie și neagră, adică două grupuri sociale în care democrații își puneau mari speranțe electorale.
În alte locuri, cum sunt New Jersey sau New York, au câștigat, totuși, democrații. Însă, unul dintre ei este aprig apărător al „legii și ordinii publice”, deoarece a fost polițist în New York (în contrast cu curentele din partidul său de a desființa poliția), iar în New Jersey, victoria democrată a fost minimă, cu toată fidelitatea tradițională a acestui stat față de Partidul Democrat: dacă, în 2017, actualul guvernator democrat a câștigat cu un avantaj de 15% din voturi, de data aceasta, avantajul i s-a redus la numai 1,5%.
Pentru aspirantul democrat din Virginia, Terry McAullife, care, cu ani în urmă, a mai fost guvernator al acestui stat, înfrângerea trebuie că îi este foarte amară, deoarece președintele Biden a câștigat aici o amplă majoritate, acum un an, și acest stat părea a fi un teren foarte fertil pentru partidul său.
În acest caz concret, McAullife și-a făcut-o cu mâna sa, atunci când a apărat din răsputeri pozițiile învățătorilor în fața protestelor acelor familii care nu sunt de acord cu unele părți din programa școlară. Multor părinți nu le place ca fiii lor să fie nevoiți să audă cum învățătorii îi califică de rasiști și privilegiați tocmai pe ei, pe părinții lor, pentru simplul motiv că sunt albi, sau că elevii trebuie să renunțe la idea milenară că fiecare persoană se naște cu unul dintre cele două sexe, deoarece, în zilele noastre, acest lucru îl hotărăște fiecare persoană în parte.
Când părinții au protestat, McAuliffe, la cererea sindicatului învățătorilor, care este unul dintre bastioanele Partidului Democrat, a afirmat că educația publică, școala, este o chestiune a învățătorilor și a statului, iar părinții n-au de ce să se amestece. Acest lucru a fost suficient pentru a irita milioanele de familii, care, până atunci, îl sprijiniseră.
În aceste momente, politica americană este influențată, în principal, de aripa mai radicală a Partidului Democrat, care încearcă să reformeze profund și ireversibil structurile sociale, ceva asemănător cu schimbările pe care le-a efectuat, la vremea respectivă, președintele J.D. Roosevelt, în condițiile marii crize financiare din 1929.
Dar, nici Biden nu e de talia lui Roosevelt și nici situația actuală nu se aseamănă cu cea de atunci, când țara suferea consecințele Marii Depresiuni, iar mai târziu, se afla implicată în cel de al Doilea Război Mondial. Și nici nu a obținut Biden, la urne, victoria zrobitoare pe care a câștigat-o Roosvelt, la vremea sa.
Biden tot pierde sprijin, deoarece majoritatea americanilor văd că el nu este personajul pe care au crezut că îl votează. Metamorfoza din persoana care s-a prezentat în calitate de candidat de centru-stânga, în purtător de cuvânt al sectoarelor radicale i-a decepționat pe independenți și pe democrații moderați și a dat de pământ cu sprijinul popular pe care l-a avut inițial: de la 36%, câți aprobau demersurile sale când a venit la Casa Albă, a rămas cu doar 22%, o ispravă despre care mulți credeau că e în stare numai Donald Trump. Or, tocmai că, în aceeași etapă a mandatului său, Trump a avut mai mult sprijin popular, decât are Biden acum.
Democrații de centru sunt cei care au în prezent mai multe voturi potențiale și ar fi o sinucidere ca partidul să continue cu niște politici extreme, deoarece acestea vor fi respinse, iar sectoarele de alegători mai moderate vor fi nevoite să se refugieze în brațele republicanilor, sau cel puțin, să nu voteze la alegeri.
Majoritatea alegătorilor consideră că este foarte riscant ca, în momentele aestea, când țara încă se recuperează de pe urma pandemiei și a blocajului economic, să înceapă un program de pomeni sociale în valoare de 5 bilioane de euro, sau să fie compensate familiile de imigranți fără acte cu 400.000 de euro per persoană, pentru problemele pe care le-au avut în timpul președinției lui Donald Trump.
Această ultimă măsură pare a fi un glob sondă lansat acum o săptămână, pentru a compensa familiile de imigranți fără acte cu câte 800.000 de dolari. Ar trebui să fie compensați atât copiii, cât și părinții. Or, reacția a fost atât de negativă și de amplă, încât, deocamdată, se pare că se renunță la această inițiativă.
Însă, sectoarele progresiste nu se sperie, ca și cum ar ști că acum au, pentru scurt timp, posibilitatea de a-și lăsa amprenta în întreaga țară, înainte ca sectoarele mai moderate ale Partidului Democrat, sau chiar Partidul Republican să înceapă să recupereze din putere.
Este destul de clar că, după tumultuoasa președinție a lui Donald Trump, apele politice vor continua să fie agitate, indiferent dacă la putere sunt unii sau alții.
Mulți, între ei și corespondenții de presă străini care se află în SUA, pun această agitație pe seama abuzurilor și afirmațiilor nesăbuite ale lui Donald Trump, care au declanșat un fel de „irascibilitate publică”. Însă, totuși, nu e clar dacă fostul președinte ar fi fost cauza actualelor tensiuni. Poate este doar continuarea unor tendințe care au devenit vizibile încă din timpul președinției lui Barak Obama, un om de la care multă lume se aștepta să instaureze o eră de armonie rasială, deoarece a fost primul președinte negru al țării, însă care a lăsat în urma sa niște încleștări și mai mari decât cele care existau când și-a preluat funcțiade președinte.
Mai rămâne un an până la alegerile legislative din 2022, timp suficient pentru ca Biden și Partidul Democrat să se poată recupera… însă Biden nu prea reușește să devină un alt personaj, deoarece, pe zi ce trece, pare a fi, tot mai mult, o marionetă manipulată de diferite sectoare din partidul său. Și deoarece grupurile radicale care îl sprijină și îl înalță, în orice context moderat și-ar pierde rațiunea de a fi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Tarjeta amarilla para Biden. Washington, Diana Negre

El presidente Biden no lleva aún 10 meses en la Casa Blanca, pero muestra un desgaste político mucho mayor de lo que le corresponde por el tiempo transcurrido al frente del país – y su Partido Demócrata tiene tantas razones para sentirse inquieto que muchos de sus correligionarios han expresado públicamente su preocupación.
El motivo es que las pocas elecciones celebradas en diversos lugares de Estados Unidos en esta semana indican que la opinión de los norteamericanos acerca de los políticos indica que se han cansado de las promesas demócratas y quieren dar una oportunidad a los republicanos para que aporten una alternativa.
En el estado de Virginia, próximo a Washington, los republicanos ganaron los comicios a gobernador y vicegobernador, a pesar de todos los esfuerzos demócratas por conseguir que los votantes identificaran a sus rivales políticos con el ex presidente Donald Trump. En contraste con las presidenciales del año pasado, cuando el entonces candidato Biden sacó 6 puntos de ventaja a Donald Trump, tanto el candidato a gobernador como el a vice gobernador, sacaron mayorías claras.
Para ponérselo peor a los demócratas, la candidata que ganó la plaza de vicegobernadora es mujer y negra, dos grupos sociales en que los demócratas tienen puestas sus esperanzas electorales.
En otros lugares, como Nueva Jersey o Nueva York, los ganadores han sido unos demócratas. Pero uno es defensor de la “ley y el orden público” por haber sido policía en Nueva York (a diferencia de las corrientes en su partido que tratan de abolir la policía) y en Nueva Jersey la victoria demócrata ha sido mínima, a pesar de la fidelidad tradicional de este estado al Partido Demócrata: si en 2017 el actual gobernador demócrata ganó con una ventaja del 15% de los votos, esta vez tan solo obtuvo un 1.5%.
Para el aspirante demócrata de Virginia, Terry McAullife, quien ya fuera gobernador de ese estado años atrás, la derrota ha de ser amarga pues el presidente Biden ganó en este estado ampliamente hace un año y parecía ser terreno abonado para su partido.
En este caso concreto, McAullife se ganó el fracaso a pulso cuando defendió a capa y espada las posiciones de los maestros frente a las protestas de las familias que están en desacuerdo con partes del programa educativo. A muchos padres no les gusta que sus hijos escuchen de sus maestros que sus padres son racistas y privilegiados simplemente por ser blancos, o que les expliquen que han de descartar la idea milenaria de que cada persona nace con uno de dos sexos, pues eso es hoy en día cuestión de preferencia personal.
Cuando los padres protestaron, McAuliffe, a instancias del sindicato de maestros, que es uno de los bastiones del Partido Demócrata, aseguró que la educación pública es cuestión de los maestros y del estado y los padres no deben intervenir. Esto fue suficiente para irritar a los millones de familias que le habían apoyado…mientras no se sentían perjudicadas.
En estos momentos, la política norteamericana está influída principalmente por el ala más radical del Partido Demócrata y trata de reformar las estructuras sociales de una manera profunda e irreversible, algo así como los cambios que llevó a cabo en su día el presidente J.D. Roosevelt a causa de la gran crisis financiera de 1929.
Pero ni Biden tiene la talla de Roosevelt ni la situación actual es semejante a la de entonces, cuando el país sufría las consecuencias de la Gran Depresión y, más tarde, estaba enfrascado en la Segunda Guerra Mundial. Ni obtuvo en las urnas la victoria abrumadora que en su día tuvo Roosevelt.
Biden ha ido perdiendo apoyo porque la mayoría del país se ha desencantado al ver que no es el personaje por el que creían haber votado. La metamorfosis desde el que se había presentado como candidato de centro izquierda a portavoz de los sectores radicales ha decepcionado a independientes y demócratas moderados y ha echado por los suelos el apoyo popular que tuvo inicialmente: del 36% que aprobaba su gestión al entrar en la Casa Blanca, ha pasado a tan solo el 22%, una gesta que muchos creían reservada exclusivamente para Donald Trump quien, de hecho, le sobrepasó en apoyo popular en esta etapa de su mandato.
Los demócratas de centro son ahora quienes más votos tienen y es suicida para el partido seguir políticas extremas que serán rechazadas y empujarán a los sectores moderados a refugiarse en brazos republicanos, o por lo menos a abstenerse durante las elecciones.

A la mayoría de los votantes les parece arriesgadísimo lanzarse, en momentos en que el país aún se está recuperando de la pandemia y el parón económico, a un programa de prebendas sociales de más de 5 billones de euros, o compensar a las familias de inmigrantes indocumentados con 400.000 euros por persona por las angustias que pasaron durante la presidencia de Donald Trump
Esta última medida parece un globo sonda lanzado hace una semana, en que las familias de inmigrantes indocumentados serían compensadas con unos 800.000 dólares, pues la compensación habría de ir tanto a los niños como a los padres. La reacción fue tan negativa y extensa, que por el momento parece una iniciativa descartada.
Pero los sectores progresistas no se arredran, como si supieran que esta es una breve oportunidad para dejar su marca en el país, antes de que recuperen el poder los sectores moderados del Partido Demócrata, o incluso el Republicano.
Lo que está claro es que después de la tumultuosa presidencia de Donald Trump, las aguas políticas van a seguir agitadas, tanto si gobiernan los unos como los otros.
Muchos, entre ellos los corresponsales extranjeros en Estados Unidos, achacan esta agitación a los desmanes y desplantes de Donald Trump, que generó algo así como una “irascibilidad pública”. Pero no está tan claro que el expresidente haya sido la causa de las tensiones actuales. Tal vez fue simplemente la continuación de unas tendencias visibles ya durante la presidencia de Barak Obama, un hombre del que tantos esperaban una era de armonía racial por ser el primer presidente negro del país, pero que dejó tras de sí unos enfrentamientos todavía mayores de los que halló al tomar posesión de la presidencia.
Ahora falta un año hasta las elecciones legislativas de 2022, tiempo más que suficiente para que Biden y el Partido Demócrata se recuperen…si no fuera porque Biden tiene escasa capacidad de convertirse en un personaje distinto, pues cada día parece más una marioneta manipulada por diversos sectores de su partido. Y porque los grupos radicales que le apoyan y aúpan perderían razón de ser en un contexto de moderación.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

AFRICA: PORUNCESC BĂTRÂNII…

Continentul Negru (cu 54 de țări și un miliard două sute de milioane de locuitori) este, statistic, o mare de tineri, unde conduce, în cea mai mare parte a națiunilor, o mână de moșnegi.
Fenomenul în sine nu este nou și nici exclusiv african, însă este aproape dramatic să vezi cum Continentul cu cea mai tânără și prolifică populație din lume înregistrează cele mai mari diferențe generaționale între minoritatea de la putere și masa de oameni guvernată.
Astfel, în Guinea, până la lovitura de stat a lui Mamady Doumbouya împotriva lui Alpha Condé, diferența dintre vârsta președintelui și media populației era de 65 de ani; în Camerun, de 69; în Nigeria, de 60. O situație exact pe dos a fost în Austria până la recenta demisie a cancelarului Sebastian Kurz – de 35 de ani -, unde cancelarul era mai tânăr decât media de vârstă a națiunii.
Această situație politico-generațională africană mai are o caracteristică: generațiile tinere din multe țări sunt social și politic foarte active, pe lângă faptul că au, pe zi ce trece, o pregătire tot mai înaltă, dar, de abia dacă au acces la putere. Și aici, putere înseamnă atât guvern, cât și, în multe cazuri, ierarhia din opoziție.
Trecerea rapidă – în ultimii 50 de ani ai secolului trecut – de la structurile tribale ale teritoriilor coloniale la democrația statelor independiente a lăsat multe tare în structurile politice, de la corupție și dispreț față de preceptele constituționale (mai ales, limitarea numărului de realegeri) până la dorința nestăpânită de a statornici o continuitate dinastică la putere. De exemplu, cazul Ciadului, unde președintelui Idris Déby, căzut în luptă, i-a urmat la putere fiul său, Mahamat Idris Déby Itmo. Tot așa, în 2001, în Congo, defunctului președinte, Laurent Desiré Kabila, i-a urmat în funcție fiul acestuia, Jospeh Kabila.
Toate acestea ar putea părea anecdotice, dacă închistarea la putere a câtorva familii nu ar împiedica până la paralizie dezvoltarea națiunilor africane. Lipsa viitorului, precum și senzația de neputință politică generează puternice curente de migrație în înteriorul Continentului și în afara lui, care provoacă peste tot conflicte sociale greu de rezolvat.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ÁFRICA: MANDAN VIEJOS…

El Continente Negro (1.200 millones de habitantes, 54 naciones) es, estadísticamente, un mar de juventud en el que manda mayormente un puñado de viejos reviejos.
El fenómeno en sí ni es nuevo ni es exclusivamente africano, pero es casi dramático ver como el Continente de la población más joven y prolífica del mundo registra los mayores desniveles generacionales entre la minoría gobernante y la masa gobernada.
Así, en Guinea y hasta el golpe de Estado de Mamady Doumbouya contra Alpha Condé el desfase generacional entre la edad del presidente y el promedio de la población era de 65 años; en el Camerún, de 69; en Nigeria, de 60. La situación inversa se dio en Austria hasta la reciente dimisión del canciller Sebastián Kurz – de 35 años -, donde el canciller era más joven que el promedio de edad nacional.
Esta situación político-generacional africana tiene una singularidad más: las generaciones jóvenes de muchos países son social y políticamente muy activas, además de tener cada día un nivel de formación cada vez más alto, pero siguen sin apenas acceso al poder. Y aquí al decir poder hay que comprender tanto al gubernamental como – en muchísimos casos – también a la jerarquía de la oposición.

El paso rápido – en los últimos 50 años del siglo pasado – de las estructuras tribales de los territorios coloniales a la democracia de Estados independientes ha dejado muchas taras en las estructuras políticas, desde la corrupción y el menosprecio de los preceptos constitucionales (ante todo, la limitación del nº de reelecciones) hasta la querencia de establecer una continuidad dinástica del poder. Por ejemplo, como en el caso del Chad, donde al presidente Idris Déby, fallecido en combate, fue sucedido por su hijo Mahamat Idris Déby Itmo. Y en el 2001, en el Congo, el hijo del fallecido presidente Laurent Desiré Kabila, Jospeh Kabila, le sucedió en el cargo.
Todo esto podría ser anecdótico si no fuera porque el enquistamiento del poder en unas pocas familias acaba por entorpecer hasta la parálisis el desarrollo de las naciones africanas. La falta de futuro y la sensación de impotencia política generan unas fuertes corrientes migratorias dentro del propio Continente y fuera de él que provocan por doquier conflictos sociales de difícil solución.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

LIBANUL: FRANȚA, LA FEL CA SULTANII

Libanul este unul dintre marii aspiranți actuali la titlul de „Cel mai mare eșec politic al secolului”, cu toate că mai exact ar fi „al secolelor”, deoarece a fost o țară foarte agitată încă din Evul Mediu.
Desigur, meritele proprii pentru un asemenea titlu îi aparțin și unele chiar sunt moștenite, căci este una dintre țările secolului XX (a fost creată în 1920) care și-a început existența independentă în condiții foarte grele: în loc de conștiință națională, s-a născut cu o încrâncenată fragmentare confesională.
Apariția Libanului pe scena internațională a fost consecința Primului Război Mondial, odată cu prăbușirea Imperiului Otoman, din care Libanul făcea parte ca provincie. Franța a patronat crearea sa ca țară pentru a-și impune influența în Mediterana Orientală. A fost un gest aproape nostalgic: era o reafirmare a protecției franceze din Evul Mediu pentru creștinii din Orientul Apropiat. În cazul Libanului, principalii beneficiari au fost creștinii maroniți.
De fapt, Franța s-a ales cu o bucățică mult mai mică decât Marea Britanie, când s-au repartizat posesiunile turcești. Concret, Libanul era un viespar cu 19 comunități identificate după credințele lor religioase și nu după criterii etnice pe care Sublima Poartă le-a menținut într-o pace fragilă prin forța ienicerilor și o împărțire a puterii administrative în funcție de numărul credincioșilor din fiecare religie.
Franța a copiat pentru Libanul independent formula turcească, însă, din 1920 și până acum, în țară s-a ținut un singur recensământ, în anul 1932, iar realitatea demografică și confesională din ziua de azi a celor 6 milioane de locuitori nu mai are nimic comun cu cea care a fost în secolul trecut. Și aceasta este una dintre piedicile pe care le întâmpină Republica, căci menține niște proporții de puteri politice care sunt departe de a reflecta realitatea. Azi, marea majoritate o formează musulmanii, însă, din punct de vedere constituțional, șeful statului trebuie să fie un maronit; președintele Parlamentului, un musulman sunit; șeful guvernului, un shiit; iar autoritatea militară supremă, un creștin…maronit sau nu.

Acest divorț dintre realitatea socială și cea politică a declanșat din primul moment o cursă a egoismelor și a exclusivismelor, agravată după cel de al Doilea Război Mondial de năvălirea terorismului islamic. În Liban, rivalitatea saudită-irananiană a dus la o paralizie a vieții administrative, deoarece Teheranul are în Hizbolah o piesă cheie pentru a pune în mișcare masele în conformitate cu interesele shiite, în timp de Riadul salvează guvernele – până acum, filo-sunite – de la faliment.
Consecința este o situație de agonie în care nimeni nu se mai gândește la interesele țării, ci numai la interesele personale, ale lui și ale partizanilor săi. Chiar și Hizbolah-ul, care și-a asumat – dar numai pentru musulmani – o săracă funcție de securitate socială, îi ajută doar pe nevoiașii înscriși în această organizație.
Această existență precară a Libanului, pe muchie de cuțit, a dus la două războaie civile; la o diferență de nivel economic brutal între populația urbană și cea rurală (musulmană, în marea ei majoritate); la o suspendare considerabilă a plăților (lira libaneză s-a devaluat cu 90%, în timp ce inflația a depășit 100%,); precum și la niște intervenții militare israeliene (provocate de terorismul Hizbolah-ului) în afara orcărui context de Drept Internațional, însă aprobate de legea celui mai puternic.
Poate cel mai grav lucru este că în țară nimeni nu este suficient de convingător și de puternic ca să poată afirma și demonstra că este într-adevăr cel mai puternic.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LÍBANO: FRANCIA, COMO LOS SULTANES

El Líbano es uno de los grandes aspirantes actuales al título de “El mayor fracaso político del siglo”, aunque en realidad debería ser “de los siglos”, porque ha sido un país convulso desde la Edad Media.
Evidentemente, los méritos propios a tan triste galardón son propios, pero también son heredados, ya que es una de las naciones del siglo XX (fue fundada en 1920) que inició su vida independiente en peores condiciones: en vez de nacer con una conciencia nacional, nació con una enconada fragmentación confesional.
La aparición del Líbano en el escenario internacional es fruto de la I Guerra Mundial y el consiguiente hundimiento del Imperio Otomano, al que el Líbano pertenecía como provincia. Francia patrocinó su creación como nación para afirmar su influencia en el Mediterráneo Oriental. Fue un gesto casi nostálgico: reafirmar la protección gala de la Edad Media de los cristianos del Oriente Próximo. En el caso libanés, los principales beneficiarios fueron los cristianos maronitas.
En realidad, Francia salió mucho peor parada que Gran Bretaña en el reparto de las posesiones turcas. Concretamente, el Líbano era un avispero de 19 comunidades identificadas por sus creencias mucho más que por sus etnias y a las que la Sublime Puerta había mantenido en frágil paz a fuerza de jenízaros y un reparto de poder administrativo en función del número de creyentes de cada fe.
Francia copió para el Líbano independiente la fórmula turca, pero desde 1920 y hasta la fecha, en el país sólo hubo un censo en 1932 y la realidad demográfica y confesional de hoy en día de sus 6 millones de habitantes nada tiene que ver con la existente el siglo pasado. Y esta es una de las grandes rémoras políticas de la República ya que mantiene unas proporciones de poder político que no se corresponden ni de lejos con la realidad. Hoy, la gran mayoría es musulmana, pero constitucionalmente el jefe del Estado ha de ser un maronita; el presidente del Parlamento, un musulmán sunnita; el jefe del Gobierno, uno chií; y la máxima autoridad militar, un cristiano…, maronita o no.
Este divorcio entre la realidad social y la política generó desde el primer momento una carrera de egoísmos y exclusivismos, agravada después de la II Guerra Mundial por la irrupción del terrorismo islámico. En el Líbano, la rivalidad saudita-iraní ha llevado a una parálisis de la vida administrativa ya que Teherán tiene en Hizbolá una pieza clave para mover las masas, acorde con los intereses chiitas, mientras que Riad salva a los Gobiernos – hasta ahora, filo sunnitas – de tener que declararse en bancarrota.
La consecuencia es una situación agónica en la que nadie piensa en el interés del país, sino exclusivamente en el propio y el de sus partidarios. Incluso Hizbolá, que está asumiendo – solo para los musulmanes – una parca función de seguridad social, ayuda exclusivamente a los necesitados adictos.
Esta existencia precaria del Líbano, sobre el filo de la navaja, se ha traducido en dos guerras civiles; un desnivel económico brutal entre la población urbana y la rural (en su inmensa mayoría, musulmana); una casi suspensión de pagos (la lira libanesa está devaluada en un 90% y la inflación supera ya el 100%,); así como unas intervenciones militares israelíes (provocadas por el terrorismo de Hizbolá) fuera de todo contexto del Derecho Internacional, pero refrendadas por la ley del más fuerte.
Quizá lo más grave sea que dentro del país no haya nadie lo suficientemente convincente y poderoso como para poder decir y demostrar que es el más fuerte.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Cu coada între picioare Washington, Diana Negre

La numai un an de la câștigarea alegerilor în care l-a avut ca rival pe Donald Trump, președintele Biden se confruntă cu o enormă pierdere de popularitate și un eșec general în atingerea obiectivelor sale politice: nu numai că se află departe de scopurile pe care și le-a propus, dar este nevoit chiar să dea înapoi în privința unor obiective, care par a fi nerealizabile.
Biden se vede astfel incapabil de a-și îndeplini promisiunile electorale, oricât de mult s-a străduit să le pună rapid în practică, de îndată ce a venit la Casa Albă: imediat după ce a depus jurământul, a început să semneze ordine executive pentru a anula o parte di schimbările făcute de președintele Donald Trump și pentru a lansa un ambițios program pe placul democraților mai progresiști.
Se află deja de câteva luni în situația aceasta, dar lucrurile au devenit mai vizibile săptămâna aceasta când au eșuat încercările sale de a obține aprobarea Congresului pentru proiectele sale legislative cu bugetele corespunzătoare, cu toate că Partidul Democrat domină ambele camere ale forului legislativ.
Eforturile lui Biden se izbesc de intransigența aripii mai progresiste a partidului său care nu vrea să facă compromisuri, dar nu doresc să coopereze cu el nici senatorii sau congresmanii mai moderați. În plus, mai este și această rapidă pierdere de popularitate a președintelui.
Căci sondajele indică o continuă scădere a sprijinului popular pentru Biden, în mod deosebit în sectorul cel mai hotărâtor, atunci când au loc alegeri, acela al „independenților”, capabili să încline balanța în favoarea unuia sau altuia dintre partide. 40% dintre cei întrebați spun că se opun clar demersurilor sale și numai 27% le sprijină ferm. În aceste condiții, congresmanii și senatorii n-au nici motive și nici temeri să-l lase de izbeliște, deoarece știu că nu vor suferi consecințe electorale anul viitor, când vor avea loc alegeri legislative.

Motivele acestei pierderi de popularitate sunt mai multe, însă pornesc de la lista cu propuneri neîndeplinite, de la programele de ajutorare a familiilor, extinderea asigurărilor medicale, impozitele pentru cei mai bogați sau învățământul preșcolar. Dar și chestiunile în care s-a văzut nevoit să dea înapoi, cum este politica sa energetică: cu toate că încă mai vorbește de nevoia de a proteja mediul înconjurător și de a înlocui petrolul ca sursă de energie, a trebuit să recurgă din nou la producătorii americani, care au făcut ca SUA să fie pe primul loc în lume în privința producției de țiței.
În plus, Biden încă din prima zi a președinției sale a arătat publicului, în mod surprinzător, care erau limitele și obiectivele greu de atins, precum: procentajele de vaccinare până în data de 4 iulie (sărbătoarea națională a SUA) sau aprobarea reformelor bugetare din luna septembrie. Căci ne aflăm aproape de noiembrie și toate aceste obiective, precum și altele, nu au fost atinse la datele stabilite.
Situația s-a înrăutățit săptămâna aceasta, când s-a grăbit să se adreseze țării, înainte de a pleca spre Roma, la întâlnirea la vârf a G-20, acolo unde a sosit mai slăbit, nu numai pentru că nu a reușit să-i convingă pe aliați că SUA a făcut suficiente schimbări în politica sa energetică și s-a îndepărtat de izolarea practicată de Donald Trump, dar și deoarece de la întâlnire lipsesc doi dintre interlocutorii importanți cum sunt China și Rusia, singurele țări cu care SUA pot fi pe picior de egalitate.
Biden a surprins din primul moment de când a devenit președinte pentru graba cu care își anunța dorința de a-și duce programele la îndeplinire precum și conținutul propunerilor sale. Cei care l-au votat au crezut că au ales un președinte moderat, care voia doar să corecteze excesele lui Donald Trump.
Surpriza s-a micșorat, a devenit decepție și a dat frâu liber interpretărilor care existau deja din timpul campaniei electorale și anume faptul că nu Biden este cel care conduce țara, căci el ar fi o marionetă în mâinile unui grup cu ambiții mult mai mari.
Dacă este într-adevăr așa, presupușii manipulatori ai lui Biden nu par să aibă prea mult succes, deoarece propunerile lor nu sunt populare și au slabe șanse să fie aprobate de Congres.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Con el rabo entre las piernas Washington, Diana Negre

Un año después de ganar las elecciones contra Donald Trump, el presidente Biden se enfrenta a una enorme pérdida de popularidad y a un fracaso general en sus objetivos políticos: no solamente está lejos de las metas que se había propuesto, sino que ha de dar marcha atrás en varios proyectos que parecen inalcanzables.
Biden se ve así incapaz de cumplir con sus promesas electorales, por mucho que intentó ponerlas en práctica aceleradamente en cuanto llegó a la Casa Blanca: nada más jurar el cargo, empezó a firmar órdenes ejecutivas para anular parte de los cambios realizados por el presidente Donald Trump y para lanzar un ambicioso programa a gusto de los demócratas más progresistas.
Es una situación en la que se halla desde hace meses, pero que se ha hecho aún más patente esta semana con el fracaso de sus intentos para que el Congreso, a pesar de estar dominado en sus dos Cámaras por el Partido Demócrata, aprobara sus proyectos legislativos y los presupuestos correspondientes.
Los esfuerzos de Biden se estrellan ante la intransigencia del ala más progresista de su partido que no se aviene a compromisos, unida al poco deseo de cooperar de los senadores y congresistas más moderados. Y, sobre todo, ante su rápida pérdida de popularidad.
Porque las encuestas indican que el apoyo popular al presidente no para de bajar, especialmente entre el sector más decisivo a la hora de celebrar elecciones, que son los “independientes”, capaces de inclinar la balanza en favor de uno u otro partido. Nada menos que el 40% de los encuestados se opone claramente a su gestión y tan solo el 27% la apoya de forma sólida. En estas circunstancias, los congresistas y senadores no tienen motivos ni temores si lo dejan en la estacada, pues saben que no van a sufrir consecuencias electorales el año próximo, cuando se celebren comicios legislativos.
Los motivos de su escasa popularidad son varios, pero podrían empezar con la lista de promesas incumplidas, desde programas de ayuda familiar, expansión del seguro médico, impuestos para los más ricos o educación pre escolar. Sin olvidar los puntos en que se ha visto obligado a dar marcha atrás, como su política energética: aunque sigue hablando de la necesidad de proteger el medio ambiente y eliminar el petróleo como fuente de energía, no ha tenido más remedio que volver a los productores nacionales que convirtieron a Estados Unidos en el primer productor de petróleo del mundo.
Además, Biden ha mostrado desde el primer día una tendencia sorprendente a anunciar públicamente límites y objetivos de cumplimiento difícil, como los porcentajes de personas vacunadas hasta el 4 de julio (día de la fiesta nacional norteamericana), o la aprobación de las reformas presupuestarias en septiembre. Porque estamos ya casi en noviembre y ni estas metas ni otras se cumplieron en las fechas previstas.

La situación empeoró esta semana cuando se apresuró a dirigirse al país antes de salir rumbo a Roma para la cumbre del G-20 a la que llega también menguado, no solamente porque no acaba de convencer a sus aliados de que Estados Unidos ha dado un giro suficiente en su política energética y se ha alejado del aislacionismo de Donald Trump, sino porque faltarán dos interlocutores tan importantes como China y Rusia, los únicos que podían hablar de tú a tú con el presidente americano.
Ya desde el primer momento de su presidencia, la prisa de Biden por llevar adelante su programa, así como el contenido de sus propuestas sorprendieron a quienes creían haber votado por un presidente moderado, que tan solo quería corregir los excesos de Donald Trump.
La sorpresa ha amainado para convertirse en decepción y también para dar pie a una interpretación que ya existía durante la campaña electoral: que Biden no es quien realmente está gobernando el país, sino que es una marioneta en manos de un grupo que le rodea y con ambiciones políticas de mucho mayor abasto.
Pero si es esto realmente lo que ocurre, los supuestos manipuladores de Biden no parecen tener mucho éxito, pues sus propuestas son impopulares y apenas tienen posibilidades de avanzar en el Congreso.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ROMÂNIA: NU MIROASE, DUHNEȘTE

Stelian Ion

Vespasian, împăratul roman (23 – 79 d C), este cel care a rostit formula „non olet” (nu miroase). A rostit-o ca răspuns la reproșul fiului său că imperiul câștigă bani cu pisoarele publice din care scotea uree pentru a fabrica vopseluri. Și dacă în Roma imperială domnea acel „nu miroase”, în România din zilele noaste – adică, douăzeci de secole mai târziu – domnește formula „nu duhnește”.
Căci, în politica țării domnește de când a revenit la democrație – la sfârșitul secolului XX – cea mai neobrăzată și nerușinată corupție. De fapt, toată Europa de Răsărit este afectată de flagelul corupției, însă, poate că în nicio țară din zonă nu s-a înrădăcinat ca în Parlamentul României. Politica a fost opacă mai ales în lunga perioadă în care în țară a domnit „nomenclatura” foștilor comuniști, care și-au tras eticheta democratică de „social-democrați” (PSD), pentru a rămâne la putere.
Pentru a domni și a profita. Sau, mai bine zis, pentru a stăpâni și a profita în continuare. Au făcut-o atât de ostentativ, încât ultimul bos din PSD – Liviu Dragnea – a sfârșit prin a fi condamnat și închis pentru delapidare și corupție.
Atât de mult s-au discreditat Dragnea și partidul său, încât președintele României – transilvanul Klaus Iohannis, fost primar al orașului Sibiu – a câștigat alegerile prezidențiale din 2019, făcând din denunțarea PSD-ului principalul său cal de bătaie. Și i-a priit atât de tare, încât, un an mai târziu, partidul său Național Liberal (PNL), a câștigat alegerile generale cu același argument principal.
Dar, pentru a forma un guvern, PNL avea nevoie de aliați, deoarece PSD continua să aibă cea mai mare reprezentare în Parlament. Astfel că liberalii lui Iohannis au putut forma o majoritate cu ajutorul partidului minorității maghiare și a „Uniunii pentru Salvarea României” (USR). Acest ultim partid a obținut portofoliul Justiției, iar titularul ei, Stelian Ion, s-a erijat în aprig apărător al moralității politice. Cerea cu obstinație o transparență publică și totală a tuturor contractelor guvernamentale.
Or, atâta onestitate durea; durea rău de tot. Era o amenințare pentru trecut și pentru viitor. Punea în mare pericol carierele multor membri ai PNL (și ai altor partide) din cauza conduitei lor din legislaturile anterioare și, chiar mai rău, urma să-i lase fără posibilitatea de țepui guvernamental cele 29 de miliarde 200 de milioane de €, pe care e pe cale să le primească România, ca ajutoare de la Uniunea Europeană. Căci, dacă socotelile urmau să fie clare și transparente, multe buzunare politice ar fi rămas goale.
Așa că, în fața dilemei de a apăra cinstea sau a pierde puterea (și, posibil, o parte din cele 29.200.000.000 de €), Iohannis și PNL au hotărât să-l înlăture pe Ion.
Dar, acest lucru a creat o problemă. USR s-a retras din coaliție. Și fără acest partid nu mai există majoritate parlamentară. Fără majoritate, împărțirea miliardelor de € comunitari ar putea să-i lase pe marginea drumului pe maghiari și pe liberali. Astfel că Iohannis a procedat ca un Vespasian modern și a început să-l tatoneze pe hulitul PSD, pentru a forma un guvern minoritar, tolerat de deputații lui Dragnea.
Până în momentul în care am scris aceste rânduri, operația „toleranță și miliarde” a mers pe calea cea bună: pentru ca împărțirea eurașilor comunitari să fie eficientă și nu prea transparentă, Iohannis vrea să plaseze în fruntea Guvernului Minoritar un militar – Nicolae Ciucă, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române – care are faima de a-i fi foarte loaial președintelui.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUMANÍA: NO HUELE, APESTA

Stelian Ion

Vespasiano, el emperador romano (23 – 79 d C), es el autor de la frase “non olet” (no huele). Se la dijo a su hijo, al reprocharle este que el imperio ganase dinero con los mingitorios públicos de los que sacaba urea para fabricar tintes. Y si en la Roma imperial imperaba el “no huele”, en la Rumania actual – veinte siglos más tarde – impera el “no apesta”.
Porque en la política del país ha imperado desde el retorno a la democracia – a finales del siglo XX – la más descarnada y desvergonzada corrupción. En realidad, toda Europa Oriental padece la lacra de la corrupción, pero quizá en ninguna nación de la zona el problema se haya afincado en el Parlamento con más ahínco que en Rumania. Sobre todo, la política fue opaca durante la larga era en que gobernó en el país la “nomenclatura” excomunista que se puso la etiqueta democrática de “socialdemócratas” (PSD) para seguir mandando.
Mandando y cobrando. O, mejor dicho, mandando para seguir cobrando. Lo hicieron tanto y tan ostentosamente que el último mandamás del PSD – Liviu Dragnea – acabó condenado a penas de prisión por prevaricación y corrupción.
Tal llegó a ser el descrédito de Dragnea y su partido, que el presidente de Rumanía – el transilvano Klaus Johannis, antiguo alcalde de Sibiu – ganó las presidenciales del 2019 haciendo de la denuncia del PSD su caballo de batalla. Y eso le fue tan bien que un año más tarde su partido, el Nacional Liberal (PNL), ganó las generales con el mismo argumento principal.
Pero para formar Gobierno, el PNL necesitaba aliados, ya que el PSD seguía siendo la mayor fracción del Parlamento. Y los liberales de Johannis lograron la mayoría con ayuda del partido de la minoría magyar y la “Unión para salvar Rumanía” (USR). Este último partido obtuvo la cartera de Justicia y el titular de la misma, Stelian Ion, se erigió en el defensor acérrimo de la moralidad política. Con empecinamiento exigía una transparencia pública y total de todas las contratas gubernamentales.
Y tanta pureza dolía; dolía mucho. Amenazaba el pasado y el futuro. Porque ponía en peligro la carrera de muchos miembros del PNL (y también de otros partidos) por su conducta en anteriores legislaturas y, casi peor aún, amenazaba con dejar fuera de la rapiña gubernamental los 29.200 millones de € que está a punto de recibir Rumanía en ayudas de la Unión Europea. Si las cuentas iban a ser claras y transparentes, muchos bolsillos políticos se quedarían vacíos.
Así que, ante la disyuntiva de defender la honradez o perder el poder (y, posiblemente, parte de los 29.200 millones), Johannis y el PNL decidieron echar a Ion.
Pero esto creaba un problema. El USR se retiró de la coalición y sin la Unión no había mayoría parlamentaria. Y sin mayoría, el reparto de los miles de millones comunitarios podría orillar a magyares y liberales. Así que Johannis hizo de moderno Vespasiano y empezó a tantear al denostado PSD para formar un Gobierno en minoría, tolerado por los diputados de Dragnea.
Hasta la hora de escribir esta crónica la operación “tolerancia y millones” va por buen camino y para que el reparto sea eficiente y poco transparente, Johannis quiere situar al frente del Gabinete minoritario a un militar – Nicolae Ciuca, ex jefe del estado mayor del Ejército – con fama de serle sumamente leal al presidente.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.