ÎN PERU, CÂTE… CASTELE (CASTILLO), ATÂTEA OBICEIE

Pedro Castillo

Victoria (încă neoficială) a lui Pedro Castillo în aceste alegeri prezidențiale din Peru poate avea mai multe interpretări, însă două dintre ele sunt indiscutabile. Una este că țara nu mai vrea niciun sau nicio Fujimori la președinție; iar cealaltă, că elitei din Lima, capitala țării, i-a scăpat controlul asupra țării.
Eșecul lui Keiko Fujimori, fiica fostului președinte Alberto Fujimori, era previzibil. Ea a mai pierdut două alegeri prezidențiale anterioare, la fel ca acum, pentru o diferență de numai câteva voturi. Cele trei înfrângeri s-au datorat, mai ales, poverii numelui său. Cu ironie amară se spunea în staff-ul său electoral că „…Keiko se prezintă la alegeri, dar le va pierde tatăl ei…”

Keiko Fujimori

Într-o competiție cântăresc mult greșelile celui (celei, în cazul acesta) care pierde, iar Castillo, un învățător marxist de 51 de ani, un necunoscut până acum, care s-a născut într-o familie numeroasă (erau 8 frați) din zona minieră din Cajamarca, în mod sigur nu ar fi câștigat alegerile prezidențiale, dacă, în ultimii ani, nu ar fi avut loc două schimbări în Peru.
Cea mai importantă a fost faptul că au fost depășite clasele conducătoare de modificările sociale care au avut loc în țară. La pierderea contactului cu realitatea s-a adăugat și faptul că elita peruană este tot atât de divizată ca și Parlamentul țării. Egoisme, miopia politică și protagonismul financiar mai redus al claselor care conduceau „dintotdeauna” au permis ca sectoarele indigen și andin să își impună drepturile. Și, de asemenea, au îngăduit ca grupuri sociale, până acum aproape inerte – cum sunt sindicatele – să-și apere eficient interesele.
Cariera politică a lui Pedro Castillo a început, în 2017, cu o grevă națională a sindicatului învățătorilor. Greva a fost un succes, iar învățătorii au învățat lecția; în aceste alegeri munca lor propagandistică a fost cea mai puternică armă a lui Castillo. Cel de al doilea atu politic al acestuia au fost evangheliștii – o biserică a cărei influență crește constant în toată America Latină – care au văzut în marxismul deosebit al lui Castillo un concept social-moral foarte apropiat de credința lor. Fără sprijinul ferm al evangheliștilor, Castillo, mai mult ca probabil, ar fi pierdut alegerile.
În cariera sindicală, Castillo a arătat un marxism aproape radical. Însă de la greve la președinție, drumul e plin de interese – materiale și morale – iar învățătorul ultra-marxist de acum cinci ani a devenit, între timp, moralmente conservator (de pildă, respinge căsătoriile homosexuale și avortul) și din punct de vedere economic, tolerant cu capitalismul.
Astfel, acum că are președinția la îndemână, nu mai vorbește de naționalizarea industriei miniere, ci de „renegocierea” cu investitorii străini a contractelor de exploatare. Păstrează doar promisiunea de a naționaliza sectorul energetic.
Toate acestea pot să fie bune sau rele, însă pentru încâlcita și amara lume politică peruană acestea sunt argumente de importanță mai mică. Echilibrul de forțe din Parlament este pe măsura incompatibilităților ideologice și personale. Aranjamentele și dezertările au tot marcat viața acestei instituții.
Iar dacă acestea nu sunt suficiente pentru a-i amărî viața unui președinte cu năzuințe înnoitoare – Castillo a promis că va reforma Constituția -, la această ambianță parlamentară din Peru i se adaugă nerăbdarea, ca să nu spunem intoleranța: țara a avut cinci președinți în trei ani, dintre care doi au fost dați jos pentru incompetență. Un defect care pare a fi minor atunci când e rostit în engleză și cu privirea spre Washington D.C. : „impeachment”.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

En Perú, cada maestrillo tiene su Castillo

Pedro Castillo

La victoria (aún oficiosa) de Pedro Castillo en estas elecciones presidenciales peruanas tiene muchas lecturas, pero dos de ellas son indiscutibles. Una es que el país no quiere de ninguna manera un o una Fujimori en la presidencia; y la otra es que a la élite limeña se le ha escapado el control político del país.
El fracaso de Keiko Fujimori, hija del antiguo presidente del mismo apellido, era previsto. La mujer ya había perdido las dos presidenciales anteriores – como ahora – por un puñado de votos. Sus tres derrotas se han debido ante todo a la losa del apellido. Con amarga ironía decían en su cuartel general que “…Keiko se presenta a las elecciones y estas las pierde el padre…”

Keiko Fujimori

En una competición pesan mucho los errores del perdedor – perdedora, en este caso -, y Castillo, un maestro marxista de 51 años, hasta ahora desconocido, nacido en una familia numerosa (tiene 8 hermanos) de la zona minera de Cajamarca, seguramente no habría ganado las presidenciales sin dos de los cambios registrados en los últimos años en el Perú.
El más importante es que las clases dirigentes, que tradicionalmente han dirigido el país, se han visto desbordadas por los cambios sociales del país. A la pérdida de contacto con la realidad hay que sumar también el hecho de que la élite peruana está tan dividida como el Parlamento nacional. Egoísmos, miopía política y menor protagonismo financiero de las clases dirigentes “de siempre” han permitido que los sectores indígena y andino hagan valer sus derechos. Y también han permitido que grupos sociales casi inertes hasta ahora – como los sindicatos – defiendan eficazmente sus intereses.
La carrera política de Pedro Castillo comenzó en el 2017 con una huelga nacional del sindicato de maestros. La huelga fue un éxito y los maestros aprendieron la lección; en estos comicios su labor propagandística ha sido el arma más poderosa de Castillo. La segunda baza política de éste fueron los evangelistas – una Iglesia de creciente influencia en toda Hispanoamérica – que han visto en el peculiar marxismo de Castillo un concepto socio-moral muy próximo a sus creencias. Sin el decidido apoyo evangelista, Castillo probablemente habría perdido las elecciones.
En la carrera sindicalista de Castillo, este había hecho alardes de un marxismo casi radical. Pero de las huelgas a la presidencia hay un camino lleno de intereses – materiales y morales – y el maestro ultra marxista de hace un lustro se volvió moralmente conservador (rechazo de los matrimonios homosexuales y el aborto, por ejemplo) y económicamente tolerante con el capitalismo.
Así, ahora que tiene la presidencia al alcance de la mano ya no habla de la nacionalización de la industria minera, sino de “renegociación” con los inversores extranjeros de los contratos de explotación. Solamente mantiene su promesa de nacionalizar el sector energético.
Todo esto puede ser positivo o negativo, pero en el enmarañado y amargo mundo político peruano constituyen argumentos de segunda. El equilibrio de fuerza en el Parlamento es tan grande como las incompatibilidades ideológicas y personales. Las componendas y las deserciones han marcado la vida de la institución.
Y si esto no bastara para amargarle la vida a un presidente con ansias renovadoras – Castillo ha prometido reformar la Constitución -, al ambiente parlamentario peruano hay que sumarle la impaciencia – impaciencia, para no decir intolerancia – : el país ha tenido cinco presidentes en tres años y dos de ellos, echados del cargo por incompetencia. Un defecto que parece menor cuando se dice en inglés y mirando a Washington D.C. : “impeachment”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

GAZA ÎI STĂ ÎN GÂT ISRAELULUI

Practic, tot la doi ani, Israelul atacă fâșia Gaza pentru a opri agresiunile organizației Hamas. Și cum această repetare este atât de costisitoare și inutilă, ne face să ne gândim că Israelul nu știe și nici nu poate să rezolve, o dată pentru totdeauna, problema.
Mai bine spus, problema este fără ieșire, atât timp cât Israelul, Iranul și Washingtonul se încăpățânează să aibă ideologii radicale și abordări maximaliste. Căci Hamas a știut să se erijeze în piesa de bază a societății palestiniene din Gaza, depinzând, totuși, din punct de vedere militar și economic, de Teheran; Iranul continuă să aibă ca piatră de temelie a ideologiei sale politico-religioase (este un stat teocratic) nerecunoașterea dreptului la existență a statului evreu; iar Israelul, la rândul său, pare să se conceapă pe sine ca entitate etnică exclusivistă. Washingtonul, al cărui ajutor a fost și rămâne vital pentru crearea și existența statului evreu, a pariat întreaga sa politică în Orientul Mijlociu pe o alianță totală cu Israelul.

Hamas este protagonistul social și politic în fâșia Gaza, deoarece, în urma creării conflictive a Israelului a desfășurat în acest teritoriu o muncă de asistență socială, ajutând victimele represiunii israeliene și familiile luptătorilor palestinieni uciși de Israel. Are aceeași ideologie ca Iranul și aceasta l-a transformat rapid în brațul executor „in situ” al anti-israelismului ayatolahilor.
Această funcție de ajutorare a Hamas-ului în fâșia Gaza este atât de importantă, încât chiar Israelul a acceptat ca, – sub supravegherea sa – Qatarul să aducă, în ceva mai mult de cinci ani, peste un miliard de dolari pentru reconstrucția Gazei și ajutoare umanitare de urgență pentru populația palestiniană. Aceste ajutoare sunt atât de importante, încât statul evreu le tolerează, cu toate că știe că un procent din acești bani ajunge la Hamas.
Această organizație primește de la Teheran bani, arme și consiliere militară. Atu-ul principal pe care Hamas îl are în lupta cu Israelul este rețeaua de tuneluri de la frontieră, pe care a construit-o, atât pentru a-și desfășura acțiunile subversive în Israel, cât și pentru a se putea aproviziona.
Este un instrument strategic ieftin și eficient. Atât de mult, încât, până acum, Israelul care dispune de servicii secrete de primă calitate, nu i-a găsit o soluție adecvată. A promovat antagonismul dintre Hamas și adepții lui Mahmud Abbas (Autoritatea Palestiniană din Cisiordania), însă fără să poată reduce preeminența organizației Hamas în Gaza. Iar Mossadul (serviciul secret israelian) a descoperit traseul majorității tunelurilor. Însă, bombardamentele care distrug mare parte din rețeaua de tuneluri și îi ucid pe conducătorii militari ai Hamasului reduc doar temporar potențialul subversiv al rezistenței palestiniene.

De fapt, doar atât poate face Israelul fără să recurgă la un genocid. Singurul lucru practic este slăbirea structurii Hamasului, de fiecare dată când acesta devine prea periculos. Căci ocupația teritorială a fâșiei Gaza s-a dovedit a fi tot atât de ineficientă, pe cât este strategia actuală, însă a fost mult mai costisitoare în bani și vieți omenești.
Iar a lăsa din mâini fâșia Gaza nu ar reduce terorismul organizației Hamas – din contră, l-ar spori – și în plus, ar complica situația politică, deoarece ar da Egiptului (din care Gaza a făcut parte cândva) un rol principal în conflict.
Această analiză ne face să ne gândim, dată fiind imposibilitatea de a rezolva conflictul pe cale militară, că toate părțile interesate vor sfârși prin a recurge la o soluție politică. Însă, ceea ce este rău în Orientul Mijlociu este că, de mai mult de trei mii de ani, este preferată cealaltă cale, cea a masacrelor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAZA SE LE ATRAGANTA A ISRAEL

Prácticamente, cada dos años largos Israel ataca la franja de Gaza para frenar las agresiones de Hamas. Y como esta reiteración es tan costosa como inútil, hay que pensar que Israel no sabe ni puede resolver de una vez por todas el problema de la franja.
Mejor dicho, el problema es insoluble mientras Israel, Irán y Washington sigan emperrados en ideologías radicales y planteamientos maximalistas. Porque Hamas ha sabido erigirse en pieza fundamental de la sociedad palestina de Gaza, pero dependiendo militar y económicamente de Teherán; Irán sigue teniendo como piedra angular de su ideología político-religiosa (es un Estado teocrático) negarle a Israel el derecho a la existencia; e Israel, por su parte, parece concebirse como entidad étnica excluyente. Washington, cuya ayuda es y ha sido vital para la creación y existencia del Estado judío, ha apostado toda su política del Oriente Medio en una alianza numantina con Israel.
Hamas es protagonista social y político en la franja porque desde la creación conflictiva de Israel ha desarrollado en el territorio una labor de asistencia social, ayudando a las víctimas de la represión israelí así como a las familias de los guerrilleros palestinos abatidos por Israel. Su coincidencia ideológica con Irán le transformó rápidamente en el brazo ejecutor “in situ” del anti israelismo de los ayatolás.

Esta función asistencial de Hamas en la franja es tan importante que el mismo Israel ha aceptado que – bajo su supervisión – Qatar haya aportado en algo más de un lustro mil millones de dólares para la reconstrucción de Gaza y ayudas humanitarias urgentes para la población. La asistencia es tan trascendental, que Israel la tolera pese a saber que un porcentaje de este dinero va a parar a las arcas de Hamas.
Esta organización recibe de Teherán dinero, armas y asesoramiento militar. La baza principal de Hamas en su pugna con Israel es la red de túneles transfronterizos que ha construido tanto para llevar a cabo acciones subversivas en Israel así como para abastecimientos propios.
Es una herramienta estratégica barata y eficaz. Tanto, que hasta el día de hoy, Israel que cuenta con un servicio secreto de primerísima calidad, no ha encontrado respuesta adecuada. Ha fomentado el antagonismo entre Hamas y los seguidores de Mahmud Abbas (Autoridad Palestina), pero sin reducir apenas la preeminencia de Hamas en Gaza. Y el Mossad (servicio secreto israelí) tiene localizada la trayectoria de la mayoría de los túneles. Pero los bombardeos que destruyen gran parte de la red de túneles y los asesinatos de líderes militares de Hamas solo reducen transitoriamente el potencial subversivo de la resistencia palestina.

En realidad, justamente esto es lo único que puede hacer Israel sin recurrir a un genocidio. Debilitar la estructura de Hamas cada vez que esa se vuelve demasiado peligrosa – hasta ahora, en ciclos de unos dos años – es lo único practico. Porque la ocupación territorial de la franja se mostró en el pasado tan ineficiente como la estrategia actual, pero mucho más costosa en dinero y vidas humanas.
Y un eventual abandono de la franja de Gaza no reduciría el terrorismo de Hamas – todo lo contrario – y además complicaría la situación política por cuanto daría a Egipto (al que otrora perteneció Gaza) un papel principal en el conflicto. Este análisis induce a pensar que, dado lo insoluble que resulta el conflicto por la vía militar, todas las partes interesadas acabarán por hallarle una solución política. Lo malo es que en el Oriente Próximo llevan más de tres mil años optando por el otro camino, el de las matanzas.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Treji sau exaltați ? Washington, Diana Negre

Dacă există un loc în care noile tendințe de „corecție politică” ajung ușor la ultimele lor consecințe, acela este statul american California. Și le trage după sine pe toate celelalte state ale SUA: de pildă, e de ajuns ca un delincvent obișnuit, chiar cu un cazier de violență de gen, să se declare că este psihologic feminin, și deîndată este repartizat să-și ispășească pedeapsa într-o închisoare pentru femei.
Acolo se va bucura de compania unor femei care nu au cerut să fie repartizate în celule cu bărbați, dar care se văd nevoite să stea în celule pentru opt persoane, cu instalație sanitară comună.
Această situație se datorează unor îndreaptă-lume de salon, universitari și fii ai unor tați puternici, care se străduiesc să schimbe structurile sociale cu ajutorul unor cuvinte și idei onirice. Fenomenul acesta nu este unic, deoarece e prezent și în Europa, cu același nume „corecție politică”, sau denumite cu cuvântul la modă „woke”, care ar însemna „alert” sau „treaz” în fața situațiilor care ar necesita o soluție nouă, menită să spargă structurile stabilite, cu toate că acestea există de secole și s-au format în creuzetul timpului și al experienței.
„Woke-ul” curent, adoptat de ceva timp de universitățile și instituțiile academice americane care au sfârșit prin a ceda în fața acestor argumente, s-a extins la multe mijloace de informare și afectează, din ce în ce mai mult, viața cetățeanului obișnuit, care nici nu are vreo influență politică si nici nu înțelege exigențele grupurilor care apără noile tendințe.

Lucrurile sunt așa de câțiva ani, însă, pe zi ce trece, se întind la tot mai multe sectoare ale societății americane: de la universități, au trecut la mijloacele de informare și, de acolo, în lumea sportului, la marile întreprinderi și până… la închisori.
În mare parte sunt așa, deoarece această mișcare „woke” a reușit să se vândă ca reacție a unor persoane foste victime ale unor abuzuri, provocate de o societate tradițională, cu morala bazată pe principii tot atât de extravagante ca materiile tradiționale cum sunt matematicile, gramatica sau geografia din școli, sau pe existența a două sexe cu caractere diferite, care trăiesc pe Pământ de când au apărut ființele umane, sau pe dorința de a se bucura de bunăstare.
Aceste chestiuni au fost redefinite de noua generație, formată în universități care resping toate aceste principii, sau care este alimentată de rețele sociale care propagă aceste idei.
Ceea ce la un moment dat părea a fi o dezbatere academică între studenți cu prea mult timp liber, s-a extins deja la toată societatea americană și exacerbează confruntările ideologice din țară. Ies în pierdere cel mai mult sectoarele mai puțin favorizate, oricâte asigurări ar da radicalii „woke-ului” că ei reprezintă o mișcare de dreptate socială în apărarea clasei sărace.
Un exemplu deosebit de dur îl vedem în instituțiile penitenciare, care nu sunt scutite de idealul de a redefini sexele și urmează moda de a atribuí fiecărei persoane sexul cu care aceasta se identifică.
De exemplu, infractorii din California ce se identifică pe ei înșiși ca femei, au dreptul de a fi mutați în închisori pentru femei, în loc să-și ispășească pedeapsa în închisori pentru bărbați. Și nu este nevoie să se supună unor analize hormonale sau operațiilor pentru a-și schimba sexul, pe care, în ziua de azi, le plătesc asigurările medicale, ci este suficientă declarația lor de „preferință individuală”.
Grație acestei formule, 264 de delincvenți californieni s-au declarat mai apropiați de sexul feminin, decât de cel masculin cu care s-au născut și pe care îl au ca atribut fizic. Își apără dreptul de a fi mutați în închisori pentru femei și, până acum, toate aceste cereri au fost satisfăcute.
Rezultatul este că, în prezent, împart celula cu femei, iar acestea se simt amenințate de evidentele mostre de virilitate ale tovarășilor lor de celulă, și nu pot să ceară protecție, deoarece ar fi considerate inamice ale libertății de bază, adică resping sexul pe care natura l-a dat fiecărei persoane.
În unele cazuri, presupușii foști bărbați au cazier cu violență de gen, astfel încât, deținutele încearcă să obțină arme pentru a se apăra.

Situația este cu totul diferită în privința deținutelor transgen: foarte puține dintre ele au cerut să fie mutate în închisori pentru bărbați, deoarece majoritatea dintre ele se tem că le-ar fi viața în pericol: le-ar veni foarte greu să se apere dacă le-ar ataca un camarad de celulă de 130 de kilograme și cu o înălțime de vreo doi metri.
California este un loc special în SUA, unde au loc tot felul de „experimente” sociale, respinse, în mod frecvent, în alte locuri din țară. Însă, țara trece printr-o perioadă de presiuni progresiste, iar congresmenii democrați, de frică să nu-și piardă majoritatea parlamentară anul viitor, se grăbesc să pună în practică niște măsuri care niciodată n-ar deveni legi sub control republican.
Dacă vor reuși în strădania lor, legiuitorii democrați vor aproba Legea Egalității, care, foarte ușor va putea impune o conviețuire, în celule pentru opt persoane, între femei și bărbați transexuali, ce își păstrează atracția pentru femei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Despiertos, o exaltados? Washington, Diana Negre

Si hay un lugar en que las nuevas tendencias de “corrección política” llegan fácilmente a sus últimas consecuencias, es el estado norteamericano de California, que va camino de arrastrar tras de sí a todos los Estados Unidos: basta, por ejemplo, con que un delincuente habitual, incluso con historial de violencia de género, se declare psicológicamente femenino, para ser destinado a cumplir sentencia en una cárcel de mujeres.
Allí gozará de la involuntaria compañía de mujeres que no han pedido ser internadas en presidios masculinos, pero que han de compartir con hombres celdas para 8 personas, con una instalación sanitaria compartida.
Ello es la consecuencia de los mejoramundos de salón, universitarios e hijos de papás pudientes, empeñados en cambiar las estructuras sociales por las palabras y las ideas oníricas. El fenómeno no es único, pues afecta también a Europa con el mismo nombre de “corrección política”, o con la palabra de moda “woke”, que viene a significar algo así como “alerta” o “despierto” antes las situaciones que, según ellos, claman por una solución nueva que rompa con las estructuras establecidas, aunque lleven ya siglos de existencia y hayan sido ajustadas en el crisol del tiempo y la experiencia.
La corriente “woke”, adoptada hace tiempo por las universidades e instituciones académicas norteamericanas que han acabado por rendirse ante sus argumentos, se ha extendido también a muchos medios informativos y va afectando cada vez más la vida del ciudadano de a pie que ni tiene influencia política ni comprende las exigencias de los grupos que defienden las nuevas tendencias.
Eso es así desde hace ya varios años, pero cada día se va extendiendo a más sectores de la sociedad norteamericana: de las universidades ha pasado a los medios informativos y, desde allí, al mundo del deporte, a las grandes empresas y…hasta las cárceles.

En buena parte es así porque este movimiento “woke” ha conseguido venderse como una reacción de personas víctimas de los abusos provocados por una sociedad tradicional que basa su moral en principios tan extravagantes como las asignaturas tradicionales de matemáticas, gramática o geografía en las escuelas, o la existencia de dos sexos con caracteres diferentes y que existen desde la aparición del ser humano, o el deseo de conseguir bienestar económico.
Todas estas cuestiones han sido redefinidas por la nueva generación, educada en universidades que rechazan todos estos principios, o alimentada por redes sociales que propalan estas ideas.
Lo que en un momento pareció un debate académico entre estudiantes con demasiado tiempo libre, se ha extendido ya a casi toda la sociedad norteamericana y acerba los enfrentamientos ideológicos del país. Quienes más perjudicados salen de esta situación son los sectores menos favorecidos, por mucho que los radicales “woke” nos aseguren que el suyo es un movimiento de justicia social y en defensa de las clases pobres.
Un ejemplo especialmente duro lo vemos en las instituciones penitenciarias, que no escapan a los ideales de redefinir los sexos y siguen la moda de atribuir a cualquier persona el sexo con el que se identifica.
Así, por ejemplo, los delincuentes de California que se identifiquen a sí mismos como mujer, tienen el derecho de que se les traslade a una penitenciaría de mujeres en vez de cumplir sus condenas en cárceles masculinas. Para ello no necesitan someterse a pruebas hormonales ni a las operaciones de cambio de sexo que hoy en día pagan los seguros médicos, sino que les basta con una declaración de “preferencia individual”.
Gracias a esta fórmula, nada menos que 264 delincuentes californianos se han

declarado más afines al sexo femenino que al masculino con el que nacieron y que corresponde a sus atributos físicos. Defienden su derecho de que los trasladen a prisiones para mujeres y hasta ahora ninguna de estas solicitudes ha sido rechazada.
El resultado es que comparten celda con mujeres que se sienten amenazadas por las evidentes muestras de virilidad de sus compañeros y que ni tan solo pueden pedir protección pues les consideraría como enemigas de libertades tan básicas como rechazar el sexo que la naturaleza ha dado a cada persona.
En algunos casos, los supuestos ex-hombres tienen un historial delictivo de violencia de género, hasta el punto de que las reclusas en cárceles de mujeres están tratando de conseguir armas para protegerse.
La situación es muy diferente entre las prisioneras transgénero: tan solo unas pocas han pedido que las trasladen a penitencierías masculinas, pues la mayoría temen que su vida estaría en peligro: les seria difícil defenderse si las ataca un compañero de celda de 130 kilos y casi dos metros de altura.
California es un lugar peculiar en Estados Unidos, donde se dan todo tipo de “experimentos” sociales que frecuentemente son rechazados en otros lugares del país. Pero el país está pasando por una temporada de presiones progresistas y los congresistas demócratas, ante el riesgo de perder su mayoría parlamentaria el año próximo, tienen prisa por llevar a la práctica medidas que jamás se convertirían en ley bajo control republicano.
Si consiguen su propósito, los legisladores demócratas aprobarán la Ley de Igualdad que fácilmente puede obligar a la cohabitación, en celdas para 8 personas, de mujeres y hombres transexuales que mantienen su atracción por las damas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NAFTALI BENNETT: EGO ȘI PASIUNE

Naftali Benett

Curriculum vitae al noului șef de guvern israelian, Naftali Bennett, pare a fi o reeditare a istoriei biblice a eroului național iudeu, regele David.
Căci, la fel ca el, Bennett este un om abonat la succes, cu o inteligență admirabilă, o ambiție nemărginită, puține scrupule politice, și care s-a cățărat la putere cu ajutorul vechii religii israeliene. Pentru ca paralelismul cu David – care a sfârșit prin a-l da jos pe Șaul cu ajutorul clerului (Samuel) – să fie și mai izbitor, să spunem că și Bennett a ajuns în vârful puterii prin bunăvoința întâi-stătătorului momentului, Netanyahu, pentru a sfârși prin a-l mazili pe acesta.
Desigur, paralelismele se sfârșesc aici. Bennett nu a ajuns la putere cu muzică și cu arta războiului, ci ajutat de talent, de pasiunea sa religioasă și naționalistă, și de o părere despre sine și o ambiție nemărginite.
Fiul unor evrei americani ultra-ortodocși care au emigrat în Israel, Naftali s-a născut în Haifa, în 1972. A studiat Dreptul, a făcut serviciul militar într-o unitate de elită, a inventat un sistem cibernetic de securitate și a emigrat în SUA pentru a concura pe piața americană a electronicii. După șase ani, a triumfat în această străduință a sa și și-a vândut afacerea cu 145 de milioane de dolari.
Succesul său economic i-a stârnit ambițiile și a revenit în Israel pentru a face carieră politică. Din convingere religioasă, dar mai mult datorită naționalismului său radical, a intrat în partidul „Likud”, partidul lui Netanyahu. Acesta și-a dat imediat seama ce talente avea Bennett și l-a promovat politic – a ajuns să fie ministru – și personal, aducându-l în anturajul său de prieteni.

Netayahu și Benett

Însă, prietenia avea să dureze puțin. Suspiciunile nevestei lui Netanyahu în legătură cu loialitatea lui Bennett au înăcrit într-atât relațiile lor, încât primul ministru a ajuns să-l ridiculizeze în multe ocazii pe delfinul său. Bennett n-a suportat, a părăsit locul și – ambiția e atotputernică ! – puțin mai târziu, avea să se reîntoarcă umil în țarcul politic. Dar, și Netanyahu avea să înghită hapul unei reconcilieri de conveniență. Bennett își desfășurase influența prin lumea ultra-ortodoxă aperturistă, în cea a naționaliștilor fără limite, care reclamă întreaga Iordanie Occidentală și sprijină nemărginit implantările evreiești în teritoriile palestiniene. Erau alegători la care nu se putea renunța pentru un Netanyahu cu o bază politică descrescătoare. Iar dacă voia să conteze pe ei, trebuia să-l accepte pe Bennett.
Acum, când declinul lui Netanyahu a ajuns la colaps, succesiunea pare a fi un pariu imposibil. Opt partide – printre ele, un partid al arabilor din Israel – au ajuns la un acord să formeze un guvern care coincide într-un singur punct: repudierea radicală a lui Netanyahu.
Baza acestei coaliții este atât de fragilă, încât nimeni nu-i prevede o viață lungă noului cabinet. Faptul că, totuși, un om foarte calculat ca Bennett s-a îmbarcat în aventură și și-a asumat prima șefie a Guvernului (vor fi șefi cu rândul), se explică doar prin ambiția nemărginită a lui Naftali. Dar, și prin intuiția sa politică: când renunți la putere, o faci pentru totdeauna.
Și pentru că, – ne reîntoarcem la asemănările biblice – de data aceasta, nu există în Israel un Samuel care să ungă și să discrediteze regi…

Benjamin Netanyahu

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NAFTALI BENNETT: EGO Y PASIÓN

Naftali Benett

El currículo del nuevo jefe del Gobierno israelí, Naftali Bennett, parece una reedición de la historia bíblica del héroe nacional judío, el rey David.
Y es que, igual que aquél, Bennett es un hombre abonado al éxito, de inteligencia preclara, ambición infinita, escasos escrúpulos políticos y que se ha encaramado al poder de la mano de la vieja religión israelí. Para que el paralelismo con David – que ascendió para acabar derrocando a Saúl con la ayuda del clero (Samuel) – sea aún mayor, también Bennett llegó a la cima del poder por la benevolencia del mandamás del momento, Netanyahu, para acabar derrocándole.
Naturalmente, los paralelismos se acaban aquí. Bennett no llegó al poder con la música y el arte de la guerra, sino por la vía del talento, la pasión religioso-nacionalista, y una autoestima y ambición infinitas.
Hijo de judíos ortodoxos estadounidenses que emigraron a Israel, Naftali nació en Haifa en 1972. Estudio Derecho, hizo el servicio militar en una unidad de élite, inventó un sistema cibernético de seguridad y emigró a los EE.UU. para competir en el mercado norteamericano de la electrónica. Al cabo de seis años había triunfado en este empeño y vendía su empresa por 145.000.000 $.
El triunfo económico le espoleó la ambición y regresó a Israel para emprender una carrera política. Por convicción religiosa y más aún por nacionalismo radical, se afilió al “Likud” el partido de Netanyahu. Este apreció en seguida los talentos de Bennett y le promovió políticamente – llegó a ser ministro – y personalmente, metiéndole en el círculo de sus amigos más íntimos.

Benett y Netanyahu

La amistad duró poco. Las suspicacias de la mujer de Netanyahu en cuanto a la lealtad de Bennett agrió tanto las relaciones que el primer ministro llegó a poner en ridículo en muchas ocasiones a su delfín. Bennett se lo tomó a mal, salió renegando y -¡ la ambición es todopoderosa ! – y volvió humildemente al redil político. También Netanyahu se tragó el sapo de una reconciliación de conveniencia. Bennett había implementado su influencia en el mundo de la ortodoxia aperturista y, sobre todo, en el de los nacionalistas a ultranza que reclaman toda Jordania Occidental y la promoción ilimitada de los asentamientos judíos en territorios palestinos. Eran electores irrenunciables para un Netanyahu de base política decreciente. Y si quería contar con ellos, tenía que aceptar a Bennett.
Ahora, cuando el declive de Netanyahu ha llegado al colapso, la sucesión parece una apuesta al imposible. Ocho partidos – entre ellos, incluso uno de los árabes de Israel – han pactado un Gobierno que solo coincide plenamente en un punto: el repudio radical a Netanyahu.
La base de la actual coalición es tan frágil que nadie le augura larga vida al nuevo Gabinete. Que a pesar de ello, un hombre calculador como Bennett se haya embarcado en la aventura y haya asumido incluso la primera jefatura (rotatoria) del Gobierno, sólo se explica por la ambición ilimitada de Naftali. Y también, por su intuición política de que renunciar al poder una vez es renunciar al poder para siempre.
Y, para volver a los símiles bíblicos, porque esta vez no hay en Israel un Samuel que unte y desacredite reyes….

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SOMALILANDA: MAI DEGRABĂ SINGURĂ, DECÂT RĂU ÎNSOȚITĂ

Cea mai deosebită și reușită secesiune din secolul al XX-lea – Somalialanda – a avut loc în Africa… și aproape pe spinarea comunității internaționale. Nici măcar acum, după 30 de ani de la obținerea independenței, Somalilanda n-a fost recunoscută ca entitate politică de niciun stat din lume.

Însă, trebuie să explicăm de ce a fost o secesiune deosebită și reușită, deoarece în Africa, toate au acel ceva al lor. Independența obținută la18 mai 1991 de această minusculă țară din Cornul Africii (137,600 km2 și 3.600.000 de locuitori) nu a fost, în realitate, decât una dintre multele revolte militare din secolul al XX-lea de pe continentul negru. Și în cazul acesta, secesiunea a început cu niște lupte interne și externe – mai ales cu Somalia, de care s-a desprins -, însă se deosebește de toate celelalte încercări de secesiune prin faptul că, odată obținută independența, șefii locali au renunțat la luptele interne și au pornit pe calea dialogului și a democrației parlamentare.

Și au făcut-o în stil african – nu putea fi altfel -, căci frâiele negocierilor le-au luat tocmai șefii clanurilor care au domnit în țară încă dinainte de era colonială. S-au târguit până s-au plictisit, s-au prefăcut că revin la gherilă și au sfârșit prin a acepta realitățile. Cea esențială: adică puterea revenea celui mai numeros și mai puternic clan din țară, clanul Issaq. Și cea de a doua realitate, recunoscută de toți: pentru a nu cădea din nou în asasinate, dispute, orgolii și susceptibilități, țara trebuia să fie condusă democratic, cu un Parlament bicameral și alegeri cinstite.

Această neobișnuită etalare a înțelepciunii politice și-a primit răsplata. Somalilanda este acum o țară stabilă, relativ sigură, cu suficiente grâne și chiar cu o universitate în capitala ei, Hargeysa. Și cum fericirea nu e niciodată perfectă, nu toată lumea din țară e mulțumită de independență. Triburile din provinciile orientale duc dorul „Somaliei mari” și boicotează militar și administrativ guvernul din Hargeysa. Iar în nord-est, chiar în vârful Cornului Africii, teritoriul somalez autonom boicotează cum poate Somalilanda, cu mici agresiuni militare și cu toate piedicile comerciale care-i vin la îndemână.

Faptul că Somalilanda a reușit într-o întreprindere care aproape întotdeauna aduce mari penurii, precum și pierderi de vieți omenești se datorează, în mare parte, trecutului său colonial. Căci, aproape tot teritoriul actualei republici secesioniste a fost, în secolul trecut, o colonie britanică, în timp ce restul s-a aflat sub dominație italiană. Roma a exersat un colonialism dur, desființând structurile social-politice ale țării, în timp ce Londra le-a lăsat aproape intacte, mulțumindu-se să le conducă discret, în conformitate cu interesele ei de putere colonială.

Consecința acestei diferențe dintre modelele coloniale a fost faptul că, atunci când Somalia independentă a intrat într-o criză profundă în urma pierderii războiului din Ogaden împotriva Etiopiei, în fostul teritoriu italian nu mai existau protagoniști locali cu suficient prestigiu și influență asupra populației pentru a putea reface consensul politic. Țara a tot degenerat, până a ajuns în situația actuală, în care, guvernul națiunii domină un teritoriu puțin mai mare decât capitala, iar restul țării se află în mâinile unei puzderii de „seniori ai războiului”. În fosta colonie britanică, vechile structuri tribale continuau să existe, iar procesul de pacificare și independentizare a fost posibil și nu prea costisitor.

Tocmai acest trecut colonial a impiedicat ca Somalilanda să fie recunoscută pe plan internațional. Italia s-a opus deoarece încă mai are interese în fosta sa colonie; țările arabe pariază pe o Somalie sunită; SUA preferă să se sprijine pe nord-estul Cornului Africii din rațiuni strategice; iar Egiptul joacă atu-ul „marii Somalii”, pentru a opri o eventuală dominație etiopiană în nord-estul Africii.

Situația pare a fi cea a „multor inamici cu multă onoare”, însă, în Hargeysa oamenii preferă formularea: la indiferență maximă, maximă liniște. Și luând în considerare istoria recentă a țării și a Africii, se pare că au ceva dreptate.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SOMALILANDIA : MEJOR SOLO QUE MAL ACOMPAÑADO

La secesión más peculiar y exitosa del siglo XX – Somalialandia – se ha registrado en África… y casi a espaldas de la comunidad internacional. Aún hoy, a los 30 años de su independencia, Somalilandia es un ente político al que no reconoce ningún Estado del mundo.

Lo de la peculiaridad y el éxito hay que explicarlo, porque en África todo tiene su aquél. La independencia, 18 de mayo de 1991, de este minúsculo país en el Cuerno de África (137,600 km2 y 3.600.000 habitantes) fue en realidad uno de los muchos pronunciamientos del siglo XX del Continente Negro. También aquí la secesión comenzó con luchas internas y externas – ante todo con Somalia, de la que se ha escindido -, pero se diferencia de todos los demás conatos secesionistas o independentistas en que al poco de independizarse, abandonó las pugnas internas y el caciquismo para emprender la vía del diálogo y la democracia parlamentaria.

Lo hizo a la africana – no podía ser menos -, tomando las riendas de las negociaciones los jefes de los clanes que habían gobernado el país incluso antes de la era colonial. Regatearon hasta el aburrimiento, amagaron con volver a la guerrilla y acabaron por aceptar las realidades. La esencial: que el poder correspondería al clan más numeroso y poderoso del país, el clan de los Issaq. Y la segunda realidad reconocida por todos fue que para no reincidir en asesinatos, rencillas, orgullos y susceptibilidades la gestión del país debía ser democrática, con Parlamento bicameral y elecciones limpias.

Este inusual alarde de sensatez política tuvo su recompensa. Somalilandia es hoy en día un país estable, relativamente seguro, de un aceptable panllevar y tiene incluso una universidad en la capital, Hargeysa. Y como nunca la dicha es perfecta, tampoco todo el mundo en el país está conforme con la independencia. Las tribus de las provincias orientales añoran la “gran Somalia” y boicotean militar y administrativamente al Gobierno de Hargeysa. Y al noreste, en la mismísima punta del Cuerno de África, el territorio autónomo somalí de Puntilandia le niega el pan y la sal a Somalilandia, con pequeñas agresiones militares y todas las trabas comerciales de que es capaz.

El que Somalilandia haya triunfado en una empresa que casi nunca llega a buen fin sin grandes penurias y pérdida de vidas humanas se debe en buena parte al pasado colonial. Porque casi todo el territorio de la actual república secesionista fue el siglo pasado colonia británica, mientras que el resto quedó bajo dominio italiano. Roma ejerció un colonialismo duro, desmontando las estructuras socio-políticas del país, en tanto que Londres las dejó casi intactas, limitándose a teledirigirlas de acuerdo con sus intereses de potencia colonial.

La consecuencia de la diferencia de modelo colonial es que al entrar la Somalia independiente en una profunda crisis tras perder la guerra del Ogadén contra Etiopía, en el ex territorio italiano no quedaban protagonistas locales con suficiente prestigio e influencia sobre la población para recomponer el consenso político. El país fue degenerando hasta llegar a la situación actual en la que el Gobierno nacional apenas domina un territorio mayor que la capital y el resto del país está en manos de una pléyade de “señores de la guerra”. En la antigua colonia británica las viejas estructuras tribales seguían vigentes y la pacificación – e independización – fue posible y no demasiado costosa.
Ha sido este mismo pasado colonial el que ha impedido mayormente que Somalilandia fuera reconocida por nadie. Italia se opuso porque aún tiene intereses en su ex colonia; los países árabes apuestan por una Somalia sunnita; los EE.UU. prefieren apoyarse en el noroeste del Cuerno de África por razones estratégicas; y Egipto juega la baza de la “gran Somalia” para frenar una eventual prepotencia etíope en África nororiental.

La situación se parece mucho a lo de “mucho enemigo, mucho honor”, pero en Hargeysa prefieren formularlo así: a máxima indiferencia, máxima tranquilidad. Y a la vista de la historia reciente del país y de África, algo de razón parecen de tener.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Michelangiolo Buonarroti – Rime

9
Ți-am cumpărat, deși e foarte scump, (cum tu îmi ești)
un pic din nu știu ce, ce amiroase bine,
după parfum să știu (pe unde umbli), pe ce stradă ești.
Oriunde-ai fi, oriunde-aș fi, cu tine
sunt; știu negreșit, sunt sigur și mi-e clar, (de mine n-ai să te ferești).
Dacă de mine te ascunzi, te iert, (așa se și cuvine cuvine):
purtându-l un’ te duci, mereu,
te voi găsi, de-ar fi și orb să fiu, (iubitul meu).

Michelangelo Buonarroti, David, Galleria dell’Accademia, Florența. Un iubit al lui Michelangelo ?

Michelangiolo Buonarroti – Rime

9
I’ t’ho comprato, ancor che molto caro,
un po’ di non so che, che sa di buono,
perc’a l’odor la strada spesso imparo.
Ovunche tu ti sia, dovunch’i’ sono,
senz’alcun dubbio ne son certo e chiaro.
Se da me ti nascondi, i’ tel perdono:
portandol dove vai sempre con teco,
ti troverei, quand’io fussi ben cieco.

Michelangelo avea 58 de ani (poemul a fost scris în 1533), era la Florența și era îndrăgostit (platonic), de un an, de Tommaso Cavalieri, un tânăr nobil din Roma, de 24 de ani. Care apare în aceste desene: Phaeton și Cel ce visează:

Michelangelo, Caduta di Feton/Căderea lui Phaeton,1533

Michelangelo, Il sogno/Visul, 1533

Poemul a fost trimis împreună cu următoarea scrisoare:

Florența (28 iulie 1533 ?)

Doamne al meu drag,

Dacă n-aş fi crezut că v-am încredințat de iubirea mea cea mai mare, dar ce spun eu, de iubirea mea nemăsurată, pe care v-o port, nu mi s-ar fi părut ciudată și nici nu m-ar fi mirat atât de tare marea teamă pe care-mi arătaţi a fi avut-o că v-am uitat, fiindcă nu v-am scris. Dar nu e ceva nou şi nici să te cuprindă mirarea, de vreme ce atâtea alte lucruri merg pe dos, de ce n-ar merge şi asta la fel: ce-mi spune Domnia voastră mie, același lucru i l-aș spune și eu Domniei voastre: dar poate Domnia voastră o face pentru a mă ispiti sau pentru a reaprinde un foc nou, mai mare, dacă poate fi unul mai mare: dar fie precum voiţi: eu ştiu bine că (nu) pot uita numele vostru așa cum (nu) uit mâncarea din care trăiesc; dar mai repede pot uita mâncarea din care trăiesc care, din nefericire, îmi hrănește doar trupul, decât să uit numele vostru care-mi hrăneşte şi trupul şi sufletul, umplându-le şi pe unul şi pe celălalt de atâta dulceaţă, că nici grija și nici teama de moarte nu le mai simt atât timp cât vă am în minte. Gândiţi-vă, dacă și ochii mei ar avea şi ei partea lor, în ce stare m-aş afla.

Michelangelo

***

Di Firenze, (28 di luglio 1533)

(A messer Tommaso de’ Cavalieri in Roma)

Signore mio caro,

Se io non avessi creduto avervi fatto certo del grandissimo, anzi smisurato amore che io vi porto, non mi sare’ paruta cosa strana, nè mi sare’ maraviglia il gran sospetto che voi mostrate per la vostra avere avuto per non vi scrivere, che io non vi dimentichi. Ma non è cosa nuova, nè da pigliarne ammirazione, andando tante altre cose al contrario, che questa vadi a rovescio anch’ella: perchè quello che vostra Signoria dice a me, io l’àrei a dire a quella: ma forse quella fa per tentarmi o per riaccender nuovo et maggior foco, se maggior può essere: ma sia come si vuole: io so bene che io posso a quell’ora dimenticare il nome vostro, che ‘l cibo di che io vivo; anzi posso prima dimenticare el cibo di ch’io vivo, che nutrisce solo il corpo infelicemente, che il nome vostro, che nutrisce il corpo e l’anima, riempiendo l’uno e l’altra di tanta dolcezza, che nè noia nè timor di morte, mentre la memoria mi vi serba, posso sentire. Pensate se l’ochio avessi ancora lui la parte sua, in che stato mi troverrei.

***

Michelangelo, câteva studii de nuduri masculine… Viziunile lui amoroase (?):

1504, Haarlem, Teylers Museum

1504, Haarlem, Teylers Museum

1503-1504, Cambridge, MA

1503, Luvru

1501-1502, Paris, Luvru

1511-1512, Vienna, Albertina

1503, Vienna, Albertina

Michelangelo, posibil autoportret ?

Michelangelo Buonarroti, studiu de cap/cap ideal, Marchiza de Pescara, 1525-1528, British Museum, Londra … Autoportret ?

Portretul lui Michelangelo, Daniele da Volterra, 1545

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Să arunci banii pe fereastră, Washington, Diana Negre

După mai mult de un an de restricții din cauza pandemiei, americanii se arată nerăbdători să revină la viața pe care o aveau înainte de COVID, și o fac atât de intens, încât țara nu mai reușește să facă față nivelurilor de cheltuieli pe care le avea mai înainte.
Pe de o parte, consumatorii s-au năpustit să cumpere tot, de la locuințe, până la călătorii, și au lăsat aproape goale rafturile multor magazine.
Lunea viitoare, americanii vor sărbători „Memorial Day”. Își vor cinsti eroii căzuți, ca de obicei, în ultima zi de luni a lunii mai, și vor cumpăra, profitând de reducerile obișnuite pe care le oferă majoritatea magazinelor. Spre deosebire de anul trecut, acum magazinele sunt deschise, însă nu prea au suficiente mărfuri pentru a face față avalanșei de cumpărători entuziaști.
Căci, economisirea forțată pe care au făcut-o tot anul, cât au fost obligați să stea acasă, precum și importantele subvenții acordate de guvern pentru a para șocul economic al pandemiei, au făcut ca lumea să aibă buzunarele pline și să cheltuiască mult.

Pe de altă parte, întreprinzătorii, atât din sectorul public, cât și din cel privat, nu reușesc să-și acopere toate locurile de muncă pe care le au. Această situație crează o serie întreagă de măriri salariale și chiar bonus-uri, pentru simplul fapt că se semnează un contract de muncă. În plus, lipsa mâinii de lucru face ca lumea să primească mesaje prin poșta electronică cu oferte de muncă sub patronatul municipiilor și al autorităților regionale.
Nivelul cel mai de jos al ofertelor este de 15 dolari pe oră, adică deasupra salariului minim, dar, în general, ofertele sunt mai mari, chiar de 24 de dolari ora, în locuri unde salariile sunt, de obicei, mici.
Această lipsă de mână de lucru se explică, în parte, prin ajutoarele de șomaj, căci, pe lângă suma pe care o plătește fiecare stat (între 235 și 823 de dolari pe săptămână, depinzând de fiecare stat în parte) guvernul federal mai adaugă, săptămânal, alți 300 de dolari. Astfel, angajații cu salarii mai mici câștigă mai bine dacă stau acasă, decât dacă s-ar duce la muncă și nu mai sunt interesați să muncească până toamna viitoare, când va înceta plata subvențiilor.

Ca să arunce și mai mulți bani pe fereastră, e cuprins de euforie și sectorul public, de la guvernele celor 50 de state, care se află acum într-un moment de prosperitate, până la guvernul federal, care a prezentat cel mai mare buget din istorie: cel propus de președintele Biden este de 6 mii de miliarde de dolari, în anul fiscal 2022, o sumă mult mai mare decât bugetul prezentat de Trump anul trecut, care, cu cele 4.3 mii de miliarde a fost cel mai mare din istoria Americii.
Nivelul cheltuielilor publice propus de Biden se ridică la cel al președintelui F.D.Roosevelt, cu deosebirea că țara nu iese dintr-o depresiune, ca acum 90 de ani, și nici președintele Biden nu are sprijinul unei majorități, ca cea a lui Roosevelt (57% din voturi, față de 52% a lui Biden).
Cu toate că propunerile bugetare ale președinților foarte rar devin realitate, Biden vine pe fondul euforiei economice post-pandemice care animă țara.
În plus, democrații vor să ducă la îndeplinire foarte rapid niște obiective politice: cu majorități parlamentare minime, este posibil să piardă controlul uneia sau a ambelor camere ale Congresului și se grăbesc să-și aprobe planurile pentru amplele lor programe sociale, înainte de a avea mâinile legate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La casa por la ventana Washington, Diana Negre

Tras más de un año de restricciones por la pandemia, los norteamericanos se muestran impacientes por volver a la vida que tenían antes del Covid y lo están haciendo con tal intensidad que el país no da abasto para volver a los niveles de gasto anteriores.
Por una parte, están los consumidores que se han lanzado a comprarlo todo, desde viviendas hasta viajes y que han dejado semivacíos los estantes de mercancía en muchos comercios.
Este próximo lunes, los norteamericanos celebran el “Memorial Day”, en que además de honrar a los caídos como siempre se hace el último lunes de mayo, se dedican a comprar y aprovechan las rebajas habituales en la mayoría de los comercios. A diferencia del año pasado, las tiendas están ahora abiertas, pero se enfrentan a escasez de mercancías ante la avalancha compradora y el entusiasmo del consumidor.
Y es que, entre el ahorro forzado por el año largo de encierro domiciliario, sumado a importantes subvenciones del gobierno para frenar el choque económico de la pandemia, la gente tiene los bolsillos repletos y se muestra deseosa de vaciarlos.

Por otra parte, están los empresarios, ya sea de sector púbico como de la empresa privada, que no consiguen contratar a la cantidad de personas que necesitan para cubrir puestos de trabajo. No solo provoca esta situación una serie de subidas salariales e incluso bonificaciones por el simple hecho de firmar un contrato de trabajo, sino que la escasez de trabajadores hace que la gente reciba hasta correos electrónicos con ofertas de trabajo patrocinadas por los municipios y autoridades regionales.
Las ofertas más bajas rondan los 15$ la hora, superior al salario mínimo, aunque lo más frecuente es que las ofertas sean más altas, incluso a 24$ por hora en lugares de salarios bajos.

Esta escasez de mano de obra se explica en parte por las subvenciones al desempleo, pues además de la cantidad que cada estado paga (oscila entre 235 y 823 dólares semanales según los diferentes estados) el gobierno federal añade otros 300 semanales, De esta forma, los empleados con sueldos más bajos, cobran más por quedarse en casa que por ir a trabajar y es probable que no muestren gran interés por la labor hasta que acaben las subvenciones especiales el próximo otoño.

ora de un momento de bonanza, hasta el gobierno federal, que ha presentado el mayor presupuesto de la historia: la propuesta del presidente Biden es para gastar 6 billones de dólares en el año fiscal 2022, una cantidad muy superior al presupuesto presentado por el presidente Trump el año pasado que, con más de 4.3 billones era ya el mayor en la historia del país.
El nivel de gasto público propuesto por Biden está al nivel de las propuestas del presidente F.D.Roosevelt, con la diferencia de que ni el país sale de una depresión como hace 90 años, ni el presidente Biden goza de las mayorías que apoyaban a Roosevelt (el 57% de los votos frente al 52% de Biden).
Aunque las propuestas presupuestarias de los presidentes raramente se convierten en realidad, Biden se suma al momento de euforia económica post-pandemia que vive el país.

En su caso, además, corresponde a unos objetivos políticos que los demócratas desean llevar a la práctica rápidamente: con unas mayorías parlamentarias mínimas, es posible que vuelvan a perder el control de una -o de las dos- cámaras del Congreso y tienen prisa por aprobar sus planes para ampliar los programas sociales antes de tener las manos atadas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O propunere de lectură a Ariadnei: Capitolo III (poemul al III-lea) din volumul TERZE RIME (1575) al poetesei-curtezane venețiene Veronica Franco (1546-1591). Un poem care ne arată că avea Metamorfozele lui Ovidiu pe noptieră.

Traducerea este ușor… desfășurată, dar corectă. I-ar plăcea Veronicăi.

III
DIN PARTEA SENIOREI VERONICA FRANCA
(către iubitul ei Marco Veniero)

Franca, ție credincioasă, aste cuvinte-ți scrie,
dulce, nobil și neînfricat al ei iubit;
Nenorocită ea trăiește, de lângă tine luată, departe și pustie.
Nu trecu mult de când, vai, pașii-mi spre străine locuri îmi îndreptai grăbit,
de la Domnița Adriei (Veneția -n.n.), acolo unde inima-mi era acasă,
și voia și înfățișarea-mi mi-o schimbai, fără să fi dorit:
lipsită de putere și de viața ce-ncet mă lasă
palid mi-e chipul și-nlăcrimat,
iar din durere greu sejur făcui și durerea mi-este acum casă.
Cu spiritu-mi constrâns să zacă neîmpăcat,
de plângeri potopită, ce-mi spun durerea ce pieptu-mi mi-l apasă, fără leac,
singura, cea mai înaltă voluptate, mi-am tras-o din plânsu-mi nesecat.
Vai mie, o spun acum și o voi spune-n veac
că a trăi fără de voi mi-e crudă moarte
și că din chinuri și vaiete plăceri îmi fac.
Ades, chemând cu glas tare numele drag foarte,
Nimfa Eco, mișcată de milă auzind al meu lamento stins,
îmi răspundea-n cuvinte scurte, sparte.
Și uneori la mijloc se opresc din drumul lor, chiar înadins,
soarele și cerul și chiar și glia, – a câta oară ? –
aplecându-se s-asculte al meu înecat în lacrimi cânt aprins.
Din peșterile lor ieșiți afară
plâns-au și tigrii de-al meu plâns
și de al meu martiriu ce mă ucide și inima-mi străpunge iar și iară.
Procne și Filomena trista lor cântare, de nespus,
cu ale mele vorbe-o însoțesc și-o cântă
și mă-ngână zi și noapte cu al lor răspuns.
Trandafirii proaspeți, crini și violete nu mă-ncântă,
arse sunt de vântul fierbintelor suspine
și soarele-l văzui pălind de mila mea, și se frământă;
când ochii și-i întoarce, fiindcă din ei curg lacrimi pentru mine,
râuri stau în loc și marea mânia-n frâu și-o ține
din dulce milă pentru ale mele martirii ce ar voi să mi le aline.
O, de câte ori ale mele crude suferinți, nu puține,
Și briza și frunzele tremurătoare voiau să le asculte;
frunzele se opreau, iar briza sta în loc, uitând de sine!
Și pân’ la urmă, n-ajunsei să trec prin cele oculte
locuri, unde nu vezi ca-n plină zi cu soare,
și de-a mea durere și pietrele plângeau, tăcute.
Trăiesc, dacă se poate spune că cel ce suflet nu mai are
crede că ar putea trăi cu adevărat.
Trăiesc, dar ce viață duc, nefericită și plină de-ntristare:
ceasul îl plâng și ziua când fui luată – ceas neîndurat! –
din patria-mi și de la bărbatu-mi mult-iubit,
de al lui dor aceste oase-n cenușă-mi le prefac; dor neîmpăcat!
Fericit ești, cuibul meu, ce-mi ocrotești iubitul preamărit,
cel la care-n gând mă-ntorc neîncetat.
Departe de el viața mi-o duc în dureri de negrăit!
Mult îl rog pe micul zeu, teribilul arcaș legat la ochi și neînduplecat,
ce inima-mi străpunse și-mi luă viața, vai!
să-i arate cum pier, iubindu-l cu doru-mi nesecat.
Oh, cât blestem clipa când plecai,
biata de mine, de lângă voi, sufletul meu,
deși în mintea-mi suntem una numai.
Dar apoi și gelozia ne unește și mi-e greu,
Gelozia care, departe de voi, puțin câte puțin mă arde
cu flacăra-i de gheață, întunecată, rea… mereu.
Lacrimile ce le vărs, focul în parte
îl sting; și trăiesc doar cu speranța în pieptu-mi cuibărită
de a vă revedea, curând, la casa noastră dulce, și a nu ne pierde.
De îndat ajunsă-n odaia la care tot visam și atât de mult dorită,
închina-mă-voi, îngenuncheată, strălucirii
lui Apollo al meu, căci un Apollo-i el, la știință și la chip, și cucerită-s
de el, de el învinsă sunt în războiul dulce al iubirii.
Îl voi urma cu sufletul ușor, eliberat de frica rece
pe calea virtuții pe care nicicând n-a părăsit-o, rătăcirii
el niciciodat’ cedând. Acesta mi-e iubitul ce pe oricare altul îl întrece
îndurând ca nimeni dureri și suferinți, iar în credincioșie
pe toți ceilalți, cei mai fideli, în urmă-i lasă și-i petrece.
Cu drag vă voi revigora, cu a mea tovărășie,
Signor, după trecute griji, cât în putere îmi va sta
și dăruindu-vă vouă plăcere și bunătate mie,
al meu martiriu și vouă așteptarea voi curma.

Portretul unei doamne, un posibil portret al Veronicăi Franco de Jacopo Tintoretto,1575. Worcester Art museum, Massachusetts

III
DELLA SIGNORA VERONICA FRANCA

Questa la tua fedel Franca ti scrive,
dolce, gentil, suo valoroso amante;
la qual, lunge da te, misera vive.
Non cosí tosto, oimè, volsi le piante
da la donzella d’Adria, ove ‘l mio core
abita, ch’io mutai voglia e sembiante:
perduto de la vita ogni vigore,
pallida e lagrimosa ne l’aspetto,
mi fei grave soggiorno di dolore
e, di languir lo spirito costretto,
de lo sparger gravosi afflitti lai,
e del pianger sol trassi alto diletto.
Oimè, ch’io ‘l dico e ‘l dirò sempre mai
che ‘l viver senza voi m’è crudel morte,
e i piaceri mi son tormenti e guai.
Spesso, chiamando il caro nome forte,
Eco, mossa a pietà del mio lamento,
con voci tronche mi rispose e corte;
talor fermossi a mezzo corso intento
il sole e ‘l cielo, e s’è la terra ancora
piegata al mio sí flebile concento;
da le loro spelunche uscite fuora,
piansero fin le tigri del mio pianto
e del martír che m’ancide e m’accora;
e Progne e Filomena il tristo canto
accompagnaron de le mie parole,
facendomi tenor dí e notte intanto.
Le fresche rose, i gigli e le viole
arse ha ‘l vento de’ caldi miei sospiri,
e impallidir pietoso ho visto il sole;
nel mover gli occhi in lagrimosi giri
fermarsi i fiumi, e ‘l mar depose l’ire
per la dolce pietà de’ miei martíri.
Oh quante volte le mie pene dire
l’aura e le mobil foglie ad ascoltare
si fermar queste e lasciò quella d’ire!
E finalmente non m’avien passare
per luogo ov’io non veggia apertamente
del mio duol fin le pietre lagrimare.
Vivo, se si può dir che quel ch’assente
da l’anima si trova viver possa;
vivo, ma in vita misera e dolente:
e l’ora piango e ‘l dí ch’io fui rimossa
da la mia patria e dal mio amato bene,
per cui riduco in cenere quest’ossa.
Fortunato ‘l mio nido, che ritiene
quello a cui sempre torno col pensiero,
da cui lunge mi vivo in tante pene!
Ben prego il picciol dio, bendato arciero,
che m’ha ferito ‘l cor, tolto la vita,
mostrargli quanto amandolo ne pèro.
Oh quanto maledico la partita
ch’io feci, oimè, da voi, anima mia,
bench’a la mente ognor mi sète unita,
ma poi congiunta con la gelosia,
che, da voi lontan, m’arde a poco a poco
con la gelida sua fiamma atra e ria!
Le lagrime, ch’io verso, in parte il foco
spengono; e vivo sol de la speranza
di tosto rivedervi al dolce loco.
Subito giunta a la bramata stanza,
m’inchinerò con le ginocchia in terra
al mio Apollo in scienzia ed in sembianza;
e da lui vinta in amorosa guerra,
seguiròl di timor con alma cassa
per la via del valor ond’ei non erra.
Quest’è l’amante mio, ch’ogni altro passa
in sopportar gli affanni, e in fedeltate
ogni altro piú fedel dietro si lassa.
Ben vi ristorerò de le passate
noie, signor, per quanto è ‘l poter mio,
giungendo a voi piacer, a me bontate,
troncando a me ‘l martír, a voi ‘l desio.

Posibil portret al Veronicăi Franco: Danae, Jacopo Tintoretto, 1570. Musée des Beaux-Arts de Lyon

Doamnă arătându-și sânii, atribuit lui Tintoretto sau fiului său, Domenico Tintoretto, 1570. Museo del Prado, Madrid

Tânăra venețiană, Domenico Tintoretto, 1590. Museo del Prado, Madrid

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Visele rămân vise Washington, Diana Negre

Ecologiștii din America și din întreaga lume se simt fericiți datorită administrației democratului Joe Biden – partidul său domină în Congresul SUA -, deoarece au fost elaborate planuri ambițioase de apărare a mediului înconjurător prin reducerea contaminării cu gaze de eșapament și a poluării industriale.
Nu că s-ar pregăti ecologiștii din țările dezvoltate pentru o viață austeră, dar acum ei sunt încrezători că cerințele lor vor obliga industria să renunțe la energiile contaminante: ecologia are prioritate, iar economia a trecut pe un plan secundar, adică are loc o schimbare totală față de politica fostului președinte Donald Trump.

E greu ca cineva să se opună politicilor ecologiste: toată lumea vrea aer curat, cartiere curate, recolte fără îngrășăminte periculoase pentru mediul înconjurător sau pentru sănătate.
Problema este că politicile acestea, conform studiilor unor instituții internaționale, au puține șanse de a deveni realitate: costurile lor pot fi prohibitive, iar, în plus, nu există condiții tehnice pentru a atinge aceste scopuri ecologice, sau atunci când există, se produce, uneori, mai multă contaminare pentru obținerea materialelor fără carbon necesare „energiei verzi”, decât cea rezultată prin folosirea metodelor tradiționale.
Datele, puțin încurajatoare, provin de la o instituție care nu poate fi bănuită de vreo manipulare politică, căci este vorba de Agenția Internaționala a Energiei (AIE), una dintre principalele surse de informare în acest domeniu ale guvernelor din toată lumea.
Aceste date sosesc într-un moment în care noua administrație americană, sub președinția lui Joe Biden, se pregătește să cheltuiască mai multe miliarde de dolari pentru a accelera trecerea la o „energie curată”, adică, fără cărbune, folosind elemente care nu poluează, cum sunt soarele și vântul, sau litiul care înmagazinează energie în bateriile automobilelor electrice sau hibride.
Însă, opinia acestei agenții nu are darul de a-i încuraja nici pe Biden, nici pe ecologiștii americani sau din vreo altă țară din lume: trecerea la o energie care să nu contamineze necesită niște materii prime care nu sunt disponibile, și e posibil să nici nu fie mult timp de acum încolo. Sau dacă se vor obține, va fi cu multă poluare.
E vorba de „mineralele tranziției energetice” cum sunt litiul, grafitul, nichelul și așa numitele „minerale rare”: se obțin printr-un minerit foarte scump și chiar contaminant. Iar atunci când se vor putea extrage, prețul lor va crește de la 700 la 2400 %, în următorii douăzeci de ani.

Pentru moment, această trecere ar presupune un mai mare consum de energie. De exemplu, un automobil electric nu mai consumă benzină, însă, pentru producerea lui e nevoie de un volum de minerale de șase ori mai mare decât cel al unui vehicul pe benzină.Iar lucrurile nu se îndreaptă spre vreo îmbunătățire: în ultimii 11 ani, consumul acestor pământuri rare a crescut cu 50%…și s-a reușit creșterea energiei „ecologice” cu doar 10%.

Biden mai are o problemă. Este factorul timp: orice extracție minieră are nevoie de cel puțin 16 ani ca să devină rentabilă. Or planul lui Biden este să obțină electricitate fără cărbune peste doar 14 ani. În plus, mai există și o problemă de mediu, căci așa cum explică raportul AIE, exploatarea minieră a minereurilor necesare pentru eliminarea carbonului, cum sunt litiul și cuprul, necesită mari cantități de apă, și aceasta în niște regiuni unde este multă secetă.

O concluzie care se poate desprinde ușor este că, dacă țările bogate și industrializate vor reuși într-adevăr să reducă efectele contaminante ale energiei de care au nevoie pentru bunăstarea lor, aceasta se va face în detrimentul țărilor subdezvoltate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Los sueños, sueños son Washington, Diana Negre

Los ecologistas norteamericanos, como los del resto del mundo, se las prometen muy felices con el nuevo gobierno presidido por el demócrata Joe Biden, quien además cuenta con un Congreso de su mismo partido, porque hay ambiciosos planes en defensa del medio ambiente para reducir la contaminación producida por automóviles y la actividad industrial No es que los ecologistas de países desarrollados se preparen para una vida austera, pero sí confían en que sus exigencias obliguen a la industria a renunciar a las energías contaminantes: la prioridad la tiene ahora la ecología y la economía ha pasado a un segundo plano, a diferencia de la política seguida por el ex presidente Donald Trump.

Es difícil encontrar personas opuestas a las políticas ecologistas: aire puro, vecindarios limpios, cosechas sin fertilizantes peligrosos para el medio ambiente o la salud, son cosas que en general favorecen todos. El problema es que semejantes políticas, cuando uno lee los estudios de diversas instituciones internacionales, tienen escasas probabilidades de convertirse en realidad: no solo que su costo puede ser prohibitivo, es que las condiciones técnicas para lograr estos propósitos ecológicos no existen, o cuando existen, a veces se genera más contaminación para obtener los materiales sin carbono necesarios para la “energía verde” que la producida por los métodos tradicionales.

Los datos, poco alentadores, provienen de una entidad tan poco sospechosa de manipulación política como la Agencia Internacional de Energía (AIE), una de las principales fuentes de información energética para los gobiernos de todo el mundo. Estos datos llegan en el momento que el nuevo gobierno norteamericano presidido por Joe Biden se prepara a gastar varios billones de dólares para acelerar la transición a una “energía limpia”, es decir, no basada en carbono, sino en elementos no contaminantes como el viento, el sol o materiales que producen energía como el litio que se utiliza en las baterías de coches eléctricos o híbridos.Y lo que esa agencia opina no es para animar ni a Biden, ni a los ecologistas norteamericanos o de cualquier otro lugar del mundo:la transición a una energía no contaminante pasa por materias primas que no están disponibles, que tal vez no lo estén en mucho tiempo, o cuya obtención tiene también un efecto contaminante.

Se trata de los “minerales de transición energética” como el litio, el grafito, el níquel y los llamados “minerales raros”: para obtenerlos es preciso desarrollar una minería cara y tal vez contaminante y, en caso de poder obtenerlos, sus precios se dispararían de 700 a 2400 %, en los próximos veinte años. De momento, el cambio puede representar, de hecho, un mayor consumo energético. Así, por ejemplo, un coche eléctrico no gastará gasolina, pero necesita seis veces más minerales que un vehículo de gasolina. Y las cosas no van camino de mejorar: En los últimos 11 años, el mundo aumentó en un 50% su consumo de estos minerales raros…pero con esto tan solo se logró incrementar el porcentaje de energía “ecológica” en un 10%. Para Biden hay además otro problema, que es el factor tiempo: cualquier explotación minera tarda unos 16 años, como mínimo, hasta que empieza a dar rendimiento, mientras que el plan Biden prevé obtener una electricidad totalmente libre de carbón dentro de 14 años. También hay un problema ambiental, pues según explica el informe de la AIE, la explotación minera de los minerales necesarios para eliminar el carbono, como son el litio y el cobre, requieren gran cantidad de agua, y además en regiones del mundo donde impera la sequía. Una conclusión que se puede sacar fácilmente es que, si el mundo rico e industrializado consigue realmente reducir los efectos contaminantes de la energía que necesita para su bienestar, será a cargo y en detrimento de los países subdesarrollados.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nici cu tine, dar nici fără tine Washington, Diana Negre

La jumătate de an de când au pierdut Casa Albă și Senatul în alegerile din noiembrie trecut, republicanii nu știu nici acum ce să facă în privința fostului președinte, Donald Trump, lider polemic al Partidului Republican, încăpățânat să rămână în fruntea acestei formațiuni politice, cu toată înfrângerea electorală pe care a suferit-o anul trecut.
Ca de obicei, conduita actuală a lui Donald Trump ca fost președinte este tot atât de imprevizibilă ca atunci când era la Casa Albă. Această conduită îl afectează nu numai pe el, ci și posibilitățile ca republicanii să recupereze majoritatea parlamentară, în 2022, și președinția, în 2024.
Căci Trump are două scopuri: să convingă pe toată lumea că nu a pierdut alegerile din octombrie anul trecut și să revină la putere printr-o nouă victorie electorală, peste trei ani și jumătate.
Ambele scopuri par a fi nerealizabile și pun în pericol perspectivele electorale ale Partidului Republican, deoarece insistența cu care afirmă Trump că a avut loc o fraudă electorală îi divizează pe republicani între cei care chiar cred că a fost fraudă și cei care sunt convinși că Trump a pierdut din cauza dificultăților economice cauzate de pandemie și din cauza decepționantei sale comportări în dezbaterile prezidențiale.
Cu asemenea divizări, cu greu ar obține republicanii o victorie la viitoarele alegeri, victorie care se află la îndemână: programul de guvernare al lui Biden nemulțumește importante sectoare ale populației, care ar putea să voteze împotriva Partidului Democrat, la alegerile parlamentare de anul viitor.
În momentul de față, democrații au o majoritate de numai șase voturi în Congres, iar în Senat, sunt 50 la 50, astfel că riscul ca să redevină minoritari este foarte mare.

Programul de guvernare al lui Biden, aprobat de Congres, este motiv de divizare între americani, în mare măsură datorită enormei cheltuieli publice aprobate pentru a lupta împotriva efectelor economice ale pandemiei. Unele măsuri, cum ar fi prelungirea alocației de șomaj până în luna septembrie cu un supliment lunar de peste o mie de dolari, stârnesc polemici și mulți le consideră nefolositoare, deoarece economia se află într-o fază de recuperare.
Programele de ajutorare aprobate de Congresul Democrat sunt văzute ca o risipă de către segmentele conservatoare și de mulți alegători independenți, care ar putea vota împotriva Partidului Democrat, în noiembrie 2022.
În interiorul Partidului Republican, Trump a devenit, între timp, o dilemă aproape fără ieșire: fostul președinte insistă și acum că el a câștigat alegerile și doar o manipulare a voturilor i-a furat victoria. Și sunt unele sectoare din partidul său care îl cred. La urne, candidații care resping această teorie s-ar putea să fie pedepsiți, iar acest lucru explică de ce mulți legiuitori nu vor să condamne în mod public poziția lui Trump, de teamă că alegătorii îi vor pedepsi în noiembrie, anul viitor.
Însă, dacă în rândurile republicanilor sunt mulți partizani ai lui Trump, votul lor nu va fi suficient pentru a câștiga alegerile. Ambele partide vor avea nevoie de sprijinul alegătorilor independenți, care, cu toate că nu formează o majoritate, ei sunt cei care hotărăsc victoriile electorale, atât ale legiuitorilor, cât și ale președintelui. Iar acești alegători nu sprijină pozițiile radicale ale lui Trump și nici nu cred că i-a fost furată victoria electorală.
Astfel, republicanii din ambele camere ale Congresului sunt puși în fața unei serioase dileme, căci, cu toate că situația din țară ar putea permite recuperarea majorității, situația partidului lor devine foarte dificilă: cu Trump îi pierd pe moderați, fără Trump îi pierd pe cei mai conservatori. Iar pentru a câștiga, au nevoie și de unii și de alții.
O dovadă a dificultăților pe care le are Partidul Republican din cauza lui Trump am văzut-o săptămâna aceasta: destituirea congresistei Liz Cheney din funcția foarte importantă pe care o avea în Camera Reprezentanților. Cheney respinge în mod public teoria conform căreia Trump a pierdut alegerile din cauza unei numărări incorecte a voturilor făcută de democrați.

Donald Trump și Liz Cheney

De aceea, republicanii au considerat că ea nu poate să mai rămână într-un post cheie care reprezenta partidul. Asta l-a mulțumit pe Trump, care a criticat-o imediat pe congresistă, spunând că este „o ființă umană lamentabilă”.
Însă, destituirea Lizei Cheney i-a indignat pe republicanii moderații într-atât, încât unii dintre ei și-au arătat intenția de a forma un nou partid, care să arate clar că nu sunt de acord cu comportamentul și cu obiectivele lui Trump.
În SUA, partidele acestea care poartă numărul trei nu au șanse de succes. Până acum, doar au slăbit formațiunea politică din care s-au desprins, democrată sau republicană, astfel că „rebeliunea” împotriva lui Trump ar arunca un colac de salvare președintelui Biden și Partidului Democrat, care ar evita, astfel, pierderile pe care le are de obicei partidul majoritar la alegerile legislative de la jumătatea mandatului prezidențial.
Pentru majoritatea republicanilor devine din în ce în ce mai clar că trebuie să se termine cu era Trump și, în același timp, să fie aduși oameni care să atragă mari mase de votanți în favoarea lor.
Dar, una e să vezi problema și cu totul alta e să-i găsești soluția. Iar soluția ar fi ca însuși Trump să renunțe la protagonismul de care ține cu dinții și care i-a făcut pe republicani să-și piardă majoritățile de care se bucurau acum un an. Dacă își menține poziția și pretențiile, le va închide republicanilor drumul spre recuperarea, anul viitor, a majorităților parlamentare care par a fi foarte la îndemână.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ni contigo ni sin ti Washington, Diana Negre

Medio año después de perder la Casa Blanca y el Senado en las elecciones del pasado noviembre, los republicanos se enfrentan a cuál es la mejor política a seguir con respecto al ex presidente Donald Trump, convertido en polémico líder del Partido Republicano y empecinado en seguir dominándolo a pesar de la derrota electoral del pasado noviembre.
Como ya es habitual en él, la conducta de Donald Trump como ex presidente es tan imprevisible como lo fue mientras ocupaba la Casa Blanca y esta conducta no solamente le perjudica a él, sino que pone en peligro las posibilidades que los republicanos tienen de recuperar la mayoría parlamentaria en 2022 y la presidencia en 2024.
Porque Trump tiene dos objetivos: convencer a todos de que no perdió las elecciones el pasado noviembre, y regresar al poder con una nueva victoria electoral, dentro de 3 años y medio.
Ambos objetivos parecen inalcanzables para él, pero también ponen en peligro las perspectivas electorales del Partido Republicano, pues la insistencia de Trump en que hubo fraude electoral causa divisiones entre los republicanos convencidos de semejante fraude y quienes creen que Trump fue efectivamente derrotado a causa de las dificultades económicas causadas por la pandemia, además de su decepcionante actuación en los debates presidenciales.
Con semejantes divisiones, será difícil para los republicanos tener una victoria electoral en las próximas elecciones, algo que podrían tener a su alcance: el programa de gobierno de Biden desagrada a importantes sectores de la población que podría votar en contra del Partido Demócrata en las próximas elecciones parlamentarias del año próximo.
En estos momentos, los demócratas tan solo gozan de una mayoría de seis escaños en el Congreso y están empatados 50-50 en el Senado, de forma que el riesgo es grande de que vuelvan a ser minoría.
El programa de gobierno de Biden, aprobado en el Congreso, es fuente de división entre los norteamericanos, en buena parte debido al enorme gasto público aprobado para luchar contra los efectos económicos de la pandemia. Algunas medidas, como la extensión de un subsidio de desempleo hasta el mes de septiembre con un suplemento adicional de más de mil euros mensuales, son muy polémicas y muchos consideran que son innecesarias, pues la economía está en fase de recuperación.
Los programas de ayuda económica aprobados por el Congreso Demócrata son considerados como un despilfarro por segmentos conservadores y también por muchos votantes independientes, que podrían votar contra el Partido Demócrata, en noviembre de 2022.

Dentro del Partido Republicano, Trump presenta, además, un dilema casi insoluble: el ex presidente sigue insistiendo en que ganó las elecciones y que la manipulación de los votos le robó la victoria. Es algo creen algunos sectores de su partido, que castigarán en las urnas a los candidatos que rechacen esta teoría y ello explica que muchos legisladores se nieguen a condenar abiertamente la posición de Trump, pues temen que los votantes los castiguen en noviembre del año próximo.
Pero si dentro de las filas republicanas hay muchos seguidores de Trump, no basta con su voto para ganar las elecciones. Ambos partidos necesitan apoyo de votantes independientes que, aunque no son mayoría, son imprescindibles para las victorias electorales, tanto de legisladores como del presidente. Y este bloque de votantes ni apoya las posiciones más radicales de Trump, ni cree que le robaron su victoria electoral.
Ello plantea un serio dilema para los republicanos en las dos cámaras del Congreso, pues si bien la situación del país les permitiría esperar recuperar la mayoría, la situación de su partido se lo hace muy difícil: con Trump pierden a los moderados, sin Trump pierden a los más conservadores. Y para ganar, necesitan a los dos.
Una prueba de las dificultades que Trump representa para el Partido Republicano la vimos esta semana en la expulsión de la congresista Liz Cheney del alto cargo que ocupaba en la Cámara de Representantes: Cheney se opone abiertamente a la teoría de que Trump perdió las elecciones por un pucherazo demócrata.
Por esta razón, los republicanos consideraron que no puede seguir en un puesto clave representando al partido, lo que recibió los parabienes de Trump, quien no perdió tiempo en criticar a la congresista a la que calificó de “ser humano lamentable”.

Liz Cheney

Pero, la expulsión de Cheney indignó a los republicanos moderados hasta el punto de que, casi de inmediato, algunos de ellos anunciaron su intención de formar un nuevo partido que dejase bien claro su repudio de los modales y objetivos de Trump.
En Estados Unidos, los terceros partidos tienen escasas posibilidades y hasta ahora tan solo han servido para debilitar a la formación política de la que proceden, ya sea demócrata o republicana, de forma que esta “rebelión” contra Trump serviría únicamente para lanzar un salvavidas al presidente Biden y a su Partido Demócrata, que se libraría así de las pérdidas que habitualmente tiene el partido mayoritario en las elecciones legislativas, a la mitad del mandato presidencial.
Para la mayoría de los republicanos es cada vez más clara la necesidad de acabar con la era Trump y, al mismo tiempo, incorporar los elementos que atrajeron a grandes masas de votantes a darle su apoyo.
Pero, ver el problema no es lo mismo que tener una solución. Y esta solución tan solo existe si el propio Trump es capaz de renunciar al protagonismo que tanto anhela, pero que llevó a los republicanos a perder las mayorías de que gozaban hace medio año. Si mantiene sus posiciones y exigencias, cerrará a los republicanos el camino para recuperar, el año próximo, las mayorías parlamentarias que parecen al alcance de la mano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.