Democrație fără credință   Washington, Diana Negre

Ultimele două alegeri, scrutinul de acum patru ani care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și cel de acum o lună, care l-a debarcat, au ceva în comun: îndoielile alegătorilor în legătură cu corectitudinea procesului electoral și, mai ales, convingerea celor mai fideli partidului lor că doar o fraudă l-a îndepărtat de la putere pe candidatul lor, Donald Trump.

Pentru o țară care se consideră a fi o mare apărătoare a democrației, care își sărbătorește Constituția ca pe o speranță democratică a întregii Omeniri și care a investit sânge și comori în răspândirea acestui sistem în lume, este o situație pe cât de lamentabilă, pe atât de surprinzătoare.

Lamentabilă, deoarece lumea se simte iritată, iar această convingere mărește divizările care, uneori, par a fi ireconciliabile între cei doi versanți politici ai țării. Și surprinzătoare, deoarece aceste lucruri se întâmplă într-o țară bogată și avansată, care dispune de toate mijloacele tehnice și de capacitatea economică necesară pentru a finanța și a ține alegeri fără fraude.

Însă, cele cincizeci de state americane au diferite formule de vot, iar acestea stârnesc uneori suspiciuni în alte state. În plus, aproape toate au o antipatie pentru controalele federale care sunt percepute ca un furt al libertăților lor. Astfel, în unele state se poate vota prin poștă, iar în altele, acest lucru este foarte dificil. Sunt state în care buletinul de vot poștal poate fi numărat înaintea zilei în care au loc alegerile pentru a grăbi procesul numărării, în timp ce în alte locuri, trebuie să se aștepte până în ziua alegerilor pentru a începe numărarea lor. În anumite state, buletinele de vot trimise prin poștă trebuie să poarte data de pe ștampilă înainte de alegeri, în altele sunt admise și cele emise în aceeași zi cu alegerile. În plus, în unele locuri, votul prin poștă trebuie să sosească înainte de închiderea secțiilor de votare, în timp ce în altele, buletinele de vot sunt luate în considerare chiar și la nouă zile după data alegerilor.

La aceasta se adaugă antipatia atavică față de orice control statal, motiv pentru care, în SUA, nu există carnete de identitate, astfel că, atunci când au loc alegerile, cel care completează buletinul de vot nu trebuie să demonstreze că este una și aceeași persoană cu cea care prezintă carnetul de alegător, în care, atenție! nu există nicio fotografie. Este un lucru cu atât mai surprinzător, cu cât identificarea este o rutină pentru a urca într-un avion, a conduce un automobil sau a cumpăra o sticlă de băutură.

Neexistând un document de identitate, permisul de conducere pentru un vehicul a devenit substitutul care dovedește că cineva este cine afirmă că este. Și nici măcar nu e nevoie să știi să conduci: practic toate statele emit „carnete pentru persoane care nu conduc”, cu datele personale și fotografia titularului.

Ultimele sondaje asupra fiabilității alegerilor sunt îngrijorătoare: unul dintre ele constată că doar 27% dintre republicani cred în rezultatele oficiale, în timp ce, într-un alt sondaj, procentul se reduce la 3%. Cel mai recent dintre ele arată că doar 10% dintre republicani recunosc că Biden a câștigat fără fraudă.

Desigur, acest sentiment e alimentat de însuși Trump și de o serie întreagă de figuri republicane, însă adevărul este că haosul din noaptea alegerilor și timpul enorm care s-a scurs până la anunțarea câștigătorului au inflamat și mai mult suspiciunile.

Pe de altă parte, nu că ar fi republicanii niște lunatici în contrast cu pragmaticii și responsabilii cetățeni democrați: azi, la patru ani de la victoria lui Trump, două treimi dintre democrați cred că aceasta s-a datorat fraudei, dacă nu la numărarea voturilor, atunci în urma rău-voitoarei influențe rusești, pe care nimeni până acum nu a putut să o dovedească, nici măcar lunga investigare a „impeachment-ului”, pentru care au fost angajați sute de juriști, și care a costat 25 de milioane de dolari.

În 2016, democrații nu au fost nevoiți să facă față unor săptămâni întregi de numărare a voturilor, așa cum s-a întâmplat anul acesta, căci, în mai puțin de opt ore, s-a știut rezultatul.

Cei mai mulți americani sunt ocupați să-și câștige traiul și să se gândească la problemele lor. Nu acordă atenție procesului electoral decât cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Nu este de mirare că discrepanțele dintre sondaje și voturile reale, sau dintre primele rezultate și cele definitive trezesc suspiciuni.

În anul acesta, de exemplu, Trump avea avantaje de 10 și chiar de 20 de puncte la începutul numărării voturilor, ca, pe urmă, să se situeze pe primul loc Joe Biden. Și acest lucru s-a întâmplat mai ales după ce au fost numărate voturile sosite prin corespondență. Aceste lucruri trezesc suspiciuni de manipulare și fraudă.

La toate acestea se mai adaugă faptul că democrații, în ciuda afirmațiilor împăciuitoare ale lui Biden, nu par dispuși să fie mărinimoși cu cei învinși, pentru a-și mai modera programul și retorica, ceea ce va face ca etapa de schimbare să devină mai spinoasă, indiferent de rezultatele finale pe care le vom cunoaște în ianuarie, când se vor fi repetat alegerile în statul Georgia și vom fi aflat care dintre cele două partide va controla Senatul.

Dacă se menține majoritatea republicană în Camera Superioară, cu puterea împărțită între ambele partide, ne putem aștepta ca ele să se blocheze reciproc în Congres și să-i lege mâinile președintelui. Din contră, dacă democrații reușesc să domine întreaga guvernare, Biden nu va putea urma o linie moderată, așa cum i-a fost traiectoria politică în cei aproape 50 de ani și nu-i va mai putea frâna pe progresiștii cei mai impetuoși, în timp ce, învinșii republicani vor încerca să le țină piept cu toate mijloacele posibile.

Cum arată aceste încleștări am văzut în 2009, când Partidul Ceaiului s-a înfruntat cu administrația lui Barak Obama, sau în 2017, când „rezistența” a încercat, prin toate mijloacele, să-l delegitimeze pe Trump și să-l înlăture de la Casa Albă.

În viitorii doi ani, se va desfășura o campanie, care a și început deja, pentru a redobândi sau pentru a păstra puterea legislativă, căci așa s-a întâmplat întotdeauna. Însă, de data aceasta, lupta va fi amară, iar rănile se vor vindeca foarte greu.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Democracia sin fe    Washington, Diana Negre

Las dos ultimas elecciones, la de hace cuatro años que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y la de hace casi un mes que lo echó, tienen algo en común: las dudas del electorado de que el proceso haya sido correcto y, todavía peor, la convicción de los más fieles a su partido de que tan solo una trampa ha alejado a su candidato del poder.

Para un país que se considera el paladín de la democracia, que celebra su Constitución como una esperanza democrática para toda la Humanidad y que ha invertido sangre y tesoro para extender ese sistema por otras partes del mundo, es una situación tan lamentable como sorprendente.

Lamentable, porque la gente se siente irritada y esta convicción magnifica las divisiones que a menudo parecen irreconciliables entre las dos vertientes políticas del país. Y sorprendente, porque se trata de un lugar rico y avanzado, con todos los medios técnicos que puede necesitar para desarrollar unas elecciones sin fraude y con la capacidad económica para financiar estos medios.

Pero los cincuenta estados norteamericanos tienen fórmulas de voto distintas, que producen a menudo sospechas en otros estados. Además, casi todos comparten la antipatía por los controles federales que creen les roban sus libertades. Así, en algunos lugares se puede votar por correo y en otros es muy difícil; en unos la papeleta de voto postal se puede contar antes del día de las elecciones para agilizar el proceso, mientras que otros han de esperar al día electoral y luego pueden tomarse tiempo para el recuento. Ciertos estados exigen que las papeletas por correo lleven el matasellos antes de las elecciones, otros permiten que salgan el mismo día.  Además, en unos lugares el voto por correo ha de llegar antes de que cierren los colegios electorales, mientras que otros admiten las papeletas hasta nueve días más tarde.

A esto se suma la antipatía atávica a cualquier control estatal, motivo por el cual en Estados Unidos no existen carnets de identidad, de forma que a la hora de la votación no es preciso demostrar que el que llena la papeleta es la misma persona que presenta su carnet electoral en que, además, no aparece fotografía alguna.  Algo tanto más sorprendente cuando la identificación es una rutina necesaria para entrar en un avión, conducir un coche o comprar una botella de bebida alcohólica.

Esto es así hasta el punto de que, a falta de un documento de identidad, el carnet de conducir se ha convertido en el substituto para demostrar que uno es quien dice ser. Y para esto no hay que saber ni girar el volante: prácticamente todos los estados emiten “carnet de no-conductor” con los datos personales y la foto del titular.

Las últimas encuestas en cuanto a la fiabilidad de las elecciones son preocupantes: en una de ellas, tan solo el 27% de los republicanos creen en los resultados oficiales mientras que en otro sondeo este porcentaje se reduce tan solo al 3. La más reciente indica que tan solo el 10% de los republicanos admiten que Biden ganó sin fraude.

Naturalmente, el propio Trump así como medios informativos conservadores y una serie de figuras republicanas alimentan este sentimiento, pero lo cierto es que el caos de la noche electoral y el largo tiempo transcurrido hasta declarar un ganador, sirvieron para inflamar todavía más las sospechas.

Por otra parte, no es que los republicanos sean unos lunáticos a diferencia de los pragmáticos y responsables ciudadanos demócratas: hoy, cuatro años más tarde de la victoria de Trump, nada menos que los dos tercios de los demócratas creen que ésta se debió al fraude, si no en el recuento, en la malévola influencia e intervención rusa -que nadie hasta ahora ha conseguido demostrar, ni siquiera la larga investigación del “impeachment” que empleó a centenares de juristas y costó más de 25 millones de dólares.

Y en 2016 los demócratas no se enfrentaron al vaivén de semanas de recuento electoral como ha ocurrido este año, sino que en menos de ocho horas todos conocían el resultado.

La mayoría de la población dedica su tiempo a ganarse la vida y a pensar en sus problemas particulares. No presta atención al proceso electoral hasta varias semanas antes de los comicios. No es de sorprender que las discrepancias entre encuestas y votos reales, o entre los primeros resultados y los definitivos, sirvan para sembrar sospechas.

En este año, por ejemplo, Trump llevaba ventajas superiores a los 10 o incluso 20 puntos en los primeros recuentos, pero muchos acabaron decantándose por Joe Biden.  Y esto ocurrió especialmente después de contar los votos llegados por correo. Ambas cosas suscitan sospechas entre sus seguidores de que hubo manipulación y fraude.

A esto se suma que los demócratas, a pesar de las palabras conciliadoras de Biden, no parecen muy dispuestos a ser magnánimos con los vencidos y a moderar su programa ni su retórica, lo que hará tanto más espinosa la etapa de cambio, independientemente de los resultados finales que no conoceremos hasta enero, cuando las elecciones que se han de repetir en el estado de Georgia determinarán cuál de los dos partidos controlará el Senado.

Si se mantiene la mayoría republicana en la Cámara Alta, con el poder dividido entre ambos partidos, es de esperar que se bloqueen mutuamente en el Congreso y aten las manos al presidente. Por el contrario, si los demócratas consiguen dominar todo el gobierno, Biden no podrá seguir con la línea moderada que caracterizó su trayectoria política desde hace casi 50 años y no podrá frenar a los más progresistas, mientras que los derrotados republicanos tratarán de mantener contra ellos una guerra sin cuartel.

Y el cariz de estas guerras ya lo vimos en 2009 con el Partido del Te que se enfrentó al gobierno de Barak Obama, o desde 2017 con la “resistencia” que trató por todos los medios de deslegitimizar a Trump y echarlo de la Casa Blanca.

Los próximos dos años serán una campaña ya comenzada para recuperar o mantener el poder legislativo, algo que ocurre siempre, pero, esta vez, la lucha será amarga y difícilmente servirá para curar heridas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ASIA: DIN NOU „QUAD”

Până acum, „Quad” a fost, pe arena mondială, cea mai patetică versiune diplomatică a lui „vreau, dar nu pot”. Însă, ascensiunea Chinei, ca mare putere economică și ambițioasă superprotagonistă politică, face ca „Quad” să devină tot mai mult un „vreau și aproape că pot”.

Quad este sigla în engleză a organizației „Quadrilateral Security Dialogue” (Dialogul Cvadrilateral de Securitate), nume adoptat în anul 2007 – când a fost creată – de Australia, India, Japonia și SUA, care s-au asociat pentru a opri creșterea atotputernică a Chinei. De fapt, s-a născut din inițiativa Japoniei, deoarece această țară era potențialmente cea mai prejudiciată de avântul comercial chinezesc.

Ideea și interesul au fost atât de japoneze, încât „Quad” a căzut aproape de un nivel zero, chiar din anul următor, devenind unul dintre multele tratate inoperante ale diplomației internaționale. SUA încă nu vedeau concurența pe care o aducea implicit avântul economic al Chinei, și atât Australia, cât și India mai credeau, la vremea aceea, că expansionismul chinezesc nu avea să dobândească muchii și tăișuri militare. Iar Tokio, rămas pe margine, a făcut, la rândul lui, o întoarcere prietenoasă spre Beijing.

Însă, până la urmă, s-a văzut că șeful guvernului nipon din anul 2007 – Abe – a avut dreptate. Și iată că, acum câteva săptămâni s-au încheiat, în apele Pacificului, mari manevre militare comune ale celor patru țări semnatare. Pentru opinia publică din țările asociației, aceste manevre militare ar fi trecut neobservate dacă n-ar fi existat furioasa reacție a Chinei, care a denunțat exercițiile ca fiind un act de intimidare.

De data aceasta Beijingul este cel care exagerează. Nu că manevrele comune ale patru mari țări n-ar putea să intimideze (asta și doresc), dar asociației „Quad” încă îi lipsește determinarea și voința politică fermă de a face dintr-o demonstrație militară un argument politic percutant.

Desigur, ceea ce deocamdată nu este, poate să ajungă să fie cândva. Lucrul acesta l-au formulat cât se poate de crud cercurile apropiate conducerii superioare a Marinei americane. S-a afirmat că, în prezent, „Quad” se aseamănă foarte mult cu „Tripla Alianță” (formată de Franța, Marea Britanie și Rusia țaristă) la sfârșitul secolului XIX, cu scopul de a împiedica ascensiunea economică și militară a Germaniei create de Bismarck.

Nici „Tripla Alianță”, nici „Antanta” franco-britanică (un acord-cadru vag de cooperare între Paris și Londra, pentru a frâna ascensiunea Berlinului) din vremea aceea nu au reușit să oprească ascensiunea politică și militară a Germaniei, însă au trasat foarte clar drumul alianțelor care aveau să se stabilească în timpul Primului Război Mondial.

Otto von Bismarck

La mai mult de un secol distanță este foarte clar de ce a eșuat atât Tripla Alianță cât și Antanta: ascensiunea noii Germanii se datora faptului că, în urma unificării bismarckiene, potențialul economic al celor cincizeci de stătulețe teutonice existente înainte de unificare a crescut spectaculos. De această creștere s-a servit Bismarck pentru a satisface ambițiile nemărginite ale monarhiei prusace, de acum, germane.

Lucrul acesta era dificil de văzut și de prevăzut la sfârșitul secolului XIX, deoarece lipsea distanța focală politică. Și de asemenea – într-o măsură considerabilă – deoarece a obligat cele trei mari puteri ale vremii să întreprindă niște reforme sociale și economice nepopulare din cauza sacrificiilor pe care le presupuneau acestea.

Marea diferență dintre „Quad” și „Tripla Alianță” este că cel de al III-lea Război Mondial pare improbabil acum, în timp ce războiul din 1914/18 era inevitabil la începutul secolului XX, din cauza inflexibilității politice a conducătorilor din acea vreme și a faptului că lumea nu realiza ce dimensiuni aveau să aibă conflictele armate care au urmat.

Otto von Bismarck

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ASIA : OTRA VEZ LA “QUAD”

Hasta ahora, la “Quad” ha sido en el escenario mundial la más patética versión diplomática del “quiero y no puedo”. Pero el encumbramiento de China como gran potencia económica y ambiciosa gran protagonista política está transformando a “Quad” cada vez más en un “quiero y casi puedo”.

Quad es la abreviatura en inglés de “Quadrilateral Security Dialogue” (Diálogo Cuadrilateral de Seguridad), nombre adoptado en el 2007 – año de su creación – por la asociación de Australia, India, Japón y los EE.UU. para frenar el prepotente crecimiento chino. Y nació a iniciativa del Japón porque esta nación era la potencialmente más perjudicada por el auge comercial chino.

La idea y el interés eran tan japoneses que la “Quad” cayó en la inopia ya al año siguiente y fue uno más de los infinitos tratados inoperantes de la diplomacia internacional. Los EE.UU. aún no notaban la competencia que llevaba implícito el auge económico chino y tanto Australia como India creían todavía que el expansionismo chino no adquirirá aristas militares. Y Tokio, dejado en la estacada, también hizo un giro amistoso hacia Pekín.

Pero el jefe de Gobierno nipón del 2007 – Abé – acabó teniendo razón y hace pocas semanas han concluido en aguas del Pacífico unas grandes maniobras conjuntas de las escuadras de los cuatro países signatarios. Y para la opinión pública de esas naciones, el hecho habría pasado inadvertido de no haber sido por la airada reacción china que ha denunciado las maniobras como un acto intimidatorio.

Esta vez es Pekín quien exagera. Y no porque las maniobras conjuntas de cuatro grandes armadas no puedan (y hasta, quieran) intimidar, sino porque todavía le falta a la “Quad” la decisión y firme voluntad política para hacer de una exhibición militar un argumento político contundente.

Claro que lo que aún no es puede llegar a ser. Esto lo han formulado con toda crudeza círculos próximos al Almirantazgo estadounidense. Dijeron que hoy por hoy la “Quad” se parece muchísimo a la “Triple Alianza” (Francia, Gran Bretaña y la Rusia zarista) de finales del siglo XIX que quería evitar el ascenso económico y militar de la Alemania creada por Bismarck.

Ni la ”Triple Alianza”, ni la “Entente” franco-británica (vago acuerdo marco de cooperación de Paris y Londres para la contención de Berlín) de la época lograron frenar el ascenso político y militar de Alemania, pero sí trazaron con toda claridad el camino de las alianzas que se establecerían durante la I Guerra Mundial.

A más de un siglo de distancia es evidente por qué fracasaron tanto la Triple Alianza, como la Entente: el ascenso de la nueva Alemania se debía a que gracias a la unificación bismarckiana, el potencial económico de la cincuentena de Estados teutónicos existentes antes de la unificación se incrementó espectacularmente. Y el incremento lo aprovechó Bismarck para ponerlo al servicio de las infinitas ambiciones de la monarquía prusiana, ahora ya alemana.

Otto von Bismarck

Esto era difícil de ver y prever a finales del XIX por falta de distancia focal política. Y también – y en no poca medida – porque habría obligado a las tres grandes potencias del momento a emprender unas reformas sociales y económicas impopulares a causa de los sacrificios que suponía.

La gran diferencia entre la “Quad” y la “Triple Alianza” es que la III Guerra Mundial parece improbable actualmente en tanto que la de 1914/18  resultaba inevitable a principios del siglo XX a causa de la inflexibilidad política de los dirigentes de la época y la nula conciencia de las dimensiones que iban a tener los conflictos bélicos del futuro.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Quo vadis?    Washington, Diana Negre

Această întrebare din vremea Sfântului Petru și-o pune multă lume în ziua de azi, după alegerile din SUA, care au pus capăt mandatului lui Donald Trump și care îl vor aduce pe fostul vicepreședinte, Joe Biden, la Casa Albă, pe data de 20 ianuarie.

Și asta pentru că Joe Biden, cu toate că a obținut cu doi ani înainte de a deveni octogenar ceea ce și-a dorit de când era un tinerel, în mod sigur nu va aduce mari schimbări, cel puțin pentru restul lumii, în politica sa externă.

În ceea ce privește situația din interiorul SUA, unde ar putea face unele schimbări, aceasta nu depinde atât de el, cât de cei doi senatori din Georgia care încă urmează să fie aleși și care vor decide politica americană, în viitorii doi ani.

Mult mai imprevizibilă este situația lui Donald Trump: pe de o parte, are probleme grave cu legea (și chiar ar putea deveni primul fost președinte condamnat la închisoare), iar pe de alta ar putea deveni liderul opoziției, ajungând să fie primul fost președinte care redevine candidat pentru Casa Albă. Asemenea lucru nu s-a mai întâmplat în toată istoria țării, însă nu există nicio problemă de constituționalitate pentru ca Trump să se prezinte din nou la următoarele alegeri prezidențiale. Și dacă va reuși, Statele Unite se vor alinia țărilor democratice unde șefi de guverne au revenit la putere după ce au pierdut alegeri cu câțiva ani mai înainte.

Este o perspectivă care îi bucură atât pe cei 73 de milioane de americani care l-au votat pe el, și îi sperie pe cei care s-au opus președinției sale, în ultimii patru ani. De fapt, cu filosofia americană care îi părăsește pe perdanți, o revenire la Casa Albă este destul de improbabilă și dificilă, deși țara s-a schimbat mult, iar Donald Trump face puține lucruri în manieră obișnuită.

Ne putem imagina acum care sunt perspectivele celor doi, Biden și Trump.

Biden, în ciuda tuturor speranțelor de schimbare, cea mai mare diferență pe care o poate oferi este „o revenire la normalitate”, în sensul că va avea un comportament mai tradițional în actele sale publice și în conferințele de presă, și nu se va strădui, așa cum a făcut Trump, să-i jignească pe șefii de state și guverne cu care el nu era de acord.

Aceste schimbări ar fi „cosmetice” deoarece e greu să ne imaginăm că va anula marile schimbări pe care le-a făcut Trump în privința Israelului, unde a mutat ambasada americană la  Ierusalim – lucru pe care niciun președinte până la el nu a îndrăznit să-l facă – sau că va încerca să oprească apropierea țărilor arabe de Israel. În ciuda criticilor democraților contra lui Trump, este improbabil ca Biden să deschidă porți iranienilor, sau să trimită mai mulți soldați în Afganistan, și nici măcar să facă concesii comerciale Chinei, sau să caute confruntarea cu Moscova.

Marja de manevră este mai mare în politica internă, deoarece interesele americanilor merg pe probleme economice și naționale, dar posibilitățile de a aduce mari schimbări, pe care și le doresc mulți alegători democrați, sunt limitate: președintele nu guvernează prin decrete, ci cu ajutorul Congresului, unde majoritatea democrată în Camera Reprezentanților s-a redus considerabil, iar puterea depinde acum de acordul dintre un Senat republican și o Cameră democrată, sau de perspectiva ca ambele camere să fie controlate de democrați.

Aceasta este rațiunea pentru care micul stat Georgia a devenit centrul interesului politic. La fel ca celelalte state, dă doi senatori, iar rezultatele alegerilor au fost atât de strânse, încât e nevoie de noi alegeri. Acestea vor avea lor pe 5 ianuarie, cu două săptămâni înainte de instalarea lui Biden, care va ști, când va depune jurământul, pe data de 20 ianuarie, cine îi va limita puterile: democrații mai progresiști, care vor pretinde importante reforme fiscale și sociale, sau republicanii care le vor lega mâinile democraților cu votul lor în Senat.

În aceeași zi, va începe o nouă viață pentru Trump, care va trebui să hotărască dacă va dori să se bucure de milioanele sale sau să-i tortureze pe democrați, în fruntea unui Partid Republican care a devenit o formație populară și anti-elitistă.

Însă va exista și riscul să nu poată face nimic din toate acestea, deoarece îl urăsc foarte mult acei democrați și republicani care nu vor să renunțe la a fi elite, și s-ar putea să-l aducă în fața tribunalelor, existând pericolul de a-și pierde libertatea. Există oameni care vor să-l bage în închisoare pe el și întreaga lui familie, pentru că l-a ajutat să guverneze și să se îmbogățească.

Motivul pentru care vor să-l aducă în fața tribunaleor nu este deloc clar, însă ar putea fi de la acuzații de fraudă fiscală, până la hărțuire sexuală. Pentru fraudă fiscală e cercetat de ani de zile de Departamentul Tezoreriei, însă până acum nu a putut fi acuzat de ceva. Acuzațiile de hărțuire sexuală le-a prevenit Trump făcând doamnele să semneze un angajament că renunță la orice acțiune în justiție, însă, acum, se pare că unele dintre ele sunt dispuse să nu mai respecte angajamentul, desigur primind mai mulți bani de la dușmanii lui Trump.

Dacă vor reuși să-l condamne pentru hărțuire, lucru pentru care alte persoane au ajuns în închisoare, președintele Biden ar putea să-l ierte, pentru a evita o divizare și mai gravă a societății americane, însă iertarea prezidențială se poate aplica numai delictelor federale, și există procurori din state ca New York, care amenință că vor iniția acțiuni judiciare împotriva celui care în curând își va termina mandatul de președinte.

Dacă se va întâmpla așa, cei 73 de milioane de susținători ai lui Trump, care consideră că li s-au furat niște alegeri pe care ei le-au câștigat, vor vedea în această urmărire penală o vânătoare de vrăjitoare, o dovadă a preaputerniciei elitelor culturale și a intoleranței unui Partid Democrat, care a încetat să mai reprezinte muncitorii și oamenii fără prea multă școală.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Quo vadis?     Washington, Diana Negre

Aquesta pregunta dels temps de Sant Pere la fan molts avui desprès de les eleccions nordamericanes, que han acabat amb el mandat de Donald Trump i que posaràn el 20 de gener l’ex vicepresident Joe Biden a la Casa Blanca.

Aixó es perque Joe Biden, malgrat haver aconseguit dos anys abans d’arribar a la seva vuitena década el que ha vulgut desde que era un noi jove, segurament no portarà grans canvis, al menys per el que fa la resta del món, es a dir, en la seva política exterior. I pel que fa la situación dins dels Estats Units, que pugui o no fer canvis no depèn tant d’ell com de dos senadors a l’estat de Georgia que encara han de ser i que decidiràn la política nordamericana per els propers dos anys.

Molt mes imprevisible es la situación de Donald Trump, tant pel risc que té de trobarse amb problemes legals greus, que fins i tot el podrien convertir en el primer ex president condemnat a presó, com per les possibilitats de convertirse en líder de l’oposició i, fins i tot,  en el primer ex president que torna a ser candidat a la Casa Blanca. Aixó no ha passat mai en la història del país, pero no hi ha cap problema constitucional per tornarse a presentar. I si hi arriba, els Estats Units seguirien exemples de paísos democràtics on els seus caps de govern han tornat al poder desprès d’haver perdut eleccions alguns anys abans.

Aquesta es una perspectiva que agrada tant als 73 milions de nordamericans que van votar per ell, com espanta als que s’han oposat a la seva presidencia en els derrers quatre anys.  De fet, amb la filosofía nordamericana que abandona als perdedors, una tornada a la Casa Blanca es presenta com improbable i difícil, però el païs està canviant molt i Donald Trump fa poques coses de la manera habitual.

Ens podems imaginar ara quines son les perspectives d’ambdós, es a dir, Biden i Trump.

Biden, malgrat totes la esperances de canvi, la diferencia mes gran que pot oferir es una   “tornada a la normalitat”,en el sentit que tindrà un comportament mes tradicional en els actes públics i les rodes de prensa i no es dedicarà, com ha fet Trump, a gairebé insultar els caps de govern de països amb els que no està d’acord.

Aquests canvis serien ¨cosmètics¨ perque costa imaginar que anul.larà els canvis revolucionaris que Trump ha fet amb Israel, on ha portat l’ambaixada nordamericana a Jerusalem -el que cap president s’havia atrevit a fer abans- o intentarà tallar l’acostament dels països arabs a Israel. Malgrat les critiques demócratas contra Trump, es improbable que Biden obri les portes als iranians, o que enviarà mes soldats a l’Afganistàn, o ni tant sols que tornarà a fer concessions comercials a la Xina o buscarà una política de confrontació amb Moscou.

El marge de maniobra es mes gran en política interna, perque els interesos dels nordamericans son per qüestions económiques i nacionals, pero les possibilitats de portar els grans canvis que volen molts votants demócratas son limitades: el president no governa per decret sino amb el Congrès, on la majoria demócrata a la Cambra de Representants ha quedat molt minvada, i el poder depèn ara de l’acord entre un Senat republicà i una cambra demòcrata, o de si totes dues cambres estarán controlades pels demòcrates.

Aquesta es la raó que el petit estat de Georgia s’hagi convertit en el centre del interés polític. Com tots els estats, te dos senadors i els resultats electorals van ser tan ajustats que cal una nova votació. No será fins al 5 de gener, dues setmanes abans de la pressa de posessió de Biden que sabrà, quan juri el seu càrrec al Capitoli el dia 20 de gener, qui limitará el seu poder: si els demócratas mes progressistes que exigirán importants reformes fiscals i socials, o els republicans, que lligaràn les mans dels demócrates amb el seu vot al Senat.

Aquest mateix dia, començarà una nova vida per a Trump, que haurà de decidir si es dedica a gaudir dels seus milions o a torturar els demòcrates devant d’un Partit Republicà transformat en una formació popular i anti elitista.

Peró també tindrà el risc de no poder fer res de tot això, perque hi ha tant odi contra ell entre els demòcrates i els republicans que no volen deixar de ser èlits, que es podría trobar devants dels tribunals i amb perill per la seva llibertat. Hi ha gent que no només el vol posar a la presó a ell, sino fins i tot la seva familia per haverlo ajudat a governar i a ferse ric.

La raó de portarlo als tribunals no està gaire clara, peró va des de la possibilitat de frau fiscal, fins l’acosament sexual. El frau fiscal l’està investigant des de fa anys el Departament del Tresor i no sembla que hagi pogut acusarlo de res. Les acusacions d’acosament sexual les va prevenir Trump fent signar a les dones un compromís a renunciar a qualsevol acció judicial, peró ara sembla que algunes están disposades a pagar per trencar aquest compromís -segurament que cobraríen mes dels enemics de Trump que la indemnització que hauria de pagar per a trencar el seu contracte.

Si l’arriben a condemnarlo pel mateix que ha portat altres personatges a la presó, el president Biden el podría perdonar per a evitar una divisió encara mes greu en la  societat nordamericana, però el perdó presidencial només s’aplica als delictes federals i hi ha fiscals d’estats com Nova York que amenacen amb instruïr un sumari contra el que aviat será ex-president.

Si aixó arribès a pasar,  els 73 milions de seguidors de Trump, que consideren a mes que els han robat unes eleccions que ells han guanyat, veurán la seva persecució com una caça de bruixes, una proba de la superpotencia de les élits culturals i de la intolerancia d’un Partit Demòcrata que ha deixat de representar els obrers i la gent sense preparació.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Un gol de umplut     Washington, Diana Negre

Căderea Uniunii Sovietice, acum aproape 30 de ani, a generat în lume tot felul de așteptări și analize, cum a fost faimosul „Sfârșit al Istoriei” de Francis Fukuyama, care urma declarației entuziaste a președintelui american din vremea aceea, George Bush, conform căreia ne aflam în fața unei „noi ordini mondiale”, care urma să aducă pacea și prosperitatea în restul lumii, fără înfruntările din lungile decade ale Războiului Rece.

Desigur, acel optimism că Omenirea ar fi depășit pentru totdeauna obiceiurile ei milenare de a se lupta și înfrunta nu s-a materializat, iar astăzi, lumea se află într-o răscruce de noi provocări între vechile și noile supraputeri.

Căci, dintre cele vechi, una încearcă să fie din nou ce a fost, iar cealaltă vrea să-și păstreze influența pe care o avea mai înainte: Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, întotdeauna a avut nostalgia vremurilor când era supraputere, iar populația ei nu pare să se mulțumească cu îmbunătățirea economică care i-a adus un nivel de viață mai înalt, și nici cu libertățile democratice care, cu toate că sunt limitate, au mai redus din frica cu care trăia populația ei.

În ceea ce privește SUA, cu toate că posedă cea mai mare forță militară din lume, puterea ei s-a redus: economia americană, cu toate că este prima din lume, are o acerbă concurență chineză, țară care este pe cale să treacă ea pe primul loc, în timp ce puterea militară a Americii este sfidată, lună de lună, de chinezi, atât prin alianțele pe care supraputerea asiatică le face în toată lumea, cât și prin desfășurările Chinei în zonele ei de influență, așa cum se poate observa, în prezent, în insulele pe care le construiește în Marea Chinei Meridionale, stârnind neliniște printre vecinii săi: Vietnam, Malaezia, Filipine sau Taiwan.

Aceste insule sunt adevărate fortărețe militare, cu tuneluri și arme, și care îi permit un control maritim, pe care Statele Unite încearcă să-l oprească, lucru aproape imposibil de realizat.

S-ar părea că cele care au fost supraputerile din secolul XX ar fi intrat într-o decadență paralelă, iar golul rămas l-ar fi umplut China, o țară care pentru analiștii occidentali este dificil de înțeles și, în consecință, este greu de prevăzut ce va face.

Astfel, de exemplu, timp de mulți ani, occidentalii au vrut să ajute China să se dezvolte, deoarece judecau după logica experienței lor, conform căreia o bună economie ar aduce schimbări democratice, așa cum s-a întâmplat în Europa și America.

Însă, tradiția chineză, mult mai veche, este diferită, și nu trebuia să ne așteptăm ca această țară să copieze modelele noastre de dezvoltare, și mult mai puțin să considere alte țări ca modele: în ciuda secolelor de mizerie economică și de colonizare, nu și-a pierdut mândria identității și istoriei sale și, dacă s-au considerat maltratați, chinezi niciodată nu au ajuns să se considere inferiori.

Pentru Moscova, care a încetat să mai fie maestrul vecinilor săi asiatici sau din Europa de Est, ca și pentru Washington, care a pierdut controlul asupra lumii arabe și asupra petrolului acesteia, este din ce în ce mai dificil să știe cum să se poarte cu China, care este, pe zi ce trece, tot mai bogată și tot mai puternică.

Un element comun al acestor două vechi supraputeri este limita lor economică: în cazul Moscovei, economia a dus-o la pierderea Războiului Rece, atunci când președintele Ronald Reagan a făcut ca prin cursa înarmărilor să se prăbușească URSS-ul, deoarece americanii au avut o capacitate economică mult mai mare pentru a dezvolta sistemele de rachete, decât sovieticii, care au rămas epuizați în urma acestei solicitări.

 Azi, Moscova face diplomație pe lângă Iran, însă fără să aibă influența Chinei care, cu investițiile și ofertele ei comerciale, poate determina o renunțare  la comerțul cu occidentalii, precum și speranța ca Beijingul să ajute la dezvoltarea programului nuclear iranian.

Și tot azi, americanii, care se compară cu vechiul Imperiu Roman, se află într-o situație la fel ca Cezarii de acum două mii de ani, căci nu le convine, sau nu pot să se întindă prea mult: este prea costisitor să mențină o prezență a trupelor lor în Siria, Arabia, Afganistan sau Irak. Și cu atât mai puțin, să trimită trupe sau rachete într-un caz punctual.

Desigur, Beijing profită de situație pentru a umple golurile și nu numai că vinde filosofia sa țărilor sărace africane sau sud-americane, dar a ajuns să-și deschidă școli de prestigiu în SUA, pentru a-i „învăța” pe americani cum trebuie să înțeleagă viața.

Nu putem uita că și Turcia, care speră să recupereze măcar o parte din ceea ce a fost Imperiul Otoman, face excursii diplomatice în Orientul Apropiat, cu toate că aceste sarcini nu-i revin unei țări membre NATO, și încearcă să stabilească punți cu Africa.

Nici Wahsington și nici Moscova nu au motiv – nici destui bani  – pentru a se plânge: politica, la fel ca Natura, nu permite existența vidului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Un buit per a omplir   Washington, Diana Negre

La caiguda de la Unió Soviètica fa gairebé 30 anys, va generar arreu del món tota mena d’expectatives i anàlisis, desde el famòs “Fi de la Història” de Francis Fukuyama, que seguia la declaración entusiasta del llavors president nordamericà George Bush, que ens trobavem devant d’un “nou ordre mundial” que portaría pau i prosperitat a la resta del món, sense els enfruntaments de les dècades llargues de la Guerra Freda.

Naturalment, tant optimisme que la Humanitat haurie superat per sempre els seus hàbits mil.lenaries d’enfruntaments  i lluites, no s’ha materialitzat i avui el món es troba en una cruïlla de nous reptes entre les velles i les noves superpotències.

Perque, de les velles, una tracta de tornarho a ser i l’altre tracte de mantener la seva influencia: Rússia, l’hereu de la Unió Soviètica, ha tingut sempre nostàlgia dels seus temps de superpotencia i la población no sembla tenir prou consol en la millora económica que li ha portat un nivel de vida mes alt, ni en les llibertats democràtiques que, tot i ser limitades, han reduït la por de la seva població.

Pel que fa els Estats Units, tot i tenir encara la força militar mes potent del món, te un poder minvat: la seva economía, malgrat se la primera del món te avui una forta competencia xinesa que amenaça amb passarli devant i el seu poder militar reb mes i mes desafiaments xinesos, tant per les al.liances que la superpotènacia asiática va fent arreu del món, com per el desplegament xinès en les seves àrees de influencia, com hom pot veure avui en les illes que va posant en el Mar de Xina meridional i que tant poc agraden als seus veins com Vietnam, Malasia, les Filipines o Taiwan.

Aquestes illes son autentiques fortificacions militres, amb tunels i armaments, que li han donat un control marítim que els Estats Units tracten de frenar, però es gaire impossible que aconsegueixin impedir.

Sembla com si les que eren les dos superpotències del secle XX hagin entrat en una decadéncia paral.lela i el seu vuit l’ha omplet la Xina, un país que per les analistas occidentals es molt difícil d’entendre i, en consequència, preveure el que farà.

Així, per exemple, durant molts d’anys els països occidentals volien ajudar al desenvolupament xinès, perque aplicaven la llògica de la seva experiència, que una bona economía portaria canvis democràtics com havia passat al mon que coneixen a Europa i Amèrica.

Peró la tradició xinesa, molt mes vella, es un altre i no calia esperar que copiessin els nostres models de desenvolupament, i encara menys que consideressin altres països com a models: malgrats els secles de miseria económica i de colonització, no han perdut l’orgull de la seva identitat i la seva historia i, si s’han considerat maltractats, mai no han arribat a pensar que siguin inferiors.

Per a Moscou, que ha deixat de ser el mestre dels seus veins asiàtics o de l’Europa oriental, com per a Washington, que també ha perdut el control del món àrab i el seu petroli, els es cada cop mes difícil saber com han de tractar la Xina, que no para de crèixer i de ferse mes rica i poderosa.

Un element comú a les dues velles superpoténcies es la seva limitació económica: en el cas de Moscou, l’economia ja li va fer perdre la Guerra Freda quan el president Ronald Reagan va decidir que la cursa d’armaments portaría l’enfonsament de la URSS perque els nordamericans tenien molta mes capacitat económica per desenvolupar míssils i els soviètics quedarían exhaurits.

 Avui, Mosocu fa servir la diplomacia al Iran, pero sensa la influencia que pot tenir la Xina amb les seves inversions i ofertes comercials que els permeten pensar en renunciar a negocis amb els occidentals i també esperar que Pekin els ajudi a desenvolupar el seu programa nuclear.

I avui els nordamericans, que tants comparen amb el vell Imperi Romà, també troben com els Cèsars de fa dos mil anys que no els convé -o no poden- estendre’s tant: mantener una presencia a Siria, Arabia, Afganistà o l’Irak, es massa car. Molt menys, en qualsevol cas, que enviar tropes o míssils en un cas puntual.

Naturalment, Pekin aprofita per a omplir els buits i no sol ven la seva filosofía als països pobres africans o sudamericans, sinó que fins i tot va posant escoles de prestigi als Estats Units, per a “ensenyar” els nordamericans com cal entendre la vida.

I no podem oblidar Turquia, que també te aspiracions a recuperar part del poder de l’Imperi Otomá i fa excursions diplomàtiques al Próxim Orient, per molt que no corresponguin a un país de l’Otan, i tambè tracte d’establir ponts amb Africa.

Ni Wahsington ni Moscou tenen motiu – ni prous diners  – per a queixarse: la política, com la Natura, no permet els buits.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Pandemia umană, bucuria curcanilor  Washington, Diana Negre

Dacă există ceva în SUA care să se afle deasupra oricăror diferențe ideologice, atunci aceasta este sărbătoarea din joia viitoare, care e ținută încă din vremea când țara nu se numea Statele Unite: „pelerinii” care tocmai sosiseră pe coasta Massachussets-ului pe corabia Mayflower au sărbătorit, în luna noiembrie a anului 1621, faptul că jumătate din cei care fugiseră de persecuția religioasă din Anglia încă se aflau în viață, după un an de nenumărate pedepse.

Cu toate că sărbătoarea nu se ținea, la început, în zonele din sudul țări, iar data ei diferea în funcție de statele în care oamenii își aminteau de sosirea colonilor la Capul Cod, de-a lungul anilor, obiceiul s-a răspândit până când președintele Lincoln a instituit o Zi Națională a Recunoștinței, în anul 1863, în plin Război de Secesiune, „pentru a-i încredința lui Dumnezeu pe cei pe care războiul i-a lăsat orfani, văduve sau victime” și pentru a „vindeca rănile națiunii”.

În jumătatea de secol care a trecut, meniurile s-au unificat până s-a ajuns ca principalul fel de mâncare al sărbătorii să fie foarte americanul curcan, fără deserturi, căci primii coloni nu și le puteau permite, deoarece nu prea aveau zahăr.

Nu pentru că americanilor le-ar plăcea atât de mult curcanul, o pasăre insipidă cu gătirea căreia se pierde mult timp ! Această într-aripată a ajuns să dobândească, totuși, atâta importanță încât, în fiecare an, președintele grațiază doi curcani, care, în loc să fie copți în cuptor, au garantată pensionarea de lux: nimeni nu va mai avea voie să-i sacrifice vreodată.

Singura modificare care i s-a făcut sărbătorii a fost data ei din calendar: Lincoln a așezat Ziua Recunoștinței (Thanksgiving) în ultima zi de joi a lunii noiembrie, iar președintele Frank D. Roosevelt a statornicit sărbătoarea în cea de a patra joi a lui noiembrie pentru a o menține puțin mai îndepărtată de Crăciun, deoarece astfel se făceau mai multe cumpărături, ajutând țara să iasă din Marea Depresiune. Și, într-adevăr, zilei de joi, Thanksgiving, îi urmează „ The Black Friday” (vinerea neagră), ziua cu mari reduceri, când se înregistrează un mare volum de vânzări.

Rezistența la această mică schimbare a datei a fost atât de mare în anii aceia, încât lumea nu mai vorbea de „Thanksgiving”, ci de „Franksgiving”, ceea ce nu a împiedicat, ca în 1941, să fie semnată legea care o stabilea în cea de a patra zi de joi, care, anul acesta, va fi pe 26 ale lunii noiembrie.

Ziua din an în care au loc cele mai multe călătorii este tocmai Thanksgiving, deoarece familiile se reunesc, cu toate că uneori sunt nevoite să traverseze întregul continent pe care se întind Statele Unite. Este o sărbătoare asemănătoare cu Crăciunul din Europa, pentru că familia se adună, o sărbătoare care, neavând un conținut religios, ci unul patriotic, e ținută unitar și asemănător de oameni de diferite credințe – sau fără vreo credință religioasă.

Americanii glumesc spunând că este singura zi din an în care mănâncă „mai bine decât francezii”, însă, desigur, mănâncă mai mult decât de obicei, chiar mai mult decât marile lor porții pe care le consumă în mod obișnuit.

Acest obicei nu va putea fi respectat anul acesta! Dificultățile de a călători, teama de pandemie și repetatele avertizări ale autorităților sanitare și ale mijloacelor de informare vor  restrânge reuniunile prietenilor și ale familiei. Din cauza nivelurilor de contagiu foarte înalte înregistrate chiar de la începutul plăgii COVID-19, multe reuniuni vor fi digitale, și fiecare își va degusta curcanul alături de cei din familie care trăiesc sub același acoperiș și toți se vor saluta cu ceilalți doar pe internet.

Există o tradiție ca, așezându-se la masă, fiecare să explice de ce se simte mulțumit. De data aceasta, este posibil ca principalul motiv să fie faptul că a supraviețuit virusului, cu atât mai mult în cazul în care nu sunt victime în familie.

Renunțând la festinul pantagruelic, în mod sigur vor fi mai puține păsări sacrificate, deoarece fiind foarte mari, cu greu pot fi epuizate de nuclee familiale mici. Aceasta va priva populația, desigur, de bucuria ca, o dată pe an, să se întâlnească rude și prieteni.

Motivul acestei prudențe este că nu există nicio dovadă care să garanteze că nu se vor produce molipsiri: perioada de incubație este prea mare pentru ca vreun test să poată garanta că nu va exista contagiu, căci pot fi purtători de virus nedescoperit în faza inițială, sau acesta poate fi luat după efectuarea testului, neexistând simptome.

Pe de altă parte, apropierea de cei care sărbătoresc în familie poate deveni un vehicul pentru infecții, mai ales deoarece nimeni nu se așează la masă pentru a mânca cu masca pusă.

În plus, aceasta este o zi pentru a sta multe ore împreună și a discuta de toate, ceea ce, într-un an electoral ca cel în care ne aflăm, poate duce la discuții aprinse, cu mari posibilități ca în una și aceeași familie să fie persoane de partea lui Trump sau de partea lui Biden.

Președintele Trump „a grațiat” doi curcani săptămâna trecută, așa cum fac în mod tradițional președinții americani, însă pandemia a grațiat deja mii de asemenea păsări, chiar și pentru un singur an, dacă, așa cum speră lumea, vaccinurile vor permite revenirea la normalitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Pandemia humana, alegría de los pavos   Washington, Diana Negre

Si hay algo en Estados Unidos que está por encima de cualquier diferencia ideológica eso es la fiesta del próximo jueves, que se celebra desde que el país no era aún Estados Unidos: los famosos “peregrinos” llegados a las costas de Massachussets en el navío Mayflower celebraron, en noviembre de 1621, que la mitad de quienes habían huído de la persecución religiosa en Inglaterra estaban todavía vivos, después de un año de penalidades sin cuento.

Aunque la fiesta originalmente no se celebró en las zonas sur del país y las fechas eran diversas según los estados en que se recordaba la llegada de los colonos a Cape Cod, a lo largo de los años la costumbre se fue extendiendo hasta que el presidente Lincoln declaró un Día Nacional de Acción de Gracias, en 1863, en plena Guerra de Secesión, para “encomendar a Dios a quienes la guerra ha dejado húerfanos, viudas o víctimas” y para “curar las heridas de la nación”.

En el más de medio siglo transcurrido, los menús se han unificado para tener al muy americano pavo como centro del festín y añadir postres que los primeros colonos no se podían permitir por la escasez de azúcar.

No es que a los norteamericanos les guste demasiado el pavo, un animal insípido y que requiere largo tiempo de cocción, pero esta ave ha tomado tal preponderancia que todos los años hay un indulto presidencial a dos pavos, que, en vez de acabar asados, tienen garantizada una jubilación de lujo en alguna granja.

El único cambio sufrido por la festividad es el calendario: Lincoln colocó el Día de Acción de Gracias (Thanksgiving) en el último jueves de noviembre, pero el presidente Frank D. Roosevelt lo movió al cuarto jueves del mismo mes, pensando que al alejarlo un poco más de la Navidad habría más actividad comercial y con eso ayudaría a salir de la Gran Depresión. Y efectivamente, al jueves de Thanksgiving le sigue el “Black Friday” (viernes negro) el gran día de las rebajas que acostumbra a ser uno de los que más ventas registra.

La resistencia al pequeño cambio de fecha en aquellos años fue tan grande que la gente ya no hablaba de “Thanksgiving”, sino de “Franksgiving”,lo que no impidió que, en 1941,firmara la ley que lo fijaba para el cuarto jueves, que, esta vez,será el próximo 26.

El día del año en que se registran más viajes es el Thanksgiving, porque las familias se reúnen aunque hayan de atravesar el continente que es Estados Unidos. Es una fiesta semejante a nuestras Navidades para la reunión familiar y que, al no tener un contenido religioso sino patriótico, lo celebran de forma semejante gente de diversas creencias – o ninguna.

Los norteamericanos bromean que es el único día del año en que “comen mejor que los franceses” y quizá no vayan muy acertados en lo de “mejor”, pero, desde luego, comen más que cualquiera e incluso más de lo que son sus abundantes porciones regularmente.

Esta costumbre quedará rota este año: las dificultades para viajar, el temor a la pandemia y las repetidas advertencias de autoridades sanitarias y medios informativos reducirán las reuniones familiares y de amigos. Con los contagios al nivel más alto desde el principio de la plaga del covid-19, muchas reuniones serán digitales, en que cada uno comerá su pavo acompañado de los familiares con quienes convive y se saludarán en el internet con los restantes. 

Una tradición, al sentarse a la mesa, es que cada comensal explique el motivo por el que  se siente agradecido. Esta vez, quizá la razón principal es sobrevivir al virus y, más aún, si no hay víctimas en la familia.

Al renunciar a la pantagruélica comilona, seguramente reducirán la mortalidad también entre las aves, porque estos animales son muy grandes y difícilmente se lo puede liquidar un pequeño núcleo familiar, pero también quitarán a la población la alegría anual de reencontrarse con familiares y amigos.

La razón para tanta prudencia es la advertencia de que no hay prueba alguna que pueda garantizar que no habrá contagios: el tiempo de incubación es demasiado largo para que un PCR pueda dar garantías de que no hay infección, pues la persona puede tener el virus sin que la prueba lo detecte en la fase inicial, o puede contraerlo después del PCR y todavía no tener síntomas-

Por otra parte, la proximidad de quienes festejan en familia es un vehículo para las infecciones, especialmente porque nadie se sienta a comer con la mascarilla puesta.

Este es, además, un día para compartir muchas horas y discutir de todo, algo que puede ser especialmente acalorado en un año electoral como el que estamos viviendo, con una alta probabilidad de que dentro de la familia haya gente del bando de Trump y del bando de Biden.

El presidente Trump “indultó” a dos pavos en esta pasada semana, como hacen tradicionalmente los ocupantes de la Casa Blanca, pero la pandemia ya les ha traído un indulto a millares de sus congéneres, aunque sea tan solo para un año si, como muchos esperan, las vacunas permitirán un regreso a la normalidad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TERORISMUL, ÎN MAREA LUI MAJORITATE, URBAN

În Europa, terorismul jihadist a fost urban și aproape exclusiv occidental. Acest lucru este surprinzător, dacă ținem cont de faptul că populații musulmane locuiesc pe vechiul continent în Balcanii Occidentali (Albania, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Macedonia și Muntenegru), iar în aceste țări nu prea încolțește fundamentalismul religios și nu s-a înregistrat, până acum niciun atentat terorist musulman. Și aceasta, cu toate că 30% din popuația acestor țări este în mod oficial sunită.

În schimb, fenomenul dobândește coerență social-politică dacă ținem seama de faptul că Balcanii Occidentali au avut, timp de cincizeci de ani, regimuri comuniste care promovau opresiv laicizarea sociețățolor pe care le guvernau. De aici faptul că, la sfârșitul secolului XX și în toată perioada scursă din XXI, aceste societăți au avut un islam sunit foarte lax. Doar în minoritățile neintegrate – cum sunt toberșii din Macedonia și pomacii din Bulgaria – s-au înregistrat năzuințe teroriste similare celor semnalate printre tinerii musulmani din Europa Occidentală.

Conform sociologilor francezi și austrieci, faptul că terorismul islamic a prins în vestul vechiului continent se datorează, în principal, următorilor factori: eșecul personal și profesional al fiilor imigranților în țările de adopție; predominanța imamilor străini (în marea lor majoritate, turci și arabi) în comunitățile musulmane din Occident; ușurința cu care are loc  contagiul ideologic în mediile urbane dense; și tentația eroică. Aceasta din urmă – explică sociologii – este rezultatul eșecului personal de integrare, pe de o parte (să rămâi un nimeni imigrant) combinat cu momeala de a fi un viteaz al revendicărilor profetice: un „erou al cauzei”. 

Conform acestor analize, faptul că în Europa cea bogată musulmanii nu dispun de nuclee sociale care să-i educe și să-i controleze pe tinerii lor, face ca aceștia – mai ales cei care nu reușesc să se identifice nici cu familiile lor și nici cu societatea de adopție – să devină foarte fragili din punct de vedere emoțional și cultural. Și, prin urmare, sunt ușor de prins în mrejele radicalilor și fundamentaliștilor. Toate acestea ar putea explica de ce, în timpul războiului civil din Siria și al luptelor împotriva Statului Islamic, au plecat din Franța de două ori mai mulți voluntari pentru a se înrola în rândul trupelor radicale islamice, decât din Bosnia, țară covârșitor musulmană.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL TERRORISMO, MAYORMENTE URBANO

En Europa, el terrorismo jihadista ha sido sólo urbano y casi exclusivamente occidental. Es algo sorprendente si se tiene en cuenta que las poblaciones musulmanas del Viejo Continente habitan sólo los Balcanes Occidentales (Albania, Bulgaria, Bosnia-Herzegovina, Kosovo, Macedonia y Montenegro) y allá apenas hay brotes de fundamentalismo religioso y no se ha registrado hasta la fecha ningún atentado terrorista musulmán. Esto a pesar de que cerca del 30% de la población de esos países es oficialmente sunita.

El fenómeno adquiere en cambio coherencia socio-política si se tiene en cuenta que los Balcanes Occidentales estuvieron gobernados durante diez lustros por regímenes comunistas que fomentaban opresivamente al laicización de las sociedades que dirigían. De ahí que en las postrimerías del siglo XX y todo lo que llevamos del XXI estas sociedades tuvieran un islamismo sunita muy laxo. Solamente en las minorías mal integradas – como lo toberchos en Macedonia o los pomakos en Bulgaria – se han registrado querencias terroristas similares a las registradas entre los jóvenes musulmanes de Europa Occidental.

Según sociólogos franceses y austriacos, el arraigo del terrorismo islámico en el oeste del Viejo Continente se debe principalmente a los siguientes factores: el fracaso personal y profesional de los hijos de inmigrantes en las sociedades de acogida; el predominio de imanes forasteros (mayormente turcos y árabes) en las comunidades musulmanas de Occidente; la facilidad de contagio ideológico en un denso medio urbano; y la tentación heroica. Esta última – explican los sociólogos – es el resultado del fracaso personal de inserción por un lado (ser un don nadie inmigrante) con el señuelo de ser un paladín de reivindicaciones proféticas: un “héroe de la causa”. 

De acuerdo con estos análisis, el hecho de que en la Europa rica los inmigrantes musulmanes no tengan núcleos sociales que eduquen y controlen a sus jóvenes también hace que estos – sobre todo los que no logran identificarse ni con sus familias ni con la sociedad de acogida –se vuelvan emocional y culturalmente sumamente frágiles. Y, por tanto, fáciles de captar por radicales a la dinamita y fundamentalistas. Todo esto podría explicar por qué, durante la guerra civil siria y las luchas contra el Estado Islámico, salieran de Francia dos veces más voluntarios para enrolarse en las tropas radicales islámicas que de Bosnia, país de abrumadora mayoría musulmana.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ETIOPIA: ÎN NICIUN CAZ

Abiy Ahmed

Istoria politică a Etiopiei – cea de a doua țară ca populație din Africa, cu cei 115 milioane de locuitori ai săi – pare a fi versiunea africană a lui Cain și Abel: de la legendarul împărat Menelik I, contemporan cu regele Solomon – cele două etnii principale ale țării, amhară și oromo, s-au luptat tot timpul între ele, fiind oromo cei care pierdeau aproape întotdeauna. Ceea ce nu este biblic este că, acum, în loc de masacru fratricid, sunt pe punctul de a-și fragmenta statul.

De fapt, în această țară din Cornul Africii, toți s-au luptat împotriva tuturor, sau au avut episoade când au fost supuși de puteri străine; ultima a fost Italia lui Mussolini. Abia în 2018, când a fost ales președinte Abiy Ahmed, a apărut o rază de lumină. Noul mandatar a făcut pace cu Eritrea, a scos din închisori deținuții politici și a întreprins o campanie puternică împotriva corupției.

Însă, Ahmed a avut mai mult idealism decât putere. Dacă a adus pacea și multă libertate civică, nu a reușit să se impună nici egoismelor sau ambițiilor personale, și câtuși de puțin, tribalismului care a devastat dintotdeauna acest teritoriu. La puțin timp după ce și-a preluat funcția, puterea reală a Administrației Federale era mai mică decât cea a statelor federate.

O slăbiciune care nu a fost a lui Ahmed, ci rezultatul reformei constituționale din 1994, promulgate de Frontul Democratic Revoluționar al Poporului Etiopian (FDRPE), partid apărut după înlăturarea (în 1991) a regimului comunist al lui Mengistu. Prin reforma aceea, nu numai că se structura federalismul etiopian în 9 state definite etnic, dar se lăsa deschisă posibilitatea – în articolul 39 al Constituției – ca aceste state să-și obțină independența.

Și tocmai acest lucru este pe cale să se întâmple acum cu statul Tigru. În stil foarte etiopian, rațiunile acestui secesionism sunt mai degrabă ambițiile unor politicieni, decât interesele materiale ale poporului tigru. Căci, dacă în 1976 a existat în mod pasager un stat Tigru independent, din punct de vedere economic, un asemenea stat nu ar mai fi viabil azi fără anexarea unor teritorii vecine, care să-i deschidă acces la mare și să-i armonizeze și optimizeze resursele proprii.

În aceste momente, situația este foarte încordată, deoarece provocarea secesionista din Tigru aproape că e identică cu cea a generalulu amhar Asaminev Tsige, care, anul acesta, a încercat să-i rupă pe amhari de puterea centrală de la Adis Abeba.

În rezumat: integritatea politică a Etiopiei încă mai există, dar este atât de fragilă, încât dacă nu apare o personalitate sau un eveniment providențial, această mare țară din Cornul Africii se va nărui în mod ireversibil.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ETIOPÍA: DE NINGUNA MANERA

Abiy Ahmed

La historia política de Etiopía – el 2º país más poblado de África, con sus 115 millones de habitantes – parece la versión africana de Caín y Abel: desde el legendario emperador Menelik I, coetáneo del rey Salomón – las dos etnias principales del país, amhara y oromo, se han combatido constantemente, siendo casi siempre los oromo los perdedores habituales. Lo que no es bíblico es que ahora en vez de matanza fratricida se está en un tris de fragmentación estatal.

En realidad, en este país del Cuerno de África todo el mundo ha luchado siempre contra todo el mundo, sin olvidar los episodios de sometimiento a potencias extranjeras; la última fue la de la Italia de Mussolini. Solo en el 2018, cuando fue elegido presidente Abiy Ahmed, surgió un rayo de esperanza. El nuevo mandatario hizo la paz con Eritrea, sacó de las cárceles a los presos políticos y emprendió una fuerte campaña contra la corrupción.

Pero Ahmed tuvo más idealismo que poder. Si trajo la paz y mucha libertad cívica, no pudo imponerse ni a los egoísmos y ambiciones personales ni mucho menos, al tribalismo que ha asolado el territorio desde siempre. Al poco tiempo de su toma de posesión, el poder real de la Administración Federal acabó siendo menor que el de los Estados federados.

Para más inri, esta debilidad no es culpa de Ahmed sino que es fruto de la reforma constitucional de 1994 promulgada por el Frente Democrático Revolucionario del Pueblo Etíope (FDRPE), partido surgido tras el derrocamiento (1991) del régimen comunista de Mengistu. En aquella reforma no sólo se estructuraba el federalismo etíope en 9 Estados definidos étnicamente, sino que se dejaba abierta la posibilidad – artículo 39 de la Constitución – de que esos Estados obtuviesen la independencia.

Y eso es lo que está a punto de suceder ahora con el Estado de Tigre. Muy a lo etíope, las razones de ese secesionismo son muchísimo más las ambiciones de unos políticos que los intereses materiales del pueblo tigre. Porque si es cierto que ya en 1976 hubo pasajeramente una nación independiente de Tigre, económicamente un Estado independiente de Tigre no sería viable hoy en día sin la anexión de territorios vecinos que le abran una vía al mar y armonicen y optimicen los recursos propios.

En estos momentos la situación es sumamente tensa porque el desafió secesionista de Tigre coincide casi con el del general amhara Asaminev Tsige, que este mismo año intentó independizar a los amhara del poder central de Adís Abeba.

En resumen: la integridad política de Etiopía aún existe, pero su fragilidad es tal que de no surgir una personalidad o un acontecimiento providencial, esa gran nación del Cuerno de África se irá irremisiblemente al cuerno.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

REVOLUȚIA REPUBLICANĂ      Washington Diana Negre

Este greu să ne imaginăm sub ce constelație și-ar putea reînnoi mandatuul președintele Trump, dar cei 71 de milioane de alegători care au votat în favoarea sa și schimbările pe care le-a adus în discursul public al țării ar putea să declanșeze o revoluție în interiorul Partidului Republican și chiar la nivelul coordonatelor politice americane, în general.

Democrații, care sperau să înfăptuiască în viața politică a țării o adevărată revoluție, sub conducerea celor mai radicale elemente ale partidului, nu au reușit să introducă schimbări nici în state și nici în sistemul parlamentar din Washington. Cu toate că au reușit să le smulgă republicanilor câteva fotolii senatoriale, majoritatea pe care o au în Camera Reprezentanților este atât de redusă, încât vor avea o slabă capacitate de a-și lăsa vreo amprentă în politica țării.

Convingerea sectoarelor progresiste, încurajată de o acoperire favorabilă din partea mijloacelor de informare, a redus forța centrului din Partidul Democrat și, prin urmare, nu s-a putut capitaliza nemulțumirea multor moderați în legătură cu COVID-19 sau cu comportamentul  neprezidențial al lui Donald Trump.

Rezultatul este rău pentru democrați: nu numai că nu vor reuși să impună o agendă considerată radicală în SUA, dar vor avea mâinile legate și democrații moderați, ale căror oferte politice ar fi avut posibilități să avanseze în etapa post Trump.

În schimb, republicanii, cu toată înfrângerea lor electorală prin pierderea Casei Albe, pot să se mândrească cu revoluția pe care au efectuat-o pe scena politică a țării. 

De fapt, este desăvârșirea unui proces de durată care a început să se vadă clar, acum patru ani, odată cu candidatura lui Trump, și care, în prezent, pare să se fi consolidat: Partidul Democrat, care a reprezentat întotdeauna oamenii cu resurse puține, muncitorimea fără prea multă calificare, negrii, imigranții, a devenit, treptat, partidul elitelor și al intelectualilor.

În schimb, republicanii care, mai înainte reprezentaseră marile averi, liderii de întreprinderi și oamenii cu pregătire universitară, sunt, acum, partidul poporului, al agricultorilor, al muncitorilor necalificați, al imigranților, care au, în ziua de azi, o casă republicană unde sunt bine primiți.

Încă sunt mai mulți democrați printre negri, imigranți sau printre femei, dar migrarea spre Partidul Republican este foarte clară și acest fenomen îi îngrijorează pe mulți politicieni democrați.

După ce s-au aflat rezultatele ultimelor alegeri, s-a văzut foarte clar că grupurile mai puțin favorizate nu se așteptau să găsească ajutor printre democrați și s-au agățat imediat de mâna întinsă de republicani.

Personalitatea noilor oameni politici aleși în tabăra republicană s-a schimbat în doar câțiva ani: mici întreprinzători, femei, politicieni de diferite origini rasiale sunt, azi, cei care se află în fotoliile pierdute de Partidul Democrat.

La două zile după alegeri, congresmenii democrați s-au reunit în Capitoliul din Washington pentru a analiza relativul lor eșec electoral, deoarece Casa Albă cu greu îi va putea ajuta să avanseze în politicile pe care și le doresc ei, deoarece nu vor avea sprijin parlamentar suficient. I-au tras la răspundere pe liderii lor din Congres, deoarece nu au știut să capteze ce simțea poporul: au descoperit că pozițiile radicale, cum a fost cea referitoare la desființarea poliției, șirul nesfârșit de proteste care au afectat vara aceasta multe orașe, sau schimbările profunde din modul de a înțelege viața familială sau relațiile sexuale, nu sunt de natură să aducă voturi Partidului Democrat.  Din contră, se pare că i-au alungat pe simpatizanții săi obișnuiți și care s-au refugiat în brațele republicanilor.

Viitorul președinte Biden are în față sarcina de a inversa această evoluție, dacă nu vrea ca partidul său să tot cedeze sectoare ale populației Partidului Republican. Nu-i va fi ușor, deoarece o va avea alături pe doamna Kamala Harris, vice-președinta pe care a ales-o pentru a atrage de partea sa elementele democrate radicale. Este posibil ca Harris, văzând rezultatele, să renunțe la radicalism, însă alegătorii care sperau la o nouă eră progresistă în țară, cu greu vor accepta faptul că încă vor fi nevoiți să mai aștepte.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA REVOLUCION REPUBLICANA    Washington Diana Negre

Cuesta imaginar bajo qué constelación el presidente Trump podría renovar mandato, pero los 71 millones de norteamericanos que votaron por él y los cambios que ha llevado al discurso público del país podrían convertirse en algo permanente y en una revolución dentro del Partido Republicano – y de las coordenadas políticas norteamericanas en general.

Los demócratas, que esperaban llevar a la vida política del país una auténtica revolución, liderada por los elementos más radicales del partido, no consiguieron cambios ni en los diferentes estados ni en el sistema parlamentario de Washington. Si bien arrebataron un par de escaños senatoriales a los republicanos, su mayoría en la Cámara de Representantes parece quedar tan reducida que tendrán escasa capacidad de dejar su huella en la política del país.

La convicción de los sectores progresistas, alentada por una cobertura favorable de los medios informativos, quitó fuerza al centro del Partido Demócrata, con la consecuencia de que no pudieron capitalizar el descontento de muchos moderados por el Covid-19 o el comportamiento poco presidencial de Donald Trump.

El resultado es malo para los demócratas: no solamente no conseguirán imponer una agenda considerada radical por muchos en Estados Unidos, sino que ata las manos a los demócratas moderados, cuyas ofertas políticas habrían tenido posibilidades de avanzar en la etapa post Trump.

Los republicanos, en cambio, a pesar de su derrota electoral que les ha hecho perder la Casa Blanca, pueden presumir de haber llevado el país a una revolución por lo que se refiere al escenario político.

En realidad, es la culminación de un proceso de años que empezó a verse claramente hace cuatro con la candidatura de Trump y que ahora parece consolidado: los demócratas, cuyo partido había representado siempre a la gente con pocos recursos, los obreros sin grandes cualificaciones, los negros, los inmigrantes, se ha ido convirtiendo en el partido de las élites y los intelectuales.

Los republicanos, en cambio, que antes representaban las grandes fortunas, los líderes empresariales y la gente con mejor preparación académica, se han convertido ahora en el partido del pueblo: los agricultores, los obreros sin cualificar, los inmigrantes, tienen ahora una casa republicana donde se les da buena acogida.

Todavía hay más demócratas entre los negros, los inmigrantes o las mujeres, pero la emigración hacia el Partido Republicano es clara, algo que inquieta a muchos políticos demócratas.

Después de conocerse los resultados de las últimas elecciones, quedaba claro que los grupos menos favorecidos no esperaban encontrar socorro entre los demócratas y se agarraban a la mano tendida republicana.

La personalidad de los nuevos políticos elegidos en el bando republicano ha cambiado en pocos años: pequeños empresarios, mujeres, políticos de diversos orígenes raciales son los que hoy pueblan los escaños que ha perdido el Partido Demócrata.

A los dos días de las elecciones, los congresistas demócratas se reunieron en el Capitolio de Washington para analizar el relativo fracaso electoral, pues la Casa Blanca difícilmente les permitirá avanzar las políticas que desean, a falta de suficiente apoyo parlamentario. Pidieron responsabilidades a sus líderes del Congreso por no haber sabido leer el sentimiento popular: han descubierto que posiciones radicales como la de eliminar la policía, las protestas interminables como las que han asolado los centros de varias ciudades durante el verano, o profundos cambios en la forma de entender la vida familiar o las relaciones sexuales, no son las que le ganan votos al Partido Demócrata.  Al contrario, parecen haber espantado a sus seguidores habituales que buscaron refugio en los brazos conservadores republicanos.

El futuro presidente Biden tiene ante sí la tarea de hacer retroceder esta revolución, si no quiere que su partido vaya cediendo de forma continua sectores de la población al Partido Republicano. No le será fácil, porque a su lado tendrá a la señora Kamala Harris, la vicepresidenta que escogió para atraer a los elementos demócratas radicales. Tal vez Harris, a la vista de los resultados, se avenga a cambiar de signo, pero los votantes que esperaban una nueva era progresista en el país, difícilmente aceptarán que todavía no les ha llegado la hora.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Președinta stă la coadă  Washington, Diana Negre

Cu alegerile din 3 noiembrie (2020), americanii nu numai că au schimbat partidul de la Casa Albă, dau au adus-o foarte aproape de putere pe cea care ar putea fi prima femeie președintă a SUA.

Kamala Harris, vicepreședinta aleasă de viitorul președinte Joe Biden, este nu numai prima femeie care ajunge în această funcție, dar este și prima femeie de culoare. Aceste două condițiții erau aproape obligatorii pentru oricare candidat democrat, cu toate că prezența sa nu pare să-l fi ajutat pe Biden să obțină mai multe voturi: în statul California, pe care l-a reprezentat în ultimii ani ca senatoare, voturile ar fi fost oricum pentru Partidul Democrat, iar în restul țării, atracția sa ar fi rămas limitată doar la alegătorii mai de stânga, care în niciun caz nu l-ar fi ajutat pe președintele Trump.

Căci grupurile care favorizează Partidul Democrat sunt, pe de o parte, cei care sunt total de acord cu ideile lor progresiste, în timp ce democrații moderați, mai mult ca sigur, nu au fost deloc entuziasmați de candidatura ei și este posibil ca o parte dintre ei să fi votat cu Trump.

Însă, Harris, este vicepreședintă deoarece democații așteptau „un val albastru” (în SUA conservatorii sunt roșii iar cei de stânga sunt albaștri) și era nevoie de un personaj ca ea, deoarece mulți consideră că reprezintă stânga din partidul lor.

Punctele care o fac atrăgătoare pentru „albaștri” este originea ei: nu este nici măcar jumătate albă, ci jumătate neagră, din partea tatălui ei, și jumătate hindusă din partea mamei. Ambii ei părinți au fost imigranți. Oamenii de culoare și imigranții își au în mod tradițional „căminul politic” alături de Partidul Democrat, cu excepția cubanezilor sau venezolanilor care au fugit de un sistem comunist.

Alt punct este activismul său democrat, mai ales de când este senatoare de California, deoarece intervețiile sale în Senat s-au referit, în general, la programele și activitățile mai progresiste.

Problema este că democrații care – considera partidul – că decideau alegerea, nu au fost cei care au câștigat alegerile pentru Biden, care vine la Casa Alba cu o marjă foarte mică. În plus, în restul alegerilor pentru congresmani și senatori, atât la nivel federal, cât și în cele 50 de state, democrații nu au avansat deloc. Cu excepția, desigur, a „marelui premiu” care ar fi majoritatea în Senatul federal și care s-ar putea schimba în luna ianuarie, în cazul în care câștigă doi candidați democrați, care urmează să fie aleși în niște alegeri speciale.

Dacă republicanii pierd aceste fotolii, în mod sigur Senatul va avea egalitate de voturi, 50 la 50, ceea ce va lăsa decizia la mâna Kamalei Harris, deoarece una dintre prerogativele vicepreședintei este să voteze în Senat tocmai pentru a debloca aceste situații de egalitate.

Deîndată ce se vor mai calma spiritele și se va termina renumărarea voturilor, republicanii se vor reîntoarce la lupta politică obișnuită și le vor reaminti alegătorilor democrați că, cu Kamala Harris, au cumpărat o marfă care nu este cea anunțată la început.

Căci istoria familiei sale contrastează cu cea care a fost prezentată: nici proveniența sa etnică, nici cea familială nu o așează alături de săraci sau de defavorizați: tatăl ei, Donald Harris, s-a născut într-o familia înstărită din Jamaica, și nu a venit în SUA în căutare de un loc de muncă și nici trecând frontiera în mod ilegal, ci pentru a-și face doctoratul, după o licență obținută la Londra. El însuși a recunoscut că familia sa, cu generații mai înainte, a făcut negoț cu sclavi.

Și nici mama ei nu a făcut parte din imigranții săraci: nu a venit din India la 19 ani pentru a spăla vase în vreun restaurant, ca atâția oameni din țara sa, ci pentru a-și lua doctoratul în cercetări medicale asupra cancerului.

Ambilor le-a mers bine: în timp ce partcipau la demonstrații stradale împotriva republicanilor, își continuau studiile și, cu toate protestele lor împotriva politicii americane, niciunul dintre ei nu s-a întors în țara sa. Mama a lucrat într-un centru de cercetări asupra cancerului mamar , iar tatăl este, și în ziua de azi, profesor la o universitate din California.

Cât despre fiică, Kamala, este posibil ca principala sa suferință din copilărie să nu fi fost discriminarea rasială și nici sărăcia sau nesiguranța în care trăiesc imigranții, ci divorțul părinților ei și, mai târziu, moartea mamei ei.

Rasismul nu i-a afectat nici viața personală, deoarece soțul ei este avocatul Douglas Hemloff, alb și „anglo”, dedicat trup și suflet să o ajute pe ea în carieră.

Douglas Hemloff y Kamala Harris

Nici istoria familiei sale nu se încadrează în cea a majorității alegătorilor negri sau săraci (nu se încadra nici cea a lui Obama, născut într-o familie înstărită, cu studii făcute într-o universitate privată din Hawaii, în care, anul de studii costă, azi, 27.000$) şi nici istoria ei personală nu se potrivește cu această categorie: cât a fost procuror al statului California, a devenit celebră pentru poziția ei dură împotriva delincvenților, căci cerea pentru ei pedepse foarte aspre.

Modul ei de a acționa s-a schimbat, desigur, atunci când a ajuns în Senat, unde s-a străduit să fie văzută la stânga partidului său.

Harris ajută prin sprijinul pe care i-l oferă lui Biden și care dă speranțe sectorului mai progresist al partidului. În mod obișnuit, principala activitate a vicepreședinților este să-l reprezinte pe președinte la funeralii și la alte evenimente internaționale de importanță secundară, însă, în cazul ei, principala misiune a funcției pe care o va avea va fi să-l înlocuiască pe președinte dacă moare sau dacă nu va putea să continue în fruntea țării, ceea ce pare mai probabil decât în cazul președinților anteriori.

Mulți cred că Biden nu va putea să-și sfârșească mandatul din cauza unei senilități care ar putea avansa rapid, iar Harris – are 23 de ani mai puțin – va deveni prima femeia de culoare președintă a Statelor Unite ale Americii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

La presidenta fa cua  Washington, Diana Negre

Amb les eleccions del passat dia 3, els nordamericans no només han canviat de partit a la Casa Blanca, sinó que han posat molt aprop del poder la que podría ser la primera dona presidenta dels Estats Units. ‘

Kamala Harris, la vicepresidenta que va triar el futur president Joe Biden, no es nomès la primera dona que arriba a aquest carrec, tambè es la primera dona de color. Aquestes dues condicions eren gairebé imprescindibles per a qualsevol candidat demócrata, tot i que no sembla que la seva presencia hagi ajudat Biden a aconseguir molt vots: a l’estat de Califórnia, que ha representat en els derrers anys com a senadora, els vots haurien anat per el Partit Demócrata de qualsevol manera i a la resta del país la seva attracció quedaba limitada als votants mes d’esquerra, que de tota manera no haurien ajudat al president Trump.

Perque els grups que afavoreixen al Partit Demócrata son, d’una banda, els que están totalment d’acord amb les seves idees progresistes, mentre que els demòcrates moderats segurament no han estat gaire entusiasmats amb la seva candidatura i es fins i tot posible que una part d’ells hagin votat per Trump.

Harris, peró, es la vicepresidenta perque els demòcrates esperaven una “onada blau” (aquí als EEUU els conservadors son vermells y les esquerres blaves) i calia un personatge com ella, que molts consideren representa l’esquerra del seu partit.

Els punts que la fan atractiva per els “blaus” es el seu històrial familiar: no es ni tant sols mig blanca, sinó que es mig negre per pare i mig india per mare i tant l’un com altre eren inmigrants. La gent de color i els inmigrants tenen el su “llar polític” tradicionalment amb el Partit Demòcrata, llevat d’excepcions com els cubans o veneçolans, que han fugit d’un sistema comunista.

L’altre punt es la seva militancia demócrata, especialmente des que es senadora por Califòrnia, perque les seves intervencions al Senat han estat generalment amb els programes i activitats mes progressistes.

El problema es que els demòcrates que el partit pensaba decidirien l’elecció, no son els que han guanyat les eleccions per a Biden, que arriba a la Casa Blanca amb un margins molt petits.  A mes, en la resta de les eleccions per congressistes i senadors, tant a nivel federal com dels 50 estats, els demòcrates no han avançat gaire.  Llevat, naturalment, del “gran premi” que seria la majoria al Senat federal i que pot canviar al mes de gener si guanyen els dos candidats demócratas que encara han de presentarse a una elecció especial.

Si els republicans perden aquests escons, segurament el Senat tendrá 50-50, el que donarà la decisió precisament a Kamala Harris, perque una de les prerrogatives de la vicepresidencia es votar al Senat per a desbloquejar aquests “empats” legislatius.

Un cop que els ànims s’hagin calmat una mica i que acabin els recomptes electorals, els republicans retornarán a la lluita política habitual i recordaràn als votants demòcrates que amb Kamala Harris van comprar una mercadería diferent de l’anunciada.

Perque la seva historia familiar contrasta amb la que ha pesentat: ni la seva procedencia étnica ni familiar la posen junts als pobres o els desafavorits: el pare, Donald Harris, nascut en una familia benestant de Jamaica, no va arribar als Estats Units per buscar feina ni creuant les fronteres ilegalmente, sinó per fer el seu doctorat desprès d’haver fet la licenciatura a Londres. Ell mateix ha reconegut que la seva familia s’havia dedicat fa algunes generacions al negoci de compra-venta d’esclaus.

I la mare tampoc feia part dels inmigrants pobres: no va venir de la India als 19 anys per a rentar plats en un restaurant com tanta gent del seu país, sino per fer el doctorat en investigacions mediques oncològiques.

A tots dos els va anar be: mentre es manifestaven als carrers contra el republicans, seguien els seus estudis i, malgrat les seves protestes contra la política nordamericana, ni l’un ni l’altre va tornar a casa seva. La mare va tenir un treball en un centre d’investigacions de càncer de mama i el pare es, encara avui, catedràtic en una universitat de Califórnia.

Per a la filla, Kamala, es possible que el seu principal patiment de petita no fos ni la discriminació racial ni la pobresa o precarietat en que viuen els inmigrants, sinó el divorci dels seus pares i, mes endevant, la mot de la seva mare.

El racisme tampoc ha afectat la seva vida privada, perque el marit es l’advocat Douglas Hemloff, blanc i “anglo” -i dedicat a ajudar la carrera de la seva dona.

Douglas Hemloff y Kamala Harris

Si la seva història familiar no encaixa amb la majoria dels votants negres o pobres (com tampoc encaixava la del president Obama, nascut en una familia benestant i estudiant a una escoles privada a Hawaii que avui costa 27.000$ cada any), no es gaire diferent amb la seva. història personal: durant la seva época com a fiscal de l’estat de Califòrnia, es va fer conéixer per la seva posición dura contra els delinqüents per els que demanava penes molt greus.

El tarannà va canviar, naturalment, en arribar al Senat on ha fet tots els posibles perque la vegin a l’esquerra del seu partit.

El que sí ajuda Harris es el suport que ofereix a Biden i que dona esperances al sector mes progresista del partit. Es perque, normalment, la principal feine dels vicepresidents es representar al president en funerals i esdeveniments internacionals de segona importancia, però en el seu cas la principal missió del seu càrrec, que es substituir al president si mor o no pot seguir en funcions, sembla mes probable que amb els presidents anteriors.

Molts pensen que Biden no podrà acabar el seu mandat per el que sembla una senilitat que podría avançar ràpidament i Harris, amb 23 anys de menys, es convertiría en la primera dona i la primera persona de color presidenta dels Estats Units.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DECADENȚE PARALELE

Recenta pacificare din Nagorno Karabah a fost etichetată drept o rezolvare rusească. Dacă formal este așa, adevărul este cu totul altul.

În realitate, Rusia a fost marea perdantă în această criză. A eșuat ca aliată militară a Armeniei, pe care nu a ajutat-o deloc; a eșuat diplomatic deoarece, după victoria azeră datorată ajutorului masiv dat de Erdogan, prestigiul Turciei în lumea asiatică a urcat mult în detrimentul Rusiei. Și mai ales, docilitatea Moscovei: a suportat fără să întreprindă represalii doborârea a două avioane de-ale sale în Siria – cu câtva timp în urmă – și în Nagorno Karabah, chiar în ziua armistițiului. Astfel încât, de acum, lumea nu se mai teme că „…vin rușii!”

Aceasta ar fi putut să fie o problemă episodică locală, însă, dacă o privim împreună cu politica externă americană, am putea crede că a încput o decadență paralelă a celor două mari puteri, care au marcat istoria omenirii în ultimii 80 de ani.

Este de netăgăduit că amândouă au mușcat țărâna în Afganistan; au ieșit și continuă să iasă cu coada între picioare din actualele lor aventuri africane și, în linii generale, își tot pierd condiția de putere cheie în zonele de influență pe care și le-au stabilit  în timpul „războiului rece”.

Azi Washingtonul nu-și mai impune legea în lumea petro-arabă, după cum nici Moscova nu mai hotărăște ce să se întâmple în Munții Caucaz. SUA și Rusia sunt iritate de Turcia lui Erdogan, însă niciuna dintre aceste supraputeri nu a știut – sau nu a riscat – să o oprească din mersul ei hegemonic. Și niciuna n-a știut cum să conviețuiască cu o Chină tot mai bogată și mai expansivă.

Până aici, partea cea mai evidentă a acestui paralelism. Însă privită mai în profunzime, asemănarea continuă și este chiar și mai mare… datorită uneia și aceleiași cauze: banul. Dezinteresul tot mai mare al americanilor față de Siria, Irak sau Peninsula Arabică se datorează mai ales faptului că SUA consideră că supremația lor politico-militară în aceste zone ar costa prea mult. Sau cred că ar costa mai mult decât o intervenție de urgență, dacă lucrurile ar ieși din matcă și le-ar afecta interesele.

În cazul Rusiei, pasivitatea sau înțelegerea cu renunțări a Kremlinului – mult mai puțin predispus decât Casa Albă să părăsească vreo poziție, oricât de mult costă menținerea ei – se datorează tot banilor. Însă, spre deosebire de SUA, aceasta o impune situația financiară a Rusiei care nu-i mai permite nicio aventură oneroasă. Așa că, e nevoită să conviețuiască și să împartă putere și teritorii cu Turcia în Siria sau în Caucaz, în loc să și le dispute, deoarece este singurul lucru pe care i-l permite actuala conjunctură economică din țară.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DECADENCIAS PARALELAS

La reciente pacificación de Nagorno Karabaj ha sido etiquetada de solución rusa. Y si formalmente es así, la verdad es todo lo contrario.

Porque en realidad Rusia ha sido la gran perdedora de esta crisis. Ha fallado como aliada militar de Armenia, a la que no ayudó en absoluto; ha fallado diplomáticamente porque, después del triunfo azerí gracias a la ayuda masiva de Erdogan, el prestigio turco en el mundo asiático ha subido mucho a costa del ruso. Y, sobre todo, la docilidad de Moscú (soportó sin represalias sendos derribos de aeronaves suyas en Siria – tiempo atrás – y en Nagorno Karabaj, el mismo día del armisticio) le ha quitado al mundo el ancestral miedo al “… ¡ que vienen los rusos…!”

Esto podría haber sido un problema episódico local, pero si se contempla conjuntamente con la evolución de la política exterior estadounidense uno puede creer que ha comenzado una decadencia paralela de las dos grandes potencias que han marcado la historia de la humanidad en los últimos 80 años.

Resulta innegable que ambas mordieron militarmente el polvo en  Afganistán; salieron – y salen – trasquiladas de sus actuales aventuras africanas; y, en líneas generales, van abdicando de su condición de potencia clave en las zonas de influencia que habían establecido durante la “guerra fría”.

Hoy Washington ya no impone su ley en el mundo petro-árabe como Moscú ya no dicta el acontecer en el Cáucaso. EE.UU y Rusia están irritadas con la Turquía de Erdogan, pero ninguna ha sabido – o se ha arriesgado – a pararle los pies en sus aspiraciones hegemónicas. Y tampoco ha sabido ninguna de las dos cómo convivir con una China cada vez más rica y expansiva.

Hasta aquí, lo más evidente de este paralelismo. Pero si se mira más fondo, la semejanza continúa o es aún mayor… aunque por la misma causa : las finanzas. El creciente desinterés estadounidense por Siria, Irak o la Península Arábica se debe ante todo a que la Casa Blanca considera que mantener allá la primacía político-militar resulta demasiado caro. O cree que resulta más caro que una intervención de urgencia si las cosas se salen de madre para sus intereses.

Y en el caso ruso, el Kremlin – mucho menos predispuesto que la Casa Blanca a abandonar posiciones, por caras que sean – la pasividad o la avenencia con renuncias – se debe también al dinero. Pero, a diferencia de los EE.UU., porque sus finanzas están ahora tan maltrechas que no se pueden permitir aventuras onerosas. Así, por ejemplo, convivir compartiendo poder y territorios con Turquía en Siria o en el Cáucaso en vez de disputárselos es lo único que permite actualmente la coyuntura económica del país.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.