RUSIA: LIMBA, ULTIMUL LUCRU CARE SE PIERDE

În Federația Rusă – cu 145 de milioane de locuitori pe 17 milioane km2 – se vorbesc 196 de limbi, inclusiv limba rusă, vorbită practic de întreaga populație. Dar restul de 195 limbi sunt folosite din ce în ce mai puțin.
Acest declin al pluralității lingvistice nu este o întâmplare, nici rezultatul declinului demografic al respectivelor minorități etnice; este un regres căutat (și realizat) de guvernul central.
Conform Constituției sale, Rusia este o federație plurinațională formată din 83 de entități politice (printre care, două orașe: Moscova și Sankt Petersburg), dar de când s-a eliberat, în Evul Mediu, de sub Hoarda de Aur mongolă, toți conducătorii care au existat pe teritoriul Rusiei de astăzi au avut o viziune centralistă și absolutistă asupra puterii… indiferent dacă au putut sau nu să o pună în practică. Această concepție despre putere nu prea se potrivește cu structura federală și cu atât mai puțin cu toleranța față de orice tip de discrepanță, de la cea politică până la cea culturală. Toleranța guvernamentală care a existat – de la țari până la Putin, trecând prin la stalinism – a fost dialectică pură; mai degrabă neputință, decât toleranța reală.
Tocmai în domeniul lingvistic se vede cât de dificil este mariajul pluralismului cu necesitatea unei unități administrative. Pentru ca țara să funcționeze ca atare, este nevoie ca toată lumea să înțeleagă una și aceeași limbă. Și Moscova a reușit: 99,7% din populație vorbește, citește și scrie rusă.
Celelalte limbi sunt tolerate astăzi în măsura în care sunt suficient de înrădăcinate pentru a putea coexista cu limba rusă. Însă conduita culturală a guvernului federal contrazice în mod clar premisa federalistă, căci examenele de admitere la universitățile din regiunile cu minorități etnice se țin exclusiv în limba rusă; și în ultimii trei ani, predarea limbii vernaculare în școli nu mai este obligatorie. În acest fel, tăvălugul uniformizării devine din ce în ce mai apăsător și există multe regiuni în care cunoașterea propriei limbi se reduce rapid, deoarece «… cu rusa ne este de ajuns…»
Desigur, există nuclee de apărători ai culturilor și tradițiilor ancestrale în toate teritoriile. Cele mai dens populate regiuni turcofone – cum ar fi Tatarstan sau Yakuția – se luptă pentru patrimoniul lor cultural. Dar o fac fără impuls, fără pasiune și fără ca această chestiune să fie un cal de bătaie al politicii locale și nici pe departe al politicii naționale. Iar pentru minoritățile mai mici, viitorul culturii lor pare deplorabil.
Astfel, pentru regiunea Ciuvașia (pe cursul mijlociu al Volgăi, pe malul drept, cu 1,2 milioane de locuitori, dintre care 67% sunt etnici ciuvași), UNESCO a prezis că, peste trei decenii, nimeni nu va vorbi limba ciuvașă acolo.
În majoritatea regiunilor turcofone procentul „băștinașilor» este mult mai mic decât în Ciuvașia, o națiune care a făcut parte inițial din Hanatul Tătar și s-a alăturat voluntar imperiului rus înfloritor, în secolul al XVI-lea. În toate aceste regiuni, limbile și culturile băștinașilor se retrag din fața limbii ruse, promovată de Moscova. Dar cu toate acestea, limba va fi ultimul lucru pe care îl vor pierde din identitatea lor istorică.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA: EL IDIOMA, LO ÚLTIMO QUE SE PIERDE

En la Federación Rusa -145 millones de habitantes sobre 17 millones de km2 – se hablan 196 idiomas, incluyendo el ruso que lo habla prácticamente la totalidad de la población. Pero195 de estas lenguas se usan cada vez menos.
Y este descenso de la pluralidad lingüística no es ni casual ni fruto de las decadencias demográficas de las respectivas minorías étnicas; es un retroceso buscado (y conseguido) por el Gobierno central.
Según su Constitución, Rusia es una federación plurinacional de 83 entidades políticas (entre ellas, dos ciudades: Moscú y San Petersburgo), pero desde que se liberó en la Edad Media de la Horda de Oro mongol, todos los gobernantes que hubo en los territorios de la Rusia actual han tenido una visión centralista y absolutista del poder… hayan, o no, podido ponerla en práctica. Este concepto del poder encaja muy mal con una estructura federal y aún menos, con la tolerancia de ningún tipo de discrepancia, desde la política hasta la cultural. La tolerancia gubernamental que hubo – desde los zares hasta Putin, pasando por el estalinismo – fue pura dialéctica; más impotencia de uniformar que tolerancia real.
Es justamente en el terreno lingüístico donde se evidencia el difícil maridaje del pluralismo con la necesidad de una unidad administrativa. Para que el país funcione como tal, necesita que todo el mundo entienda un mismo idioma. Moscú lo ha logrado: el 99,7%de la población habla, lee y escribe el ruso.
Los idiomas vernáculos son tolerados hoy en día en la medida en que tienen suficiente raigambre para poder coexistir con la parla nacional. Pero la conducta cultural del Gobierno federal contradice claramente la premisa federalista y así, los exámenes de ingreso en las universidades de las distintas regiones con minorías étnicas se hacen exclusivamente en ruso; y desde hace tres años ya no es obligatoria la enseñanza en las escuelas del idioma vernáculo. De esta manera, la presión uniformadora se hace cada vez mayor y son muchas las regiones con idioma propio donde el conocimiento del mismo retrocede rápidamente porque “…con el ruso ya nos basta…”
Naturalmente, existen en todos los territorios núcleos de defensores de las culturas y tradiciones ancestrales. Sobre todo, las regiones turcófonas de mayor densidad demográfica – como el Tartaristán o Yakuta – luchan por su herencia cultural. Pero lo hacen sin ímpetu, sin pasión y sin hacer del tema un caballo de batalla de política local o, ni mucho menos, nacional. Y en las minorías menores, el futuro de sus culturas parece deplorable.
Así, por ejemplo, en la región de Chuvachia (curso medio del Volga, orilla derecha, 1,2 millones de habitantes, de los cuales el 67% son de etnia chuvaquia), la UNESCO ha pronosticado que dentro de tres decenios ya nadie hablará chuvaquio allá.
En la mayor parte de las regiones turcófonas el porcentaje de “oriundos” es mucho menor que en Chuvachia, nación que originariamente formaba parte del kanato tártaro y se unió voluntariamente en el siglo XVI al pujante imperio ruso. En todas estas regiones, idiomas y culturas primigenias están retrocediendo ante el ruso promovido por Moscú. Pero aún así, el idioma será lo último que pierdan de su identidad histórica.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Povești din China… fără un sfârșit cunoscut Washington, Diana Negre

Pe măsură ce economia chineză crește, țările occidentale sunt tot mai nedumerite de politica guvernului de la Beijing: în timp ce unii o percep ca pe o amenințare economică, alții o văd ca pe o dovadă că politica comunistă nu este capabilă să tolereze suficientă libertate pentru ca țara să poată asigura, în continuare, creșterea economică din ultimele decenii.
Economiștilor occidentali le este greu să înțeleagă recentele sancțiuni aplicate de Beijing giganților ei economici ca Alibaba, Didi sau Meituan, mari companii care au suferit recent pierderi uriașe pe piețele bursiere: este aceasta un indiciu că liderilor chinezi le pasă mai mult de primatul Partidului Comunist, decât de competiția pentru primul loc în economia mondială? Sau, mai degrabă, este o dovadă a convingerii ferme că sistemul lor de control poate depăși realizările economiei liberale?
Desigur, din punctul de vedere al economiștilor occidentali, guvernul chinez și-a marcat un autogol prin aceste sancțiuni uriașe aplicate marilor companii ale țării, ale căror cotații nu încetează să scadă la toate bursele internaționale. Această acțiune este comparabilă cu politica sa din fosta colonie britanică Hong Kong, unde nu a respectat acordurile internaționale și a pus grav în pericol prosperitatea economică a zonei.

Astfel de măsuri ar putea fi o consecință a faptului că disciplina de partid și principiile politicii comuniste au prioritate în fața beneficiilor economice. De fapt, este un lucru pe care președintele Xi l-a subliniat în mod repetat atunci când a spus că dorește să exercite un control din ce în ce mai mare asupra companiilor țării.
Însă, se pare că nimeni nu l-a luat în serios în țările occidentale, deoarece Xi și-a exprimat, de asemenea, intenția de a face din China cea mai mare putere economică a lumii și, prin urmare, de a-l depăși pe gigantul american. Dar se pare că Xi este mult mai fidel rădăcinilor sale comuniste și preferă să aștepte și să dea înapoi, decât să renunțe la principiile sale.
Conform acestei interpretări, neliniștile occidentale cu privire la agresivitatea economică a Chinei se dovedesc a fi excesive, iar supremația economică globală va rămâne, totuși, în mâinile Statelor Unite, care vor continua să se conducă după principiile cunoscute ale sistemului nostru capitalist.
Însă, lucrurile pot fi văzute și altfel, căci nu există vreo rațiune să credem că chinezii gândesc ca occidentalii, și nici că își urmăresc împlinirea ambițiilor lor în același fel. Din contră, măsurile luate de Beijing răspund felului lor de a înțelege realitatea, precum și convingerii că lucrurile vor evolua așa cum vor ei: întreprinderile și consumatorii chinezi se vor supune normelor Partidului Comunist, la fel ca până acum, iar ponderea demografică a enormei sale populații va fi suficientă pentru a schimba normele economice care au fost în vigoare în ultimele secole.
Dar, nu este vorba doar de o chestiune de pondere demografică, ci de convingerea Chinei că sistemul său este superior și că talentul și hărnicia poporului său vor reuși să se impună. În ciuda dificultăților pe care le-a avut de-a lungul istoriei, nimeni nu a acuzat poporul chinez de lipsă de încredere în sine. China poate interpreta criza actuală ca o furtună trecătoare: când apele vor reveni în matcă, marile companii sancționate acum de Beijing vor înregistra din nou creșteri economice, în conformitate cu dorințele conducătorilor politici, fapt care va demonstra că legile pieței, așa erau cunoscute în Occident, s-au schimbat și s-au adaptat la noile cerințe orientale.

Și de ce nu ar fi așa? Gândind după criteriile pieței, nu există vreuna la fel de mare ca cea a Chinei, țară care are o cincime din populația lumii, iar o piață de asemenea dimensiuni nu este doar un receptor pasiv, ci își poate impune amprenta asupra activității economice din întreaga lume.
Deși… poate că China ar fi bine să se uite în imediata sa vecinătate: foarte îndeaproape, demografic, o urmează India: dacă chinezii numără 1,44 miliarde de suflete, indienii sunt pe aproape: 1,39 miliarde, și probabil îi vor depăși în curând, deoarece indienii nu au politici de control al natalității. Pentru a-i ajunge din urmă în privința nivelurilor economice sau tehnologice, mai au încă un drum lung de parcurs, dar răbdarea este una dintre virtuțile orientale…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Cuentos de China…sin final conocido Washington, Diana Negre

A medida que la economía china va creciendo, en los países occidentales crece también la perplejidad ante la política del gobierno de Pekín: mientras unos la entienden como una amenaza económica, otros la ven como una prueba de que la política comunista es incapaz de tolerar la suficiente libertad como para que el país continúe el crecimiento de las últimas décadas.
A los economistas occidentales se les hace difícil entender las sanciones que Pekín aplicó recientemente contra sus gigantes económicos como Alibaba, Didi o Meituan, grandes empresas que han sufrido recientemente enormes pérdidas en las bolsas: ¿es una muestra de que para los líderes chinos importa más la primacía del Partido Comunista que la carrera para el primer puesto en la economía mundial? ¿O más bien es una prueba de lo convencidos que están de que su sistema de controles puede superar los logros de la economía liberal?

Ciertamente, desde el punto de vista de los economistas occidentales, el gobierno chino se ha metido a sí mismo un gol con las enormes sanciones impuestas a las grandes empresas del país, cuyas cotizaciones no paran de bajar en todas las bolsas internacionales. Es algo comparable a su política en la ex colonia británica de Hong Kong, donde no ha respetado los acuerdos internacionales y ha puesto en serio peligro la bonanza económica de la zona.
Semejantes medidas podrían ser consecuencia de que para el gobierno chino priman la disciplina de partido y los principios políticos comunistas sobre los beneficios económicos. En realidad, es algo que ya ha señalado repetidamente el presidente Xi, cuando dijo que deseaba ejercer cada vez más control sobre les empresas del país.
Da la sensación de que nadie lo tomó muy en serio en los países occidentales, porque Xi también había indicado su intención de convertir a la China en la primera potencia económica mundial y superar así al gigante norteamericano. Pero parece que Xi es primero fiel a sus raíces comunistas y prefiere esperar y retroceder, antes que renunciar a sus principios.
Según esta interpretación, las inquietudes occidentales ante la agresividad económica china se demuestran excesivas y la primacía económica mundial seguirá en manos de Estados Unidos, que seguirán rigiéndose por los principios conocidos de nuestro sistema capitalista.
Pero las cosas se pueden ver de otra manera y no hay razón para creer que los chinos piensan como los occidentales ni prosiguen sus ambiciones de la misma manera. Al contrario, las medidas aplicadas por Pekín simplemente responden a su manera de entender el mundo y a su confianza de que las cosas se desarrollarán tal como ellos prevén: las empresas y los consumidores chinos se plegarán a las normas del Partido Comunista como lo han hecho hasta ahora y el peso demográfico de su enorme población será suficiente para cambiar las normas económicas que han imperado en los últimos siglos.

Pero no se trata solo de su peso demográfico, sino de la convicción china de que su sistema es superior y el talento y laboriosidad de su pueblo conseguirán imponerse. A pesar de sus dificultades a lo largo de la historia, nadie ha acusado al pueblo chino de falta de seguridad en sí mismo. Pueden interpretar la crisis del momento como una tormenta pasajera: cuando las aguas vuelvan a su cauce, las grandes empresas sancionadas por Pekín ahora, volverán a crecer de manera acorde a los deseos de sus lÍderes políticos y demostrarán que las leyes del mercado tal como se conocen en Occidentes han cambiado y se adaptan a las nuevas normas orientales.
Y ¿por qué no? Pensando con criterios de mercado, ninguno hay tan grande como el chino, un país que representa casi la quinta parte de la población mundial, y un mercado de tal envergadura no es simplemente un receptor pasivo, sino que puede dejar sus marcas en el quehacer económico de todo el mundo.
Aunque…tal vez China habrá de mirar su retaguardia: muy de cerca, demográficamente, le sigue la India: si los chinos son 1.44 mil millones, los indios son 1.39 y probablemente les sobrepasarán pronto, pues los indios no tienen políticas de control de natalidad. Para acercárseles en niveles económicos o tecnológicos, tienen aún un largo camino, pero la paciencia es una de las virtudes orientales…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

BERLIN ȘI MOSCOVA, ÎNFRĂȚIRE PRIN HIDROCARBURI

„Acest aranjament este ca și cum ai pune o fașă pentru a vindeca o fractură», așa a comentat purtătorul de cuvânt al liberalilor germani acordul dintre președintele Biden și cancelarul Merkel pentru a pune capăt disputei asupra gazoductului Nord Stream 2. Iar președintele Comisiei pentru afaceri externe a Bundestagului a declarat: „Prejudiciul a fost făcut; acum trebuie redus la minimum…»
Dar, cum în joc se află multe milioane și daunele vor fi suportate în principal de Ucraina, o țară de importanță secundară în diplomația internațională, cel mai probabil că fașele vor continua, ca de altfel și marile daune. Căci, cu toate că „Nord Stream» este doar o operațiune de cumpărare și vânzare de gaze naturale, în mâinile Moscovei devine un baros devastator care vizează Ucraina. Și indirect, toate țările europene vecine cu Federația Rusă. Polonia nu numai că vede în felul acesta lucrurile, dar nu încetează să denunțe traseul acestui gazoduct în toate forurile internaționale.
„Nord Stream» sunt două conducte paralele de gaz prin Marea Baltică care leagă Rusia de Germania, precum și o grămadă de tratate pentru achiziționarea de gaze naturale rusești (din apele polare) de către Germania, Danemarca și Marea Britanie, (cu toate că aceasta din urmă le cumpără de la Danemarca). Fiecare tronson are capacitatea de a transporta anual 27 de miliarde 500 milioane m3 de gaze, iar primul gazoduct – „Nord Stream 1″ – a intrat în funcțiune în noiembrie 2011. Al doilea a fost blocat până de curând de amenințarea sancțiunilor americane asupra companiilor care urmau să-l construiască.

Volumul operațiunii este atât de mare, încât importanța sa politică este evidentă. Și nu numai că Ucraina, Polonia și țările baltice au reacționat cu exasperare, dar a intervenit și Washingtonul împotriva proiectului. Casa Albă era îngrijorată de dependența tot mai mare a Germaniei de hidrocarburile rusești. În plus, companiile petrolierele americane au fost excluse de pe piața central-europeană. Prețul gazului lichefiat este prea mare pentru a putea concura cu cel natural adus prin gazoducte, iar SUA nu pot oferi Europei decât gaz lichefiat.
Dar principalul motiv de opoziție față de Nord Stream este politic. Pe de o parte, europenii obțin o livrare sigură și ieftină, însă volumul acesteia este atât de mare încât poate crea o dependență de Kremlin. Este un pericol ipotetic, dar ținând cont de istoria ultimelor două secole, nicio prudență față de Rusia nu e de prisos.
Concret, construcția celor două conducte de gaz reduce până la inutilitate conductele terestre prin care s-au transportat până acum gaze naturale rusești spre Europa Centrală traversând Ucraina. Dintr-o dată, Ucraina, cu o economie mai mult decât precară, este lipsită atât de niște venituri mari, cât și de una dintre puținele arme eficiente pe care le avea în fața Moscovei.
Toate aceste motive au generat o opoziție internațională față de „Nord Stream 2″. Dar puterea pieței este mare, iar alianța împotriva conductei depindea în esență de SUA. Retragerea treptată a SUA din conflictele internaționale nevitale, inițiată de Trump, s-a intensificat puternic sub administrația Biden. Washingtonul din nou nu se mai amestecă, iar în lupta cu Germania și Rusia, în privința gazelor, a renunțat chiar înainte de a o pierde. Nu că ar fi fost o problemă nesemnificativă, dar abandonul se încadrează perfect în liniile generale ale politicii externe actuale a SUA. În plus, faptul că lucrurile rămân așa cum dorește Moscova este mai puțin îngrijorător în acest moment, având în vedere marile dificultăți financiare prin care trece Federația Rusă.
În ceea ce privește Ucraina, care niciodată nu s-a aflat printre interesele prioritare ale Washingtonului, soarta sa neliniștește tot atât de puțin la Casă Albă ca cea a Siriei, Afganistanului, Irakului, a kurzilor și a altor țări și etnii de pe scena mondială mai puțin importante pentru americani.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

BERLÍN Y MOSCÚ, HERMANDADOS POR LOS HIDROCARBUROS

“Ese arreglo es como curar una fractura poniendo tiritas” comentó el portavoz de los liberales alemanes el acuerdo del presidente Biden y la canciller Merkel de cancelar la disputa por el gasoducto “Nord Stream 2”. Y el presidente de la Comisión de Exteriores del Bundestag, declaró al respecto: “El daño ya está hecho; ahora hay que minimizarlo…”
Pero como en juego están muchos millones y el daño lo sufrirá principalmente Ucrania, país talonero en la diplomacia internacional, lo más probable es que las tiritas sigan y los grandes daños, también. Porque si bien “Nord Stream” es tan solo una operación de compraventa de gas natural, en manos de Moscú es una maza demoledora que apunta a Ucrania. E indirectamente, a todos los países europeos vecinos de la Federación Rusa. Polonia no solo lo ve así, sino que no para de denunciar en todos los foros internacionales el trazado de dicho gasoducto.
“Nord Stream” son dos gasoductos paralelos a través del Mar Báltico que unen Rusia con Alemania, así como un ramillete de tratados de compra de gas natural ruso (procedente de las aguas polares) por Alemania, Dinamarca y Gran Bretaña, (aunque esta recompre el gas de Dinamarca). Cada tramo tiene capacidad para transportar anualmente 27.500 millones de m3 de gas y el primer tramo – “Nord Stream 1”- entró en servicio en noviembre del 2011. El segundo tramó estuvo bloqueado hasta hace poco por la amenaza de sanciones estadounidenses a las empresas que lo llevaran a cabo.
El volumen de la operación es tal que su importancia política salta a la vista. Y no solo pusieron el grito en el cielo Ucrania, Polonia y las naciones bálticas, sino que también Washington terció contra el proyecto. A la Casa Blanca le inquietaba la creciente dependencia alemana de los hidrocarburos rusos y también molestaba a los petroleros americanos verse así excluidos del mercado centroeuropeo. El precio del gas licuado es demasiado alto para competir con el de los gasoductos y los EE.UU. no pueden ofrecerle a Europa más que gas licuado.
Pero la principal razón de la oposición al “Nord Stream” es política. Por un lado, los europeos obtienen un suministro seguro y barato, pero el volumen del mismo es tal que puede crear una dependencia del Kremlin. Es un peligro hipotético, pero vista la historia de los dos últimos siglos toda prudencia frente a Rusia es poca.
Y más concretamente, la construcción de los dos gasoductos relega a la casi inutilidad los gasoductos terrestres que han llevado hasta ahora gas natural ruso a Europa central a través de Ucrania. De golpe, Ucrania, de economía más que precaria, se ve privada tanto de unos cuantiosos ingresos por el peaje como de una de las pocas armas efectivas que tenía frente a Moscú.

Todos estos motivos generaron la oposición internacional al “Nord Stream 2”. Pero la fuerza del mercado es grande y la alianza contra el gasoducto dependía esencialmente de los EE.UU. Y la progresiva retirada estadounidense de los conflictos internacionales no vitales, iniciada con Trump, se ha acentuado grandemente con Biden. Washington vuelve hacia la inhibición y la pugna gasista con Alemania y Rusia la dio por perdida aún antes de perderla. Y no es que fuera un tema insignificante, pero el abandono encajaba perfectamente en las líneas maestras de la actual política exterior de los EE.UU. Además, el hecho de que Moscú se salga con la suya inquieta bien poco en estos momentos, dadas las grandes dificultades financieras que está atravesando la Federación Rusa.
En cuanto a Ucrania, que nunca ha estado entre los intereses prioritarios de Washington, su destino inquieta tan poco en la actual Casa Blanca como el de Siria, Afganistán, Irak, los kurdos y demás países y etnias taloneros del escenario mundial.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TIGRII TIGRULUI

Etiopia a fost în antichitate unul dintre luminătorii culturali ai Africii, dar azi este una dintre cele mai conflictuale zone ale Continentului Negru. Iar, în interiorul Etiopiei, regiunea Tigre se află în frunte în această privință.
Astfel, în conflictul actual dintre guvernul central și regiunea Tigre, care se învecinează cu Eritreea, victoriile inițiale ale armatei naționale din 2020 – care păreau devastatoare – au fost contracarate de rebelii tigreni în asemenea măsură, încât, acum, aprovizionarea capitalei, Addis Abeba, este în pericol.
Pentru a înțelege aceste suișuri și coborâșuri ale războiului, trebuie să ne amintim de rebeliunea din 1990 împotriva regimului comunist al lui Derg, care a condus toată Etiopia. Sărăcia lucie a țării din acei ani și tensiunile dintre URSS și SUA au permis disidenților din Tigre – o regiune care niciodată nu s-a identificat cu restul Etiopiei – să poarte un război civil care s-a încheiat în 1991 cu înfrângerea comunismului.
De atunci, tigrenii au fost protagoniști de primă mărime în viața Etiopiei. Din punct de vedere politic, TPLF (Frontul popular de eliberare a tigrenilor) a fost partidul cheie în viața țării, iar în structura militară, ofițerii tigreni au ocupat majoritatea celor mai importante posturi de comandă.
Situația s-a schimbat radical în 2018, când noul președinte, Abiy Ahmed, a încercat să preia toată puterea. Președintele a efectuat o „epurare» a armatei, eliminându-i pe tigreni, iar TPLF s-a retras din Parlamentul național.

Abiy Ahmed

Criza era servită și Abiy a preluat inițiativa militară, invadând regiunea Tigre. Victoriile categorice s-au desfășurat într-un ritm vertiginos, chiar și capitala Tigre, Mekele, a fost cucerită de armata națională. Și în timp ce aceasta relaxa presiunea deoarece considera invazia ca și rezolvată, TPLF s-a întors la lupta de gherilă. Conducătorii revoluției din anii ’90 au revenit, în frunte cu generalul septuagenar Tsadkan Gebrentesae, și au fost reluate bunele relații de odinioară cu SUA.
Desigur, nu există informații oficiale cu privire la presupusul ajutor militar american pentru tigreni și nici cu privire la presupusa intervenție a Emiratelor Arabe Unite, în sprijinul lui Abiy. Dar, pare semnificativ faptul că prezența masivă a dronelor (o armă decisivă în victoriile inițiale) în dotarea armatei naționale etiopiene s-a redus drastic în ultimele luni. TPLF susține că dronele au fost o donație din partea Emiratelor și că acest ajutor a încetat în urma presiunilor diplomatice americane.
Dincolo de aceste presupuse intervenții străine, adevărul este că reapariția gherilelor se datorează afluxului mare de voluntari, oameni care au rămas fără mijloace de subzistență din cauza invaziei și bâjbâielilor politice ale liderilor din Eritreea și Afar – care-și schimbă alianțele mai ușor decât își schimbă vântul direcția. Forțele tigreene au recucerit Mekele și au tăiat drumul dintre Addis Abeba și portul Djibouti, principalul punct prin care intră mărfurile în Etiopia. Dacă gherilele mențin controlul asupra acestei căi de comunicație, capitala etiopiană ar putea fi înfometată.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LOS TIGRES DE TIGRE

Etiopía fue en la Antigüedad uno de los fanales culturales de África, pero hoy en día es uno de los entornos más conflictivos del Continente Negro. Y dentro de Etiopía, la región de Tigre se lleva la palma en este aspecto.
Así, en el actual conflicto entre el Gobierno central y la región de Tigre, fronteriza con Eritrea, las victorias iniciales del ejército nacional en el 2020 – que parecían demoledoras – han sido revertidas por los rebeldes tigreños hasta el punto de que ahora el abastecimiento de la capital, Addis Abeba, corre peligro.
Para entender esos vaivenes bélicos hay que recordar la rebelión de 1990 contra el régimen comunista de Derg que gobernaba toda Etiopía. La acuciante pobreza del país en aquellos años y las tensiones URSS-EE.UU. permitió a los disidentes de Tigre – región que nunca se acabó de identificar con el resto de Etiopía – a emprender una guerra civil que acabó en 1991 con la derrota comunista.
Desde entonces, los tigreños fueron protagonistas destacados en la vida de Etiopía. Políticamente, el TPLF (Frente Popular de Liberación de Tigre) era el partido clave de la vida del país y en la estructura militar, los oficiales tigreños ocupaban la mayor parte de los mandos más importantes.
La situación cambió radicalmente en 2018, cuando el nuevo presidente, Abiy Ahmed, intentó asumir todo el poder. El presidente llevó a cabo una “purga” del Ejército, eliminando a los tigreños, y el TPLF se retiró del Parlamento nacional.

Abiy Ahmed

La crisis estaba servida y Abiy tomó la iniciativa militar, invadiendo Tigre. Las victorias contundentes se sucedían a un ritmo vertiginoso y hasta la capital de Tigre, Mekele, fue conquistada por los nacionales. Y mientras estos relajaban la presión por considerar resuelta la invasión, los del TPLF volvieron a la guerrilla. Regresaron los mandos de la revolución de los 90, con el septuagenario general Tsadkan Gebrentesae al frente y volvieron las buenas relaciones de otrora con los EE.UU.
Como es lógico, no hay información oficial sobre la presunta ayuda militar estadounidense a los tigreños ni tampoco sobre la pretendida intervención de los Emiratos Árabes Unidos, apoyando a Abiy. Pero parece significativo que la presencia masiva de drones (arma decisiva en las victorias iniciales) en el ejército nacional etíope se haya reducido drásticamente en los últimos meses. El TPLF asegura que los drones eran un donativo de los Emiratos y que esta ayuda cesó debido a la presión diplomática estadounidense.
Al margen de estas supuestas intervenciones forasteras, lo cierto es que el resurgir de la guerrilla se debe a la gran afluencia de voluntarios, gente que se ha quedado sin medios de vida debido a la invasión, y a los brujuleos políticos de los dirigentes de Eritrea y Afar – que cambian de alianzas más que unas veletas – las fuerzas tigreñas han reconquistado Mekele y han cortado la carretera entre Addis Abeba y el puerto de Djibuti, principal punto de entrada de mercancías en Etiopía. Si los guerrilleros mantienen el control sobre esta vía de comunicación, la capital etíope puede llegar a pasar hambre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Cele două Americi, tot mai îndepărtate Washington, Diana Negre

Dacă cineva ar fi crezut că sosirea la Casa Albă a lui John Biden, un om cu maniere afabile, care arborează zilnic steagul compromisului, servea la reducerea divizărilor și la apropierea celor două viziuni ideologice ale țării, acum ar fi dezamăgit.
Căci, statele cu orientare republicană rămân aceleași ca înainte și cu ideile de acum câteva luni. Același lucru se întâmplă și cu cei care susțin programele democrate, bazate, în egală măsură, pe idei pe care cealaltă jumătate a țării le respinge.
În perioada care a trecut de la cele mai grele momente ale înțepenirii economice cauzate de pandemie, au apărut diferențe enorme în cifrele economiei: statele guvernate de republicani au reușit să reducă șomajul și se află într-o perioadă de redresare puternică, în timp ce democrații înregistrează procentaje foarte ridicate ale șomajului.
Astfel, state precum Idaho, Alabama, Utah sau Montana au eliminat practic șomajul apărut în timpul pandemiei, deoarece ratele șomajului se află între 2,5% și 3,7%, niveluri similare cu cele care existau înainte de COVID.
În schimb, șomajul este aproape dublu, între 7,2% și 7,9%, în state precum Connecticut, Hawaii sau California.
Primul grup de state are în comun câte un guvern republican, în timp ce al doilea grup este guvernat de democrați. Mulți atribuie această diferență măsurilor de sprijinire a șomerilor din statele democrate, considerând că acestea ar fi putut reduce dorința oamenilor de a se întoarce la muncă.

Motivul acestei slabe dorințe de a munci ar putea fi generozitatea ajutoarelor de șomaj, adesea mai mari decât veniturile obținute din muncă. Este o ipoteză care va fi pusă la încercare în această toamnă, când aceste subvenții vor înceta, iar șomerii vor fi nevoiți să muncească din nou pentru a-și câștiga existența.
Cu toate acestea, diferențele nu se limitează numai la această problemă, căci au un impact și asupra altor cifre macroeconomice, cum ar fi inflația, care nu este uniformă peste tot, și reprezintă o amenințare în statele care au înregistrat cea mai mare recuperare. Și de abia dacă există acolo unde sunt rate ridicate ale șomajului.
Aceasta înseamnă că politica guvernului central are repercusiuni foarte diferite: în timp ce unii ar prefera o majorare a ratei dobânzii, pentru a evita inflația, alții ar dori să mențină politica menită să revigoreze economia.
Este o simplă coincidență faptul că guvernul federal se concentrează mai mult pe statele cu probleme economice, care sunt în mare parte cele ale guvernelor democrate. Nu neapărat interesele partizane determină această politică, însă statele rămase în urmă sunt exact cele mai mari, cum ar fi California, New Jersey sau New York. Această politică economică, care favorizează expansiunea, cauzează îngrijorare în statele cu o creștere ridicată, care sunt mai puțin populate și au o pondere mai mică în ansamblul economiei.

Este de înțeles faptul că guvernul federal acționează ținând cont de situația statelor cu cea mai mare pondere economică, dar, întrucât liderii actuali sunt democrații, este inevitabil ca statele în care inflația începe să crească, să se simtă neglijate. În mod inevitabil, vor spori și diferențele și confruntările dintre Americi: una conservatoare, cu o populație mai mică, și cea progresistă, cu mari concentrații urbane. Trecerea de la un președinte bătăios la unul conciliant nu poate rezolva aceste diferențe.
Uneori, în mod curios, există o dihotomie între preferințele prezidențiale și cele locale: unii care îl detestă pe Trump pentru manierele sale au votat, numai ca să scape de el, în favoarea unui președinte democrat, însă viziunea lor asupra lumii rămâne aceeași, iar votul lor este în continuare unul conservator. Ei votează în felul acesta pentru autoritățile locale, adică pentru legiuitori lor din Congres și pentru guvernatorului statului lor. Astfel, votul lor este împărțit între ambele partide: unul democrat pentru Casa Albă și altul, republican, pentru administrația locală.
Nu a trecut un an de la alegerile prezidențiale – și chiar mai puțin de când actualul guvern democrat de o singură culoare s-a instalat la putere, așa că, este dificil de prezis dacă următoarele alegeri legislative din noiembrie, anul viitor, vor urma modelul obișnuit și va fi pedepsit partidul care se află la Casa Albă sau dacă, dimpotrivă, democrații vor beneficia de redresarea economică după COVID și de tendința anti-Trump de anul trecut.
Rămân mai mult de 15 luni până la aceste alegeri, un răgaz destul de mare pentru realitatea politică americană. Dar, dacă se menține modelul obișnuit, în care partidul care se află la Casa Albă pierde locuri în Congres, este foarte probabil ca republicanii să recupereze controlul asupra ambelor Camere legislative în care democrații dispun de un ușor avantaj: în Senat se află la egalitate 50-50, iar în Cameră au o majoritate de numai 6 fotolii. Pe de altă parte, dacă tendințele economice din statele republicane și democrate continuă să difere, s-ar putea ca republicanii să-și sporească și mai mult avantajul pe care îl au în prezent, căci ei guvernează acum în 27 din cele 50 de state ale țării.
Dacă își recâștigă majoritățile legislative, republicanii nu numai că ar curma marile ambiții pe care democrații le au de când controlează Congresul, dar, practic, ar paraliza guvernul federal, căci n-ar mai putea adopta legi.
Experiența arată că această situație nu este neapărat rea pentru președinți: se poate întâmpla, așa cum a fost cazul lui Bill Clinton, ca nevoia de a colabora cu opoziția să-l aducă mai spre centru și spre angajament politic. Acest lucru a plăcut alegătorilor, căci, Clinton, în ciuda scandalurilor sale erotice, a fost reales ca președinte și s-a bucurat de ratinguri ridicate de popularitate.
Și acest lucru ar fi bun atât pentru Biden, cât și pentru poziția globală a Statelor Unite care se confruntă în prezent cu China, cel mai mare rival pe care l-au avut vreodată, deoarece, spre deosebire de rivalul său hegemonic de odinioară, URSS, Beijingul este, în plus, un gigant economic și pune la încercare resursele Washingtonului mult mai mult decât o făcea odinioară imperiul sovietic: un președinte mai puțin asaltat de lupte interne, ar avea liniștea de a căuta modalități pentru a câștiga colaborarea aliaților săi și a putea face față noii amenințări pe care Beijingul o poate reprezenta, nu numai pentru Statele Unite, ci pentru întreaga structură democratică occidentală.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Las dos Américas, cada vez más lejos Washington, Diana Negre

Si alguien creyó que la llegada a la Casa Blanca de John Biden, un hombre de modales afables, que enarbola diariamente la bandera del compromiso, serviría para reducir las divisiones del país y acercar a las dos vertientes ideológicas del país, habrá quedado decepcionado.
Porque los estados de tendencia republicana siguen siendo los mismos de antes y con las ideas de hace pocos meses, mientras que otro tanto sucede en los que apoyan los programas demócratas, igualmente afincados en unas ideas opuestas a la otra mitad del país.
En el tiempo que ha transcurrido desde los peores momentos del parón económico provocado por la pandemia, han aparecido unas enormes diferencias en las cifras económicas: los estados gobernados por republicanos han conseguido bajar el desempleo y viven en una etapa de fuerte recuperación, mientras que los demócratas mantienen índices de desempleo muy altos.
Así, estados como Idaho, Alabama, Utah o Montana, han eliminado prácticamente el desempleo surgido durante la pandemia, pues sus porcentajes de paro se hallan entre el 2.5% y el 3.7%, unos niveles semejantes a los existentes antes de la aparición del Covid.
En cambio, el desempleo es casi el doble, entre un 7.2% y un 7.9 ¡, en estados como Connecticut, Hawaii o California.
Lo que tienen en común el primer grupo de estados es un gobierno republicano, mientras que el segundo grupo está gobernado por los demócratas. Muchos atribuyen esta diferencia a las medidas de apoyo a los desempleados en los estados demócratas, pues creen que podrían haber frenado el deseo de la población a volver a su trabajo.
El motivo de esta desgana laboral podría ser la generosidad de los subsidios de desempleo, a menudo superiores a los ingresos obtenidos con el trabajo. Es una hipótesis que se pondrá a prueba este otoño, cuando desaparezcan estas subvenciones y sea preciso volver al medio habitual de ganarse la vida.

Pero las diferencias no se limitan a esta cuestión, sino que repercuten también en otras cifras macroeconómicas, como la inflación, que no se reparte de manera uniforme, sino que representa una amenaza en los lugares de más recuperación, mientras que apenas existe en los que siguen con altos índices de paro.
Esto significa que la política del gobierno central tiene repercusiones opuestas en una parte y otra del país: mientras unos preferirían una subida de tipos de interés para evitar la inflación, los otros quisieran mantener la política del momento, destinada a reavivar la economía.
Se da la coincidencia de que el gobierno federal se fija más en los estados con problemas económicos, que son en su mayoría los de gobierno demócrata. No son necesariamente intereses partidistas los que determinan esta política, sino que los estados rezagados son los mayores como California, New Jersey o Nueva York. Esta política económica, que favorece la expansión, preocupa en los estados de fuerte crecimiento, que están menos poblados y tienen menos peso en el conjunto económico.
Se puede comprender que el gobierno federal se rija por la situación de los estados de mayor peso económico, pero como sus líderes del momento son demócrata, es inevitable que los estados en que empieza a apuntar la inflación se sientan desatendidos. Es inevitable que la situación aumente las diferencias y enfrentamientos entre las Américas, una conservadora y de población más reducida, y otra progresista y con grandes concentraciones urbanas. El cambio de un presidente pugnaz a otro de tono conciliador, no puede superar estas diferencias.
Curiosamente, se produce también a veces una dicotomía entre las preferencias presidenciales y las locales: hay quienes detestan a Trump por sus malos modales y votaron en favor de un presidente demócrata para librarse de él, pero no por ello han cambiado su visión del mundo, ni han abandonado su voto conservador. Lo que ocurre es que dan este voto a las autoridades locales, es decir, sus legisladores en el Congreso y el gobernador de su estado., con lo que su voto se divide entre ambos partidos: uno, demócrata, para la Casa Blanca y otro, republicano, para el gobierno local.
No ha pasado ahora ni un año de las elecciones presidenciales -y menos aún de la toma de posesión del actual gobierno monocolor demócrata, de forma que es difícil augurar si las próximas elecciones legislativas de noviembre del año próximo seguirán el patrón habitual de castigar al partido de la Casa Blanca, o si, por el contrario, los demócratas se beneficiarán de la recuperación económica después del Covid y de la corriente anti-Trump del año pasado.

Faltan más de quince meses para esos comicios, un tiempo larguísimo para la realidad política norteamericana. Pero si se mantiene el patrón habitual, en que el partido que ocupa la Casa Blanca pierde escaños en el Congreso, es muy probable que los republicanos recuperen las dos Cámaras legislativas en que los demócratas tienen una escasa ventaja: están empatados 50-50 en el Senado, y tan solo tienen una mayoría de 6 escaños en la Cámara. Por otra parte, si las tendencias económicas en estados republicanos y demócratas siguen su divergencia, podría ser que los republicanos aumenten todavía más la ventaja que llevan en este campo, donde ahora ocupan 27 de los 50 gobiernos estatales.
De recuperar las mayorías legislativas, los republicanos no solamente pondrían freno a las grandes ambiciones desplegadas por los demócratas desde que controlan el Congreso, sino que dejarían prácticamente paralizado al gobierno federal, frenado por la oposición legislativa.
La experiencia muestra que esta situación no es necesariamente mala para los presidentes: puede ocurrir, como fue el caso de Bill Clinton, que la necesidad de colaborar con la oposición lo lleve más al centro y al compromiso político, algo que a los electores les gustó en el caso de Clinton y le permitió , a pesar de sus escándalos eróticos, ganar la reelección y gozar de elevados índices de popularidad.
Y esto no sería bueno solamente para Biden, sino para la posición global de Estados Unidos que se enfrenta, en estos momentos, a China, el mayor rival que ha tenido hasta ahora, pues, a diferencia de su otrora rival hegemónico, la URSS, Pekín es también un gigante económico y pone a prueba los recursos de Washington mucho más que en su día el imperio soviético: un presidente menos acuciado por las luchas internas, tendría el sosiego para buscar fórmulas de ganar la colaboración de sus aliados y enfrentarse a la nueva amenaza que Pekín puede representar, no solo para Estados Unidos, sino para toda la estructura democrática occidental.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CU COADA ÎNTRE PICIOARE

Retragerea militară a SUA și a aliaților lor din Afganistan este de două ori amară: din cauza eșecului și pentru că acest eșec – care a costat viața a 73.000 de soldați aliați și a peste 100.000 de civili, pe lângă costurile totale ale SUA de aproape două trilioane de dolari – ar fi putut fi evitat.
Intervenția SUA a început în urmă cu 20 de ani ca o acțiune de curățare împotriva organizației teroriste a lui Bin Laden (Alqaeda) și a protectorilor săi, talibanii, care stăpâneau Afganistanul. A fost concepută ca o operație de măturare.
Dar „măturarea» a eșuat. Bin Laden nu a putut fi localizat decât mult mai târziu, iar talibanii și-au continuat fanatismul lor politico-religios. Acest lucru a determinat Washingtonul să formeze o mare alianță internațională, cu „seniorii războiului» din zonă ca principală forță locală de șoc. Infanteria luptătorilor locali și armele moderne ale occidentalilor au făcut ca regimul taliban să cedeze curând.
Ar fi fost momentul ideal pentru un tratat de pace. Talibanii, evacuați, ar fi fost de acord să facă mari concesii. În plus, structura operațională și financiară a Alqaeda era deja distrusă. Washingtonul nu a văzut cum stăteau lucrurile și a ales să continue o presiune militară absurdă.

Căci, ocupația militară era sortită eșecului de la bun început. Orografia afgană este un loc ideal pentru gherile; pe loialitatea aliaților uzbeci, tadjici și hazari nimeni nu se putea baza; și într-o țară săracă, corupția este o constantă atât în timp de pace, cât și de război.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai rămânea Pakistanul. Atât timp cât această țară continua să fie un aliat esențial în politica de alianțe a Americii, ocuparea Afganistanului era o misiune imposibilă. Căci, o mare parte a grupurilor etnice de la granița dintre cele două țări este formată din pashtuni și pentru că, din cauza convingerilor religioase și a intereselor lor ascunse (traficul de droguri), pakistanezii și afganii aveau de decenii o cauză comună. Gherilele islamiste și „seniorii războiului» care nu duceau alt război decât cel care le convenea în fiecare moment, întotdeauna se refugiau în Pakistan. Cât timp această țară a fost o vacă sacră pe care militarii americani nu puteau să o atace, războiul afgan împotriva talibanilor era imposibil de câștigat. Și nu a fost câștigat.

Generalii îi tot spuneau lucrurile acestea Casei Albe, dar politicienii de la Washington nu voiau să vadă decât propriul lor adevăr. Progresul social și pseudo-progresul politic care se înregistrau pe teritoriul Afganistanului, aflat sub control occidental, i-au orbit pe liderii americani care se încăpățânau să creadă că vor pune capăt, cu atâtea milioane și bombe, nepotismului, corupției și unui fanatism care domneau de secole pe acele meleaguri.
După 20 de ani lipsiți de rezultate, SUA și aliații săi coboară steagul, în timp ce talibanii revin cu și mai mult avânt, decât în urmă cu două decenii.
Președintele Biden se consolează spunând că americanii pleacă, dar că nu au pierdut războiul din Afganistan.
Probabil, președintele american s-a inspirat din ceea ce a scris poetul Ramon de Campoamor și anume că: „nu există adevăr și nici minciună, totul depinde de culoarea prin care privești lucrurile».

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CON EL RABO ENTRE LAS PIERNAS

La retirada militar de los EE.UU. y sus aliados del Afganistán es doblemente amarga: por el fracaso y porque este fracaso – que ha costado la vida a 73.000 soldados aliados y más de 100.000 civiles, amén de un desembolso total norteamericano cercano a los dos billones de $ – se podría haber evitado.
La intervención estadounidense comenzó hace 20 años como una acción de limpieza contra la organización terrorista de Bin Laden (Alqaeda) y sus protectores, los talibán, que gobernaban en el Afganistán. Se concibió como un golpe de escoba.
Pero el “escobazo” falló. Bin Laden no pudo ser localizado hasta mucho más tarde y los talibán siguieron en su fanatismo político-religioso. Eso determinó a Washington a formar una gran alianza internacional, con los “señores de la guerra” de la zona, como principal fuerza de choque local. Entre la infantería de los guerreros locales y las armas modernas de los occidentales, el régimen de los talibán sucumbió pronto.
Habría sido el momento ideal para un tratado de paz. Los talibán, desahuciados, se habrían avenido a grandes concesiones y la estructura operativa y financiera de Alqaeda estaba ya deshecha. Washington no lo vio así y optó por mantener una presión militar absurda.

Y es que la ocupación militar estaba condenada de antemano al fracaso. La orografía afgana es un escenario ideal para la guerrilla, la fidelidad de los aliados uzbekos, tadchiques y hazaras no fue nunca de fiar y en un país pobre, la corrupción es una constante, tanto en la paz, como en la guerra.
Por si todo esto fuera poco, quedaba el Pakistán. Mientras este país siguiera siendo un aliado esencial en la política estadounidense de alianzas, ocupar Afganistán resultaba una misión imposible. Porque buena parte de las etnias fronterizas entre los dos países está constituida por pashtunes y porque por convicciones religiosas e intereses inconfesables (tráfico de drogas) pakistaníes y afganos hacían causa común desde hacía decenios. Las guerrillas islamistas y los “señores de la guerra” que no hacían más guerra que la que les convenía en cada momento se refugiaban siempre en el Pakistán. Mientras este país fuera una vaca sagrada a la que los militares estadounidenses no podían atacar, la guerra afgana contra los talibán era imposible de ganar. Y no se ganó.

Los generales se lo decían a la Casa Blanca, pero los políticos de Washington no querían ver más que su verdad. Los progresos sociales y los pseudo progresos políticos que se registraba en los territorios del Afganistán bajo control occidental cegaban a los dirigentes estadounidenses que seguían emperrados en creer que a fuerza de millones y bombas acabarían con el nepotismo, corrupción y un fanatismo que han campado a sus anchas durante siglos en esas tierras.
Tras 20 años infructuosos, los EE.UU. y sus aliados arrían la bandera, en tanto que los talibán resurgen con más ímpetu que hace cuatro lustros. El presidente Biden se consuela diciendo que se van, pero que no han perdido la guerra del Afganistán.
Campoamor debió de inspirar al presidente cuando escribió que “no hay verdad ni mentira, todo es según el color con que se mira”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TURISM CATASTROFAL LA MARE ÎNĂLȚIME

Jeff Bezos

Până acum au avut loc două zboruri turistice în stratosferă și nimeni nu și-a arătat exasperarea. Însă, dacă această activitate va prolifera masiv, va protesta Natura însăși. Mai bine zis, va acoperi Pământul cu un nou potop universal, dar, de data aceasta, nu va mai fi un potop mitic.
Zborurile inaugurale din luna iulie ale miliardarilor americani, Bezos și Branson, nu afectează echilibrul ecologic al lumii. Ca fapte izolate nu sunt grave, dar dacă se repetă masiv, pot declanșa, într-adevăr, un potop universal…
Căci fiecare rachetă spațială propulsată cu combustibili solizi sau amestecați cauzează o considerabilă contaminare, ceea ce accelerează încălzirea globală. O creștere a temperaturii cu un singur grad, la unul dintre polii Pământului, ar topi 5% din stratul de gheață… iar nivelul mării, consideră oamenii de știință, ar crește în mod corespunzător.
Calculele comparative – între zborurile spațiale și cele intercontinentale între Londra și New York – arată că acestea din urmă produc două tone de dioxid de carbon per pasager, iar deplasarea în spațiul exterior generează patru tone și jumătate per pasager.
Și nu numai dioxid de carbon; ci și funingine și particule de aluminiu. Această poluare a atmosferei este relativ inofensivă deoarece ploile și furtunile spală aerul. Însă, în spațiul exterior nu plouă, iar particulele s-ar acumula, s-ar masifica în timp, cu consecințe catastrofale pentru clima planetei.

Richard Branson

Marea problemă pe care o crează Branson și Bezos este că, dintr-un interes pur comercial, pun în pericol echilibrul ecologic al planetei. Ieftinirea, în viitor, a acestor zboruri este un lucru sigur, dacă se va intesifica acest trafic. Și atât „Blue Origin” al lui Bezos, cât și „Virgin Galactic” al lui Branson pariază ferm pe turismul stratosferic de masă. Bezos, fondatorul gigantului comercial „Amazon”, a creat întreprinderea „Blue Origin” în anul 2000 și, de atunci, își tot dezvoltă proiectul.
Există și un al treilea transportor spațial despre care de abia dacă se vorbește: Elon Musk. Însă acesta, mai nerăbdător și mai pragmatic decât rivalii săi, nu vrea să plimbe oameni prin înălțimi, căci, de ceva vreme, face transporturi stelare pentru NASA. Este o sarcină foarte specifică, dar și foarte limitată, deoarece, în tot anul 2020, au fost efectuate doar 225 de lansări dincolo de atmosferă. O cifră care va deveni ridicolă dacă va fi comparată cu zborurile turistice pe care speră să le realizeze Bezos și Branson, într-un viitor apropiat.
În sfârșit, să spunem că, înainte de a-și face vreo concurență comercială, acești doi pionieri ai turismului prin spațiul exterior se laudă deja cu un lucru pe care, de fapt, nu l-au făcut. Căci zborul lui Branson nu a depășit 80 de km în înălțime, iar cel al lui Bezos a fost până în o sută de km. Or, în ziua de azi, știința spune că stratosfera începe dincolo de o sută de km. Musk, care nu concurează publicitar cu cei doi promotori, își lansează într-adevăr navele în spațiul exterior: stația spațială internațională pe care o are NASA se află la 360 de km de Pământ.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CATASTRÓFICO TURISMO DE ALTURA

Richard Branson

Ya se han registrado dos vuelos turísticos estratosféricos y nadie ha puesto aún el grito en el cielo. Pero de proliferar masivamente semejante actividad, será la Naturaleza quien lo haga. Mejor dicho, sumergirá la Tierra en un nuevo diluvio universal; pero esta vez nada mítico.
Los vuelos inaugurales del mes de julio de los multimillonarios estadounidenses Bezos y Branson no impactan en el equilibrio ecológico del mundo. Como hechos aislados son intrascendentes, pero de repetirse masivamente pueden generar otro diluvio universal…
Porque, medido en la cantidad de anhídrido de carbono (CO2), cada cohete espacial propulsado con carburantes sólidos o mixtos genera una polución considerable y, con ella, acelera el calentamiento global. Según los científicos, una subida de un solo grado en uno de los polos terrestres fundiría el 5% de la capa de hielo… con la correspondiente elevación del nivel de los mares.
Cálculos comparativos – cohetes espaciales/vuelos intercontinentales Londres a Nueva York – indican que mientras uno de los segundos genera dos toneladas de dióxido de carbono por pasajero, el desplazamiento al espacio exterior genera cuatro toneladas y media por pasajero.
Y no es sólo el anhídrido; también está la contaminación por hollín y partículas de aluminio. Esta polución en la atmósfera es relativamente inocua porque las lluvias y tormentas lavan el aire. Pero en el espacio exterior no llueve y las partículas se acumularían, masificarían, durante larguísimos periodos de tiempo con consecuencias que pueden ser catastróficas para el clima del planeta.

Jeff Bezos

El gran problema que plantean Branson y Bezos es que por puro interés comercial ponen en peligro el equilibrio ecológico del planeta. El futuro abaratamiento de estos vuelos es seguro si el tráfico que generan se intensifica y tanto el “Blue Origin” de Bezos como el “Virgin Galactic” de Branson han apostado firmemente por el turismo estratosférico de masas. Bezos, fundador del gigante comercial “Amazon”, creó la empresa “Blue Origin” ya en el año 2000 y no ha cejado desde entonces en desarrollar el proyecto.
Existe un tercer transportista espacial del que apenas se habla: Elon Musk. Pero este, más impaciente y pragmático que sus rivales, no quiere pasear a la gente por las alturas, sino que lleva ya tiempo haciendo transportes estelares para la NASA. Es una tarea muy específica y muy limitada, pues en todo el año 2020 no se registraron en todo el mundo más que 225 lanzamientos más allá de la atmósfera. Una cifra que resultará ridícula si se la compara con los vuelos turísticos que esperan realizar Bezos y Branson en un futuro próximo.
Por último, aún antes de competir comercialmente, estos dos pioneros del turismo por el espacio exterior alardean de lo que no han hecho realmente. Porque el vuelo de Branson no sobrepasó los 80 km de altura y el de Bezos, los 100. Y hoy por hoy, la ciencia dice que la estratósfera comienza más allá de los 100 km. Musk, que no compite publicitariamente con dichos promotores, sí que lanza sus naves al espacio exterior. La estación espacial internacional de la NASA se halla a 360 km de la Tierra.

Jeff Bezos y Richard Branson

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Fiul lui tati Washington Diana Negre

Hunter Biden

Printre durerile de cap pe care le are noul președinte american, Joe Biden, sunt, în continuare, și activitățile fiului său, Hunter Biden, care nu încetează să-și sporească preocupările lucrative. Și mulți cred că abuzează de legăturile sale de familie.
Hunter Biden are probleme personale și este dependent de droguri, însă, în afaceri a fost ceva mai norocos… datorită faptului că este fiul unui tată care, mai întâi, a fost vicepreședinte al SUA, iar, acum, este președinte.
În vârstă de 51 de ani, avocat de profesie, tată a 5 copii, aflat, în prezent, la cea de-a doua căsătorie a sa de aproape doi ani, Hunter are o dependență de droguri încă din adolescență. Chiar a fost arestat pentru asta, dar n-a ajuns să fie judecat… poate datorită influenței tatălui său.
Mai târziu, el a fugit din centrul de reabilitare unde familia l-a dus cu forța, pentru a-l scăpa de dependență și se pare că a continuat să consume droguri până când s-a căsătorit cu actuala sa soție, o australiancă pe care a întâlnit-o în Los Angeles. Ea i-a ascuns toate drogurile pe care i le-a găsit în casă, lucru care l-a impresionat atât de mult pe Hunter, încât a cerut-o de nevastă… cu toate că o cunoștea de numai șase zile.
Aparent, soția sa continuă să-l țină în frâu ca să nu mai consume droguri. Cum lui Hunter îi vine foarte greu, el a decis să-și ocupe cea mai mare parte a zilei pictând, un hobby pe care îl are de ani de zile.
De-a lungul vieții sale profesionale, a desfășurat o serie de activități care, potrivit multora dintre criticii săi, au fost posibile datorită influenței tatălui său. Acesta, înainte de a deveni vicepreședinte cu Barak Obama, a fost senator timp de 36 de ani.
Cea mai profitabilă dintre aceste activități pentru Hunter a fost cea de consilier al unei companii energetice ucrainene, Burisma, de la care se pare că a primit câteva milioane de dolari, în cinci ani, deși cifrele exacte nu se cunosc și, probabil, niciodată nu vor putea fi cunoscute cu exactitate.
Ultimele sale activități nu sunt în domeniul afacerilor internaționale sau al politicii… căci este vorba despre pictură, așa cum am spus mai sus. Pictează în casa sa din Los Angeles, unde își adună tablourile pe care speră să le vândă cu profituri uriașe: cu toate că este nou pe piața artelor, picturile sale vor fi scoase la vânzare pornind de la prețul de 75.000 de dolari bucata și vor putea ajunge până la o jumătate de milion.
Cu toate că Biden pictează de ani de zile și a primit sfaturi de la proprietarul galeriei unde își va scoate tablourile la vânzare, prețul pânzelor și al picturilor sale pe hârtie japoneză este foarte mare pentru cineva care expune pentru prima dată… Altfel ar fi stat lucrurile dacă nu ar fi fost fiul președintelui SUA.

Împreună cu tati

Această situație reprezintă o mare problemă pentru consilierii președintelui Biden: pe de o parte, nimeni nu își poate opri fiul să urmeze o carieră artistică sau orice altă carieră, pe de alta, trebuie să se evite un conflict de interese. Chiar și unul aparent.
Soluția a surprins pe toată lumea și a fost criticată chiar și de canalele de știri favorabile lui Biden, cum sunt „Washington Post» sau „New York Times»: lucrările lui Hunter Biden vor fi cumpărate în secret, încât nici măcar artistul nu va ști cine i le va cumpăra.
Singurul care va ști cine vor fi cumpărătorii va fi proprietarul galeriei de artă, George Bergés, care a menținut o relație bună cu Biden, timp de câțiva ani. L-a tot sfătuit și l-a încurajat să continue să picteze.
Aranjamentul îi satisface doar pe cei de la Casa Albă. Pe de o parte, mulți se îndoiesc că Hunter nu va afla cine îi cumpără picturile și, pe de altă parte, cei care cumpără opere de artă la prețuri atât de ridicate au tendința de a se lăuda cu achizițiile lor și de a le arăta prietenilor.
Este mai probabil ca secretul să fie păstrat în cazul în care picturile sunt cumpărate de organizații sau țări care doresc să câștige favoarea președintelui Biden, dar, și în acest caz, ele vor găsi o modalitate de a se face cunoscute în fața președintelui, deoarece achiziția are ca scop tocmai dorința de a se pune bine cu Casa Albă.
Acest subiect poate deveni un argument electoral în alegerile prezidențiale, peste trei ani, dar, deocamdată nu pare să existe prea multă animozitate împotriva lui Biden: la urma urmei, Hunter este singurul copil care i-a rămas din prima căsătorie, deoarece atât soția, cât și fiica sa au murit într-un accident de automobil, în 1972, iar fiul său, Beau Biden, a murit de cancer la creier, în urmă cu cinci ani. Așa că, deocamdată, președintele va putea face apel la compasiunea compatrioților săi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El hijo de papá Washington, Diana Negre

Hunter Biden

Entre los quebraderos de cabeza del nuevo presidente norteamericano, Joe Biden, siguen estando las actividades de su hijo, Hunter Biden, quien no para de aumentar sus actividades lucrativas en lo que muchos creen es abusar de sus conexiones familiares.
Porque Hunter Biden tiene un historial de problemas personales y de adicción a las drogas, pero ha sido más afortunado en los negocios…gracias a ser hijo de un papá vicepresidente de Estados Unidos – primero, y presidente ahora.
De 51 años, abogado de profesión, padre de 5 hijos y casado con su segunda mujer desde hace casi dos años, tiene un largo historial de adicción a las drogas desde su adolescencia e incluso fue detenido por ello, pero consiguió evitar que lo persiguiera la justicia…quizá por la influencia paterna.
Más tarde, también se escapó del centro de rehabilitación en que su familia lo encerró a la fuerza para que se pudiera librar de su adicción y parece ser que siguió con este hábito hasta que se casó con su actual mujer, una australiana a la que conoció en Los Angeles y que se decidió a esconderle toda la droga que encontraba en su casa, algo que le impresionó tanto que le propuso matrimonio…a pesar de haberla conocido tan solo seis días antes.
Aparentemente, su mujer sigue esforzándose para evitar el uso de drogas, pero a Hunter se le hace tan cuesta arriba, que ha decidido dedicar la mayor parte del día a la pintura, una afición que tiene desde hace años.
A lo largo de su vida profesional, ha desarrollado una serie de actividades que, según muchos de sus críticos, han sido posibles gracias a la influencia de su padre, quien, antes de llegar a vicepresidente con Barak Obama, fue senador durante 36 años.
La más rentable de estas actividades parece haber sido la de asesor de una empresa de energía ucraniana, Burisma, de la que recibió aparentemente varios millones de dólares en cinco años, aunque las cifras exactas se desconocen y probablemente serán difíciles o imposibles de saber a ciencia cierta.

Junto con papá

Sus últimas actividades tienen menos que ver con los negocios internacionales o con la política…pues se trata precisamente de la mencionada pintura. Pinta en su casa de Los Angeles, donde dedica una amplia parte a almacenar cuadros que espera vender con unos pingües beneficios: a pesar de ser nuevo en el mercado del arte; sus pinturas se pondrán a la venta por un precio mínimo de 75.000 dólares y pueden llegar hasta el medio millón.
Aunque Biden lleva años pintando y ha recibido consejos del propietario de la sala de exposiciones que pondrá sus cuadros a la venta, el precio al que se van a ofrecer sus lienzos y sus pinturas sobre papel japonés, parece muy elevado para alguien que expone por primera vez…si no fuera el hijo de un papá que es presidente norteamericano.
Esta situación plantea un dilema a los asesores del presidente Biden: por una parte, nadie puede impedir a su hijo dedicarse a una carrera artística o de cualquier otro tipo, pero también tratan de evitar un conflicto de intereses e incluso la apariencia de conflicto.
La solución ha sorprendido a todo el mundo y ha sido criticada incluso por medios informativos tan favorables a Biden como el “Washington Post” o el ”New York Times”: las obras de Biden se comprarán en secreto, tan secreto que ni el propio artista sabrá quién llena sus arcas.
El único enterado de la identidad de los compradores será el propietario de la galería de arte, George Bergés, que mantiene con Biden una buena relación, desde hace un par de años, y le ha ido asesorando, además de darle ánimos para que siga en esta nueva carrera.

Algún lienzo por allí…

La componenda no parece satisfacer más allá de sus autores en la Casa Blanca. Por una parte, muchos dudan de que Hunter no se enterará de quién compra sus cuadros y, por la otra, quienes adquieren obras de arte de un precio elevado tienen la tendencia a presumir de su adquisición y mostrarlas a sus amigos.
Es más probable que se mantenga el secreto acerca de los compradores cuando éstos sean organizaciones o países que deseen granjearse el favor del presidente Biden, pero, en este caso, sería seguro que hallarían una forma de identificarse ante la familia del primer mandatario, pues el motivo de la compra sería, precisamente, el deseo de congraciarse con la Casa Blanca.
La cuestión puede convertirse en un argumento electoral en los comicios presidenciales dentro de tres años, pero, por ahora, no parece que habrá una gran animosidad contra Biden: a fin de cuentas, Hunter es el único hijo que le queda de su primer matrimonio, pues tanto su mujer, como su hija murieron en un accidente automovilístico, en 1972, mientras que su hijo Beau Biden, falleció a causa de un cáncer cerebral, hace cinco años. Por el momento, el presidente podrá apelar a la compasión de sus compatriotas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

LUMEA ARABĂ: NOII RIVALI

Regele Salman bin Abdulaziz al Saud

Chiar și în instabila lume arabă, animozitatea care a apărut recent între Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite reprezintă o surpriză. Parodiind zicala populară că „se ceartă ei îndrăgostiții, dar, pe urmă, se iubesc și mai tare» s-ar putea spune despre acest nou antagonism că „se ceartă ei, vecinii… şi se urăsc tot mai tare».
Căci bunele relații dintre aceste două state au atins un grad neobișnuit de armonie atunci când prințul moștenitor, Salman bin Abdulaziz, a devenit omul de bază al regatului saudit. Acesta a potrivit în asemenea măsură politica externă a țării sale (dar, și politica internă) cu cea a Emiratelor, încât părea să fie învățăcelul cel mai silitor al șeicului Khalifa bin Zayed al-Nahayan, președintele ales al Emiratelor.

Khalifa Bin Zayed Al Nahyan, președinte al Emiratelor Arabe Unite

E posibil ca Salman să fi fost inspirat de politica eclectică – și extrem de conservatoare – a lui Zayed, dar nevoile și interesele celor două țări aveau să se distanțieze foarte curând. Și cu toate că cea mai dramatică cauză a distanțării dintre Riad și Abu Dhabi a fost intervenția dezastruoasă a Arabiei Saudite și a aliaților săi în Yemen, adevărul este că distanțarea era inevitabilă. Inevitabilă datorită diferenței uriașe dintre cele două țări.
Arabia este un teritoriu mare – 2 149 690 de km pătrați, cu 36 de milioane de locuitori, un PIB pe cap de locuitor de 22.500 de dolari și o economie bazată aproape exclusiv pe zăcămintele de hidrocarburi. Populația este foarte tânără, iar oferta de locuri de muncă, puțină. Pacea socială se bazează pe generozitatea statului și pe un islamism riguros și intransigent, pace angajată politic față de dinastia Saud, de când aceasta a venit la putere, la începutul secolului trecut…
Emiratele – șapte la număr și confederate, deși președintele ales a fost întotdeauna șeicul celui mai mare dintre ele, Abu Dhabi – au o suprafață de doar 83.600 km pătrați și 10 milioane de locuitori, cu un PIB de 68.700 de dolari și o economie care se îndepărtează din ce în ce mai mult de petrochimie, fără să fi putut–nici de departe-să egaleze veniturile produse de „aurul negru».
Și tocmai petrolul a evidențiat, recent, antagonismul ostil care domină relațiile dintre Riad și Abu Dhabi. La recenta reuniune a OPEC pentru stabilirea unei politici comerciale comune în sectorul hidrocarburilor, Arabia Saudită și Rusia au pledat pentru o reducere a extracțiilor, cu scopul de a menține prețul țițeiului, iar Emiratele s-au aflat în fruntea opțiunii potrivnice. În cele din urmă, nu s-a ajuns la niciun acord și fiecare țară producătoare face, în prezent, ceea ce crede că e mai bine.

Dar discrepanțe sunt atât în economie cât și în politică. Arabia se confruntă cu o opoziție tot mai mare – în principal din cauză că îi lipsește piața cereri și ofertei de muncă – și cu mare greutate face vreo schimbare. Emiratele nu au această problemă, astfel că au stabilit relații diplomatice cu Israelul, în timp ce Arabia, care a condus apropierea islamică de statul evreu, s-a abținut să facă acest lucru.
În domeniul economic, discrepanțele au ajuns să fie literalmente antagonice. Ambele state caută intens investiții străine și companii pentru a-și întări structurile economice. Este o concurență implacabilă pentru aceeași piață.
Așa că, Riadul a decretat că, din 2024, statul va face afaceri doar cu companii care au sediul central sau o filială în Arabia. Aceasta înseamnă că majoritatea companiilor străine care au avut sediul central în Emirate din motive fiscale și logistice se vor muta în Arabia, o piață de două ori mai mare. De asemenea, Riadul a suspendat zborurile spre Emirate; măsură plătită cu aceeași monedă de Abu Dhabi. Oficial, din cauza pandemiei; dar, de fapt, Regatul saudit pregătește o ofertă de zboruri aeriene amplă atât în rute, cât și în tarife. Bugetul inițial este de 133 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă, practic, desființarea celorlalte companii aeriene din zonă.

Desigur, nu trebuie să uităm că în politica din Orientul Mijlociu egolatria liderilor a jucat întotdeauna un rol deosebit de important. Iar reformele ambițioase întreprinse de prințul moștenitor saudit ne îndeamnă să credem că el va fi, în viitorul imediat, figura cheie din lumea sunită, poziție incompatibilă cu rolul de eminență gri pe care Khalifa bin Zayed îl are exact în aceeași lume.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Arabia Saudită

Emiratele Arabe Unite

MUNDO ÁRABE: LOS NUEVOS RIVALES

Salman bin Abdulaziz al Saud

Incluso dentro del inestable mundo árabe, la animosidad surgida últimamente entre Arabia Saudí y los Emiratos Árabes Unidos resulta sorprendente. Parodiando el dicho popular de que “riñen los amantes y se quieren más que antes” se podría decir de este nuevo antagonismo que “riñen los vecinos y se odian más que antes”.
Porque las buenas relaciones entre estos dos estados llegaron a un grado inusitado de armonía al erigirse en hombre fuere del reino saudí el príncipe heredero, Salman bin Abdulaziz. Este sintonizó de tal manera la política exterior de su país (y en buena parte, también la interior) con la de los Emiratos hasta el extremo de que pareciera el alumno aventajado del jeque Jalifa bin Zayed al Nahayan, presidente electo de los Emiratos.

Khalifa Bin Zayed Al Nahyan, presidente de los Emiratos Árabes Unidos

Posiblemente Salman se inspirase en la ecléctica – y sumamente conservadora – política de Zayed, pero las necesidades e intereses de los dos países divergieron muy pronto. Y si bien la causa más dramática del distanciamiento entre Riad y Abu Dabi ha sido la desastrosa intervención saudí y sus aliados en el Yemen, la verdad es que el distanciamiento era inevitable. Inevitable por la enorme diferencia que hay entre las dos naciones.
Arabia es un gran territorio – 2 149 690 km2 — con 36 millones de habitantes, un PIB per cápita de 22.500 $ y una economía basada casi exclusivamente en los yacimientos de hidrocarburos. La población es muy joven y la oferta laboral, nimia. La paz social se basa en la generosidad estatal y un islamismo riguroso e intransigente, políticamente comprometida con los Saud, desde que éstos conquistaron el poder, a comienzos del siglo pasado…
Los Emiratos – siete en número y confederados, aunque el presidente electo haya sido siempre el jeque del mayor de ellos, Abu Dabi – solo tienen una superficie de 83.600 km2, con 10 millones de habitantes que disponen de un PIB de 68.700 $ y una economía que se está alejando cada vez más de la petroquímica, sin haber podido – ni de lejos – igualar los ingresos producidos por el “oro negro”.
Y ha sido justamente el petróleo quien ha evidenciado recientemente el antagonismo hostil que impera entre Riad y Abu Dabi. En la reciente reunión de la OPEC a fin de fijar una política comercial común para el sector de los hidrocarburos, Arabia Saudí y Rusia abogaban por una reducción de las extracciones para mantener el precio del crudo y, los Emiratos encabezaban la opción contraria. Al final, no hubo acuerdo y cada país productor hace actualmente lo que mejor le parece.

Pero las discrepancias van tanto por la economía como por la política. Arabia cuenta con una creciente oposición – principalmente, a causa de la falta de mercados laborales – y se anda con pies de plomo a la hora de hacer cambios. En los Emiratos no tienen ese problema y así han establecido relaciones diplomáticas con Israel, en tanto que Arabia, que lideró la aproximación islámica al Estado judío, se ha abstenido de hacerlo.
En el terreno económico las discrepancias han llegado a ser literalmente antagónicas. Ambos Estados buscan con ahínco inversiones y empresas extranjeras para dar solidez a sus estructuras económicas. Es una competencia implacable por el mismo mercado.
Así, Riad ha decretado que a partir del 2024 el Estado no hará negocios más que con empresas que tengan su sede o una filial en Arabia. Eso significa que la mayor parte de las empresas foráneas que tenían sus sedes en los Emiratos por razones fiscales y logísticas se trasladarán a Arabia, un mercado el doble de grande. También ha suspendido Riad los vuelos a los Emiratos; medida que fue pagada con la misma moneda por Abu Dabi. Oficialmente, por causa de la pandemia; en realidad, porque el reino saudita prepara una oferta aérea de amplio abasto tanto en rutas como tarifas. El presupuesto inicial es de 133.000 millones de $ y constituye un reto a muerte para el puñado de compañías aéreas de esa zona.
Naturalmente, no hay que olvidar que en la política del Oriente Medio la egolatría de los dirigentes ha desempeñado siempre un papel más que importante. Y las ambiciosas reformas emprendidas por el príncipe heredero saudí implican que este será en un futuro inmediato la figura clave del mundo sunnita, algo incompatible con el papel de eminencia gris de este mismo mundo que ha venido desempeñando Jalifa bin Zayed.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DOUĂ MORȚI ÎN ACELAȘI TIMP Washington, Diana Negre

Donald Rumsfeld

Cu puține zile în urmă, a murit, în Washington, un Donald, aproape tot atât de flamboaiant ca fostul președinte – acesta trăiește bine-merci – Donald Trump. Cu acel Donald, ia sfârșit și nereușita sa întreprindere: fostul secretar pentru problemele de Apărare, Donald Rumsfeld, a murit pe data de 29 iunie, cam în același timp în care armata americană își încheia prezența în Afganistan, țară pe care SUA au ocupat-o atunci când el era secretar pentru Apărare.
Războiul din Afganistan este cel mai lung din toată istoria Statelor Unite, supraputere care se retrage, acum, cu coada între picioare, după 20 de ani de când l-a declanșat, ca răspuns la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001: după nici măcar o lună de la acea dată, trupele americane pătrundeau într-un teritoriu care avea faima de a fi „mormântul imperiilor”.
În mod clar, de-a lungul istoriei, ocuparea acestei țări s-a dovedit a fi, de fiecare dată, o expediție militară lipsită de strălucire, cu sacrificii enorme și care, aproape niciodată, nu a avut succes căci, întotdeauna a fost păguboasă. Acolo s-au împotmolit, în timpurile moderne, atât Imperiul Britanic (1839-1943), cât și cel sovietic (1979-1989), cu toate că, pentru cel britanic, a fost o mlaștină, iar pentru cel sovietic, începutul sfârșitului unui imperiu care, oricum, era muribund.
Urmau o tradiție veche de secole: arabii din prima etapă musulmană, cunoscuți în vremurile acelea pentru cuceririle lor fulger, au avut nevoie de 200 de ani pentru a trece triburile afgane la Islam, mongolii au dus lupte crunte – unul dintre fiii lui Ginghis Han și-a pierdut viața acolo, pe urmă, le-a venit rândul perșilor safavizi, al căror imperiu s-a topit tot acolo.

Donald Rumsfeld

Desigur, relieful le-a fost de mare ajutor, cu lanțurile muntoase greu accesibile și foarte înalte, care converg în răscrucea Pamirului, acolo unde ajung Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Kunlun și Himalaya.
De fapt, SUA au început să-și sape propria groapă, atunci când au încercat să-i scoată pe sovietici din Afganistan, în loc să-i fi lăsat să se scufunde în mlaștină sub propria lor greutate: mai exact, atunci când le-au dat „mujaheddin-ilor” rachete sol-aer, la sfârșitul secolului trecut, care nu numai că i-au șubrezit pe sovietici, dar i-au dat rezistenței afgane o nouă încredere în sine și care avea să folosească aceste arme, mai târziu, tocmai împotriva celora care i-au ajutat.
Și într-adevăr, 12 ani mai târziu, americanii veneau ca invadatori, însă convinși că vor învinge, așa cum se întâmplă la începutul războaielor, și că nu se vor împotmoli ca invadatorii anteriori: „eu nu cred în împotmoliri”, avea să spună Rumsfeld, când i s-a vorbit de experiența istorică a tuturor intervențiilor străine în Afganistan.
Însă, după succesele inițiale, trupele au obosit rapid și nu și-au mai putut îndeplini misiunea: după doi ani, Rumsfeld a clamat victorie – însă, n-a plecat din Afganistan, a mutat grosul trupelor sale în Irak, unde, teoretic, existau mari arsenale sub controlul lui Saddam Hussein. Însă acele arme, atât de căutate, s-au dovedit a fi nu de distrugere, ci de „distracție masivă”, adică, n-au existat în realitate.
Dar, trupele americane au rămas acolo cu prețul a peste 2.300 de vieți americane, care pălesc în fața celor 47.000 de victime afgane.

Trupe americane în Afganstan

Acolo, ca în orice încleștare militară, victoria se obține doar prin ocuparea totală a teritoriului, dar Afganistanul este un loc care explică eșecurile invaziilor militare care s-au perindat de-a lungul istoriei: teritoriul său este cumplit de aspru, datorită atât orografiei, cât și climei sale extreme; locuitorii săi sunt neîntrecuți în ceea ce privește ura și dorința de răzbunare, chiar și între ei, însă, în fața străinilor se unesc, ca pe urmă să se macine, din nou, între ei. Ocuparea militară a zonei nu e atractivă pentru nimeni, căci resursele terenului sunt sărăcăcioase. Cea mai bună producție o dau plantațiile de opiu, care sunt mai întinse decât cele în care se cultivă coca în America Latină și contribuie cu 90% din heroina care se consumă în lume.
Însă, nici plaga drogurilor nu pare a fi suficientă pentru a potrivi numerele, atunci când au fost trimiși soldați și fonduri în Afganistan, țară în care, până acum, nimeni nu a reușit să-l convingă pe țăranul afgan să cultive legume în loc de maci, mai ales că prețul zarzavaturilor este mult mai mic decât materia din care se extrage heroina.
Retragerea, care va fi completă la 11 septembrie, când se vor împlini 20 de ani de la atacurile asupra Turnurilor Gemene, practic a fost deja efectuată, căci, pentru demontarea bazei din Bagram, au mai rămas doar câțiva soldați americani.
Acum, SUA părăsesc Afganistanul la fel cum au părăsit Vietnamul: învinse din punct de vedere militar și fără succese diplomatice. Dar, de data aceasta, va fi mai rău: în Vietnam, învingătorii din nord au avut nevoie de doi ani pentru a ocupa sudul și pentru a reuși să controleze Saigonul, însă talibanii vor recuceri întreg teritoriul afgan în mai puțin de șase luni.

Donald Rumsfeld

Aceste două situații au puncte comune, nu numai în ceea ce privește rezistența îndârjită a potrivnicilor, ci chiar în aspecte istorice: când a lansat campania afgană, Rumsfeld a crezut că va putea evita eșecul, folosind mici unități de luptă aliate cu forțele locale…însă, a uitat că strategia aceasta a fost folosită și în Vietnam, la începutul ocupației americane.
La vremea respectivă, expediția afgană ținea pe jar America, iar conferințele de presă ale lui Rumsfeld erau o mare atracție pentru canalele de televiziune. Însă, la fel ca atâtea alte lucruri din societatea noastră schimbătoare și dinamică, atenția scade, cu atât mai mult cu cât, eșecurile nu prea atrag clientelă, iar agitația politică din era Trump, combinată cu grijile pandemiei au șters Afganistanul din radarul opiniei publice americane.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DOS MUERTES SIMULTANEAS Washington, Diana Negre

Donald Rumsfeld

Hace pocos días falleció en Washington otro Donald, casi tan flamígero como el expresidente Donald Trump. Con él, acaba también su obra malograda: el ex secretario de Defensa Donald Rumsfeld moría el 29 de junio, casi al mismo tiempo en que el ejército norteamericano abandonaba Afganistán, el país ocupado por Estados Unidos cuando él era secretario de Defensa.
La guerra de Afganistán es la más larga en la historia de Estados Unidos, que se retira con el rabo entre las piernas a los 20 años de iniciarla en respuesta a los ataques terroristas del 11 de septiembre del 2001: no había transcurrido ni tan solo un mes, cuando las tropas norteamericanas se adentraban en un territorio que se vanagloriaba de ser “la tumba de los imperios”.
Y ciertamente, a lo largo de la Historia, ocupar este país no representó jamás una brillante expedición militar, costó enormes sacrificios y casi nunca tuvo éxito…y en ningún caso tuvo premio. Allí se empantanaron en tiempos modernos tanto el Imperio Británico (1839-1943) como el soviético, (1979-1989) aunque para el británico fuera más bien un pantano y para el soviético el principio del fin de un imperio que de todas formas daba ya sus últimas bocanadas.
Seguían una tradición de siglos: los árabes de la primera etapa musulmana, notorios en aquellos tiempos por sus conquistas relámpago, tardaron nada menos que 200 años en convertir todas las tribus afganas al Islam, los mongoles tuvieron batallas cruentas e incluso uno de los hijos de Gengis Khan perdió allí su vida y luego les llegó el turno a los persas safávidas, cuyo imperio se disolvió allí.

Tropas norteamericnas en Afganistán

En esto les ha ayudado la geografía, con sus cordilleras de difícil acceso y de gran altura, que confluyen en la encrucijada del Pamir, donde llegan el Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Kunlun, y el Himalaya.
En realidad, los EEUU empezaron a cavar su propia fosa hace medio siglo cuando intentaron desalojar a los soviéticos de Afganistán , en lugar de dejarlos hundirse en esa ciénaga por su propio peso: al armar a los “muhajeddin” con misiles tierra-aire, a finales del siglo pasado, no solo debilitaron a los soviéticos, sino que dieron a la resistencia afgana una nueva confianza en sí misma y el entrenamiento para utilizar más adelante estas armas en contra de quienes en aquel momento les estaban ayudando.

Donald Rumsfeld

Y efectivamente, 12 años más tarde, los norteamericanos regresaban como invasores, pero convencidos de su victoria, como ocurre al principio de las guerras y de que no quedarían empantanados como los invasores anteriores: “yo no creo en pantanos”, dijo Rumsfeld cuando le recordaron la experiencia histórica de las intervenciones extranjeras en Afganistán.
Pero después de los éxitos iniciales, se cansaron pronto y no acabaron la misión: a los dos años, Rumsfeld proclamó la victoria -pero no se fue del Afganistán, sino que trasladó el grueso de sus tropas al Irak, donde teóricamente había grandes arsenales de armas bajo el control de Saddam Hussein, un hombre que murió asesinado en la calle mientras huía y se ocultaba. Pero la armas que tanto habían buscado resultaron no ser de destrucción, sino de “distracción masiva”.
Y allí han seguido hasta ahora, con un costo de más de 2.300 vidas norteamericanas, que palidece frente a las 47.000 víctimas mortales afganas.
Allí, como en cualquier otra contienda militar, la victoria real tan solo se logra con la ocupación sobre el terreno y Afganistán es un lugar que explica los fracasos de las invasiones a lo largo de la Historia: el territorio es más que áspero, tanto por su orografía como por su clima extremo; sus habitantes no ganan a nadie en odio ni deseo de venganza, incluso contra sí mismos, pero aúnan fuerzas ante cualquier extranjero antes de volverse los unos contra los otros para despedazarse de nuevo. Ocupar militarmente la zona es poco atractivo para cualquiera, ante los escasos recursos del terreno cuya mejor producción son las plantaciones de opio que ocupan más extensión que las de coca en Iberoamérica y producen más del 90% de la heroína consumida en el mundo.
Pero ni la plaga de la droga parece ser suficiente para cuadrar los números a la hora de dedicar soldados y fondos al Afganistán, donde hasta ahora nadie ha sido capaz de convencer al campesino afgano para que cultive hortalizas en vez de amapolas, especialmente porque el precio de las hortalizas seguro que es mucho más bajo que el de la materia prima para la heroína.

Tropas Norteamericanas en Afganistán

La retirada, que se ha de completar en el 20 aniversario del 11/9, se ha realizado ya prácticamente, porque al desmantelar la base de Bagram, tan solo quedan en el país unos pocos soldados norteamericanos.
Ahora, Estados Unidos abandona el Afganistán como abandonó el Vietnam: derrotado militarmente y sin éxitos diplomáticos. Pero esta vez será peor: en Vietnam, los vencedores del norte tardaron dos años en ocupar el sur y tomar control de su capital Saigón, pero los talibanes no van a tardar ni seis meses en recuperar el control de todo Afganistán.
Estas dos situaciones tienen puntos en común, no solo por la resistencia encarnizada de sus rivales, sino incluso históricos: Cuando lanzó la campaña afgana, Rumsfeld creyó que podría evitar el fracaso de otros invasores a base de pequeñas unidades de combate aliadas con las fuerzas locales…pero olvidó que precisamente ésta fue la estrategia seguida en Vietnam al comienzo de la ocupación norteamericana.
En su día, la expedición afgana tenía en ascuas al país y las ruedas de prensa de Rumsfeld eran una atracción televisiva. Pero como tantas cosas en esta cambiante y dinámica sociedad, esto es agua pasada, no solo porque aquí la capacidad de atención es corta, sino porque los fracasos tienen poca clientela y la agitación política de la era Trump unida a las angustias de la pandemia han borrado al Afganistán del radar de la opinión pública norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.