Έπος καρδίας

Μετά σοῦ τὸ πᾶν, νομίζω, προσηνὲς μὲ μειδιᾶ,
στὸν καθρέπτη τῶν ΄ματιῶν σου τὴν χαρὰν ἀντανακλᾶ.
Στάσου φῶς μου καὶ ἀκόμη δεν σὲ εἶπα τὰ μισὰ
ἀπ΄ἐκεῖνα ποὺ πιέζουν τὴν ἐρῶσαν μου καρδιὰ
καὶ στὰ χείλη μου ὁρμοῦνε μὲ μιὰ μόνη σου ΄ματιὰ.
Μὴ μὲ ὁμιλεῖς ἂν θέλης, μὴ μὲ πεῖς γοητευτικὰ
λόγια ἀγάπης καὶ λατρείας. Φθάνει νἆσαι ἐδῶ κοντά,
νὰ σὲ λέγω πὼς σὲ θέλω, νὰ σʼἐγγίζω, τὴν δροσιὰ
τοῦ πρωϊοῦ ποὺ ἀναπνέεις νʼ ἀναπνέω, κι ἂν καὶ αὐτὰ
ὑπερβολικὰ τὰ βρίσκῃς νὰ σὲ βλέπω μοναχά! [1886]

Eposul inimii

Cu tine totul, cred, blând îmi surâde,
în oglinda ochilor tăi, bucuria o răsfrânge.
Stai, lumina mea, nu ți-am spus încă nici jumătate
din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită
și din câte pe buze-mi năvălesc, doar la o privire de-a ta.
Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte
fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, aproape,
să-ți spun cum te doresc, să mi te apropii, răcoarea
dimineții pe care o respiri, cu tine s-o respir
și dacă toate acestea prea mult îți par, atunci să te văd doar !
(traducere aproape de original)

Eposul inimii

Cu tine, totul, cred, blând îmi surâde,
și toate fac ca-n ochii tăi să se oglindească (toată) bucuria (lumii).
Stai, lumina mea, nu ți-am spus nici jumătate
din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită
și din câte pe buze-mi năvălesc, când mă privești.
Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte
fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, lângă mine,
să-ți spun cum te doresc, să fiu aproape de tine
și răcoarea dimineții, pe care o respiri, s-o respir odată cu tine
și, dacă ți se pare că-ți cer prea mult, atunci lasă-mă doar să mă uit la tine!
(traducere literară, uşor interpretată)

Avea 23 de ani când a scris această… epopee, această Iliadă sau Odisee a inimii sale. A scris-o într-o dimineaţă de 12 februarie 1886. Probabil, părăsit. Sau ştiind că va fi părăsit. Poate după o ultimă noapte de dragoste.

Iliadă, pentru că inima lui se lupta să-şi cucerască iubitul. Şi Odisee pentru că încerca cu disperare să se întoarcă acasă, în inima iubitului.

Este unul din poemele sale cele mai delicate, poate cel mai delicat. Pare scris de o femeie. Nespus de fragilă, de delicată şi de… îndrăgostită. Prizonieră fără scăpare a unei iubiri neîmpărtăşite. Predată cu totul. Expusă, vulnerabilă, săgetată…

Cei 23 de ani ai lui Kavafis se văd în frăgezimea sufletului său fericit că e lăsat să-l iubească pe Dumnezeul său : iubitul… bucuria necuprinsă a lumii.

Ce fermecătoare predare ! Şi ce tristă ! Poemele de mai târziu aveau să o arate. Kavafis nu va mai vorbi niciodată despre dragoste, ci numai despre plăceri, voluptăţi… despre trupuri, printre care şi trupul lui, uzate de satisfacerea până la refuz a simţurilor. Va vorbi numai despre desfătările ilicite, despre buze, despre mădulare ale trupului, despre atingeri ascunse de ochii lumii şi ai profanilor, despre emoţiile estetice ale amorului/erosului sublimat în artă.

Prima săgeată otrăvită a lui Eros/Cupidon ?

Lămurire 1 : ἔπος poate fi:  cuvânt, discurs, cântare, cânt, epos, desigur în elină şi katarevusa, dar şi epopee în greaca modernă. Aşadar, titlul poemului ar putea fi : Cântarea inimii sau Cântul inimii… sau… De profundis…

Lămurire 2: τὸ πᾶν poate fi totul, dar şi Universul. Lumea din jurul tău… care devine frumoasă, blândă, protectoare, benignă, binecuvântată, dumnezeiască doar pentru că tu… eşti în ea.

Și iată cum scria Kavafis la 60 de ani:

Απ’ το συρτάρι

Εσκόπευα στης κάμαράς μου έναν τοίχο να την θέσω.
Aλλά την έβλαψεν η υγρασία του συρταριού.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Έπρεπε πιο προσεκτικά να την φυλάξω.
Aυτά τα χείλη, αυτό το πρόσωπο —
α για μια μέρα μόνο, για μιαν ώρα
μόνο, να επέστρεφε το παρελθόν τους.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Θα υποφέρω να την βλέπω έτσι βλαμμένη.
Άλλωστε, και βλαμμένη αν δεν ήταν,
θα μ’ ενοχλούσε να προσέχω μη τυχόν καμιά
λέξις, κανένας τόνος της φωνής προδώσει —
αν με ρωτούσανε ποτέ γι’ αυτήν.

Κωνσταντίνος Καβάφης, 1923/Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης, Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993

Din sertar

Aveam de gând să mi-o pun pe peretele din odaie.
Dar i-a făcut rău umezeala din sertar.
(Iar) în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Trebuia s-o păstrez mai bine. Să fi avut mai multă grijă de ea.
Buzele astea, chipul acesta –
ah, o zi numai, o oră numai
să se-ntoarcă la mine, din nou, cu trecutul lor.
(Nu), în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Aș suferi să văd tot timpul ce rău arată.
De altfel, chiar să nu fi arătat așa de rău,
m-ar deranja să fiu tot timpul atent ca nu cumva
vreun cuvânt, vreun ton al vocii, să mă trădeze –
dacă vreodată m-ar întreba (unii și alții) despre ea.

Kavafis avea 60 de ani când a scris Din sertar… Ce atingeri și ce trăiri i-au revenit în trup, în minte, în suflet… și de cât de demult ? Amintirea cărui efeb i-a mișcat, i-a încălzit și i-a mângâiat din nou, sufletul îmbătrânit ?

Vedem un Kavafis prizonier al tristeții de a fi îmbătrânit. De a-i fi îmbătrânit și trupul și sufletul. Fotografia iubitului său nenumit este și a sa. Amândoi trebuie că erau în 1923 deteriorați, degradați, uzați, ruinați, vătămați, loviți, căzuți, consumați… Nu întâmplător spune de trei ori fie că fotografia este deteriorată (βλαμμένη) fie că a deteriorat-o, a stricat-o (έβλαψεν/βλάπτω) umezeala din sertar…

A, sertarul… camerele întunecate, cu perdelele trase, pline de igrasie, nesănătoase… ale amorurilor pasagere… ilicite… secrete, ferite de ochii lumii…

Da, scoaterea la lumină a pozei… speranța de vindecare… ar fi fost o scăpare, dar vai, dacă ruina a pus stăpânire pe trupul îmbătrânit, emoțiile i-au rămas la fel de vii, de intense, de puternice, de devastatoare, iar frica de judecata celorlalți, la fel de mare.

Biroul lui Kavafis

Și iată cum scria Kavafis la 45 de ani:

Κρυμμένα
Aπ’ όσα έκαμα κι απ’ όσα είπα
να μη ζητήσουνε να βρουν ποιος ήμουν.
Εμπόδιο στέκονταν και μεταμόρφωνε
τες πράξεις και τον τρόπο της ζωής μου.
Εμπόδιο στέκονταν και σταματούσε με
πολλές φορές που πήγαινα να πω.
Οι πιο απαρατήρητές μου πράξεις
και τα γραψίματά μου τα πιο σκεπασμένα —
από εκεί μονάχα θα με νιώσουν.
Aλλά ίσως δεν αξίζει να καταβληθεί
τόση φροντίς και τόσος κόπος να με μάθουν.
Κατόπι — στην τελειοτέρα κοινωνία —
κανένας άλλος καμωμένος σαν εμένα
βέβαια θα φανεί κ’ ελεύθερα θα κάμει.
(Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993)

Ascunse
Din câte am făcut şi din câte am spus
să nu caute să găsească cine am fost.
Piedică mi-au stat şi mi-au schimbat cu totul
faptele şi felul meu de viaţă.
Piedică mi-au stat şi m-au oprit
de multe ori, când mergeam să spun.
Faptele mele cele mai neobservate
și scrierile mele cele mai acoperite –
de acolo doar mă vor simţi.
Dar poate nu merită să se arate atâta grijă
Și să se depună atâta osteneală
ca să mă cunoască.
Mai târziu – într-o societate cu mult mai bună –
Vreun altul, făcut la fel ca mine
sigur se va arăta (în lume așa cum este) şi va face totul liber. /1908
(traducere fidelă originalului)

M-am ascuns
Nu în ce făceam sau spuneam
să mă fi căutat pe mine, cel adevărat.
Trebuia să mă prefac și asta m-a împiedicat
să fiu cine sunt și să fac ce voiam,
m-a făcut să fiu cu totul altfel, să nu fiu eu însumi, să fiu un străin
și să trăiesc o viață care nu era a mea.
Mă ascundeam și asta mă împiedica să fiu eu însumi
și mă oprea de fiecare dată să spun cine sunt…
și, o, de câte ori am vrut să vin în fața lumii și să spun…
Vreți să mă simțiți ? Să știți cum sunt eu cu adevărat ?
Eu, cel adevărat, sunt în gesturile mele care trec neobservate,
cele mai mărunte și nebăgate în seamă,
Și în scrierile, în poemele mele, în care m-am ascuns, m-am tăinuit.
Dar poate n-ar trebui atâta grijă și atâta osteneală
ca să mă cunoașteți.
O să vină o vreme când
– într-o lume și o societate care va fi ajuns desăvârșită –
vreun altul, făcut la fel ca mine,
nu se va mai ascunde, ci se va arăta lumii așa cum este el
și va face tot ce va voi el, liber, fără să se rușineze, să se teamă și fără să se ferească.
El, așa cum este.
(traducere epexegetică, interpretată)

Κρυμμένα (Cele ascunse) este unul din seria Poemelor ascunse (Κρυμμένα ποιήματα). Nu trebuia publicat. L-a scris în 1908 când avea 45 de ani.
Ce criză și ce exasperare sau disperare să-l fi silit să facă această mărturisire plină de reproșuri… și cui ?
Ce trebuie că l-au durut șușotelile colegilor, ale cunoscuților, ale șefilor… ale necunoscuților care-l priveau pe stradă sau în vreo cafenea ca pe un… vicios, depravat, stricat, pervers, un pederast care nu merita să stea sub soare.
Trebuie că obosise să facă față oceanului de ipocrizie.
Tare ar fi vrut să-l vadă și ei așa cum era: un mentor al efebilor din vremea lui Platon… un sholiast al lui Homer… un Socrate adorat de prieteni și iubit cu pasiune de tinerii săi… miști/inițiați.

Efebul din Preveza, sec.  al IV-lea î.Hr., Muzeul Arheologic din Atena

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE    Washington, Diana Negre

Se știe că omenirea e predispusă la isterie, iar, în cazul lui Donald Trump, acest lucru s-a evidențiat încă o dată. Crisparea stârnită de personalitatea sa și de radicalismul postărilor sale (mai degrabă datorită zarvei, decât faptelor sale) au fost atât de mari, încât, acum, plecarea sa de la putere este sărbătorită în SUA ca și cum ar fi vorba de triumful unei revoluții.

Dincolo de faptul că revoluții adevărate, adică acelea care schimbă regulile jocului și pe deținătorii puterii, au existat de foarte puține ori în istoria omenirii, fenomenul Trump este în viața americanilor mai mult o criză socială, decât o izbucnire politică necontrolată.

Este mai coerent să explicăm cu sociologia și nu cu politica faptul că un personaj atât de primar, aproape grotesc, a putut aduna 74 de milioane de voturi, chiar în momentele sale cele mai joase, căci nu există dezastru mai mare decât pierderea puterii. Cu Trump, cu valorile, ideile și cu manierele sale s-a identificat cu pasiune 20 la sută din întreaga populație a Americii. Mai ales – și acest lucru e foarte alarmant – s-a identificat cu absolutismul ideologic: adică, nu există decât un singur adevăr și acesta este adevărul lor, adevărul lui Trump.

Dacă situația a fost într-adevăr așa (căci, totul indică astfel!), actuala problemă socială a țării este extrem de gravă… deoarece și imensa majoritate ne-trumpistă s-a molipsit de intransigența absolută a trumpiștilor!

Sau, mai pe șleau: ambele tabere (lăsându-i de o parte pe cei neutri și pe cei raționali, deoarece sunt o infimă minoritate) s-au cățărat pe creasta urii și a intransigenței. Cei care au câștigat ultimele alegeri nu se mulțumesc doar cu faptul că acum și-au recuperat puterea și pot să-i ofere țării noi scopuri și noi maniere. În aceste momente, importanță primordială pare să aibă setea de răzbunare: anihilarea politică, morală și materială a celui care este simbolul „celorlalți”… lăsându-i pe „ceilalți ” în afara jocului, cufundați în oprobriu.

Sterilitatea acestei strădanii este atât de evidentă încât nici nu ar merita să mai fie menționată. Însă, ne înspăimântă să vedem cum o societate care, de-a lungul scurtei sale istorii s-a caracterizat printr-un realism și un pragmatism dedicate mai ales prezentului și viitorului imediat, este pe punctul de a cădea în marele viciu al vechiului continent: să o obsedeze trecutul și să investească eforturi și bani pentru a agita apa care… s-a scurs. Or, se știe că a trăi în trecut e un lucru pe care îl fac doar cei amărâți și neputincioși, sau cei care sunt pe cale de a deveni astfel.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MIRANDO HACIA ATRÁS CON IRA    Washington, Diana Negre

Que la Humanidad sea proclive a la histeria, es archisabido y en el caso de Donald Trump se ha evidenciado una vez más. La crispación generada por su personalidad y el radicalismo de sus posturas (muchísimo más por sus aspavientos que por sus hechos) ha sido tal en los EE.UU. que ahora su pérdida del poder se celebra en el país como si fuera el éxito de una revolución.

Y aparte de que revoluciones auténticas, de las que cambian las reglas del juego y no meramente a los detentores del poder, ha habido muy pocas en la Historia, el fenómeno Trump significa en la vida estadounidense más una crisis social que un exabrupto político.

Porque es mucho más coherente explicar con la sociología que con la política que un personaje tan primario, casi grotesco, cómo él tuviera 74 millones de votos aún en sus horas más bajas – más bajas, porque en política no hay mayor debacle que el ser apeado del poder. Con Trump, con sus valores, ideas y maneras se ha identificado pasionalmente 20% de toda la población del país. Sobre todo – y esto es lo alarmante – se han identificado con el absolutismo ideológico: no existe más que una verdad y esta es la de ellos, la de Trump. Si esto fuera realmente así (y todo induce a creer que sí),el actual problema social del país es sumamente grave…¡porque la inmensa mayoría no trumpista se ha enrocado en la misma intransigencia absoluta de los trumpistas !

Dicho a la pata llana: los dos bandos (sin contar a los neutrales y los reflexivos porque son una minoría ínfima) se han encaramado en el odio y la intransigencia. A los vencedores de los últimos comicios no les basta con haber recuperado el poder y darle a la política del país nuevas metas y nuevo modales. En estos momentos lo primordial parece ser la sed de venganza: aniquilar política, moral y económicamente al hombre que simboliza a los “otros”…y dejar a los “otros” fuera de juego y sumidos en el oprobio.

Lo estéril de semejante empeño es tan obvio que ni siquiera merece mentarlo. Pero espanta ver cómo una sociedad que se ha caracterizado a lo largo de su breve historia como nación por su realismo y pragmatismo, dedicada ante todo al presente y el futuro inmediato, está ahora a punto a caer en el gran vicio político del viejo mundo: obcecarse con el pasado e invertir esfuerzos y dineros en remover el agua pasada. Y ya se sabe que esto de vivir en el pasado es de amargados e impotentes, o de quienes van camino de serlo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Bacchus, Leonardo da Vinci

SONNET 3

Look in thy glass, and tell the face thou viewest…

Look in thy glass, and tell the face thou viewest
Now is the time that face should form another;
Whose fresh repair, if now thou not renewest,
Thou dost beguile the world, unbless some mother.
For where is she so fair whose unear’d womb
Disdains the tillage of thy husbandry?
Or who is he so fond will be the tomb
Of his self-love, to stop posterity?
Thou art thy mother’s glass, and she in thee
Calls back the lovely April of her prime:
So thou through windows of thine age shall see
Despite of wrinkles, this thy golden time.
But if thou live, remember’d not to be,
Die single, and thine image dies with thee.

SONETUL 3
Priveşte-te-n oglinda-ți și spune-i feței pe care acum o vezi…

Priveşte-te-n oglinda-ți și spune-i feței pe care o vezi acum, doar
Că-i vremea faţa ta o alta, singură, a-și face; nebun eşti
Chipu-ţi de acum, de nu ţi-l înnoieşti, în astă clipă chiar.
De n-o faci, lumea de tine-o păgubeşti şi-o femeie, ce-ar fi putut să fie mamă, de binecuvântarea-i o lipseşti.
Unde-i acea femeie, prea-frumoasă fiind şi-al cărei pântec n-a fost lucrat nicicând,
Să nu prețuiască cum soţul ei o ară şi însoţirea cu al ei bărbat ?
Sau unde-i omul ăla atâta de nebun care să vrea să-i fie însuși el mormânt,
Iubirii de sine și posteritatea sieși să și-o fi curmat ?
Tu ești oglinda mamei tale și ea în tine
Își amintește de acel desfătător April al fragedei ei tinereți:
Așa și tu, prin ale anilor cei mulţi fereşti, putea-vei vedea la fel de bine,
În ciuda zbârcitului tău chip, acest de aur timp al tău de frumuseţi.

Dar de trăiești să nu fii spre amintire nimănui, nemuritoare,
Mori singur și odat’ cu tine şi portretu-ţi moare.

Portret de bărbat, Giovanni Bellini

Unul din cele 126 de sonete pe care Will Shakespeare i le-a dedicat misteriosului Fair Youth. O pasională declaraţie de dragoste… pentru Tânărul cel Frumos sau pentru sine însuşi ?

O împătimită dorinţă de a se bucura de frumuseţea plină de seve a bărbatului tânăr… frumuseţe întrutotul tulburătoare care ar dori să nu se mai sfârşească niciodată.

Poate de propria frumuseţe pe care ar dori-o nemuritoare…

Câtă superbie ! Ce superbă aroganță !

Un copil… doar purtătorul chipului de zeu al unui bărbat ?  Copia lui şi păstrătorul frumuseţii lui răscolitoare? Reflexia în oglindă, pură, perfectă, a unui tată cu un chip prea-plăcut ?

Oricum, iată un distih care ne arată cam ce erau femeile, chiar şi cele frumoase, în Anglia lui Shakespeare: brazde de pus sămânţa, ogoare de arat,  purtătoarele seminţelor bărbatului, gospodăria stăpânului-soţ:

Unde-i femeia aia, prea-frumoasă fiind şi-al cărei pântec n-a fost lucrat nicicând
Să nu prețuiască cum soţul ei o ară şi însoţirea cu al ei bărbat ?

Poate toate acestea.

Eu aş alege varianta unui Shakespeare narcisist, îndrăgostit de sine însuşi, chinuit de iubirea de sine şi de lupta care-l sfâşie dată între a-şi păstra iubirea, totală şi pasională, doar pentru propria persoană, cu riscul de a o lăsa să se veştejească, şi lucida alegere de a se împărtăşi unei femei-glie, de a-i suporta atingerile, şi băiatului lor… dacă noul lui chip va fi purtat de un băiat…

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

COVID-19: BÂRNA DIN OCHI

Nu că ar fi confuzia confuziilor, însă politica sanitară a Uniunii Europene în această pandemie pare a fi „în mod conștient confuză”, ca să nu spunem, parodiind Biblia, că este o strădanie de a nu vedea bârna din ochiul propriu.

Căci povestea descoperirii și producerii noilor vaccinuri trăznește de confuzie și de constantă indecizie. Pe scurt, UE a finanțat generos câteva întreprinderi farmaceutice (printre ele, Pfizer/Biontech și AstraZeneca) ca să găsească și să producă, cât mai curând, un vaccin împotriva virusului care ne devastează. Dar, atunci când, mai întâi, Pfizer, și pe urmă, AstraZeneca au anunțat că au obținut vaccinurile, consilierii științifici ai Comisiei de la Bruxelles au dat aprobarea condiționând aceste produse atât de tare, încât autorizarea oficială europeană pentru vaccinul de la AstraZeneca a venit de abia vinerea trecută, 29 ianuarie – iar conducătorii europeni s-au străduit să înoate și să-și păstreze, în același timp, hainele uscate.

Astfel că, au semnat de îndată cu Pfizer un contract de cumpărare, și mult mai târziu – în luna august a anului 2020 – cu AstraZeneca pentru livrarea de milioane de doze, pe lângă niște pre-contracte cu alte firme. AstraZeneca (o întrepridere creată în 1999 prin fuziunea suedezei Astra cu britanica Zeneca) este specializată în producerea de medicamente în domeniul oncologiei și si-a asumat producerea industrială a unui vaccin elaborat în principal de niște cercetători de la Universitatea din Oxford. Adică, întreprinderea farmaceutică anglo-suedeză se vâra într-un domeniu necunoscut pentru ea și a făcut-o cu multă prudență: a comandat mare parte din producție unor întreprinderi subcontractate din Marea Britanie și din restul lumii. În felul acesta, își risca mai puțin capitalul propriu, însă pierdea controlul direct asupra producerii vaccinului.  Cea mai mare parte a celor 80 de milioane de doze pe care urmează să le livreze Uniunii Europene în primul trimestru al anului o produce o întreprindere belgiană (și Pfizer lasă să se producă în Belgia o bună parte din vaccinurile comandate de europeni).

Însă, omul propune, iar bacteriile dispun. În mod tradițional, vaccinurile se elaborează pe baza virusurilor și bacteriilor modificate, tratate în mari tancuri cu capacități între o mie și două mii de litri. Pare a fi un proces industrial, însă e vorba de reacții ale unor vietăți, și de multe ori, rezultatele reale sunt departe de previziunile teoretice. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat, acum, în întreprinderile belgiene, atât ale firmei AstraZeneca, cât și ale Pfizer, după cum s-a anunțat la sediile lor centrale.

Însă, politicienii comunitari au suspiciunile lor și …un eventual țap ispășitor. Mai ales în cazul firmei AstraZeneca, care a anunțat că două treimi din producția sa de vaccinuri vor merge pentru lumea a treia și că întreaga producție destinată combaterii acestei pandemii se va vinde la prețul din fabrică (3 sau 4 $ doza; mai târziu, vor fi alte prețuri de vânzare). Conducătorii comunitari se tem, în plus, că actualului dezinteres financiar al întreprinderii AstraZeneca față de producția vaccinului se va adauga un ascuns anti-europenism britanic; ceva în genul unei replici farmaceutice a brexit-ului. Și, de asemenea, că se vor reduce exporturile comunitare de medicamente și vaccinuri.

Fără această încărcătură subconștientă de suspiciuni nu se poate înțelege de ce Bruxelles se poartă diferit cu Pfizer – căci, și această întrepridere își întârzâie livrările pentru UE – în comparație cu AstraZeneca.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

COVID-19: LA VIGA EN EL OJO

No es que sea la confusión de confusiones, pero la política sanitaria de la Unión Europea en la actual pandemia parece “conscientemente confusa”para no decir,parodiando la Biblia,que es un empeño de no ver la viga en el propio ojo.

Porque la historia del descubrimiento y fabricación de las nuevas vacunas apesta a confusión y consecuente indecisión. En resumidas cuentas, la UE financió generosamente a unas cuantas empresas farmacéuticas (entre ellas, Pfizer/Biontech y AstraZeneca) para que encontrasen y fabricasen cuanto antes una vacuna contra el virus que nos azota. Pero cuando Pfizer, primero, y AstraZeneca después, anunciaron que lo habían logrado, los asesores científicos de la Comisión bruselense dieron un visto bueno condicionado a los nuevos fármacos – tan condicionados que la autorización oficial europea para la vacuna de AstraZeneca apenas se dio el pasado viernes, 29 de enero – y los dirigentes comunitarios trataron de nadar y guardar la ropa.

Así, firmaron enseguida un contrato de compra con Pfizer y mucho más tarde – agosto del 2020 – con AstraZeneca para el suministro de millones de dosis, además de precontratos con otras firmas. AstraZeneca (empresa creada en 1999 por la fusión de la sueca Astra y la británica Zeneca) está especializada ante todo en la producción de medicamentos para la oncología y asumió la fabricación industrial de una vacuna elaborada principalmente por los investigadores de la Universidad de Oxford. Es decir que la farmacéutica anglo sueca se metía en tierras incógnitas para ella y lo hizo con mucha cautela, encargando gran parte de la producción a empresas subcontratadas en Gran Bretaña y el resto del mundo. Con ello arriesgaba menos capital propio, pero perdía control directo sobre la fabricación. La mayor parte de los 80 millones de dosis de la vacuna que ha de entregar a la UE en el primer trimestre del año en curso la fábrica una empresa belga (también Pfizer deja producir en Bélgica buena parte de los pedidos europeos).

Pero el hombre propone y las bacterias disponen. Tradicionalmente, las vacunas se elaboran a base de virus y bacterias modificados, tratados en grandes tanques de 1.000 a 2.000 litros. Parece un proceso industrial, pero son reacciones de seres vivos y bastantes veces los resultados reales distan mucho de las previsiones teóricas. Es lo que ha sucedido ahora en las plantas belgas tanto de AstraZeneca como de Pfizer, según las respectivas casas matrices.

Es muy probable que sea así, pero los políticos comunitarios tienen sus sospechas… y un eventual chivo expiatorio. Sobre todo, en el caso de AstraZeneca, que ha declarado que los 2/3 de su producción de la vacuna irán al tercer mundo y que toda la producción destinada a esta pandemia se venderá a precio de coste (en torno a los 3 o 4 $ la dosis; posteriormente, los precios de venta serán otros). Los dirigentes comunitarios temen, además, que al actual desinterés económico de AstraZeneca por la producción de la vacuna se sume un larvado anti europeísmo británico; algo así como una réplica farmacéutica del brexit. Y también con restringir las exportaciones comunitarias de fármacos y vacunas.

Y es que sin esta carga subconsciente de sospechas no se entiende la diferencia de trato dado por Bruselas a Pfizer, que también se retrasa en sus suministros a la UE, y AstraZeneca.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

STATUL ISLAMIC ÎNCĂ EXISTĂ  

Ultimul atentat comis săptămâna trecută de Statul Islamic (IS) în Bagdad a făcut ca lumea dezvoltată să-și amintească două adevăruri foarte incomode: că fanatismul musulman continuă să se afle în luptă și că armatele regulate tot nu au găsit o replică satisfăcătoare pentru războiul de gherilă.

După alianța generală împotriva IS și eradicarea sa din Orientul Mijlociu ca entitate politică cu suveranitate teritorială, opinia publică occidentală nu s-a mai interesat de „imperiul terorii” creat de Al Bagdadi. Însă IS continuă să existe și să ucidă chiar și fără harismaticul lider din anii săi de glorie, Abu Bakr al Bagdadi. IS este în prezent tot atât de activ ca în timpurile lui cele mai bune și se manifestă pe trei fronturi: în Afganistan, în Africa subsahariană și în Orientul Mijlociu.

Abu Bakr al Bagdadi

Această supraviețuire a terorismului fundamentalist în amplasamente atât de depărtate unele de altele are un numitor comun: extrema slăbiciune politică și instituțională a acestor trei scene.

 Irak – scena ultimelor atentate ale IS – este aproape o entelehie politică, care se menține în picioare doar grație străduinței (și subvențiilor) marilor puteri occidentale, dar și un firav echilibru social bazat pe o corupție de-a dreptul lăbărțată. În Afganistan, situația e la fel. Unica, relativă, diferență este că aici societatea este tribală încă din Evul Mediu, iar corupția se supune normelor clientelare. În ceea ce privește Africa subsahariană, IS și o întreagă pleiadă de bande înarmate subzistă datorită, mai ales, neputinței și inhibiției unor entități politice care niciodată nu s-au ocupat serios de bunăstarea respectivelor populații.

Nici marile puteri occidentale nu au abordat problema africană decât atunci când – de fapt, de foarte puține ori – haosul și terorismul le afectau foarte serios interesele. Dar și atunci când au intervenit, occidentalii au aplicat doar o terapie a simptomelor. Odată decapitate grupurile mai îngrijorătoare, puterilor occidentale ne le-a mai păsat de problemele africane.

S-ar putea spune că pe bună dreptate. Căci gherilele au însemnat pentru armatele regulate o problemă fără rezolvare, încă din vremea Imperiului Roman. Fără rezolvare, deoarece gherilele – la fel ca terorismul, până la un punct – reprezintă o problemă politică; n-ar exista fără sprijinul populației civile. Nu generalii, ci miniștrii sunt cei care trebuie să desființeze gherilele. Pentru a rezolva nelegiuiri sociale, nedreptăți, foamete și discriminări e nevoie de mulți bani, multă bunăvoință și un ascuțit simț al dreptății: pentru a putea acepta și drepturile celorlalți. De-a lungul Istoriei, puține au fost guvernele care au abordat și au rezolvat cu succes această problemă.

În schimb, au fost – și continuă să fie – enorm de multe cele care aruncă mortul acesta în curtea militarilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EL ESTADO ISLÁMICO SIGUE

El último atentado de la semana pasada perpetrado por el Estado Islámico (IS) en Bagdad ha recordado amargamente al mundo industrial dos verdades sumamente incómodas: que el fanatismo musulmán sigue en liza y que los ejércitos regulares continúan sin tener una respuesta satisfactoria contra las guerrillas.

Después de la alianza general contra el IS y su consecuente erradicación del Oriente Medio como entidad política con soberanía territorial, la opinión pública occidental se ha desentendido del “imperio del terror” creado por el Bagdadi. Pero el IS sigue existiendo y matando incluso sin su carismático líder de los años de esplendor, el Bagdadi. IS sigue hoy tan activo como en sus mejores tiempos y lo hace en tres frentes: Afganistán, África subsahariana y el Oriente Medio.

Abu Bakr al Bagdadi

Esta supervivencia del terrorismo fundamentalista en emplazamientos tan distantes tiene un denominador común: la extrema debilidad política e institucional de los tres escenarios.

 El Irak – escenario del último atentado de IS – es casi una entelequia política que solo se mantiene en pie gracias al empeño (y las subvenciones) de las grandes potencias occidentales, así como un endeble equilibrio social basado en una corrupción desbocada. En Afganistán el panorama es idéntico. La única, relativa, diferencia es que aquí la sociedad es tribal desde la Edad Media y la corrupción se atiene a las normas del clientelismo. En cuanto al África sub sahariana, IS y toda una pléyade de bandas armadas subsisten ante todo ante la impotencia e inhibición de unas entidades políticas que jamás se ocuparon realmente del bienestar de las respectivas poblaciones.

Las grandes potencias occidentales tampoco acometieron el problema africano más que en aquellos – más bien, pocos – casos en que el caos y el terrorismo afectaban seriamente sus intereses. Y para más inri, las veces que los occidentales han intervenido ha sido solo una terapia de los síntomas. Decapitados los grupos más inquietantes, las potencias volvían a desentenderse de los problemas.

Se podría decir que con buena razón. Porque la guerrilla ha supuesto para los ejércitos regulares un problema insoluble desde la época del Imperio Romano. Insoluble porque la guerrilla – como el terrorismo, hasta cierto punto – es un problema político; no existiría sin el apoyo de la población civil. No son los generales, sino los ministros quienes han de acabar con las guerrillas. Y resolver agravios sociales, injusticias, hambres y discriminaciones requiere mucho dinero, mucha buena voluntad y un fino sentido de la justicia: el que admita que también existen los derechos de los otros. A lo largo de la Historia han sido pocos los Gobiernos que afrontaron y resolvieron con éxito el problema.

Pero, en cambio, han sido – y son – legión los que le cargan este muerto a los militares de carrera.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Visul de o viață    Washington, Diana Negre

Joe Biden a depus jurământul miercurea trecută, devenind, astfel, cel de al 46-lea președinte al Statelor Unite și cel mai în vârstă care a ajuns vreodată la cea mai înaltă funcție a țării: la cei aproape 80 de ani ai săi, este mai în vârstă decât a fost Reagan când s-a retras după două mandate prezidențiale, în care a tot glumit pe seama vârstei lui.

Cu toate că Biden spunea, încă de pe când când era student, că ambiția sa era să ajungă să fie președinte al SUA, părea să nu reușească: acum 12 ani, a fost învins, în alegerile primare, de Barak Obama, primul președinte de culoare din istoria americană, însă, a primit un premiu de consolare, adică funcția de vicepreședinte. Nu avea alte atribuții prevăzute în Constituția SUA, cu excepția celei de a fi disponibil să-l înlocuiască imediat pe președinte, în cazul în care acesta ar fi murit sau nu ar mai fi fost în stare să-și îndeplinească funcțiile.

Desigur, vicepreședinții au avut funcții foarte limitate de-a lungul istoriei țării: Truman, de pildă, când a fost vicepreședintele lui Frank D. Roosevelt, a locuit într-un apartament obișnuit, cu toate că, în prezent, edificiul respectiv este cunoscut ca „Truman House” și se află într-un cartier rezidențial din capitala americană.  Puțini își mai aduc aminte de nume ca Humphrey sau Mondale, căci lumea îi uită pe vicepreședinți. În ultima vreme, însă, au primit unele atribuțiuni, pe lângă cele obișnuite de a asista la nunți și înmormântări la care nu vrea sau nu poate să meargă președintele.

Poate cu John Kennedy s-a mai înlăturat ceva din anonimatul vicepreședintelui, deoarece, datorită asasinării care i-a retezat cariera, funcția supremă a ocupat-o vicepreședintele său, Johnson, un decan al forurilor legislative, capabil să obțină ceea ce nu reușea însuși Kennedy. Alții au dobândit protagonism datorită avatarurilor politicii, așa cum a fost Gerald Ford, cel care l-a înlocuit pe Nixon, sau primul președinte Bush, care i-a urmat în funcție lui Reagan, cu toate că vicepreședintele acestuia, Dan Quayle, a făcut să se nască bancuri conform cărora toți aveau mare grijă de viața președintelui ca nu cumva să ajungă Quayle la Casa Albă.

În cazul lui Biden, acesta a avut un protagonism relativ în cei opt ani de președinție ai lui Obama. Dar, a putut să-i adauge la îndelungata sa experiență ca senator. În mod obișnuit, la sfârșitul unui mandat prezidențial, vicepreședintele încearcă să-i urmeze în funcție la Casa Albă, însă Biden a fost nevoit să-i lase cale liberă lui Hillary Clinton, care considera că i se cuvenea ei funcția de președinte, nu se știe dacă pentru că a suportat infidelitățile soțului ei sau pentru vreo altă rațiune rămasă necunoscută sau pentru că urma să i se compenseze în vreun fel lipsa ei de talent politic.

Biden, cel care și-a reluat încercările anul trecut, diferă mult de cel care năzuia președinția în anul 2016. A strălucit prin absența sa de la dezbateri și controverse, cu toate că, în tot timpul campaniei sale electorale, s-a văzut că era foarte prudent în privința Coronavirusului, căci și-a rostit discursurile electorale din pivnița casei sale și abia dacă mai apărea în public.

Sunt mulți cei care cred că această conduită a sa se datorează senilității de care ar suferi, însă este la fel de probabil că se folosea de ocazie pentru ca Trump cu conduita și cu limbarița sa să-i ofere președinția pe tavă: este greu să se întreacă cineva cu cel care acum este un fost președinte, când se punea problema să-și facă rău lui însuși.  

Biden, a cărui carieră s-a evidențiat prin moderație și printr-o mare capacitate de a fi de acord cu interlocutorii săi atunci când situația o cerea, se confruntă, acum, cu necesitatea de a redresa o țară îngrijorată și de a repara un gherghef politic deteriorat în ultimii patru ani.

De îndată ce a sosit la Casa Albă, a semnat mai multe propuneri și ordine executive decât oricare dintre predecesorii săi, ceea ce nu înseamnă că toate se vor materializa. Unele, cum este revenirea la acordurile de la Paris asupra mediului înconjurător sau înlăturarea interdicției ca musulmanii să poată călători în SUA, depind de el; însă altele, mai conflictuale, cum este reforma legilor migratorii, urmează să treacă prin Congres, unde aceste încercări au tot eșuat timp de decenii și cu președinți din ambele partide.

Însă, nici dificultățile, nici probabilitatea ca unele propuneri să nu ajungă se materializeze, nu vor diminua strălucirea visului vieții sale: dacă nu reușește în unele dintre eforturile sale, i se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat atâtor președinți de dinaintea lui, însă nimeni nu-i va putea lua satisfacția că a reușit să-și atingă scopul la care năzuia de peste o jumătate de secol.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El sueño de una vida   Washington, Diana Negre

Cuando este miércoles Joe Biden juró su cargo, se convirtió en el 46º presidente de los Estados Unidos y el más viejo en llegar a la primera magistratura del país: a los casi 80 años, es mayor de lo que era Reagan cuando se retiró tras dos términos presidenciales y después de bromear durante los últimos años que pasó en la Casa Blanca de lo muy avanzado de su edad.

Aunque Biden decía desde sus años de estudiante que su ambición era llegar a presidente de Estados Unidos, el logro parecía que se le iba a escapar: hace 12 años fue derrotado en las primarias por Barak Obama, el primer presidente negro en la historia del país, pero le dieron el premio de consolación de la vicepresidencia: un cargo sin atribuciones en la Constitución de Estados Unidos, excepto la de estar disponible para substituir de inmediato al presidente, si muere o queda incapacitado.

Y ciertamente, los vicepresidentes han tenido funciones muy limitadas a lo largo de la historia del país: Truman, por ejemplo, cuando era vicepresidente de Frank D. Roosevelt, vivía en un piso corriente, aunque ahora este edificio se conozca hoy como la “Truman House” en un barrio residencial de la capital.  Pocos recuerdan a vicepresidentes como Humphrey o Mondale, aunque en los últimos tiempos han ido adquiriendo algunas atribuciones, aparte de las habituales de asistir a bodas y funerales a los que no puede o desea ir el presidente.

Quizá con John Kennedy se rompió este casi anonimato de la vicepresidencia, pues debido al asesinato que cercenó su carrera, el cargo vino a ocuparlo su vicepresidente, Johnson, un decano en los foros legislativos y capaz de conseguir lo que se le escapaba al propio Kennedy. Otros adquirieron protagonismo por los avatares de la política, como Gerald Ford quien substituyó a Nixon, o el primer presidente Bush que sucedió a Reagan, aunque su elegido como vicepresidente, Dan Quayle, hizo surgir chistes de que todos tratarían de preservar la vida del presidente para que Quayle no llegara a la Casa Blanca.

En el caso de Biden, él tuvo un relativo protagonismo en los ocho años de Obama y pudo sumarlos a su dilatada experiencia como senador. Es habitual que, al término de un mandato presidencial, el vicepresidente trate de sucederle en la Casa Blanca, pero Biden tuvo que dejar el camino abierto a Hillary Clinton, quien se sentía con derecho a convertirse en presidente, no se sabe si por haber aguantado las infidelidades de su marido, o por alguna otra razón no desvelada que habría de compensar su escaso talento político.

El Biden que repitió su intento el año pasado dista mucho del que aspiró a la presidencia en 2016 y ha lucido por su ausencia en debates y controversias, aunque durante toda la campaña se notó su prudencia ante el Coronavirus, pues pronunciaba los discursos electorales desde el sótano de su casa y apenas aparecía ante el público.

Muchos atribuyen semejante conducta a la senilidad que a veces parece aquejarle, pero es probable que también aprovechase la ocasión para dejar que Trump, con su conducta y verborrea, le ofreciera la presidencia en bandeja: es difícil competir con el ya ex presidente a la hora de perjudicarse a sí mismo. 

Biden, cuya carrera se ha distinguido por la moderación y por contemporizar cuando era apropiado, se enfrenta ahora a la necesidad de aupar a un país angustiado y recomponer el telar político, maltrecho tras los últimos cuatro años.

Nada más llegar a la Casa Blanca firmó más propuestas y órdenes ejecutivas que ninguno de sus predecesores, lo que no signifique que todas se materialicen.  Algunas, como el retorno a los acuerdos de París para el medio ambiente o eliminar la prohibición para viajes de musulmanes a Estados Unidos, dependen de él; pero otras más conflictivas, como la reforma de las leyes migratorias, han de pasar por el Congreso, donde tal intento ha ido fallando durante décadas y con presidentes de ambos partidos.

Pero ni las dificultades, ni la probabilidad de que algunas propuestas no se materialicen, han de empañar el sueño de su vida: si fracasó en algún empeño, le ocurrirá lo mismo que a tantos presidentes antes de él, pero nadie le podrá robar ya la satisfacción de haber conseguido la meta que ambiciona desde hace más de medio siglo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ȘI ACUM, CE URMEAZĂ?        Washington, Diana Negre

Euforia stârnită de sosirea lui Joe Biden la Casa Albă este generală, evidentă și… fragilă.

Generală, deoarece personalitatea și comportamentul lui Trump iritau pe toată lumea, în afară de cei 74 de milioane de americani care l-au votat pe el. Evidentă, deoarece nu mai este nevoie să citim sau să ascultăm mijloacele de informare din toată lumea pentru a vedea că l-au primit ca pe Mesia. Și fragilă, deoarece problemele internaționale și naționale cu care s-a confruntat Trump în timpul președinției sale au rămas nerezolvate.

Fostul președinte nu a știut sau nu a putut să rezolve marile provocări, cum au fost creșterea, zi de zi, a agresivității chineze pe primul plan al politicii și economiei mondiale, activismul puterilor mici și mijlocii, cum sunt Iranul și Turcia sau arabii producători de petrol, sau noile coordonate ale economiei mondiale și ale SUA, pentru a nu le menționa decât pe cele mai urgente.

Însă, nu este niciun motiv să credem că Biden le va înfrunta cu mai mult noroc și cu o echipă mai bună.

Căci, dimensiunile sarcinii care îl așteaptă pe cel de al 46-lea președinte al SUA sunt atât de mari, încât bunele maniere și voința nu sunt suficiente, și nici experiența negativă a acțiunilor predecesorului său. Acum e nevoie, dincolo de abilitate politică, de o viziune clară și nouă asupra a ceea ce va fi lumea de mâine…dar, și cea de azi.

Este nevoie de o viziune filosofică și de o intuiție de geniu pentru a oferi lumii reguli și mecanisme pentru noua situație. Din ceea ce știm până acum, Biden vine la Casa Albă cu o echipă care, cu toate că este din cealaltă tabără a politicii americane, are același nivel și aceiași parametri intelectuali ca cea care tocmai a plecat. Nu vedem pe nimeni care să fie ca un nou Kissinger din secolul trecut, sau un nou Hamilton (unul dintre liderii independenței față de Anglia, care aproape că a ajuns președinte al SUA).

Este nevoie, atât în Statele Unite, cât și în lumea întreagă, tocmai de oameni de asemenea anvergură, care să vină cu idei și cu formule revoluționare pentru o lume care s-a schimbat. Mutatis mutandis, este o situație asemănătoare cu cea din secolul al XVIII-lea, când a avut loc Revoluția Franceză, când au apărut Statele Unite, când a început să se clatine Imperiul Britanic, a început agonia sultanatului Turciei, iar naționalismul a pătruns în inima politicilor.

A fost o schimbare de sistem și o respingere a regulilor de joc ale momentului, însă această răsturnare a mers în paralel – sau aproape că a fost urmată – de o nouă filosofie a unor mari gânditori ca Descartes, Kant, Darwin sau Newton și de un grup de politicieni și militari care au înțeles și acceptat noua realitate… chiar dacă numai temporar.

Este evident că acum e nevoie la Casa Albă de idei și oameni, ca de altfel și la Beijing, Bruxelles, New Delhi sau Moscova, însă nu există nicio dovadă că ar fi sosit cineva de o asemenea anvergură la Capitoliu sau la Casa Albă odată cu Biden.

Desigur, cu toate că până acum nu există dovezi sau semnale, nu se poate exclude posibilitatea să apară brusc o soluție…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿I ARA QUE?      Washington, Diana Negre

L’eufória per l’arribada de Joe Biden a la Casa Blanca es general, evident….i frágil.

General perque la personalitat i el comprtament de Trump irritava a gairebé tothom -llevat dels 74 milions de nordamericans que van votar per a ell. Evident, perque no mes cal llegir o escoltar els mitjans d’arreu del món per a veure que el reben com a Messies. I frágil perque els porblemes intenacionals i nacionals que Trump va enfruntar durant la seva presidencia, segueixen pendents.

L’ex president no va saber o poguer resoldre grans desafiarments, com la pujada cada día mes agressiva xinesa al primera plà de la política i economía del món, l’activisme de petites i mitjanes poténcies com l’Iràn, Turquia o els arabs productors de petroli, o les noves coordenades de l’economia del món i dels Estats Units, per no esmentar mes que els mes urgents.

Tampoc hi ha cap raó, peró, per a creure que Biden els enfruntará amb mes sort i amb un equip millor.

Perque l’abast de la tasca que espera al 46 president dels Estats Units es tan gran que no hi ha prou amb bones maneres i voluntad, ni tant sols l’experiència negativa de les acciones del seu predecesor: Ara cal, a mès d’habilitat política, una visió clara i nova de com ha de ser el món de demà…i fins i tot el d’avui.

Cal una visió filosófica i una intuició de geni per donar al món regles i mecanismes per a la nova situació i, per el que sabem fins ara, Biden arriba a la Casa Blanca amb un equip que, malgrat ser de l’altre costat de la politica nortamericana, te el mateix sostre i paràmetres intelectuals que el acaba de sortir. No veiem a ningú que es presenti com un nou Kissinger del secle passat, o un nou Hamilton, (un dels líders de la independencia de la colónia británica i gairebé va arribar a president dels Estats Units).

El que cal, peró tant als Estats Units com arreu del món,  es precisament gent d’aquest abast, que doni idees i fòrmules revolucionàries per a un món que ha canviat.  Mutatis mutandis, es una situación semblant a la del secle XVIII, quan hi va haver la Revolució Francesa, van aparèixer els Estats Units, va començar a trontollar l’Imperi Británic,  començar l’agonia del sultanat de Turquía i el nacionalisme va entrar en el cor de les polítiques.

Va ser un canvi del sistema i un rebutj de les regles de joc del moment, pero aquest trasbalsament va anar de la má -o gairebé va seguir- d’una nova filosofía, de grans pensadors com Descartes, Kant, Darwin o Newton, i per un grup de polítics i militars que havien entés i acceptat la nova realitat….encara que no fos mes que temporalment.

Es evident que a la Casa Blanca d’ara li cal ara idees i gent, igual que a Pekin, Bruseles, Nova Delhi o Moscou, peró no hi ha cap prova que ningú d’aquest abast hagi arribat al Capitoli ni a la Casa Blanca de la mà de Biden.

Clar que, tot i que no hi hagi fins ara proves ni senyals, hom no pot descartar que arrivi sobtadament una solució…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

VAE VICTIS      Washington, Diana Negre

Cu patru ore înainte ca Joe Biden să-și vadă împlinit visul său de o viață, învinsul președinte Trump părăsea Washingtonul în ceea ce el încerca să fie ultima sa apariție triumfală ca lider al unei țări în care o jumătate din populație îl urăște, iar cealaltă îl iubește.

Colaboratorii, de acum, ai fostului președinte, care, în ultimele zile, au fost tot mai puțini, deoarece în marea lor majoritate l-au părăsit pentru un ofertant mai bun, au încercat din răsputeri să aducă simpatizanți si sprijinitori pentru a-și lua rămas bun de la el, la baza aeriană Andrews, acolo de unde, de atâtea ori, pleca sau unde se întorcea cu avionul prezidențial.

Nu prea au reușit.  Au venit să-și rămas bun doar o mână de partizani ai săi, trumpiști până în măduva oaselor, în contrast izbitor cu mulțimile care-l copleșeau în ultimii cinci ani și care așteptau ore și chiar zile întregi pentru a-i asculta discursurile.

Trump-ul care părăsea Washingtonul diferea foarte mult atât de cel care a depus jurământul de președinte acum patru ani, cât și de personajul care, cu doar câteva luni mai înainte, dădea ca sigură realegerea sa. Trumpiștii zeloși și-au pierdut speranțele, rivalii politici radiau de bucuria victoriei, în timp ce dușmanii săi, încurajați de cursul pe care l-au luat evenimentele, se  pregătesc, acum, să-l urmărească pentru a-i distruge complet posibilitățile politice și chiar viața, lui și familiei sale.

În timp ce noul președinte, Joe Biden, depunea jurământul, Trump se afla deja în Florida și își începea o nouă etapă ca președinte ieșit la pensie, etapă care-i aduce mari probleme: întreprinderile sale s-au resimțit după gestiunea sa politică, perspectivele sale în legătură cu legea se clatină, iar viitorul său politic va fi, în cel mai bun caz, nesigur.

Înfrângerea sa politică nu se oprește numai la alegerile prezidențiale, căci s-a extins și la situația Partidului Republican care, acum, e minoritar în toată guvernarea – Executiv și Legislativ – deoarece cei doi candidați republicani din statul Carolina și-au pierdut fotoliile senatoriale, pierdere pentru care mulți îl consideră vinovat pe Trump.

Și este ușor de învinuit, căci, pe lângă faptul că intervențiile sale au avut un efect negativ în campania celor doi candidați la funcția de senator, acum, când nu mai poruncește el, este un foarte bun țap ispășitor, așa cum sunt, de obicei, cei învinși.

Pe de altă parte, principalul său motiv de mândrie, adică cel de întreprinzător abil, a început să pălească, deoarece se clatină multe dintre investițiile sale, atât în hoteluri, cât și în terenuri de golf.

În alt câmp de luptă, legiuitorii democrați, împreună cu o mână de republicani, vor să continue, în Washington, procesul de impeachment, cu toate că nu există vreun precedent ca să fie urmărit cineva care a părăsit Casa Albă. Urmărirea ar avea ca scop nu să-l destituie, ci să-l împiedice să mai revină peste patru ani.

În paralel, statul New York vrea să-l judece pentru diferite motive, căci mulți dintre inamicii săi politici vor să-l vadă după gratii, pe el și întreaga sa familie.

Rămâne de văzut câți dintre cei 74 de milioane de americani care l-au votat îl vor sprijini în continuare. Însă, oricât de mulți ar fi cei care îi întorc spatele, pe Trump îl vor urma mulți dintre zeloșii săi. Cu toate acestea, nu vor fi suficienți pentru a evita, după 20 de secole, experiența romană, conform căreia singura speranță a celor învinși este improbabila milă a învingătorilor – în cazul acesta, mila noului președinte Biden. Cu sau fără această milă, Trump va putea simți pe pielea lui ce înseamnă expresia Vae victis, vai de cei învinși!

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

VAE VICTIS   Washington, Diana Negre

Cuatro horas antes de que Joe Biden convirtiera en realidad el sueño de toda una vida, el derrotado presidente Trump abandonaba Washington en lo que él intentaba que fuera su última aparición triunfal como líder de un país en que la mitad le odia y la otra mitad le ama.

Los colaboradores del ya expresidente, que en los últimos días eran cada vez menos pues la gran mayoría lo abandonó en busca de mejor postor, intentaron denodadamente congregar a simpatizantes y seguidores para despedirlo en la base aérea de Andrews, de la que tantas veces salió y regresó en el avión presidencial.

Con poco éxito.  Allí no había más que un puñado de incondicionales, un gran contraste con las multitudes que le han seguido en los últimos cinco años y que esperaban horas y hasta días para poder escucharlo.

El Trump que ayer abandonó Washington es un personaje muy distinto, no ya del que juró el cargo hace cuatro años, sino del que hace poco más de dos meses daba por seguro que ganaría la reelección: sus seguidores incondicionales están descorazonados, sus rivales políticos triunfantes, mientras que sus enemigos, envalentonados por el giro de los acontecimientos, se preparan a perseguirlo hasta destrozar totalmente sus posibilidades políticas e, incluso, el resto de su vida -tanto a él como a su familia.

Mientras el nuevo presidente Joe Biden juraba su cargo, Trump se hallaba ya en la Florida para empezar su nueva etapa de presidente jubilado, a la que llega con graves problemas: sus empresas se han resentido de su gestión política, sus perspectivas legales se tambalean y su futuro político es, en el mejor de los casos, incierto.

Su derrota política no se limita a las elecciones presidenciales, sino al hecho de que el Partido Republicano quedase en minoría en todo el gobierno Ejecutivo y Legislativo cuando los dos candidatos republicanos de Carolina perdieron sus escaños senatoriales, algo de lo que muchos hacen responsable a Trump.

Es fácil hacerlo, pues además de su obvio efecto negativo en las campañas de ambos candidatos a senador, ahora que ya no manda es un buen chivo expiatorio, como acostumbran a ser los vencidos.

Por otro lado, su principal motivo de orgullo, que era su habilidad empresarial, también se debilita porque tambalean muchas de sus inversiones, tanto en hoteles como en campos de golf.

En otro terreno, los legisladores demócratas en Washington, con el apoyo de un puñado de republicanos, quieren seguir adelante con el segundo “impeachment”, a pesar de que no hay precedente de que el procedimiento se siga contra alguien que ya ha dejado la Casa Blanca. Su objetivo no será echarlo del cargo, sino impedir que vuelva dentro de cuatro años.

Paralelamente, el estado de Nueva York lo quiere procesar por diversos motivos y muchos de sus enemigos políticos desean verlo entre rejas, no solamente a él, sino también a su familia. Está por ver cuántos, entre los 74 millones que votaron por él, mantendrán su apoyo. Pero por muchos que sean los que le vuelvan la espalda, a Trump le seguirán aún muchos de  sus incondicionales.  Pero no serán suficientes como para evitarle repetir, más de 20 siglos más tarde, la experiencia romana de que la única esperanza de los derrotados es la improbable compasión de los vencedores -en este caso del nuevo presidente Biden. Con, o sin esta compasión, Trump podrá experimentar personalmente lo que significa la expresión “Vae victis” ¡Ay de los vencidos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UN RĂGAZ POLITIC     Washington, Diana Negre

La fel ca marea majoritate a președinților, Joe Biden și-a început luna de miere cu cei 81 de milioane de americani care l-au votat, încercând să-i convingă pe ceilalți 74 de milioane care l-au vrut pe Trump să nu-i ducă lipsa acestuia, deoarece și el vrea să-i ajute și să le asculte doleanțele.

Acesta a fost mesajul de „unitate» pe care toată lumea vroia să-l audă, după cei patru ani de înfruntări între cele două partide americane, însă, trebuie să ne întrebăm dacă va putea ține mult brațele întinse spre opoziția conservatoare, fără să se confrunte cu elementele radicale din propriul său partid, care vor o schimbare de 180 de grade în politica socială și economică a țării.

Pentru început, unii politicieni democrați îi vor duce dorul lui Donald Trump, care le-a servit timp de atâția ani ca inamic numai bun de condamnat. Curând, vor fi nevoiți să-i atragă în vreun fel și pe cei care cer îmbunătățiri economice, ceea ce nu va fi prea greu, deoarece economia țării va începe să se redreseze, de îndată ce va ieși din izolarea impusă de pandemie.

Totuși, există un risc, după cum susțin mulți economiști, ca presiunea elementelor mai progresiste să sufoce redresarea, dacă aceștia reușesc să impună mărirea considerabilă a impozitelor sau programe sociale care să ducă la creșterea și mai mare a datoriei publice, acum când îndatorarea țării se apropie de nivelurile din cel de al Doilea Război Mondial.

În discursul său, Biden a vorbit de respectarea instituțiilor internaționale și de o revenire la politicile tradiționale ale SUA, însă, practic, va fi imposibilă reîntoarcerea la situația existentă înaninte de Trump, nu din cauza acțiunilor ultimului președinte, ci datorită schimbărilor care au avut loc în lume, de când Biden a încetat să mai fie vicepreședinte.  

În privința mijloacelor de informare care au luptat atât de mult împotriva lui Trump, trebuie să spunem că, în mod sigur, va fi o lună de miere, însă vom vedea cât de mult va dura dacă Biden va încerca, într-adevăr, să-i atragă pe cei care, până acum, s-au aflat în tabăra contrară. Și să nu uităm că, pentru presă, întotdeauna a fost mult mai convenabil să critice partidul de la putere și pe liderii săi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

UNA TREVA POLITICA       Washington, Diana Negre

Com la gran majoria dels presidents, Joe Biden va començar ahir la seva lluna de mel amb els 81 milions de nord-americans que van votar per ell i va intentar convèncer els 74 milions que ho van fer per Donald Trump que no l’haurien de trobar a faltar, perquè també ell vol ajudar-los i escoltar-los.

Aquest va ser el seu missatge d’“unitat” que tothom esperava després dels 4 anys d’enfrontaments entre els dos partits nord-americans, però cal preguntar-se si podrà mantenir els braços estesos a l’oposició conservadora sense enfrontar-se als radicals del seu partit que volen un tomb de 180 graus en la política social i econòmica del país.

Per començar, alguns polítics demòcrates trobaran a faltar Donald Trump, que tant els ha servit durant aquests anys per tenir un enemic a qui condemnar. També hauran de trobar maneres d’atreure els que demanen millores econòmiques, la qual cosa no hauria de ser gaire difícil, perquè l’economia del país només està esperant sortir dels confinaments de la pandèmia per començar la recuperació.

Hi ha un risc, però, segons molts economistes, que la pressió dels elements més progressistes ofeguin la recuperació si aconsegueixen imposar grans pujades d’impostos o programes socials que augmentaran encara més el deute públic en moments en què l’endeutament del país s’acosta als nivells de la Segona Guerra Mundial.

En el seu discurs, Biden va parlar del respecte a institucions internacionals i d’una tornada a les polítiques tradicionals dels Estats Units, però serà pràcticament impossible tornar a la situació d’abans de Trump, no per les accions del darrer president, sinó pels canvis que hi ha hagut al món des que Biden va deixar de ser vicepresident.

I pel que fa als mitjans informatius, que tant han lluitat contra Trump, és segur que hi haurà una lluna de mel molt dolça, però cal veure si durarà gaire en el cas que Biden de veritat tracti de fer una política d’unitat per atreure els que fins ara han estat en el camp contrari. Sense oblidar, diria jo, que per la premsa sempre ha estat millor negoci criticar el partit governant i els seus líders.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

BRUTUS N-A FOST SINGUR CÂND L-A OMORÂT PE CEZAR   Diana Negre, Washington

Capitoliul a fost, în această zi de miercuri, centrul politicii americane și întreaga lume a privit o ceremonie tradițională care, între COVID și asaltul de la Bobotează asupra Capitoliului, a rămas mult diminuată.

Acest atac asupra Capitoliului, care a dominat în comentariile din interiorul și din afara Statelor Unite, prezintă unele aspecte asemănătoare cu asasinarea lui Cezar, mai ales tendința de a-i atribui toată responsabilitatea unei singure persoane. Căci, pe Cezar l-a omorât un grup, care spunea că apără republicanismul, însă, opinia generală i-a pus în cârcă răspunderea numai lui Brutus…

La fel și în ziua de azi, opiniile publicului și ale Partidului Democrat din SUA îl văd doar pe Trump ca fiind cauza ocupării Capitoliului, cu toate că, cu săptămâni mai înainte, multe grupuri au convocat o mare demonstrație de protest contra a ceea ce înțelegeau ele că era o fraudă electorală pentru a-i da președinția lui Joe Biden.  Au fost, de fapt, oportuniștii care se foloseau de autoritarismul lui Trump, însă despre acest lucru nu vorbește nimeni, căci este… incorect din punct de vedere politic.

Dacă s-ar vorbi despre aceste grupuri, i s-ar sustrage protagonismul diabolic lui Trump și ar rămâne de o parte grava problemă comună a democrațiilor parlamentare, care este protagonismul maselor în a face să se clatine ordinea momentului – în cazul acesta, demonstranții care au ocupat Capitoliul din Washinton.

Este un fapt cunoscut în istoria tuturor timpurilor că masele sunt superficiale în luarea deciziilor și foarte impresionabile, până într-atât, încât ajung foarte ușor la isterie în pornirile lor. Însă, a cunoaște problema nu înseamnă automat și rezolvarea ei, și aceasta este o lipsă în sistemul votului popular. Deja vechii greci din Atena, atunci când pregăteau un sistem democratic în orașul lor, care nu avea mai mult de șase mii de locuitori, au văzut problema aceasta, însă nu au schimbat sistemul deoarece, cum avea să spună secole mai târziu Churchill „democrația este un sistem foarte dureros, dar nu există altul mai bun.”

De fapt, această problemă socială și politică americană a apărut în istoria tuturor popoarelor de când există civilizație urbană și sunt diferențe de niveluri economice care provoacă nemulțumiri unei părți a populației. S-a încercat să se rezolve această problemă, așa cum s-a putut, în funcție de loc și de moment.

Dar, aproape întotdeauna, s-a recurs la un vinovat, uneori un animal, așa cum se obișnuia în Babilon, alteori la un păcat, ca în unele culturi din Orientul Apopiat. Era preferabil să fie învinovățiți de păcat cei care guvernau, cu toate că, din când în când, vina o avea poporul – ca în cazul  celor care adorau idoli inacceptabili.

Acum, în SUA, păcatul are nume și prenume, multe milioane și un ciuf blond: Donald Trump.

Omul acesta este azi, atât pentru mijloacele de informare, cât și pentru inamicii săi politici, păcătosul prin excelență. Și nu vor permite nicio altă interpretare sau vreo analiză socială mai profundă sau vreo informație mai potrivită.

Căci, cine ar renunța la un demon atât de rentabil?

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NO VA SER NOMES BRUTUS QUE VA MATAR EL CESAR  Diana Negre, Washington

El Capitoli es aquest dimecres el centre de la política nordamericana i tot el món tindrà els ulls posats en una cerimónia tradicional pero que, entre el Covid i l’assalt  al Capitoli del dia de Reis, haurà quedat molt minvada.

Aquest atac al Capitoli que, domina avui els comentaries dins i fora dels Estats Units, te alguns aspectes semblants a l’assassinat de Cèsar, especialmente la tendencia de posar tota la responsabilitat en una persona. Perque a Cèsar el van matar un grup que deia defensar el republicanisme, però l’opinió general li ha carregat la responsabilitat nomès a Brutus…

També avui en dia les opinions del públic i del Partit Demòcrata nordamericá veuen nomès al president Trump com la causa de l’ocupació del Capitoli, tot i que durant setmanes abans molts grups radicals van convocar una gran manifestació de protesta contra el que entenen com a frau electoral per donar la presidència de Joe Biden.  Son els oportunistes de l’autoritarisme de Trump, però d’aixó no en parla ningú, no es políticament correcte…

Si hom parla d’aquests grups, li treuria el protagonisme diabólic a Trump i deixaria de banda el problema greu comú a les democràciees parlamentáries, que es el protagonisme de les masses en fer trontollar l’ordre del moment -en aquest cas els manifestants del Capitoli de Washington.

Es un fet conegut en la história de qualsevol temps que les masses son superficials en les seves decisions i molt impressionables, fins arrbar a l’histèria en les seves aficions. Peró conèixer el problema no porta automàticament una solución, el que representa una manca en el sistema de votació popular.  Ja els grecs d’Atenes, quan preparaven un sistema democràtic en una ciutat de nomès sis mil persones, van veure el problema però no van canviar de sistema perque, com va dir Churchill secles mes tard, “la democrácia es un sistema molt dolent, peró no hi ha cap altre de millor.”

De fet, el problema social i polític nordamericà ha aparegut en la historia de tots els pobles des que hi ha civilització urbana, i es que hi ha desnivells económics que provoquen malcontents en una part de la población, un problema que, segons el lloc i el moment, hom ha tractat de resoldre com ha pogut.

Gairebé sempre, peró, hom ha recorregut a un culpable, de vegades un animal com feien a Babilònia, altres el pecat com en algunes cultures del Pròxim Orient. La preferència era culpar del pecat als que governen, tot i que de tant en tant la culpa era del poble -com en el cas dels que adoraven ídols inaceptables.

Ara, als Estats Units, el pecat te un nóm i cognom, molts milions i un serrell ros: Donald Trump.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.