Ciudata reconciliere arabă de săptămâna trecută este mai degrabă tristă, decât surprinzătoare. Tristă, pentru cât de umilitoare a putut să fie pentru Arabia Saudită și aliații săi ridicarea blocadei impuse Qatar-ului; și deloc surprinzătoare, deoarece, de la bun început, această blocadă a fost un șir nesfârșit de eșecuri.
Blocada a fost decretată acum trei ani la cererea Egiptului, Emiratelor Arabe Unite și a Arabiei Saudite – lideri ai conservatorismului din lumea musulmană – din cauza politicii „progresiste” a Qatarului. Țara aceasta a sprijinit categoric ceea ce greșit s-a numit „revoluța arabă”, din decenul trecut, prin rețeaua sa de televiziune Al Jazeera și, conform denunțurilor făcute de Cairo și Riad, a ajutat cu bani Frații Musulmani, precum și alte grupări revoluționare.
Sprijinul prin intermediul televiziunii este de netăgăduit; celelalte acuzații, în schimb, sunt discutabile. De fapt, sunt subiecte de categorie secundară. Ceea ce îngrijora și irita cel mai mult lumea islamică conservatoare era apropierea Qatarului de Iranul ayatolahilor și cochetăriile sale democratice. În asemenea condiții și cu Donald Trump la președinția SUA, Riadul și aliații săi au încercat să readucă prin forță Qatarul pe calea conservatoare corectă.
Și, în stilul arab tradițional, lăsând armele ca ultim recurs, au încercat să stranguleze țara aceasta economic. Au supus Qatarul unei dure blocade economice. Închiderea spațiului aerian pentru avioanele qatareze a fost aspectul cel mai vizibil. Dar, Qatarul este o țară foarte bogată și nu numai că a făcut față blocadei, dar, obligată în felul acesta, s-a apropiat foarte mult de Teheran.
În plus, embargoul a fost foarte costisitor și pentru cei care au impus sancțiunile. Astfel că, au început să se înmulțească încercările de împăcare, frustrate, în marea lor majoritate, de orgolii, factor important în lumea arabă, dar greu de crezut de către occidentali. Până la urmă, prăbușirea continuă a prețului țițeiului pe plan mondial a învins orgoliile; cu atât mai mult, cu cât se așteaptă ca președintele ales al SUA, Joe Biden, să promoveze o politică de apropiere de Iran.
În aceste condiții, întrunirea Consiliului de Cooperare a țărilor arabe exportatoare de petrol – Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Oman și Qatar – a fost un cadru perfect pentru o împăcare demnă pentru toată lumea. Dar și perspectiva ca plângerea Qatar-ului în fața tribunalelor că i s-a impus un embargou aerian să aibă succes – cu niște despăgubiri de 700 de miliarde de dolari – au ajutat mult ca pragmatismul să prevaleze asupra orgoliilor și principiilor.
Desigur, nu este vorba decât de o demonstrație de pragmatism foarte fragil. Pacea s-a făcut cu jumătate de gură, deoarece la Doha se crede că, chiar dacă va câștiga procesele, despăgubirile vor veni la… sfântu-așteaptă. Însă, referatele juridice încă se pot schimba, iar orgoliile rănite pot reveni.
Mai ales, dacă jongleriile politice ale Iranului cu îmbogățirea rezervelor sale de uraniu, în loc să aducă pacea cu Washingtonul, îl împing pe Biden să meargă pe căile lui Trump.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL “QUIERO Y NO PUEDO” ÁRABE
La extraña reconciliación árabe de la semana pasada es más triste que sorprendente. Triste, por lo humillante que ha sido para Arabia Saudí y sus aliados retirar el bloqueo de Qatar; y nada sorprendente, porque desde un comienzo ese bloqueo fue un rosario de fracasos.
El bloqueo se decretó hace tres años a instancias de Egipto, los Emiratos Árabes y Arabia Saudí – líderes del conservadurismo en el mundo musulmán – a causa de la política “progre” de los qataríes. Estos habían apoyado decididamente la mal llamada “revolución árabe” del pasado decenio desde su red televisiva de Aljezeera y también, según denuncias de El Cairo y Riad, económicamente a los Hermanos Musulmanes y diversas agrupaciones revolucionarias.
Lo del apoyo televiso es innegable; las otras acusaciones son más discutibles. Pero en realidad, eran temas de segunda categoría. Lo que más inquietaba e irritaba al mundo islámico conservador de la política qatarí era su aproximación al Irán de los ayatolás y sus escarceos democráticos. En estas condiciones y con Donald Trump en la presidencia de los EE.UU., Riad y sus correligionarios intentaron retornar a la brava a Doha a la senda conservadora correcta.
Y, muy a la manera tradicional árabe de dejar las armas como último recurso, lo intentaron por la vía de la estrangulación económica. Sometieron a Qatar a un duro bloqueo económico en el cual el cierre del espacio aéreo a la compañía qatarí era el más llamativo. Pero Qatar es muy rico y no solo sobrevivió el embargo, sino que, a la fuerza, se fue aproximando mucho a Teherán.
Además, el embargo también les costaba dinero a los sancionadores. Así que empezaron a menudear los intentos de pacificación, frustrados en su inmensa mayoría por cuestiones de orgullo, algo que en el mundo árabe aun es un factor importante… aunque a los occidentales de hoy en día les cueste creerlo. Pero, al final, la constante e importante caída del precio mundial del petróleo pudo con el orgullo; tanto más, cuanto que se espera de los EE.UU. de Joe Biden una política de aproximación al Irán.
En estas condiciones, la reunión del Consejo de Cooperación de la petronaciones árabes – Arabia, Bahréin, Emiratos, Kuwait, Omán y Qatar – resultó un marco perfecto para hacer las paces sin que nadie perdiera la cara. Y también las perspectivas de un eventual éxito de la queja qatarí ante los tribunales por el embargo aéreo – con unas indemnizaciones superiores a los 7.000 millones de $ – ayudaron mucho a que prevaleciera el pragmatismo sobre los orgullos y principios.
Claro que todo esto es un alarde de pragmatismo sumamente frágil. Las paces se han hecho con la boca pequeña y porque en Doha creen que aunque ganasen los pleitos, la indemnización se cobraría Dios sabe cuándo. Pero los informes jurídicos aún pueden cambiar y los orgullos heridos pueden volver a imponerse.
Sobre todo, si el arriesgadísimo malabarismo político iraní con el enriquecimiento de sus reservas de uranio en vez de acelerar las paces con Washington echa a Biden por los senderos de Trump.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
NAVALNÎI, PROPRIUL SĂU INAMIC… ȘI MARE INAMIC AL LUI PUTIN
Alexei Navalnîi, jurist, în vârstă de 44 ani, este cunoscut în afara Rusiei ca marele inamic și victima cea mare a președintelui Putin. În Rusia, este considerat cel mai pasional dintre toți ambițioșii din întregul spectru politic al țării.
Iar mariajul dintre pasiune și ambiție foarte rar este spre bine, chiar și în Rusia. Căci, în ziua de azi, Navalnîi – care de 22 de ani se tot străduiește să devină prima figură politică – este campionul care denunță corupția din administrație. Însă, înainte de aceasta, a fost un aprig promotor al naționalismului etnic și exclusivist, pe lângă care, Donald Trump a fost un mic copil cu lozinca sa „America first”. Deja în 2011, Navalnîi se statornicea în propunerile sale de a-i alunga pe toți georgienii din Rusia, deoarece erau cetățenii unei țări cu care rușii se aflau în război. Mai propunea ca muncitorii imigranți să fie tratați cu asprime și ostilitate. Majoritatea străinilor care lucrează în Rusia la ora actuală sunt cetățeni din fostele republici sovietice asiatice, precum și din Ucraina și Moldova.
Acest radicalism naționalist și rasist de tristă amintire din secolul XX este, poate, faza cea mai surprinzătoare a periplurilor sale. Căci, primii pași politici i-a făcut Navalnîi pe calea unui liberalism absolut. Astfel, în anul 2000, a intrat în partidul „Iabloko”, organizație care încerca să-i mobilizeze pe liberalii și democrații din Parlamentul țării.
Însă, în Rusia, această ofertă politică niciodată nu a avut priză la mase, ba și mai rău, a fost discreditată după anii petrecuți de Elțîn la Kremlin. Lui Navalnîi i-a trebuit ceva timp ca să-și dea seama că nu avea niciun viitor cu asemenea idei. Însă, în acest răstimp, activitatea sa a fost aproape frenetică și atât de egocentrică, încât s-a înfruntat cu omul forte din partid, Grigori Iavlinsky. A câștigat acesta din urmă, iar Navalnîi a fost dat afară din partidul Iabloko, în 2007.
Nici incursiunea prin naționalismul acerb nu i-a adus vreun câștig în carieră. În schimb, și-a atras inamiciția lui Vladimir Putin și a oamenilor săi; patriotismul – ca atâtea alte lucruri – și-l adjudecase deja partidul lui Putin. Or, în Rusia, puterea niciodată nu a fost dispusă să împartă ceva cu altcineva.
Lucrurile au ajuns la confruntare deschisă și la urmărirea implacabilă a lui Navalnîi, atunci când acesta a descoperit filonul de aur al denunțurilor sale: corupția din administrația publică. Cu subiectul acesta a devenit foarte vizibil și și-a atras adepți, precum și aversiunea autorităților. Corupția este endemică în Răsăritul Europei și acest fenomen îi stârnește continuu pe cetățeni împotriva celor de la putere. Astfel că acuzațiile lui Navalnîi au început să aibă rezonanță tot mai mare în opinia publică națională și în presa din străinătate. Și-a câștigat tot mai mulți adepți printre activiștii politici, printre disidenți și prin publicul general, deja foarte iritat de scumpirea vieții (în principal, din cauza prețului mondial scăzut al hidrocarburilor, una dintre principalele produse exportate de Rusia).
Ultimul episod, de până acum, din confruntarea Navalnîi-Putin a fost bizara otrăvire a primului, întâmplare care a sporit atât de mult popularitatea opozantului. Dar au existat destui care au dorit să creadă teza Kremlinului, conform căreia, otrăvirea și-ar fi înscenat-o însuși Navalnîi și nu ar fi fost opera serviciilor secrete ruse. Greu de crezut, dar, în Rusia, totul este diferit.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
NAVALNY, GRAN ENEMIGO DE PUTIN…Y DE SI MISMO
Alexei Navalny, jurista de 44 años, es conocido fuera de Rusia como archienemigo y máxima víctima del presidente Putin. En Rusia misma se le conoce más como el más pasional de los ambiciosos que pueblan el espectro político del país.
Y el maridaje de pasión y ambición rara vez es para bien; incluso en Rusia. Porque si hoy en día Navalny – que lleva 22 años pugnando por ser primera figura política – es el adalid de la denuncia de la corrupción administrativa, hasta bien mediada su trayectoria política fue el promotor de un nacionalismo étnico y excluyente que dejaba en pañales el “América first” de Donald Trump. Aún en el 2011 Navalny se ratificaba en sus propuestas de expulsar a todos los georgianos de Rusia porque eran súbditos de un país con el que estaban en guerra. Y de paso, tratar con mano dura y hostilidad a la inmigración laboral. La mayoría de los trabajadores forasteros en la Rusia de hoy son ciudadanos de las antiguas repúblicas soviéticas asiáticas así como de Ucrania y Moldavia.
Ese radicalismo nacionalista y racista de tan mal recuerdo en el siglo XX es quizá la fase más sorprendente de sus periplos. Porque los primeros pasos políticos de Navalny fueron por el sendero de un liberalismo absoluto. Así, en el 2000 se afilió en el partido “Yabloko”, entidad que trataba de movilizar a los liberales y demócratas parlamentarios del país.
Pero en Rusia esta oferta política no gozó nunca del favor de las masas y, aún peor, quedó mal herida después de los años de Yeltsin en el Kremlin. Navalny tardó algún tiempo en percatarse de que con este ideario no tenía futuro. Pero en ese tiempo su actividad fue casi frenética y tan egocéntrica que acabó enfrentado con el hombre fuerte del partido, Grigori Yavlinsky. La pugna la ganó este último y Navalny fue expulsado de “Yabloko” en el 2007.
La incursión en el nacionalismo acerbo tampoco le aportó gran cosa a su carrera. Pero sí sirvió para llamar desagradablemente la atención de Vladimir Putin y su equipo; el patriotismo – como tantas otras cosas – ya se lo había adjudicado el partido de Putin y en Rusia el poder nunca ha estado dispuesto a compartir nada con nadie.
Las cosas llegaron a la confrontación abierta y consiguiente persecución implacable del régimen contra Navalny cuando éste descubrió el filón de oro para sus denuncias : la corrupción de la Administración Pública. Con este tema consiguió atención y seguidores y la inquina del poder. La corrupción es endémica en el Este de Europa, pero indigna en cada momento a los ciudadanos contra los que están mandando. Y las acusaciones de Navalny empezaron a tener cada vez más resonancia en la opinión pública nacional y en la Prensa internacional. Y más seguidores entre los activistas políticos, disidentes y el público en general, ya muy irritado por el encarecimiento de la vida (causado principalmente, por la baja del precio mundial de los hidrocarburos, una de las principales exportaciones rusas).
El último episodio hasta ahora de la confrontación Navalny – Putin ha sido el extraño envenenamiento del primero, suceso que ha incrementado tanto la popularidad del opositor que más de uno ha querido creer la tesis del Kremlin de que el envenenamiento fue una escenificación del propio Navalny y no de los servicios secretos rusos. Difícil de creer, pero en Rusia todo es diferente.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Ultimele zile ale președinției lui Donald Trump par a fi o versiune modernă a tangourilor lui Carlos Gardel, când se desparte de prietenii săi sau când a ridicat paharul pentru „ultima sindrofie din viața lui”: Trump nu încetează să-și convoace partizanii și să-și schimbe pozițiile politice, ca și cum, în felul acesta, ar mai putea rămâne vreo patru ani la Casa Albă.
Ultimele speranțe ale lui Trump par a se centra în săptămâna viitoare, când Congresul urmează să ratifice rezultatele electorale: i-a convocat pe sprijinitorii săi pentru a mărșălui și a demonstra în toată țara, în semn de protest împotriva neregularităților electorale care i-au adus victoria rivalului său, Joe Biden, când de fapt, câștigătorul – spune Trump – a fost el.
Cu toate că, nici judecătorii de districte din partidul său, nici ministrul său de Justiție, nici Tribunalul Suprem, cu o majoritate de magistrați conservatori de 6 la 3, nu i-au dat dreptate, încă se agață de posibilitatea de a anula rezultatele electorale și a convinge destulă lume că va continua să fie președinte.
Ultima încercare a fost cea a senatorului Josh Hawley din Missouri, care a anunțat, cu câteva ore înainte de sfârșitul anului, că va forma un grup compact de republicani din Camera Reprezentanților care pun la îndoială procesul electoral.
Oricât de mult ar da de lucru jurnaliștilor aceste activități ale Congresului și s-ar aduna sprijinul celor mai entuziaști partizani ai lui Trump, acest lucru cu greu se va putea întâmpla. Dar, aceasta nu-l împiedică pe Trump să-și continue lupta ca și cum nu ar fi pe punctul de a pleca de la Casa Albă. Iar bătăliile sale nu sunt pentru lucruri lipsite de importanță: unul este bugetul pentru apărare și celălalt este ajutorul în bani pentru a face față pandemiei COVID.
Bugetul pentru apărare, aprobat de ample majorități în ambele camere, cum este tradiția, a fost ultimul punct la care a protestat Trump: nu a fost de acord cu unele aspecte internaționale și altele naționale, în mod concret nu vroia să fie dărâmate statuile unor figuri care, azi, sunt nepopulare, din punct de vedere politic.
Ca un președinte să opună veto-ul său acestui buget nu e un lucru obișnuit, deoarece are, tot timpul, sprijinul multor congresmeni și senatori, dar care, la fel de bine pot să-i anuleze decizia, așa cum a și făcut Camera Reprezentanților, înainte de a ajunge la votul din Senat.
Trump a opus veto-ul său bugetului pentru apărare, însă, acest veto a fost anulat de o majoritate de două treimi în ambele camere.
Unele mijloace de informare străine au vrut să lase impresia că anularea veto-ului prezidențial ar fi un lucru extraordinar, când, de fapt, în această situație s-au aflat mai toți președinții de la Richard Nixon încoace, chiar și un președinte atât de popular în SUA ca Ronald Reagan, căruia i s-a întâmplat de 9 ori.
Însă, este neobișnuit să se ajungă la această luptă cu bugetul pentru apărare, unde niște declarații de patriotism sunt suficiente pentru ca toată lumea să-l sprijine.
Pentru Trump, a fost pentru prima oară când i se anulează un veto, ceea ce îl va scoate dintre puținii președinți care nu au avut înfrângeri lgislative. În cazul său, a fost de-a dreptul lipsită de sens: nu a reușit să modifice legea și aceasta va fi încă o pierdere politică din ultimele zile ale mandatului său.
La fel ca toate bugetele militare, și cel pentru anul acesta aduce o creștere și este cel mai mare buget de până acum. Cu 740 de miliarde de dolari, nu cuprinde toate cheltuielile forțelor armate, deoarece mai trebuie adăugate și cele ale veteranilor, al doilea buget ca volum, de 250 de miliarde, aproape dublul cheltuielilor pentru asigurările sociale.
Cealaltă bătălie și mai greu de înțeles, este cea care se duce pentru ajutoarele COVID. Și este atât de ciudată deoarece Trump s-a opus la unele părți din legea pe care a semnat-o cu doar câteva zile în urmă, când a acceptat ajutoare de câte 600 de dolari de persoană. Însă, odată acceptată legea, i-a părut rău, iar, acum, vrea ca cecurile să fie de câte 2000 de dolari. Aceasta a presupus o altă luptă la Washington, unde, în mod ciudat, președintele republican s-a aflat de partea legiuitorilor democrați.
Este greu de prevăzut dacă, la 20 ianuarie, zi în care, conform Constituției, va avea loc transferul puterii, Trump va respecta tradiția de a merge la Capitoliu, când Joe Biden va depune jurământul.
Şi dacă va merge și dacă nu va merge, viitoarele sale bătălii ar putea să nu mai fie politice, ci juridice, deoarece procurorii și avocații din New York așteaptă cu nerăbdare să-i aducă acuzații încă nelămurite în legătură cu plățile impozitelor și legalitatea afacerilor sale.
Practic, pe Trump nu-l va putea salva nimeni, dacă va fi condamnat la vreo pedeapsă cu închisoarea, deoarece procesele împotriva lui vor fi mai degrabă în statul New York și nu de nivel federal, ceea ce înseamnă că dacă Biden va voi să-l grațieze pentru a evita o criză politică, nu va putea, deoarece are capacitatea de a interveni numai în cazul proceselor federale.
Trump însuși a spus, uneori, la adunări electorale că, dacă pierde alegerile, va fi posibil să părăsească SUA, dar nu a spus unde ar putea exista o țară care să nu aibă tratate de extrădare cu Washingtonul.
Ar fi posibile Emiratele, unde este rege emerit, sau Arabia Saudită unde s-a împrietenit cu prințul moștenitor, Mohammed bin Salman, cu toate că, în ambele aceste țări, ar fi sărac și ar putea avea complexe, la fel ca în alte țări vecine, producătoare de petrol și care nu extrădează.
Mai rămân multe altele, dar, în mod sigur, nu va dori să meargă în Afganistan, Bosnia, Burkina Faso, Eritreea sau în alte țări din Lumea a Treia. Sunt și locuri cu mari perspective pentru afacerile sale, însă, în mod sigur nu-l așteaptă nimeni în China sau în Rusia, și nu este prea clar dacă Vaticanul ar fi un loc mai potrivit, în timp ce Andorra i s-ar părea un loc prea mic.
Însă, nimic nu se compară cu apartamentul său din Manhattan, placat cu aur, sau cu plajele și terenurile de golf de la Mar-a-Lago care, până acum, au reprezentat „Casa Albă de iarnă”, unde Trump putea să joace golf în miezul iernii, înconjurat de alți super-bogați, dar care i-au spus că… nu vor să-l mai vadă.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
La darrera farra Washington, Diana Negre
Els darrers dies de la presidencia de Donald Trump semblen una versió moderna dels tangos de Carlos Gardel, quan es despedia dels companys de la “barra” o brindava a la “darrera farra de la meva vida”: Trump no para de convocar els seus seguidors i de canviar de posicions polítiques, com si d’aquesta manera poguès seguir els propers quatre anys a la Casa Blanca.
Les darreres esperances de Trump semblen concentrades en la propera setmana, quan el Congrès ha de ratificar els resultats electorals: ha convocat als seus seguidors per manifestacions i marxes arreu del país per a protestar per irregularitats electorals que van donar la victòria al seu rival Joe Biden, quan en realitat el guanyador -diu Trump- va ser ell.
Malgrat que ni jutges de districte del seu partit, ni el seu ministre de Justícia, ni el Suprem amb una majoria de 6-3 de magistrats conservadors li hagin donat la raó, encara s’agafa a la possibilitat d’anul.lar els resultats electorals i convencer prou gent que ha de seguir com a president.
El darrer intent es del senador Josh Hawley de Missouri, que va anunciar hores abans d’acabar l’any que faria pinya amb el grup de republicans de la cambra que volen qüestionar el procès electoral.
Les possibilitats de que aixó passi son gairebé inexistents, per molt que aquestes activitats al Congrès donin feine als periodistas i arrepleguin suport dels partidaris mes entusiastes de Trump. Pero aixó no impideix que Trump encara segueixi en la lluita com si no estigués a punt de sortir. I les seves batalles no son per a coses de petita importància: una es el presopost de Defensa i l’altre l’ajuda económica per el Covid.
El presopost de Defensa, aprobat per unes majories molt grans en les dues cambres, com es tradicional, es el derrer punt per el que està protestant Trump: no hi està d’acord en alguns aspectes internacionals i en altres nacionals, concretament en el derrocament d’estatues de figures que avui son políticament impopulars.
Que un president veti aquest presopost no es habitual, perque acostuma a tenir el suport de tants congressistes i senadors que li poden anul.lar el vot, com ja ha fet la Cambra de Representants abans que arribès a la votació del Senat.
Trump ha vetat aquest presopost però, amb una majoria de dos terços en ambes Cambres, el veto queda anul.lat.
Alguns mitjans informatius estrangers han donat la impresió que anul.lar el veto presidencial es una cosa extraordinària quan, de fet, s’han trobat en aquesta situación tots els presidents des de Richard Nixon i fins i tot, a un personatge tan popular als Estats Units com Ronald Reagan li va passar 9 vegades.
Però el que no es habitual es arribar a aquesta lluita amb el presopost de Defemsa, on les declaracions de patriotisme son prous com perque tothom li doni suport.
Per a Trump seria la primera vegada que li anul.len un veto, el que el treurà dels pocs presidents sense aquesta derrota legislativa que, en aquest cas, no te gaire sentit: no aconseguirà que canviin la llei i tindrà una altre pèrdue política en els derrers dies del seu termini.
Com tots els presopostos militars, també el de aquest any porta un creixement i es el mes gran del païs. Amb 740 mil milions de dòlars, no representa totes les despeses de le forces armades, perque cal afegir les dels veterans, el segón presopost en volum, amb 250 mil milions, gairebé el doble que les despeses de la Seguretat Social.
L’altre batalla, encara mes difícil de entendre, es la que està donant per les ajudes del Covid. I es tan estranya perque s’oposa a parts d’una llei que va firmar no fa gaires dies quan va aceptar ajuts de 600 dólars per persona. Peró un cop acceptada la llei, li va semblar malament i ara vol que els xecs siguin de 2000$, el que ha portat un altre lluita política a Washington on, curiosament, el president republicà està al costat dels legisladors demòcrates.
Es difícil encara preveure si, quan arribi el 20 de gener, dia que segons la Constitució ha establert per la transferència de poders, Trump mantindrà el costumd’anar al Capitoli com es tradicional, per el jurament de càrrec de Joe Biden.
Tant si hi va com si no a la cerimònia, les seves properes batalles podrien no ser polítiques sinó jurídiques, perque els fiscals i advocats de Nova York ja l’estàn esperant impacientment per acusarlo de càrrecs encara no determinats en els seus pagaments d’impostos i la legalitat dels seus negocis.
A Trump no el podría salvar pràcticament ningú si el condemnen a la presó, perque els judicis contra ell serien mes aviat de l’estat de Nova York i no federals, el que significa que si Biden el volguès indultar per a evitar una crisi política, no ho pot fer perque nomès pot actuar en el cas de sentències federals.
El mateix Trump ha dit de vegades en actes electorals que si perd les eleccions potser hauria d’abandonar el país, tot i que no ha especificat que hauria de ser un lloc sense tractats d’extradició amb els Estats Units.
Hi hauria possibilitats als Emirats, on es el rei emèrit, o l’Arabia Saudita on ha fet amistat amb el princep hereu Mohammed bin Salman, tot i que en ambdòs països seria relativament pobre i podría tenir complexes, igual que en altres veïns productors de petroli que tampoc tenen extradició.
Queden molts d’altres, peró segurament no voldria anar a l’Afganistà, Bosnia, Burkina Fasso, Eritrea o altres països del Tercer Món. També hi ha llocs amb grans perspectives pels seus negocis, però segurament no l’estàn esperant a Xina o a Rússia, i no està molt clar que el Vaticà sigui un lloc mes favorable, mentre que Andorra li podría quedar una mica petit.
Res no es compara amb el seu pis de Manhattan, decorat amb or, o les platges i camps de golf de Mar-a-Lago que ha estat, fins ara, la “Casa Blanca d’hivern”, on Trump podria jugar al golf en mig de l’hivern rodejat d’altres super-rics…si no fos perque li han dit que no el volen de veí.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Știrea cea bună în pandemia COVID-19 este că deja există vaccinuri. Însă, există doar pentru cei care le pot plăti.
Desigur, nu el sau ea, în mod individual, ci țara în care trăiesc. Căci, în aceste momente, cu vaccinurile tocmai aprobate și de abia ieșite șuvoaie din laboratoare, țările bogate au acaparat – mai bine zis, și-au rezervat – doze masive… în timp ce țările mai sărace stau la coadă. Coadă pentru a primi vaccinurile dăruite sau cumpărate la un preț mai mic, cel pe care-l pot plăti.
Astfel, a șaptea parte din populația lumii are acces, conform promisiunilor, la jumătate din producția de vaccinuri din acest an. Și ca să oferim exemple concrete, Australia, Canada și Japonia au 1% din populația contagiată la nivel mondial, însă au pre-cumpărat 17% din producția globală de vaccinuri din 2021.
Desigur, această inegalitate nu e generată numai de bani. Un factor tot atât de important sau chiar mai important este faptul că cercetarea științifică și instalațiile industriale necesare pentru a crea și a pregăti vaccinurile sunt foarte scumpe și complicate. În ziua de azi, există doar o duzină de țări în lume care au această capacitate. Trebuie luat în considerare și faptul că a concepe și produce un vaccin este mult mai scump decât producerea unui simplu medicament cum ar fi – de pildă – vreun antivirotic, pentru a combate HIV, virusul care cauzează SIDA.
Egoism urât și încăpățânat este și faptul că țările bogate au acaparat vaccinurile. Căci, guvernele merg pur și simplu pe bâjbâite în fața unei provocări total necunoscute. Și unul dintre reperele de care se agață este cel conform căruia ar fi nevoie de vaccinarea a 70% din populație pentru a atinge imunitatea globală. Să nu uităm că bâjbâim și în ceea ce privește imunitatea pe care o crează noile vaccinuri. Cel mai probabil este că ritmul mutațiilor acestui virus este similar celui gripal, astfel că lumea va fi nevoită să se vaccineze în fiecare an.
În sfârșit, dacă, pentru moment, guvernele acționează așa în lupta împotriva pandemiei, alte epidemii au generat o solidaritate internațională plină de speranțe. SIDA este exemplul cel mai elocvent, cu toate că nu este deloc unic. Astfel, HIV a șocat state, plutocrați și entități filantropice într-o asemenea măsură, încât a îndeamnat la optimism. În fața evidenței că țările în curs de dezvoltare nu puteau combate plaga singure, căci, în 1989, tratamentul SIDA era, proporțional, mai scump în Africa, decât în Suedia sau în SUA, s-a pornit o mișcare de solidaritate internațională care, într-un deceniu, din 2001, până în 2010, a reușit ca donațiile pentru combaterea plăgii în lumea a treia să crească de la 10 miliarde 800 de milioane de dolari, la 28 de miliarde 200 de milioane.
Aceasta a fost, desigur, altă poveste. Acum, teama îl impune pe „eu, mai întâi” al celor bogați și puternici. Însă, când de vorba de teamă, până și Legiunea de diavoli i-a recunoscut întâietatea prin lozinca „teama e liberă”… Conduita, în schimb, este cu totul altceva.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
¡ SÁLVESE QUIEN… PAGUE !
La buena noticia en la pandemia del COVID-19 es que ya hay vacunas. Pero solo las hay para quien se la pueda pagar.
Bueno, no él o ella individualmente, sino la nación a la que pertenezca. Porque en estos momentos, con las vacunas recién aprobadas y apenas saliendo a raudales de los laboratorios, los países ricos han acaparado – mejor dicho, reservado – dosis masivas de los fármacos… en tanto que las naciones más pobres están haciendo cola. Cola para que les den las vacunas regaladas o a muy bajo precio; el que pueden pagar.
Así, la séptima parte de la población mundial tiene apalabrada la mitad de la producción de vacunas para este año. Y concretando los ejemplos, Australia, Canadá y el Japón tienen un 1% de la contaminación mundial, pero han pre comprado el 17% de la producción global de vacunas del 2021.
Naturalmente, no es solo el dinero lo que genera esa desigualdad. Factor tanto o más importante es que la investigación científica y las instalaciones industriales necesarias para inventar y elaborar las vacunas son extremadamente caras y complicadas. Hoy en día hay tan solo una docena de naciones en el mundo con esta capacidad. Téngase en cuenta que, además, concebir y fabricar una vacuna es muchísimo más caro que producir un fármaco simple, cómo – por ejemplo – los antivíricos para combatir el HIV, virus causante del sida.
Tampoco es egoísmo cerril de los Estados ricos acaparar vacunas. Simplemente, los Gobiernos van a tientas con un desafío totalmente desconocido y así dan muchos palos de ciego. Y uno de los pocos puntos de referencia al que se agarran es el de que hace falta vacunar al 70% de una población para alcanzar la inmunidad global. Sin olvidar que también se va a ciegas con la duración de la inmunidad que dan las nuevas vacunas. Lo más probable es que el ritmo de mutación del virus COVID-19 sea similar al de la gripe y que se tenga que revacunar a la gente cada año.
Por último, si los Gobiernos actúan de momento así en la lucha contra la pandemia, otras epidemias han generado una esperanzadora solidaridad internacional. El sida es el ejemplo más llamativo, aunque no el único ni mucho menos. Así, el HIV conmocionó a Estados, plutócratas y entidades filantrópicas en una medida que incita al optimismo. Ante la evidencia de que las naciones en vías de desarrollo no podían combatir la plaga solamente con sus recursos – en 1989 el tratamiento del sida era, proporcionalmente, más caro en África que en Suecia o los EE.UU. -, se generó un movimiento de solidaridad internacional que en un decenio, del 2001 al 2010, logró que los donativos para combatir la plaga en el tercer mundo pasaran de 10.800 millones de $ a 28,200 millones de $.
Claro que esa fue otra historia. Ahora el miedo impone el “yo, primero” de los ricos y poderosos. Pero en eso del miedo, hasta la Legión reconoce su primacía con el lema de que “el miedo es libre”….La conducta ya es otro cantar.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Sfârșit de an – și de etapă Washington, Diana Negre
Depășirea pandemiei COVID ar putea fi cea mai bună știre a anului 2021, dacă într-adevăr vaccinurile ne vor scăpa de această plagă, dar finalul lui 2020 coincide și cu încheierea unuia dintre cele ma bizare mandate prezidențiale din istoria SUA.
Pentru Donald Trump, al cărui vis de a fi președinte a devenit realitate, fiind o surpriză chiar și pentru el, cei patru ani ai săi de mandat se sfârșesc rău, așa cum au și început.
Urmând obiceiul de a fi el însuși cel mai rău dușman al său, în ultimele săptămâni petrecute la Casa Albă, își etalează slăbiciunile și își ascunde meritele.
Căci realizări a avut într-adevăr, în ciuda personalității sale neatractive și cu toate că mai toate au fost obținute numai în domeniul economic: economia americană a crescut. A crescut în așa fel, încât au beneficiat gurpurile cele mai defavorizate, adică, negrii, imigranții și muncitorii foarte puțin calificați. De asemenea, a creat bazele pentru a înlesni această creștere: a redus normele greoaie care împiedicau înființarea de noi întreprinderi și impuneau mari cheltuieli juridice pentru a atinge niște coduri greu de îndeplinit, dar și de înțeles, cu toate că, este posibil ca succesorul său, Biden, să pregătească noi norme, care le vor anula pe cele impuse de el.
Problemele de care s-a izbit Trump când a venit la Casa Albă – și care, într-un fel, i-au adus victoria – adică, divizările din societatea americană, nu numai că nu s-au rezolvat, dar chiar s-au agravat. Trump lasă în urma sa o țară și mai încleștată decât era acum patru ani, până într-atât, încât un mare număr de americani îi consideră „pe ceilalți” niște dușmani mai mari decât rivalii lor economici și militari, cum sunt Rusia și China.
Într-o simetrie tristă, plecarea sa se aseamănă mult cu sosirea sa la președinție: republicanii care l-au primit fără entuziasm atunci, azi, îi spun adio, răsuflând ușurați. Mulți s-au întrebat la vremea respectivă cum a fost posibil ca politicienii republicani de centru, obișnuiți să negocieze compromisuri și să se poarte elegant și cuviincios, să tolereze izbucnirile și capriciile președintelui lor.
Rațiunea a fost, desigur, simțul practic pe care îl are țara aceasta, lipsită de reflecții teoretice, dar foarte adaptată la realitățile momentului. Astfel, cu toate că între republicani există mulți „never Trumpers” (niciodată nu vom fi Trump-iști), vocile lor nu prea s-au auzit, căci au fost acoperite de cei care erau dispuși să colaboreze cu un personaj care nu le plăcea. Unii au făcut-o deoarece era mai util să lucreze cu un președinte din partidul lor, decât să se războiască cu el până în pânzele albe, alții, deoarece Trump a câștigat alegerile respectând normele constituționale. Au existat, desigur, și unii care au fost de acord cu el și l-au urmat orbește.
Au fost uitate, în acești patru ani, afinitățile politice pe care le-a avut Trump toată viața: la fel ca fostul primar al New Yorkului, Michael Bloomberg, care a venit din tabăra democraților în care a militat toată viața sa, deoarece a putut fi candidat doar ca republican, Trump a părăsit Partidul Democrat pe care l-a sprijinit pănă atunci, pentru simplul motiv că nu-i lăsa nicio posibilitate să candideze la președinție. Lumea încă își amintește că, la alegerile primare din 2016, fiii săi nu au putut vota pentru el… deoarece încă figurau pe listele democraților.
Desigur, Partidul Democrat nu are niciun interes să-și amintească că Trump a fost „unul de al lor”, un lucru ușor de făcut într-o țară ca SUA, unde partidele politice nu prea desfășoară activități politice în afara campaniilor electorale.
Acum, când trebuie să plece, se pare că Trump s-a întors la rădăcinile sale, atât din punct de vedere politic, cât și personal. În politică, apără, acum, chiar împotriva partidului său, niște ajutoare economice care sunt sprijinite, în principal, de democrați, cum este acordarea unei a doua tranșe de ajutoare în bani pentru întreaga populație. Legea pe care a semnat-o recent prevede ca fiecare american să primească câte 600 de dolari, pentru a i se compensa pierderile cauzate de pandemie, dar, acum, Trump s-a alăturat democraților care cer câte 2000 de dolari.
În împrejurări normale, majoritatea republicanilor, probabil, s-ar fi opus acestei majorări din cauza marelui deficit existent în banul public, însă, alegerile încă nu s-au încheiat și vor să sporească șansele de succes ale celor doi candidați senatoriali ai lor în statul Georgia, de care depinde controlul asupra Senatului, aflat încă în mâinile republicanilor. Iar rezultatul este că, în Camera Reprezentanților, aceste ajutoare au fost votate cu o majoritate covârșitoare, căci mulți republicani s-au alăturat democraților. Au putut să facă acest lucru deoarece aveau sprijinul lui Trump.
În Senat, chestiunea a fost mai spinoasă, căci liderul republican, senatorul Mitch McConnell, s-a opus acestei măsuri și s-a folosit de toate mijloacele legale pentru a închide dosarul. Or, ca orice lege, nu poate fi aprobată, dacă nu are sprijinul ambelor camere.
Acest lucru a stârnit furia lui Trump, care îi critică pe cei care au fost camarazii săi de partid, în cei patru ani de președinție, iar acum se simt liberi să facă politica pe care o consideră a fi cea mai convenabilă.
Aceasta ne face să ne gândim la viitorul pe care îl va avea în curând Donald Trump. Ultimele sale acțiuni ne arată că dorește să rămână în opozițe și chiar să candideze din nou la prezidențialele din 2024. Să rămână în opoziție este posibil și chiar ușor, însă nu e clar dacă va rămâne lider republican, deoarece atât țara, cât și partidul înclină să dea pagina – chiar și sprijinitorii săi – și să găsească o figură nouă.
Nu înseamnă că i se vor închide căile, deoarece este posibil ca el să înființeze un „Partid Trumpist”, cu posibilități de succes tot atât de mari ca cele pe care le-a avut, în trecut, orice mișcare spre un al treilea partid: liderii respectivi au reușit cel mult să risipească șansele electorale ale partidului din care s-au desprins, deoarece niciunul nu a câștigat vreodată. Desigur, acest lucru nu-l sperie pe Trump, un om care consideră că se află pe deasupra normelor care li se aplică celorlalți… și care a demonstrat că, de multe ori, a obținut ce a vrut el.
Dar, toate aceste planuri se izbesc de două piedici împortante: cea legală, căci, probabil, există procurori și cabinete de avocați care pândesc să-i poată imputa ceva, și chiar visează să-l vadă după gratii, și cea personală: va putea rezista capriciosul miliardar să nu se întoarcă la afaceri pentru a face iar bani sau pur și simplu să se bucure de averea sa, petrecându-și ziua jucând golf sau savurând plăcerile pe care i le oferă bogăția sa?
Care sunt aceste plăceri putem doar să ni le imaginăm, nu să le știm: nici jurnaliștii care scriu despre aceste lucruri și nici majoritatea publicului cititor nu au experiența folosinței și bucuriei unor miliarde de dolari.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Fin de año – y de etapa Washington, Diana Negre
Dejar el Covid atrás podría ser la mejor noticia de 2021, si es que las vacunas realmente consiguen librarnos de esta plaga, pero el final del aciago 2020 coincide también con el cierre de uno de los mandatos presidenciales más extraños en la historia de Estados Unidos.
Para Donald Trump, cuyo sueño de llegar a presidente se convirtió en realidad en medio de una sorpresa tan general que incluso le incluía a él, sus cuatro años de mandato terminan tan mal como empezaron.
Siguiendo la costumbre de ser su peor enemigo, las últimas semanas vividas en la Casa Blanca están sirviendo para poner de relieve sus flaquezas y ocultar sus logros.
Porque logros, a pesar de su poco atractiva personalidad, los ha tenido, aunque hayan sido casi exclusivamente en el terreno económico: La economía norteamericana creció y lo hizo en una forma que benefició a grupos menos favorecidos, como los negros, los inmigrantes y los trabajadores poco cualificados. También sentó unas bases para favorecer este crecimiento, como la reducción de normativas farragosas que dificultaban el establecimiento de nuevas empresas y exigían costosos gastos jurídicos para cumplir con códigos difíciles de aplicar -y entender, aunque es probable que su sucesor Biden se prepare para aplicar nuevas normas que anularán estas acciones de Trump.
Los problemas que Trump encontró al llegar a la Casa Blanca -y que en cierta forma hicieron posible su victoria- como las divisiones dentro de la sociedad norteamericana, no sólo que no se han resuelto, sino que se han agravado. Trump deja detrás un país todavía más enfrentado de lo que estaba hace cuatro años, hasta el punto de que un gran número de norteamericanos ve a “los otros” como un enemigo mayor de lo que pueden ser rivales económicos o militares, como Rusia o China.
En una triste simetría, su salida del cargo se parece mucho a su llegada: los republicanos que le recibieron con poco entusiasmo le dicen hoy adiós con gran alivio. Muchos se preguntaron en su día cómo era posible que políticos republicanos de tendencias centristas, acostumbrados a negociar compromisos y a mantener las buenas formas, aceptaran los exabruptos y caprichos de su presidente.
La razón fue seguramente el sentido práctico de este país, en que hay poca reflexión teórica y mucha adaptación a las realidades del momento. Así, aunque entre los republicanos haya muchos “never Trumpers” (nunca Trump), sus voces se oyeron poco, cubiertas por las de aquellos dispuestos a colaborar con un personaje que no les gustaba. Unos lo hicieron por la realidad de que era más útil y conveniente trabajar con un presidente de su partido que hacerle la guerra a ultranza, otros porque no querían sumarse a la “resistencia” del campo demócrata, especialmente porque Trump ganó las elecciones según las normas constitucionales. Finalmente, hubo y hay quienes están de acuerdo con él y le ofrecen un apoyo numantino.
Olvidadas quedaron en estos cuatro años las afinidades políticas demostradas por Trump a lo largo de su vida: igual que el ex alcalde de Nueva York Michael Bloomberg, que se pasó del bando demócrata en que había militado toda su vida porque tan solo podría presentar su candidatura como republicano, también Trump abandonó al Partido Demócrata que había apoyado hasta entonces pues no le daba opción para presentarse. Algunos todavía recuerdan que, durante las primarias de 2016, sus hijos no pudieron votar por él en las elecciones primarias…porque todavía figuraban inscritos como demócratas.
Naturalmente, el Partido Demócrata no tiene interés alguno en recordar que había sido “uno de ellos”, cosa fácil en un país como Estados Unidos, donde los partidos apenas tienen actividad fuera de las campañas electorales.
Ahora que se le acaba el tiempo presidencial, Trump parece haber vuelto a sus raíces, tanto política como personalmente. En la política, defiende ahora contra su propio partido unas ayudas económicas que tienen su principal apoyo entre los demócratas, como la concesión de una segunda tanda de ayudas económicas a todo el país. La ley que él firmó recientemente contempla dar 600 $ a cada norteamericano para compensarle por las pérdidas económicas causadas por la pandemia, pero ahora se ha sumado a las filas demócratas que exigen 2000 $.
En circunstancias normales, es probable que la mayoría de los republicanos se opusieran a este incremento debido al gran déficit del erario público, pero las elecciones aún no se han cerrado y quieren aumentar las posibilidades de éxito de sus dos candidatos senatoriales en el estado de Georgia, de las que depende el control del Senado, todavía en manos republicanas. La consecuencia es que la Cámara de Representantes votó en favor de las ayudas máximas con una amplia mayoría, pues muchos republicanos se unieron a los demócratas, algo que además podían hacer porque tienen el apoyo Trump.
La cuestión fue más espinosa en el Senado, cuyo líder republicano el senador Mitch McConnell se opuso a la medida y aprovecha todas las maniobras legales para darle carpetazo. Como cualquier ley, no se puede aprobar sin el apoyo de las dos cámaras.
Esto provocó las iras de Trump, quien critica ahora duramente a quienes fueron sus correligionarios durante los pasados 4 años, pero que ahora se sienten liberados para hacer la política que consideran más conveniente.
Y todo esto nos lleva al futuro que espera al pronto expresidente. Sus acciones recientes indican que desea seguir en la oposición e incluso considera volver a presentarse en las elecciones de 2024. Seguir en la oposición es, naturalmente, siempre posible y hasta fácil, pero no está muy claro que pueda hacerlo como líder republicano, porque tanto el país como el partido se inclinan -incluso entre los seguidores de Trump- por pasar página y buscar una cara nueva.
Esto no significa que los caminos se le cierren, porque tal vez esté preparando un “Partido Trumpista”, cuyas posibilidades de éxito son tan grandes como los movimientos hacia un tercer partido en otros años: lo máximo que sus líderes han conseguido cuando lo han intentado, ha sido anular las posibilidades electorales del partido al que habían pertenecido, pero ninguno de ellos ha ganado jamás. Naturalmente, esto no ha de arredrar necesariamente a Trump, un hombre que se considera por encima de las normas que aplican a los demás…y cuya vida ha demostrado que muchas veces se ha salido con la suya.
Pero todos estos planes se enfrentan a dos dificultades importantes: la legal, pues hay probablemente fiscales y bufetes de abogados a la espera de poderle imputar algo -e incluso sueñan con ponerlo tras las rejas- y la personal: el millonario caprichoso que ha sido durante toda su vida, ¿podrá resistir el señuelo de volver a nuevos negocios o simplemente disfrutar de su fortuna y pasar el día jugando al golf o gozando de los placeres que le ofrece su fortuna?
Cuáles son esos placeres lo podemos más imaginar que saber: ni los periodistas que escribimos de estas cosas, ni la mayoría de nuestros lectores, tienen experiencia en el uso y disfrute de miles de millones de dólares.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
RETICENȚE ÎN LEGĂTURĂ CU COVID-19 Washington, Diana Negre
Pe măsură ce cifra contagiaților și morților din cauza COVID-19 continuă să crească, americanii văd în vaccin unica posibilitate de a avea siguranța că nici ei și nici familiile lor nu se vor mai îmbolnăvi, iar economia țării va continua să se redreseze, după puternica prăbușire din cel de al doilea trimestru al acestui an.
Și totuși, nu există o aceptare prea mare a vaccinurilor, deoarece mai puțin de jumătate din populația țării crede că nu vor fi sigure și nu vor avea rezultate bune. Însă, 62% se declară dispusă să se lase vaccinată, atunci când va fi posibil.
Pentru moment, există un calendar provizoriu pentru a administra cele două vaccinuri aprobate de autoritățile sanitare americane (Pfizer și Moderna), cu toate că, deocamdată, nu este decât o listă de preferințe fără date specifice. Este o programare previzibilă, după ce s-a văzut care sunt grupurile cele mai amenințate. Însă, aceasta nu înseamnă că majoritatea populației este convinsă că vaccinurile le vor primi tocmai cei care vor avea cea mai mare nevoie de ele: doar 46% crede că distribuirea va satisface într-adevăr nevoile populației.
Și aceasta, deoarece, pe de o parte, este foarte dificil să aduci vaccinurile în locuri cu populație mică, unde lipsesc instalațiile pentru păstrarea lor la temperaturi mai joase de minus 70 de grade. Pe de alta, deoarece există suspiciuni că deciziile vor fi influențate de rasisme, discriminări și favoritisme.
Dacă analizăm aceste păreri, este imposibil să nu fim surprinși: comunitatea în care există cel mai mare risc de contagiu și cele mai mici posibilități de recuperare este cea a cetățenilor negri, însă tot ei sunt cei care au cea mai mică intenție de a se vaccina: doar 26% se declară dispuși să o facă, mult mai puțin decât procentajul de 43% al albilor și de 36% al altor minorități.
În categoria cea mai favorabilă vaccinării, adică persoanele de peste 65 de ani care doresc să li se administreze vaccinurile cât mai repede posibil, doar 69% sunt dispuși să o facă.
Acest lucru nu este o problemă în aceste momente, deoarece vaccinul produs de firma Pfizer, care a început să le administreze de dinainte de Crăciun, este limitat la doar 20 de milioane de doze – ceea ce reprezintă o disponibilitate pentru numai 10 milioane de doze, căci, pentru fiecare persoană, e nevoie de câte două doze. Vaccinul firmei Moderna a primit aprobarea câteva zile mai târziu.
Însă, se prevede să existe, cât mai curând, suficiente vaccinuri pentru toată lumea: Moderna a promis 200 de milioane de doze, la fel ca Pfizer, care, cum spuneam, deja a început să le distribuie. Guvernul federal a dat acestor firme, prin contract, câte patru miliarde de dolari pentru a finanța vaccinurile. Aceste cantități vor fi suficiente până la sfârșitul lunii iulie, deoarece problemele logistice de transport și manipulare sunt considerabile: cu greu vor putea fi vaccinate peste 200 de milioane de persoane, cât acoperă cantitățile actuale.
Totalul populației americane este de 329 de milioane, iar guvernul și-a rezervat dreptul de a comanda 400 de milioane de doze Pfizer și 300 de milioane de Moderna, ceea ce este mult peste nevoile pentru a putea vaccina întreaga populație.
Nu numai că există probleme tehnice de transport și păstrare la temperaturi foarte joase, dar sunt și temeri că vor fi delincvenți care vor încerca să fure din vaccinuri. Companiile producătoare au cerut garanții guvernului, iar acesta a hotărât să instituie controale ale poliției și chiar ale armatei pentru a proteja livrările.
Este inevitabil, însă, ca într-o chestiune care a dat peste cap toată viața și economia țării, probleme sociale obișnuite: posibila discriminare a negrilor, a minorităților, a femeilor, sau diferențele dintre bogați și săraci, să nu provoace înfruntări politice.
Și aceasta cu toate că deja există un fel de calendar: mai întâi vor fi vaccinați cei din sectorul sanitar și vârstnicii din casele de bătrâni, pe urmă cei care au peste 75 de ani și grupurile de risc, urmați de cei care au peste 65 de ani, și, la sfârșit, restul populației care, în mod sigur, va fi vaccinată începând din cel de al doilea trimestru al anului. Mulți cred că cel de al doilea grup, adică cei mai în vârstă, vor fi vaccinați începând din a doua parte a lunii ianuarie.
Cu timpul pe care îl necesită vaccinarea marii majorități a populației – și în cel mai bun caz să dobândească imunitatea care se dorește -, perspectiva nu este deloc bună, deoarece, în ultima vreme, mor, zilnic, până la 3000 de americani.
Pentru a ajunge cât mai rapid la o protecție eficientă, unii experți sugerează să se facă acasă milioane de teste, ceea ce ar fi rapid și ieftin; se pot obține rezultatele aproape imediat, iar testele se pot cumpăra ușor, dacă sunt aduse în toate farmaciile locale, adică în marile rețele, cum sunt CVS, Walgreens sau Walmart. Acestea au și promis că își vor spori capacitățile pentru a putea păstra vaccinurile congelate și a le oferi aproape de zonele rezidențiale din interiorul și din afara orașelor.
Într-o țară cu dimensiuni gigantice cum sunt SUA, acest lucru este important deoarece 90% dintre americani locuiesc la mai puțin de 15 kilometri de un Walmart, rețeaua de magazine în care se pot cumpăra de toate, de la alimente, până la televizoare, medicamente sau plante pentru grădină.
Este posibil ca această propunere să nu fie pe placul colegiilor medicale, laboratoarelor și spitalelor, unde, în prezent, se fac orice fel de teste, la niște prețuri astronomice, pentru cei care nu au asigurare, uneori și de zece ori mai mari decât tarifele asiguraților.
Însă este o schimbare cerută de multă vreme, pentru a oferi aces tuturor americanilor la prețuri rezonabile. Fără presiunea și neliniștea pandemiei, ar fi greu de învins rezistența puternicelor organizații care donează milioane de dolari pentru a influența procesul legislativ.
Pentru ca toată lumea să aibă în casă un pachet cu 20 de teste, ar fi nevoie ca guvernul să plătească doar un miliard de dolari pentru a finanța producerea acestora, ceea ce ar reprezenta numai 0.1% din ceea ce a costat până acum, în SUA, lupta împotriva pandemiei.
Aceasta ar permite ca asimtomaticii să afle și să ia măsuri din timp pentru a-și proteja familia și anturajul.
Din punct de vedere politic, ar fi foarte rentabil pentru noua administrație a președintelui Joe Biden, care își va prelua funcțiile peste 3 săptămâni: lumea va uita treptat că cea mai rapidă producere a unui vaccin din istorie s-a făcut sub președinția lui Trump, căci va vedea cum Biden câștigă premiul pentru controlul pandemiei.
La fel ca în cazul altor maladii sau crize, schimbările pe care le va aduce COVID -19 vor fi de durată și de mare importanță în societatea americană, deoarece aceasta va oferi pacienților mai mult control și, în mod sigur, va reduce prețurile celui mai scump medicament din lume (11.600 de dolari anuali, pe cap de locuitor, aproape 18% din PIB, în comparație cu 3200 de euro, în Spania, reprezentând 6% din PIB).
Este aproape sigur că vor deveni foarte populare și alte teste, ca cel al gripei, care va evita molipsirea în școli și întreprinderi, cu toate că aceste spații se vor schimba și nu se vor mai afla în săli și birouri, ci acasă, la funcționari, tehnicieni și alte tipuri de muncitori, cu consecințe care încă nu se pot prevedea prea bine în transporturi și în grădinițele pentru copii, deoarece părinții vor lucra de acasă. Sau milioanele de birouri construite în toată țara, care nu se știe ce vor deveni.
Cu toate că situația medicală din SUA este una foarte specială, dacă ne uităm la toate schimbările pe care le-au adus tehnologiile și obiceiurile americane, trebuie să ne gândim că aceste schimbări vor avea loc și în țările europene.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
LES RETICENCIES DEL COVID Washington, Diana Negre
A mesura que la xifra de contagis i morts per el Covid-19 segueix creixent, els nordamericans veuen la vacuna com l’unica solució per a recuperar la tranquilitat que ni ells ni les seves famílies caurán malalts i que l’economia del país seguirà recuperantse de la forta caiguda del segón trimestre d’aquest any.
Malgrat aixó, no hi ha una acceptació massa gran de les vacunes perque ni tant sols la meitat del país creu que serà segura i donarà bons resultats, tot i que el 62% es declara disposat a deixarse vacunar quan sigui posible.
De moment, hi ha un calendari provisional per a administrar les dues vacunes aprobades per les autoritats sanitàries nordamericanes (Pfizer i Moderna), tot i que de moment no es mes que una llista de preferències i no hi ha dades especifiques. Es una programació previsible desprès d’haver vist quins son els grups en mes perill, el que no vol dir que la majoria del païs estigui convençuda que la rebràn els que mes els cal: nomès el 46% pensa que la distribució correspondrà a les necessitats de la població.
I es perque, en part, es molt difícil fer arribar les vacunes a indrets amb poca gent i sense instal.lacions per a mantener les vacunes refrigerades a tempetures de menys de 70 graus sota cero. Peró tambié perque hi ha sospites que en les decisions hi haurà influències racistes, discriminació i favoritisme.
Si hom analitza aquestes opinions, es imposible no quedar sorprès: el col.lectiu on hi ha mes risc de contagi i menys possibiliats de recuperació, es el de ciutadans negres, peró son precisament ells qui menys dessitg tenen de vacunarse: només el 26% es declara disposat a ferho, molt menys que el 43% dels blancs i el 36% d’altres minories.
En el col.lectiu mes favorable a la vacunació, que es la gent de mes de 65 anys i que es declara partidari de administrarla tant aviat com posible, nomès el 69% està disposat a que els hi posin.
Aixó no es un problema en aquests moments, perque la vacuna de Pfizer que ja es va començar a administrar abans de Nadal encara està limitada a 20 milions de dosis -el que representa una disponibilitat per 10 milions perque cal dues dosis per persona i la de Moderna no va rebre l’aprobació fins uns dies mes tard.
Però la previsió es que hi hagi prou per a tothom -i aviat: Moderna ha promès 200 milions de dosis, igual que Pfizer, que ja ha començat a distribuir . Aquest es un contracte amb el govern federal, que ha donat a cada una 4 mil milions de dòlars per a finançar les vacunes. Amb aquests quantits n’ha d’haver prou fins al mes de juliol, perque els problems logistic de transport i manipulació de la vacuna son considerables i difícilment podrán vacunar mes dels 200 milions de persones que estarán cobertes amb les dues vacunes.
La població total nordamericana es de 329 milions i el govern s’ha reservat el dret d’encarregar 400 milions de dosis de Pfizer i 300 milions de Moderna, el que es molt mes del necesaie per vacunar tota la població.
No nomès hi ha problemes tècnics de transport i manteniment de las baixes temperaturas, també hi ha por que hi hagi delinqüents que la vulguin robar, així que les mateixes companyies han demanat garanties al govern, que ha decidid posar controls policial i fins i tot fer servir l’exèrcit per a protegir els suministres.
Es inevitable, però, que en una qüestió que ha trasbalsat tota la vida i l´economia del país, els problemes socials habituals, com la posible discriminació contra negres, minories inmigrants, dones, o les diferències entre rics i pobres, provoqui enfruntaments polítics.
I aixó malgrat que ja tenim una mena de calendari: primer els treballadors sanitaris i residents de centres per a gent gran, desprès els de mes de 75 anys i grups de risc, seguits dels de mes de 65 anys, abans d’anar a la població en general, que segurament la començarà a rebre en el segón trimestre de l’any. Molts pensen que el segón grup, es a dir els mes vells, la començaràn a rebre en la segona meitat de gener.
Amb el temps necessari per a que la gran majoria de la población estigui vacunada – i en el cas mes positiu que rebi la protecció que hom busca-, el panorama no es gaire bó perque ara están morint alguns dies fins a 3000 nordamericans.
Per a donar una protección mes rápida, alguns experts sugereixen que hi hagi milions de dosis per ferse la proba a casa, una cosa que costa poc en temps i diners: hom pot tenir els resultats de manera gairebé inmediata i comprar les probes hauria de ser fàcil si les tenen a les farmàcies locals, que son les grans cadenes com CVS, Walgreens o Walmart, que a mès han promès ja ampliar les seves instal.lacions per a poder guardar les vacunes congelades i oferirles aprop de les àrees residencials dins i fora de les ciutats.
En aquest país de dimensions gegantines, aixó es important perque el 90% dels nordamericans viuen a menys de 15 kms d’un Walmart, la xarxa de botigues on hom ho pot comprar tot, des de que-viures fins televisions, medicaments o plantes per els jardins.
Es probable que aquesta sugerència no agradi gaire als col.legis de metges, els laboratoris i els hospitals, o avui la gent hi ha d’anar per a ferse qualsevol proba a uns preus astronòmics per els que no tenen mutua -sovint mes de 10 vegades que les tarifes de les asseguradores.
Però es un canvi que hom demana des de fa molt, per a donar accès a tothom a uns preus raonables. Sense la presió i l’angoixa de la pandèmia, seria difícil superar la resistència de organitzacions poderoses que donen milions de dòlars per a influïr en el procès legislatiu.
El que caldria perque tothom tinguès a casa un paquet per a 20 probes seria que el govern hi posi nomès mil milions de dòlars per a finançar la fabricació, el que nomès representaría el 0.1% del que ha costat fins ara lluitar contra la pandèmia als EEUU.
Aixó permetria que els contagiats asintomàtics ho sapiguesin per prendre les mesures de protegir la seva familia i el seu entorn.
Políticament, seria molt rendible per la nova administración del president Joe Biden, que entra en funcions dins de 3 setmanes: la gent anirà oblidant que la producción de vacunes mes rápida de la historia es va fer amb el president Trump, per veure com Biden es porta el premi per el control de la pandèmia.
Com amb altres malalties o crisis, els canvis que el Covid19 portarà seràn de gran abast i duradors en la societat nordamericana, perque donarà als pacients mes control i es segur que reduïrà els preus de la medicina mes cara del món (11.600 $ a l’any per persona i gairebé el 18% pel PIB, comparat amb el 3200 Euros a Espanya amb un 6% del PIB)
Es gairebé segur que es faràn populars altres tests, com per la grip, que evitaría contagis a escoles i empreses, tot i que molts d`aquests llocs canviaràn perque ja no hi seràn en oficines empresarials, sinò en la casa dels funcionaris, tècnics i altres tipus de treballadors, amb les consequències que hom encara no pot preveure gaire bé en el món del transport, de les guarderies que no caldràn perque els pares traballen des de casa, o els milions d`oficines buides arreu del país que hom no sap encara en què es convertirán.
Tot i que la situación mèdica als Estats Units es molt peculiar, si ens fixem en tots els canvis que la seva tecnología i costums ens han portat, hem de pensar que també en aixó veurem canviar les estructures i els costums a Europa i a casa nostra.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
UN RĂU PREA FRECVENT ȘI PREA RĂSPÂNDIT Washington, Diana Negre
Trecerea lui Donald Trump pe la președinția SUA și crisparea socială pe care a declanșat-o nu au fost un episod local, ci un spectaculos semnal de alarmă pentru țările industrializate. Acest fenomen se poate repeta oriunde și oricând, uneori cu o și mai mare virulență.
Dacă privim atent și fără pasiune, vedem că ascensiunea lui Trump nu a fost decât izbucnirea electorală a unei vechi și profunde nemulțumiri sociale. Simptome ale acestei nemulțumiri cauzate de un crescând dezechilibru economic din societatea americană s-au ivit acum 15-20 de ani, când au năvălit în politică niște personaje bizare, cu programe neverosimile (cum au fost, de pildă, Buchanan sau Ross Perot). În vremea aceea, impactul a fost trecător, deoarece nemulțumirea unui mare sector al țării se afla de abia la început.
În schimb, cu Trump, această nemulțumire s-a întins, cu o intensitate enormă, la aproape jumătate din populația țării. Atât de enormă încât Trump a fost omul Partidului Republican cu un program care contrazicea în multe puncte filosofia politică tradițională a partidului.
Acum, că Trump pleacă de la Casa Albă, s-ar putea crede că lucrurile revin la normalitate. Însă, adevărul este că divizarea rămâne, deoarece dezechilibrul se menține. Ba chiar mai mult: fenomenul Trump este alarmant, deoarece cauzele care l-au generat în SUA există în multe alte țări din lumea dezvoltată. Contextul social, cadrul politic și cultura pot să difere, uneori, de la o țară la alta, însă defazarea economică și dezechilibrele sociale (adică, spus altfel, nedreptatea socială) sunt foarte asemănătoare.
Foarte asemănătoare sunt și răspunsurile politice, care, în toate aceste țări, au făcut loc pe scena politică unor populiști bizari, ca Boris Johnson în Marea Britanie, Erdogan în Turcia, Viktor Orban în Ungaria sau Tsipras în Grecia, pentru a-i menționa doar pe câțiva. Și acolo unde cultura politică a țării îngreunează protagonismul „personajelor limită” (limită în legătură cu valorile democrației, desigur), încolțesc cu o neașteptată vigoare partidele radicale.
În țările în curs de dezvoltare, perspectiva este mult mai cruntă, deoarece lipsa unor structuri sociale solide și a unor tradiții democratice duce, cu mare ușurință, la înlocuirea urnelor cu gloanțe. În felul acesta, apar acolo fenomene ca Statul Islamic, Al Qaeda, războaie civile ca cele din Libia și Siria sau nesfârșite răscoale ca cele din Africa.
Această panoramă, care este ciclică de-a lungul secolelor pe tot globul pământesc, ne face să ne gândim că istoricii pesimiști aveau dreptate atunci când spuneau că numai marile crize dau mari politicieni și generează mari reforme.
Ceea ce nu spun acești istorici este prețul, în vieți și suferințe, al acestor mari crize.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
MAL DE MUCHOS Washington, Diana Negre
El paso de Donald Trump por la presidencia de los EE.UU. y la consiguiente crispación social del país no ha sido un episodio local, sino una espectacular señal de alarma para el mundo industrial. El fenómeno puede repetirse en cualquier lugar y momento y – quizá – con más crudeza.
Si se mira atentamente y sin pasión, la ascensión de Trump no ha sido más que el estallido electoral de un profundo y viejo descontento social. Síntomas de ese descontento causado por el creciente desequilibrio económico de la sociedad estadounidense ya se registraron tres o cuatro lustros antes, con la irrupción en la política de personajes estrafalarios con programas inverosímiles (como, por ejemplo, Buchanan o Ross Perot). En aquel entonces su impacto fue pasajero porque el descontento de un gran sector del país apenas comenzaba.
Con Trump, en cambio, ese descontento había alcanzado ya a casi a la mitad de la población y una intensidad enorme. Tan enorme que Trump fue el hombre del Partido Republicano con un programa que contradecía en muchísimo puntos la tradicional filosofía política del partido.
Hoy, con Trump echado de la Casa Blanca, uno puede creer que los EEUU han vuelto a la normalidad. La realidad, empero, es que la división sigue porque el desequilibrio sigue. Más aún: el fenómeno Trump es alarmante porque las causas que lo generaron en EEUU existen también en muchas naciones del mundo industrial. El contexto social, el marco político y las culturas varían –a veces mucho– de una nación a otra; pero los desniveles económicos y los desequilibrios sociales (con otro nombre: la injusticia social) son muy parecidos.
Y muy parecidas son las respuestas políticas, que en todas estas naciones han dado protagonismo a populistas estrafalarios, como Boris Johnson en Gran Bretaña, Erdogan en Turquía, Orbán en Hungría o Tsipras en Grecia, para citar a unos pocos. Y donde la cultura política de la nación dificulta el protagonismo de los “personajes límite” (límite con los valores democráticos, se entiende), brotan con inesperado vigor los partidos radicales.
En el mundo en vías desarrollo el panorama es mucho más sangriento porque la carencia de estructuras sociales sólidas y tradiciones democráticas lleva rápidamente a sustituir las urnas por las balas. Y así surgen allá fenómenos como el Estado Islámico, Al Qaeda, las guerras civiles de Libia y Siria o las infinitas asonadas de África.
Este panorama, que es cíclico a lo largo de los siglos en todo el Globo, induce a pensar que los historiadores pesimistas tenían razón al decir que solo las grandes crisis generan grandes políticos y grandes reformas.
Lo que no han dicho esos historiadores es el precio – en vidas y sufrimientos humanos – de esas grandes crisis.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Cu oribilul an 2020 agonizând, se poate face deja un bilanț politic al acestor 12 luni. Și, întrucât suntem cetățeni ai Uniunii Europene (UE), analiza se va focaliza tocmai pe ea, cu toate că anul a avut și protagoniști extra-europeni, cum a fost China.
Înainte de a intra în detalii, vedem, de la bun început, că cele două mari evenimente-pietre de hotar ale anului au fost brexit-ul și banii. Mai ales, exorbitantul buget comunitar 2021-2027.
Ieșirea Marii Britanii din UE a fost o grea lovitură pentru economia și respectul de sine comunitar. A fost, de asemenea, o dovadă că, în relațiile internaționale, banii nu sunt totul. Marea Britanie a părăsit UE din cauza unor discrepanțe de valori și sensibilități (dar și datorită unui pariu economic diferit). Și a făcut-o fiind foarte conștientă de faptul că acest pas are, pentru moment, un preț foarte mare. Sau că a costat-o o bagatelă dacă, în schimb, britanicii își vor putea continua modul de a gândi și a trăi așa cum le place lor: foarte în stilul lor…
Celălalt aport ne-economic al anului 2020 a fost solidaritatea comunitară în fața pandemiei. Guvernele s-au târguit într-atât, încât aproape că s-au confruntat în ceea ce privește gestiunea crizei sanitare în fiecare țară, însă, atunci când s-a pus problema banilor pentru devastatele economii ale tuturor țărilor – unele dintre ele îngrijorător de distruse – UE s-a dovedit a fi foarte unită.
Deisigur, chiar dacă a existat solidaritate într-un moment hotărâtor, aceasta nu înseamnă că de acest ajutor se vor bucura toți în mod egal. Există guverne care domină ca nimeni altcineva arta de a se îndatora și a se sărăci.
Aspectul negativ al capitolului financiar l-au reprezentat relațiile cu SUA. Pretenția impusă de Trump ca membrii europeni ai NATO să îndeplinească în sfârșit (și pentru prima dată) angajamentele lor economice față de bugetul Alianței au încordat până la limită relațiile transatlantice. Cu atât mai mult cu cât, războaiele de mai mică anvergură în care au fost implicați europenii în ultimii zeci de ani (Iugoslavia, Libia etc.) au arătat că au fost câștigate numai atunci când au intervenit efectivele americane ale Alianței.
În sfârșit, hipertrofiatul nou buget este ca sabia lui Damocles. Îndatorarea este enormă și, dacă oile negre ale comunității – mai ales țările mediteraneene ale UE – nu reușesc să-și redreseze economiile și să-și limiteze cheltuielile, UE ar putea fi, în anul 2028, una dintre cele mai mari și mai îndatorate piețe din lume.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL AÑO DE LAS VERDADES
Con el horrible 2020 agonizando, se puede hacer un balance político de esos 12 meses. Y como somos ciudadanos de la Unión Europea (UE), el análisis se centra en ella aunque protagonistas extra europeos–China–no le faltan al año.
Y ya antes de entrar en pormenores, salta a la vista que los dos hitos del año han sido el brexit y los dineros. Sobre todo, el desorbitado presupuesto comunitario 2021/27.
La salida de Gran Bretaña de la UE fue un duro golpe para la economía y la autoestima del bloque comunitario. Pero ha sido también una prueba de que en las relaciones internacionales no todo es dinero. Gran Bretaña abandonó la UE por discrepancia de valores y sensibilidades ( y también por una apuesta económica diferente ). Y lo ha hecho bien consciente de que el paso tiene – de momento – un alto precio. O de que le ha costado una bagatela si a cambio los británicos pueden seguir viviendo y pensando cómo les gusta : muy a su manera…
La otra aportación no económica del 2020 ha sido la solidaridad comunitaria ante el desafío de la pandemia. Los gobiernos han discrepado hasta la casi confrontación en la gestión de cada nación de la crisis sanitaria, pero a la hora de aportar dinero para las maltrechas economías de todos – algunas, alarmantemente maltrechas – la UE fue Fuenteovejuna: ¡ todos a una !
Claro que si hubo solidaridad en un momento excepcional, eso no garantiza en absoluto que la ayuda vaya a beneficiar a todos por un igual. Hay Gobiernos que parecen dominar como nadie el arte de endeudarse y empobrecerse.
La cara negativa del capítulo financiero fueron las relaciones con los EE.UU. Las exigencias de Trump de que los miembros europeos de la OTAN cumplan por fin ( y por primera vez ) con sus compromisos económicos en el presupuesto de la Alianza han tensado las relaciones trasatlánticas al límite. Tanto más, cuanto que las guerras de menor cuantía en que se vieron involucrados los europeos en los últimos lustros (Yugoslavia, Libia, etc.) evidenciaron que no se ganaron hasta que no intervinieron los efectivos estadounidenses de la Alianza.
Por último, el hipertrofiado nuevo presupuesto es una espada de Damocles. El endeudamiento es enorme y si las ovejas negras – ante todo las naciones mediterráneas de la UE – de la comunidad siguen sin enderezar sus economías y limitar sus gastos, la UE podrá resultar en el 2028 uno de los mayores y más endeudados mercados del mundo.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Și acum ce urmează? De la Trump, la Biden Diana Negre
Cu alegerea lui Joe Biden ca președinte, mijloacele de informare și-au schimbat atât de mult modul de abordare și prezentare a înformațiilor, încât lumea se întreabă dacă nu vor fi schimbări la fel de mari în felul de a guverna al Casei Albe și dacă nu se vor schimba chiar obiectivele președintelui care va depune jurământul pe 20 ianuarie.
Este mai mult ca sigur că toate se vor schimba, deoarece Joe Biden, care și-a petrecut viața în lumea politică încă de când era foarte tânăr, și-a tot dorit ceea ce a realizat acum. Și are o personalitate și niște experiențe foarte diferite de cele ale lui Donald Trump.
Mai întâi, Biden niciodată nu a putut spera – după cum nu poate nici marea majoritate a oamenilor – că va obține ceva din ceea ce voia, fără să-și atragă de partea lui persoanele cu care trata și fără să aibă o conduită și o personalitate atractivă.
Milionarul Trump, născut într-o familie înstărită în care a învățat meseria care i-a permis să adune miliarde de dolari, nu era nevoit să se controleze pentru a-și atinge scopurile și, cum am văzut în ultimii cinci ani, a acționat după cum îl îndemnau impulsurile sale, oricât de multe prejudicii îi aduceau.
Nu este vorba aici de o consecință exclusivă a faptului că s-a născut într-o familie înstărită, deoarece frații și surorile sale au o personalitate foarte diferită. O dovadă că Donald Trump a fost o pacoste pentru părinții săi este că nu-l puteau stăpâni și nici nu reușeau să-l facă să respecte manierele civilizate în socitate. Așa că, l-au trimis la ceea ce reprezintă versiunea americană a „școlii de corecție”.
Rolul acesta îl îndeplinesc școlile militare, unde tinereii nu se pot răzvrăti ca la ei acasă, deoarece au de-a face cu militari de toate gradele, care îi tratează ca pe niște recruți, fără să le pese de problemele psihologice pe care le pot avea acești flăcăi. În mod obișbuit, după câteva luni, sunt struniți suficient şi acceptă disciplina militară din școlile lor. Când se întorc acasă, nu numai că știu să se controleze, dar ceea ce au învățat le va folosi mai târziu în carieră.
Donald Trump în fruntea camarazilor săi
Cazul Trump a fost foarte diferit: după ce a stat niște ani la New York Military Academy (între timp a fost desființată), nu a devenit un flăcău docil și respectuos, ci a fost el cel care îi controla pe superiorii săi, până într-atât încât, în anul 1963, când elevii școlii au venit în vizită la New York de „Columbus Day” (zi în care nu se sărbătorește sosirea în America a expediției spaniole conduse de Cristofor Columb, ci imigrația italiană în SUA), tocmai junele Donald Trump, de 17 ani, era cel care mergea călare în fruntea tuturor camarazilor săi.
Pe urmă, tatăl său l-a trimis la Wharton School of the University of Pennsylvania, considerată a fi cea mai bună universitate pentru studii economice din America, pe care a absolvit-o, dar, nu și-a mai continuat studiile pentru a-și lua un masterat, deoarece a fost foarte nerăbdător să-și înceapă activitatea și să câștige bani.
Și a făcut două lucruri: pe schelele din construcții a învățat cu muncitorii tatălui său să vorbească nu prea elegant, însă aceasta i-a permis să poată comunica spontan cu muncitorii. Iar, după foarte puțin timp, a început să-și pună în practică propriile idei pentru a materializa mari proiecte.
Tatăl său i-a dat „doar” un milion de dolari pentru a-și porni propia afacere și de aceea a spus mereu că „tot ce a realizat i se datorează numai lui”. În privința acestei cifre există un dezacord, deoarece mulți afirmă că, de fapt, era vorba de vreo 60 de milioane (echivalentul a 140 de milioane, în ziua de azi), dar care, oricum, au devenit miliarde… dacă averea sa este, într-adevăr, atât de mare.
Excursiile sale la New York pentru a pune în aplicare mari proiecte l-au îngrijorat pe tatăl său, care și-a construit averea cu construcții modeste sau în cartiere cu oameni bogați din vecinătatea New York-ului, dar, cu toate că a avut vreo câteva eșecuri, Donald a devenit un mare întreprinzător în orașul zgârâie-norilor și în alte locuri, unde multe din edificiiile ridicate de el îi poartă numele.
Aceste experiențe s-au tot repetat într-o oarecare modalitate și în timpul președinției sale, când a folosit un limbaj impropriu funcției pe care o ocupa, însă acest lucru în mod sigur l-a ajutat din punct de vedere politic, căci niciodată sau aproape niciodată, nu a vrut să urmeze uzanțele obișnuite, cu toate că, în felul acesta, și-a pierdut sprijinul, prieteniile și respectul din interiorul și din afara țării.
În cazul lui Biden, care a fost nevoit să muncească pentru a-și putea plăti studiile și care a crescut puțin câte puțin, mai întâi în Congres și, pe urmă, în Senat, încercând, în repetate rânduri, să ajungă președinte, făcând ucenicie timp de 8 ani în umbra lui Barak Obama ca vicepreședinte, linia sa a fost cea de respect față de norme și forme, fiind dispus, în mod constant, să accepte compromisuri politice.
E de presupus că in funcția de președinte va continua aceeași linie.
Ceea ce nu știm încă este ce fel de politică va urma. Căci, marile divizări din SUA nu sunt numai între progresiști și conservatori, sau între democrați și republicani, ci ele există și în interiorul partidelor. Sunt situații în care este aproape imposibil să se ajungă la o înțelegere între reprezentanții diferitelor curente din interiorul aceluiași partid.
Conduita lui Biden se va limpezi la data de 5 ianuarie, atunci când vor fi aleși doi senatori în statul Georgia. În realitate, un singur senator va putea avea în mâinile sale orientarea politicii americane în următorii doi ani. Atât de mică este diferența care va hotărî care dintre cele două partide va avea majoritate în Senat, deoarece, în prezent, republicanii au 50 din totalul de o sută de fotolii de senatori. Dacă câștigă numai un singur fotoliu, vor deține majoritatea și, cu toate că va fi o majoritate minimă, vor dispune de avantaje foarte importante: vor controla comisiile, ei vor fi cei care vor propune legi și îi vor limita capacitatea și acțiunile președintelui. În privința politicii externe, Constituția americană prevede că „președintele este cel care va avea, împreună cu consiliul său și cu sprijinul Senatului, prerogativele afacerilor externe”. Aceasta înseamnă că, dacă Biden vrea să revină la relațiile de dinainte cu China, sau cu țările NATO, sau chiar și cu Cuba (țară cu care Obama a stabilit relații diplomatice, în timp ce Trump nu a făcut altceva decât să taie contactele și oportunitățile pentru cubanezi), nu va putea. Tot ce va obține va fi cu prețul unor mari concesii, atât în chestiuni internaționale, cât și în politica internă.
Se poate crede că aceasta va fi o problemă pentru Biden, căci îi leagă mâinile. Însă, mai există un aspect, mai ales în politica internă: dacă Biden prezidează un guvern monocolor, extremiștii din Partidul Democrat vor sări imediat pentru a impune niște reforme pe care mulți americani le consideră utopice și care vor duce la o și mai mare adâncire a divizărilor existente în societatea americană. Înainte de alegeri, când mulți credeau că Biden va câștiga detașat și că Partidul Democrat va avansa atât în statele federale, cât și la nivel național, sentimentul general era că Biden va fi mai degrabă un președinte figurant, iar adevărata putere se va afla în mâinile senatorului din statul Vermont, Bernie Sanders, care, deja în anul 2016, s-a bucurat de mult sprijin și care, și în acest an, s-a situat pe o poziție puternică în alegerile primare.
Problema lui Sanders este „CV-ul” său socialist, care l-a făcut să fie inacceptabil pentru mulți americani, însă, în interiorul Partidului Democrat s-a crezut că a sosit momentul pentru o virare spre stânga și că senatorul Sanders va fi președintele din umbră. Acest lucru nu s-a materializat la alegeri, căci alegătorii americani au lăsat să se vadă foarte clar că este posibil să nu le placă conduita lui Trump, dar, în mod sigur, nu doresc revoluții socialiste.
Acum, cu aceste rezultate, Biden nu va mai fi nevoit să sporte presiunea stângii, doar dacă, până la urmă, democrații reușesc să dobândească controlul în Senat. După alți doi ani, este probabil ca pretențiile extreme ale elementelor progresiste să ducă la pierderea unor voturi de către Partidul Democrat, care nu numai că nu va mai câștiga Senatul, dar va pierde și majoritatea pe care încă o are în Camera inferioară. Nu va fi nimic nou: cu Bil Clinton, un președinte foarte moderat, așa cum sunt moderații din statele din sud, partidul și-a pierdut majoritatea pe care a avut-o timp de deceii în Cameră. Aceasta l-a obligat să guverneze de pe o poziție de centru, cu multe consecințe bune, atât pentru economia americană, cât și pentru popularitatea sa personală. Camera inferioară a revenit, din nou, în mâinile democraților… dar, au pierdut-o, iarăși, în vremea lui Barak Obama. Dacă Biden urmează să cedeze presiunilor venite din partea oamenilor de stânga din propriul său partid, este posibil să fie nevoit să se înfrunte nu numai în Senat, ci în ambele camere.
Dacă Biden dispune de capacitate de manevră, este probabil că va urma o politică externă tradițională și va încerca să-i recupereze pe simpatizanții obișnuiți ai Partidului Democrat, adică, clasa muncitorilor, cea care a părăsit partidul când acesta a rămas sub controlul elitelor intelectuale și urbane, care, în plus, sunt mult mai înstărite. Va dori să recâștige și votul pierdut al negrilor, deoarece, cu toate că majoritatea dintre ei sunt democrați, la alegerile din noiembrie, au pierdut 33% din voturile lor. Succesul în aceste chestiuni va depende, desigur, de presiunile politice pe care le-am menționat, dar și de capacitatea economică a țării de a distribui beneficii, fără să se îndrepte spre ruină.
Când are loc votarea, fotoliul este,de obicei, cel mai important lucru și aceasta explică succesul relativ al lui Trump la ultimele alegeri. Succes, deoarece a pierdut cu o marjă mică și deoarece republicanii au câștigat mult în alegerile federale și statale. Aceasta s-a datorat în mare parte îmbunătățirilor economice de care s-a bucurat clasa muncitorilor în timpul celor patru ani cât a fost Trump președinte: a încasat mai mulți bani, a avut mai multe locuri de muncă și, în plus, a avut de plătit mai puține impozite. Și este vorba de o clasă foarte numeroasă, mult mai numeroasă decât cea a universitarilor, jurnaliștilor și funcționarilor care sunt adepți fermi ai Partidului Democrat, dar care nu sunt suficienți pentru a atinge vreo majoritate. Sarcina lui Biden va consta în a-i convinge că, schimbând partidul, nu vor câștiga nimic.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
¿I ara què? De Trump a Biden Diana Negre
Amb l’elecció de Joe Biden com a president, el tarannà dels mitjans informatius ha canviat tant que hom s’ha de preguntar si hi haurà canvis igualment grans en la manera de governar des de la Casa Blanca i en els objectius del president que jurarà el càrrec el 20 de gener. Es mes que segur que hi haurà un canvi de tó, perque Joe Biden, que ha passat la seva vida en el món polític i des de molt jove ha dessitjat que ha pogut realizar ara, te una personalitat i unes experiències molt diferentes de Donald Trump. Per a començar, Biden no podía esperar mai -com la majoria de la gent tampoc hi pot- que aconseguiria res del que vol sense guanyarse les persones que tractava i sense tenir una conducta i personalitat atractiva.
El milionari Trump, nascut en una familia benestant on va aprendre l’ofici que li ha permès arreplegar els seus milers de milions, tenia poca necessitat de controlarse per aconseguir els seus objectius i, com hem vist en els derres cinc anys, actúa seguint els seus impolses per molt que li perjudiquin.
I aixó no es consequència exclusivament del privilegie econòmic en que va néixer, perque els seus germans i germanes tenen una personalitat molt diferent. Una proba de la dificultats que el carácter de Donald Trump presentava per els seus pares, es que en veure que no el podían controlar ni ferlo respectar les normes civilitzades que li volien ensenyar, el van enviar al que es la versió nordamericana del “reformatori”. Aixó son les escoles militars, on nois jovenets no poden rebel.larse com a casa contra els seus pares perque s`han d’entrendre amb militars de diversos graus que els tracten com a reclutes, sense tenir gaires miraments per els problemes psicològics d’aquests joves. Es freqüent que, al cap d’uns mesos, els hagin dominat suficientment perque acceptin la disciplina militar de les seves escoles. Quan tornan a casa, no nomès se saben controlar, sinó que, sovint, el que han après els serveix professionalment mes tard.
El cas Trump va ser molt diferent: desprès de passar alguns anys a la New York Military Acedemy (avui desapareguda), no es transformar en un noi dòcil i respectuos, sinó que va ser ell qui va controlar als seus mestres, fins al punt que l’any 1963, quan l’escola va fer una visita a Nova York en el “Columbus Day” (quan no celebren l’arribada a Amèrica de la expedició espanyola, sinò la inmigració italiana als EEUU), era el jove Donald Trump, de 17 anys, qui anava montat devant de tots, dirigint als seus companys que el seguien amb els seus cavalls.
El seu pare el va enviar desprès a la Wharton School of the University of Pennsylvania, considera la millor universitat económica del país, on es va graduar però no va seguir amb els estudis de master perque estaba impacient per a treballar i guanyar diners. Va fer ambdues coses: als andamis amb els obrers del seu pare, va aprendre a parlar d’una manera no gaire elegant, però que li permet conectar amb els obrers. I al cap de poc temps, va començar a treballar amb les seves idees per fer grans projectes. El seu pare li va donar “nomès” 1 milió de dòlars per començar el seu negoci i per aixó ha dit sempre que s’ho ha fet “tot ell”. Aquesta xifra la disputen molts i diuen que de veritat van ser uns 60 milions (equivalents a 140 d’avui), que de tota manera s’han convertit en milers de milions….si efectivament la seva fortuna es tan gran.
Les seves excursions per grans projectes a la ciutat de Nova York preocupaven el seu pare, que havia fet la seva fortuna amb construccions modestes o en barris benestants a les afores de Nova York però,malgrat que va fer fallida un parell de vegades, Donald es va convertir en un gran empresari a la ciutat dels gratacels i altres llocs, on sovint els seus edificis porten els seus noms. Aquestes experiències s’han vist d’alguna manera repetides en els seus temps de president, on ha fet servir un llenguatge poc propi del seu càrrec però que segurament l’ha ajudat políticament i on mai -o gairebè mai- ha volgut seguir els models habituals, encara que aixó li fes perdre el suport, l’amistat i el respecte dins i fora del país.
En el cas de Biden, que va haver de traballar per pagarse els estudis i que va anar creixent de mica en mica en el Congrés primer i el Senat després, que va intentar repetidament i sense èxit convertirse en president i que va haver de passar 8 anys a l’ombre de Barak Obama com a vicepresident, la seva línea ha estat de respecte a les formes i de disposició constant al compromís polític.
Cal pensar que la seva presidencia seguirà la mateixa línea.
El que no sabem -ni podrem saber fins al 5 de desembre- es quina política seguirà. Perque les grans divisions que hem vist als Estats Units no son nomès entre progressistes i conservadors, o entre demòcrates i republicans, sinó que hi son dins dels partits. De vegades, es gairebé impossible arribar a una entesa entre els representants de corrents diferentes dins del mateix partit.
El que determinarà la conducta de Biden arribarà el 5 de gener, amb les eleccions de dos senadors de Georgia. De fet, un sol senador tindrà en les seves mans l’orientació de la política americana en els propers dos anys. Aquesta es la diferència que determinarà quin dels dos partits té la majoria al Senat, perque en aquests moments els republicans tenen 50 dels 100 escons. Si guanyen un escó mes, tindrán la majoria senatorial que, tot i ser mínima, els dona adventatges molt importants: controlen les comisions, proposen lleis i limiten la capacitat presidencial. Pel que fa la política exterior, la Constitució estableix que “el president s’encarregarà dels afers estrangers amb el consell i el suport del Senat”. Això vol dir que si Biden vol tornar a la relació que abans hi havia amb Xina, o amb els països de l’Otan, o fins i tot amb Cuba (on Obama va establir relacions diplomàtiques i Trump no ha fet mes que retallar contactes i oportunitats pels cubans), no ho podrá fer. El que aconsegueixi, será al preu de grans concessions, o be en afers internacionals o en política interna. O ambdós.
Hom podría creure que aixó es un problema per a Biden, perque li lliga les mans.
Peró hi ha un altre aspecte, especialmente per a la política interna: Si Biden presideix un govern monocolor, els extremistes del Partit Demòcrata saltaràn per a imposar reformes que molts nordamericans consideren utòpiques i que serivràn especialmente per a aprofondir les divisions que ja hi son en la societat nordamericana. Abans de les eleccions, quan molts creien que Biden guanyaria per molt i que el Partit Demòcrata avançaria a nivell nacional i estatal, el sentiment general era que Biden seria mes aviat un president per a figurar, però que el poder estaría en mans del senador de Vermont Bernie Sanders, que ja en les eleccions de 2016 va tenir molt suport i que també es trobava en una posición forta en les primàries d’aquest any. El problema de Sanders es el seu “curriculum” socialista que el feia inaceptable per molts nordamericans, però dins del Partit Demòcrata creien que havia arribat el moment d’una cursa cap a l’esquerra i que Sanders seria el president a l’ombra. Aixó no es va materializar en les eleccions, sinó que els votants nordamericans van deixar molt clar que potser no els agrada la conducta de Trump, peró no volen revolucions socialistes.
Donald Trump en la escuela militar
Ara, amb aquests resultats, Biden no tindria la presió de les esquerres mes que si finalment els demòcrates aconsegueixen el control del Senat, el que el posarà en una situació difícil perque son posiciones minoritàries. Al cap de dos anys, es probable que les demandes extremes dels mes progressistes facin perdre vots al Partit Demócrata, que no nomès no aconseguiria guanyar el Seant, sinó que fins i tot perdria la majoria que encara li queda a la Cambra.
No seria res de nou: amb Bil Clinton, un president molt moderat, com son els demòcrates del sur del païs, el partit va perdre la majoria que durant dècades havia tingut a la Cambra. Aixó el va obligar a governar des del centre, amb molt bones consequències, tant per l’economia nordamericana com per a la seva popularitat personal. La Cambra va tornar a mans demòcrates….que la van tornar a perdre amb Barak Obama. Si Biden ha de cedir a les presions de les seves esquerres, es probable que no s’hagi d’enfruntar nomès al Senat sinó ambdós cambres. Si Biden te capacitat de maniobra, es probable que segueixi una polític exterior tradicional i tracti de recuperar els seguidors habituals del Partit Demòcrata, es a dir, la classe treballadora, que l’ha abandonat quan el partit ha quedat sota el control de les èlites intelectuals i urbanes que son, a mes, molt mes benestants. Voldrà recuperar també el vot negre perdut, perque tot i que la majoria negre es demócrata, van perdre el 33% dels seus vots en les eleccions de noviembre.
L’éxit en aquestes qüestions dependrà naturalment de les presiones polítiques esmentades, però també de la capacitat econòmica del païs per a repartir beneficis sense anar a la runa. A l’hora de votar, la butxaca acostuma a ser el mes important i aixó explica l’èxit relatiu de Trump en les derreres eleccions. L’ èxit es perque les va perdre per poc i perque els republicans van guanyar en la resta de les eleccions federals i estatals . Aixó s’ha degut en gran part a les millores econòmiques de la classe traballadora durant els quatre anys de Trump: ha cobrat mes diners, ha tingut mes feine i, a mes, ha hagut de pagar menys impostos. I aquesta es una classe amb molta gent, molta mes que la dels catedràtics, periodistas i funcionaris que son ferm seguidors del Partit Demòcrata, pero no son prous per aconseguir majories. La feine de Biden será convencerlos que no guanyen res en canviar de partit.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Rămân puține săptămâni până își va vedea împlinit visul său de o viață, adică să stea în Biroul Oval al președinților americani, și Joe Biden nu a dat încă niciun semnal clar despre felul în care va guverna. Va fi un președinte împăciuitor, care va da mâna cu cei care l-au votat pe Donald Trump, pentru a ajunge la „marea reconciliere națională”, dorită de atât de mulți americani? Sau se va lăsa purtat de elementele extremiste din partidul său care consideră că americanii au nevoie de o schimbare politică spectaculoasă, cu programe sociale și creșteri puternice ale impozitelor?
Este sigur că la Casa Albă se va schimba modul de a guverna. Biden a tot făcut angajamente politice în cariera sa și, cu toate că până la urmă pe unele nu le-a respectat sau a adoptat poziții neașteptate, tonul său nu va avea nimic comun cu atacurile personale ale lui Trump la adresa rivalilor săi politici.
Ceea ce nu știm încă este ce politică va urma. Nu atât ce se presupune că va face, cât marja pe care i-o vor lăsa democrații din sectorul cel mai progresist al propriului său partid. La fel ca republicanii, și ei sunt divizați în grupuri cu ideologii atât de diferite, încât, uneori, votul lor este mai conservator decât cel al republicanilor, și invers.
Aceasta, foarte frecvent din rațiuni geografice: în mod tradițional, nordul țării este de stânga, și cu totul contrar, sudul, astfel că, un republican din nord este mai progresist decât un democrat din sud.
Aceste divizări se datorează istoriei și tipului de imigrație care a avut loc în această țară, însă, pe zi ce trece, ele se estompează datorită mijloacelor de informare în masă și ușurinței cu care se poate călători pe distanțe mari.
Conduita politică a lui Biden se va putea prevedea în curând, atunci când vor fi aleși doi senatori în statul Georgia. De fapt, un singur senator va avea în mâinile sale orientarea politicii americane în viitorii doi ani, deoarece un singur fotoliu senatorial îi va aduce unuia dintre cele două partide majoritatea în Senat.
În aceste momente, republicanii au 50 din cele o sută de fotolii. Dacă rămân cu atât, vor deveni minoritate, deoarece senatorii vor fi 50 la 50, însă, când se vor vota lucruri importante, președinta Camerei, care, în acest caz este vicepreședinta țării, Kamala Harris, va vota alături de democrați.
Dacă republicanii câștigă încă un fotoliu, vor avea majoritatea în Senat, și cu toate că este la limită, le va aduce avantaje foarte importante: vor controla comisiile, vor propune legi și vor îngrădi acțiunile președintelui.
În privința politicii externe, Constituția prevede că „președintele împreună cu consiliul său are prerogativele afacerilor externe, dar cu sprijinul Senatului”. Cu sau fără sprijin, Biden nu are multe alternative internaționale: nu poate sta liniștit cu un Iran guvernat de un regim care a făcut din anti-americanism rațiunea sa de a fi. Și nici de Israel nu se poate depărta, oricât de mult nu ar fi de acord cu măsurile luate de Trump, cum a fost mutarea ambasadei americane la Ierusalim. Sau să îmbunătățească mult relațiile cu Beijingul, acum când China și-a pierdut simpatia a milioane de americani.
Rămâne ceva mai multă marjă în politica internă, unde Biden va avea, totuși, mâinile legate dacă democrații nu câştigă Senatul. Însă este posibil să prefere acest lucru: dacă prezidează un guvern monocolor, extremiștii din Partidul Democrat vor face presiuni pentru a impune reforme pe care mulți americani le consideră utopice și care ar adânci divizările deja existente în societatea americană.
După ce democrații au obținut niște rezultate electorale mult mai rele decât se așteptau, sectoarele mai progresiste nu au devenit zgomotoase, cu toate că democrații cei mai radicali au revenit la propunerile lor referitoare la impozite confiscatorii și cheltuieli publice nesăbuite.
Biden și veteranii cu ani mulți în partid știu că aceste propuneri nu sunt populare și va fi nevoie de multă echilibristică pentru a-i păstra atât pe moderați cât și pe radicali în partid. Și, în același timp, să-i atragă pe cei care i-au părăsit pe democrați pentru a-l urma pe Trump.
Cu un Congres complet democrat, este posibil ca republicanii să câștige din nou fotolii, iar Biden s-ar putea trezi, peste doi ani, când vor avea loc alegeri legislative, că tot Congresul va fi împotriva lui.
N-ar fi nimic nou: Bill Clinton a pierdut majoritatea pe care democrații au avut-o timp de decenii în Cameră. Același lucru i s-a întâmplat și lui Barak Obama. Cu toate acestea, amândoi au putut guverna și au obținut lucruri importante.
Dacă Biden are capacitate de manevră și va promova o politică externă tradițională – de fapt singura pe care o va putea urma – va încerca să-i recupereze pe simpatizanții obișnuiți ai Partidului Democrat, adică, clasa muncitoare, care l-a părăsit, atunci când partidul s-a aflat sub controlul elitelor intelectuale și urbane.
Oricum, urmează o perioadă cu dificultăți de imagine, deoarece republicanii le vor aminti tuturor și în fiecare zi că vaccinul anti-COVID a fost dezvoltat și pus la punct foarte rapid sub președinția lui Trump. Vor profita, de asemenea, de orice problemă economică va apărea, pentru a semnala diferența față de vremurile bune de mai înainte.
În același timp, cu ajutorul mijloacelor de informare care-i stau la dispoziție, Trump are mari posibilități să schimbe aceste percepții, ca să fie considerat marele salvator al bolnavilor din țară și din lumea întreagă și, de asemenea, omul căruia i se datorează redresarea economică așteptată de toată lumea.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Decisió en quinze dies Diana Negre
Ara que nomès li queden poques setmanes per aconseguir el somni de la la seva vida, que era ocupar el Despatch Oval dels presidents nordamericans, Joe Biden no ha donat encara senyals molt clarés de com pensa governar: ¿Serà el president conciliador que dona la mà als que han votat en favor de Donald Trump, per arribar a la “gran reconciliació” nacional que tants demanen? ¿O es deixarà portar per els elements mes extrems del seu partit que encara creuen que el poble nordamericá dessitja un gir polític espectacular amb programes socials i fortes pujades d’impostos?
Es ben segur que hi haurà un tarannà diferent a la Casa Blanca, perque Biden s’ha dedicat a presentar compromisos tota la seva vida política i, encara que finalment no els respecti o prengui posicions inesperades, el seu tó no tindrà res de veure amb els atacs personals de Trump contra els seus rivals polítics.
El que no sabem -ni podrem saber fins al 5 de desembre- es quina política seguirà, no tant per el que ell s’estimi fer, sinò per la força que tindrà -o no- el sector mes progressista del Partit Demòcrata. Igual que el Republicans, estàn dividsit en grups d’ideologia tan diferent que de vegades els demòcrates tenen votacions mes conservadores que els republicans, o al revés.
Sovint es per raons geogràfiques : tradicionalmente, el nord del país era d’esquerres, tot el contrari del sur, de manera que un republicà del nord era mes progresista que un demòcraa del Sur.
Aquestes divisions es deuen a la història i al tipus d’inmigració que hi ha hagut en aquest país, pero cada vegada es van diluint mes per la uniformitat que provoquen els mitjans nacionals de informació i la facilitat de viatjar.
La conducta política de Biden es podrá preveure el 5 de gener, amb les eleccions de dos senadors de Georgia. De fet, un sol senador tindrà en les seves mans l’orientació de la política americana en els propers dos anys, perque un sol escò determinarà quin dels dos partits té la majoria al Senat.
En aquests moments els republicans tenen 50 dels 100 escons. Si es queden així, estaràn en minoría perque els senadors serán 50-50, peró en les votacions importants es pot afaixir com a president de la Cambra el vicepresident del país, en aquest cas la demòcrata Kamala Harris.
Peró si els republicans guanyen un escó mes, tindràn la majoria senatorial que, tot i ser mínima, els dona adventatges molt importants: controlen les comisions, proposen lleis i limiten la capacitat presidencial.
Pel que fa la política exterior, la Constitució estableix que “el president s’encarregarà dels afers estrangers amb el consell i el suport del Senat”, però amb o sense suport, Biden no te moltes alternativas internacionals: no pot acostarse al Iràn, governat per un règim que ha fet de l’antiamericanisme una raó per a la seva existencia. Tampoc pot allunyarse d’Israel, per molt que no estigui d’acord amb mesures preses per Trump, com portar l’ambaixada americana a Jerusalem. O millorar molt les relacions amb la Xina, ara que el país ha perdut la simpatía de milions de nordamericans.
Queda mes marge amb la política interna, on Biden sembla tenir les mans lligades si els demòcrates no guanyen al Senat, pero possiblement ho prefereixi: Si presideix un govern monocolor, els extremistes del Partit Demòcrata presionaràn per a imposar reformes que molts nordamericans consideren utòpiques i que serviriàn especialmente per a aprofondir les divisions que ja hi son en la societat nordamericana.
Desprès d’uns resultats electorals molt pitjors pels demócrates del que ells esperaven, els sectors mes progresssistes no fan gaire soroll, tot i que els mes radicals han tornat a les seves propostes d’impostos confiscatoris i despeses publiques desbocades.
Biden i les figures amb mes anys al partit saben que aquestes propostes no son populars i haurà de fer molts equilibris per a mantenir els moderats i els radicals dins del Partit i, al mateix temps, atreure els que van abandonar als demòcrates per a seguir Trump.
Amb un Congrès totalment demòcrata, es probable que els republians tornin a guanyar escons i Biden es podría trobar dins de dos anys, quan hi ha eleccions legislatives, que te tot el Congrès en contra d’ell. No seria res de nou: Bill Clinton va perdre la majoria que durant dècades els demòcrates havien tingut a la Cambra. El mateix li va passar a Barak Obama. Tots dos van poder governar i aconseguir coses importants.
Si Biden te capacitat de maniobra, a mes de seguir una política exterior tradicional -la única que de tota manera pot fer- tractiarà de recuperar els seguidors habituals del Partit Demòcrata, es a dir, la classe treballadora, que l’ha abandonat quan el partit ha quedat sota el control de les èlites intelectuals i urbanes.
De qualsevol manera, comença el termini amb dificultats d’imatge, perque els republicans recordaràn a tothom cada dia que les vacunes anti-Covid es van desenvolupar i posar a punt de manera accelerada sota la presidencia de Trump, com també aprofitaràn qualsevol problema econòmic per assenyalar la diferencia amb els bons temps anteriors.
Al mateix temps, amb l’ajuda dels mitjans informatius que están als seus peus, tè bones possibilitats de capgirar aquests percepcions i convertirse ell en el gran salvador dels malalts del país i d’arreu del món -i també en l’home que ha liderat la recuperació económica que tothom espera.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
ghemulariadnei 