Pandemia umană, bucuria curcanilor  Washington, Diana Negre

Dacă există ceva în SUA care să se afle deasupra oricăror diferențe ideologice, atunci aceasta este sărbătoarea din joia viitoare, care e ținută încă din vremea când țara nu se numea Statele Unite: „pelerinii” care tocmai sosiseră pe coasta Massachussets-ului pe corabia Mayflower au sărbătorit, în luna noiembrie a anului 1621, faptul că jumătate din cei care fugiseră de persecuția religioasă din Anglia încă se aflau în viață, după un an de nenumărate pedepse.

Cu toate că sărbătoarea nu se ținea, la început, în zonele din sudul țări, iar data ei diferea în funcție de statele în care oamenii își aminteau de sosirea colonilor la Capul Cod, de-a lungul anilor, obiceiul s-a răspândit până când președintele Lincoln a instituit o Zi Națională a Recunoștinței, în anul 1863, în plin Război de Secesiune, „pentru a-i încredința lui Dumnezeu pe cei pe care războiul i-a lăsat orfani, văduve sau victime” și pentru a „vindeca rănile națiunii”.

În jumătatea de secol care a trecut, meniurile s-au unificat până s-a ajuns ca principalul fel de mâncare al sărbătorii să fie foarte americanul curcan, fără deserturi, căci primii coloni nu și le puteau permite, deoarece nu prea aveau zahăr.

Nu pentru că americanilor le-ar plăcea atât de mult curcanul, o pasăre insipidă cu gătirea căreia se pierde mult timp ! Această într-aripată a ajuns să dobândească, totuși, atâta importanță încât, în fiecare an, președintele grațiază doi curcani, care, în loc să fie copți în cuptor, au garantată pensionarea de lux: nimeni nu va mai avea voie să-i sacrifice vreodată.

Singura modificare care i s-a făcut sărbătorii a fost data ei din calendar: Lincoln a așezat Ziua Recunoștinței (Thanksgiving) în ultima zi de joi a lunii noiembrie, iar președintele Frank D. Roosevelt a statornicit sărbătoarea în cea de a patra joi a lui noiembrie pentru a o menține puțin mai îndepărtată de Crăciun, deoarece astfel se făceau mai multe cumpărături, ajutând țara să iasă din Marea Depresiune. Și, într-adevăr, zilei de joi, Thanksgiving, îi urmează „ The Black Friday” (vinerea neagră), ziua cu mari reduceri, când se înregistrează un mare volum de vânzări.

Rezistența la această mică schimbare a datei a fost atât de mare în anii aceia, încât lumea nu mai vorbea de „Thanksgiving”, ci de „Franksgiving”, ceea ce nu a împiedicat, ca în 1941, să fie semnată legea care o stabilea în cea de a patra zi de joi, care, anul acesta, va fi pe 26 ale lunii noiembrie.

Ziua din an în care au loc cele mai multe călătorii este tocmai Thanksgiving, deoarece familiile se reunesc, cu toate că uneori sunt nevoite să traverseze întregul continent pe care se întind Statele Unite. Este o sărbătoare asemănătoare cu Crăciunul din Europa, pentru că familia se adună, o sărbătoare care, neavând un conținut religios, ci unul patriotic, e ținută unitar și asemănător de oameni de diferite credințe – sau fără vreo credință religioasă.

Americanii glumesc spunând că este singura zi din an în care mănâncă „mai bine decât francezii”, însă, desigur, mănâncă mai mult decât de obicei, chiar mai mult decât marile lor porții pe care le consumă în mod obișnuit.

Acest obicei nu va putea fi respectat anul acesta! Dificultățile de a călători, teama de pandemie și repetatele avertizări ale autorităților sanitare și ale mijloacelor de informare vor  restrânge reuniunile prietenilor și ale familiei. Din cauza nivelurilor de contagiu foarte înalte înregistrate chiar de la începutul plăgii COVID-19, multe reuniuni vor fi digitale, și fiecare își va degusta curcanul alături de cei din familie care trăiesc sub același acoperiș și toți se vor saluta cu ceilalți doar pe internet.

Există o tradiție ca, așezându-se la masă, fiecare să explice de ce se simte mulțumit. De data aceasta, este posibil ca principalul motiv să fie faptul că a supraviețuit virusului, cu atât mai mult în cazul în care nu sunt victime în familie.

Renunțând la festinul pantagruelic, în mod sigur vor fi mai puține păsări sacrificate, deoarece fiind foarte mari, cu greu pot fi epuizate de nuclee familiale mici. Aceasta va priva populația, desigur, de bucuria ca, o dată pe an, să se întâlnească rude și prieteni.

Motivul acestei prudențe este că nu există nicio dovadă care să garanteze că nu se vor produce molipsiri: perioada de incubație este prea mare pentru ca vreun test să poată garanta că nu va exista contagiu, căci pot fi purtători de virus nedescoperit în faza inițială, sau acesta poate fi luat după efectuarea testului, neexistând simptome.

Pe de altă parte, apropierea de cei care sărbătoresc în familie poate deveni un vehicul pentru infecții, mai ales deoarece nimeni nu se așează la masă pentru a mânca cu masca pusă.

În plus, aceasta este o zi pentru a sta multe ore împreună și a discuta de toate, ceea ce, într-un an electoral ca cel în care ne aflăm, poate duce la discuții aprinse, cu mari posibilități ca în una și aceeași familie să fie persoane de partea lui Trump sau de partea lui Biden.

Președintele Trump „a grațiat” doi curcani săptămâna trecută, așa cum fac în mod tradițional președinții americani, însă pandemia a grațiat deja mii de asemenea păsări, chiar și pentru un singur an, dacă, așa cum speră lumea, vaccinurile vor permite revenirea la normalitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Pandemia humana, alegría de los pavos   Washington, Diana Negre

Si hay algo en Estados Unidos que está por encima de cualquier diferencia ideológica eso es la fiesta del próximo jueves, que se celebra desde que el país no era aún Estados Unidos: los famosos “peregrinos” llegados a las costas de Massachussets en el navío Mayflower celebraron, en noviembre de 1621, que la mitad de quienes habían huído de la persecución religiosa en Inglaterra estaban todavía vivos, después de un año de penalidades sin cuento.

Aunque la fiesta originalmente no se celebró en las zonas sur del país y las fechas eran diversas según los estados en que se recordaba la llegada de los colonos a Cape Cod, a lo largo de los años la costumbre se fue extendiendo hasta que el presidente Lincoln declaró un Día Nacional de Acción de Gracias, en 1863, en plena Guerra de Secesión, para “encomendar a Dios a quienes la guerra ha dejado húerfanos, viudas o víctimas” y para “curar las heridas de la nación”.

En el más de medio siglo transcurrido, los menús se han unificado para tener al muy americano pavo como centro del festín y añadir postres que los primeros colonos no se podían permitir por la escasez de azúcar.

No es que a los norteamericanos les guste demasiado el pavo, un animal insípido y que requiere largo tiempo de cocción, pero esta ave ha tomado tal preponderancia que todos los años hay un indulto presidencial a dos pavos, que, en vez de acabar asados, tienen garantizada una jubilación de lujo en alguna granja.

El único cambio sufrido por la festividad es el calendario: Lincoln colocó el Día de Acción de Gracias (Thanksgiving) en el último jueves de noviembre, pero el presidente Frank D. Roosevelt lo movió al cuarto jueves del mismo mes, pensando que al alejarlo un poco más de la Navidad habría más actividad comercial y con eso ayudaría a salir de la Gran Depresión. Y efectivamente, al jueves de Thanksgiving le sigue el “Black Friday” (viernes negro) el gran día de las rebajas que acostumbra a ser uno de los que más ventas registra.

La resistencia al pequeño cambio de fecha en aquellos años fue tan grande que la gente ya no hablaba de “Thanksgiving”, sino de “Franksgiving”,lo que no impidió que, en 1941,firmara la ley que lo fijaba para el cuarto jueves, que, esta vez,será el próximo 26.

El día del año en que se registran más viajes es el Thanksgiving, porque las familias se reúnen aunque hayan de atravesar el continente que es Estados Unidos. Es una fiesta semejante a nuestras Navidades para la reunión familiar y que, al no tener un contenido religioso sino patriótico, lo celebran de forma semejante gente de diversas creencias – o ninguna.

Los norteamericanos bromean que es el único día del año en que “comen mejor que los franceses” y quizá no vayan muy acertados en lo de “mejor”, pero, desde luego, comen más que cualquiera e incluso más de lo que son sus abundantes porciones regularmente.

Esta costumbre quedará rota este año: las dificultades para viajar, el temor a la pandemia y las repetidas advertencias de autoridades sanitarias y medios informativos reducirán las reuniones familiares y de amigos. Con los contagios al nivel más alto desde el principio de la plaga del covid-19, muchas reuniones serán digitales, en que cada uno comerá su pavo acompañado de los familiares con quienes convive y se saludarán en el internet con los restantes. 

Una tradición, al sentarse a la mesa, es que cada comensal explique el motivo por el que  se siente agradecido. Esta vez, quizá la razón principal es sobrevivir al virus y, más aún, si no hay víctimas en la familia.

Al renunciar a la pantagruélica comilona, seguramente reducirán la mortalidad también entre las aves, porque estos animales son muy grandes y difícilmente se lo puede liquidar un pequeño núcleo familiar, pero también quitarán a la población la alegría anual de reencontrarse con familiares y amigos.

La razón para tanta prudencia es la advertencia de que no hay prueba alguna que pueda garantizar que no habrá contagios: el tiempo de incubación es demasiado largo para que un PCR pueda dar garantías de que no hay infección, pues la persona puede tener el virus sin que la prueba lo detecte en la fase inicial, o puede contraerlo después del PCR y todavía no tener síntomas-

Por otra parte, la proximidad de quienes festejan en familia es un vehículo para las infecciones, especialmente porque nadie se sienta a comer con la mascarilla puesta.

Este es, además, un día para compartir muchas horas y discutir de todo, algo que puede ser especialmente acalorado en un año electoral como el que estamos viviendo, con una alta probabilidad de que dentro de la familia haya gente del bando de Trump y del bando de Biden.

El presidente Trump “indultó” a dos pavos en esta pasada semana, como hacen tradicionalmente los ocupantes de la Casa Blanca, pero la pandemia ya les ha traído un indulto a millares de sus congéneres, aunque sea tan solo para un año si, como muchos esperan, las vacunas permitirán un regreso a la normalidad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TERORISMUL, ÎN MAREA LUI MAJORITATE, URBAN

În Europa, terorismul jihadist a fost urban și aproape exclusiv occidental. Acest lucru este surprinzător, dacă ținem cont de faptul că populații musulmane locuiesc pe vechiul continent în Balcanii Occidentali (Albania, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Macedonia și Muntenegru), iar în aceste țări nu prea încolțește fundamentalismul religios și nu s-a înregistrat, până acum niciun atentat terorist musulman. Și aceasta, cu toate că 30% din popuația acestor țări este în mod oficial sunită.

În schimb, fenomenul dobândește coerență social-politică dacă ținem seama de faptul că Balcanii Occidentali au avut, timp de cincizeci de ani, regimuri comuniste care promovau opresiv laicizarea sociețățolor pe care le guvernau. De aici faptul că, la sfârșitul secolului XX și în toată perioada scursă din XXI, aceste societăți au avut un islam sunit foarte lax. Doar în minoritățile neintegrate – cum sunt toberșii din Macedonia și pomacii din Bulgaria – s-au înregistrat năzuințe teroriste similare celor semnalate printre tinerii musulmani din Europa Occidentală.

Conform sociologilor francezi și austrieci, faptul că terorismul islamic a prins în vestul vechiului continent se datorează, în principal, următorilor factori: eșecul personal și profesional al fiilor imigranților în țările de adopție; predominanța imamilor străini (în marea lor majoritate, turci și arabi) în comunitățile musulmane din Occident; ușurința cu care are loc  contagiul ideologic în mediile urbane dense; și tentația eroică. Aceasta din urmă – explică sociologii – este rezultatul eșecului personal de integrare, pe de o parte (să rămâi un nimeni imigrant) combinat cu momeala de a fi un viteaz al revendicărilor profetice: un „erou al cauzei”. 

Conform acestor analize, faptul că în Europa cea bogată musulmanii nu dispun de nuclee sociale care să-i educe și să-i controleze pe tinerii lor, face ca aceștia – mai ales cei care nu reușesc să se identifice nici cu familiile lor și nici cu societatea de adopție – să devină foarte fragili din punct de vedere emoțional și cultural. Și, prin urmare, sunt ușor de prins în mrejele radicalilor și fundamentaliștilor. Toate acestea ar putea explica de ce, în timpul războiului civil din Siria și al luptelor împotriva Statului Islamic, au plecat din Franța de două ori mai mulți voluntari pentru a se înrola în rândul trupelor radicale islamice, decât din Bosnia, țară covârșitor musulmană.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL TERRORISMO, MAYORMENTE URBANO

En Europa, el terrorismo jihadista ha sido sólo urbano y casi exclusivamente occidental. Es algo sorprendente si se tiene en cuenta que las poblaciones musulmanas del Viejo Continente habitan sólo los Balcanes Occidentales (Albania, Bulgaria, Bosnia-Herzegovina, Kosovo, Macedonia y Montenegro) y allá apenas hay brotes de fundamentalismo religioso y no se ha registrado hasta la fecha ningún atentado terrorista musulmán. Esto a pesar de que cerca del 30% de la población de esos países es oficialmente sunita.

El fenómeno adquiere en cambio coherencia socio-política si se tiene en cuenta que los Balcanes Occidentales estuvieron gobernados durante diez lustros por regímenes comunistas que fomentaban opresivamente al laicización de las sociedades que dirigían. De ahí que en las postrimerías del siglo XX y todo lo que llevamos del XXI estas sociedades tuvieran un islamismo sunita muy laxo. Solamente en las minorías mal integradas – como lo toberchos en Macedonia o los pomakos en Bulgaria – se han registrado querencias terroristas similares a las registradas entre los jóvenes musulmanes de Europa Occidental.

Según sociólogos franceses y austriacos, el arraigo del terrorismo islámico en el oeste del Viejo Continente se debe principalmente a los siguientes factores: el fracaso personal y profesional de los hijos de inmigrantes en las sociedades de acogida; el predominio de imanes forasteros (mayormente turcos y árabes) en las comunidades musulmanas de Occidente; la facilidad de contagio ideológico en un denso medio urbano; y la tentación heroica. Esta última – explican los sociólogos – es el resultado del fracaso personal de inserción por un lado (ser un don nadie inmigrante) con el señuelo de ser un paladín de reivindicaciones proféticas: un “héroe de la causa”. 

De acuerdo con estos análisis, el hecho de que en la Europa rica los inmigrantes musulmanes no tengan núcleos sociales que eduquen y controlen a sus jóvenes también hace que estos – sobre todo los que no logran identificarse ni con sus familias ni con la sociedad de acogida –se vuelvan emocional y culturalmente sumamente frágiles. Y, por tanto, fáciles de captar por radicales a la dinamita y fundamentalistas. Todo esto podría explicar por qué, durante la guerra civil siria y las luchas contra el Estado Islámico, salieran de Francia dos veces más voluntarios para enrolarse en las tropas radicales islámicas que de Bosnia, país de abrumadora mayoría musulmana.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ETIOPIA: ÎN NICIUN CAZ

Abiy Ahmed

Istoria politică a Etiopiei – cea de a doua țară ca populație din Africa, cu cei 115 milioane de locuitori ai săi – pare a fi versiunea africană a lui Cain și Abel: de la legendarul împărat Menelik I, contemporan cu regele Solomon – cele două etnii principale ale țării, amhară și oromo, s-au luptat tot timpul între ele, fiind oromo cei care pierdeau aproape întotdeauna. Ceea ce nu este biblic este că, acum, în loc de masacru fratricid, sunt pe punctul de a-și fragmenta statul.

De fapt, în această țară din Cornul Africii, toți s-au luptat împotriva tuturor, sau au avut episoade când au fost supuși de puteri străine; ultima a fost Italia lui Mussolini. Abia în 2018, când a fost ales președinte Abiy Ahmed, a apărut o rază de lumină. Noul mandatar a făcut pace cu Eritrea, a scos din închisori deținuții politici și a întreprins o campanie puternică împotriva corupției.

Însă, Ahmed a avut mai mult idealism decât putere. Dacă a adus pacea și multă libertate civică, nu a reușit să se impună nici egoismelor sau ambițiilor personale, și câtuși de puțin, tribalismului care a devastat dintotdeauna acest teritoriu. La puțin timp după ce și-a preluat funcția, puterea reală a Administrației Federale era mai mică decât cea a statelor federate.

O slăbiciune care nu a fost a lui Ahmed, ci rezultatul reformei constituționale din 1994, promulgate de Frontul Democratic Revoluționar al Poporului Etiopian (FDRPE), partid apărut după înlăturarea (în 1991) a regimului comunist al lui Mengistu. Prin reforma aceea, nu numai că se structura federalismul etiopian în 9 state definite etnic, dar se lăsa deschisă posibilitatea – în articolul 39 al Constituției – ca aceste state să-și obțină independența.

Și tocmai acest lucru este pe cale să se întâmple acum cu statul Tigru. În stil foarte etiopian, rațiunile acestui secesionism sunt mai degrabă ambițiile unor politicieni, decât interesele materiale ale poporului tigru. Căci, dacă în 1976 a existat în mod pasager un stat Tigru independent, din punct de vedere economic, un asemenea stat nu ar mai fi viabil azi fără anexarea unor teritorii vecine, care să-i deschidă acces la mare și să-i armonizeze și optimizeze resursele proprii.

În aceste momente, situația este foarte încordată, deoarece provocarea secesionista din Tigru aproape că e identică cu cea a generalulu amhar Asaminev Tsige, care, anul acesta, a încercat să-i rupă pe amhari de puterea centrală de la Adis Abeba.

În rezumat: integritatea politică a Etiopiei încă mai există, dar este atât de fragilă, încât dacă nu apare o personalitate sau un eveniment providențial, această mare țară din Cornul Africii se va nărui în mod ireversibil.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ETIOPÍA: DE NINGUNA MANERA

Abiy Ahmed

La historia política de Etiopía – el 2º país más poblado de África, con sus 115 millones de habitantes – parece la versión africana de Caín y Abel: desde el legendario emperador Menelik I, coetáneo del rey Salomón – las dos etnias principales del país, amhara y oromo, se han combatido constantemente, siendo casi siempre los oromo los perdedores habituales. Lo que no es bíblico es que ahora en vez de matanza fratricida se está en un tris de fragmentación estatal.

En realidad, en este país del Cuerno de África todo el mundo ha luchado siempre contra todo el mundo, sin olvidar los episodios de sometimiento a potencias extranjeras; la última fue la de la Italia de Mussolini. Solo en el 2018, cuando fue elegido presidente Abiy Ahmed, surgió un rayo de esperanza. El nuevo mandatario hizo la paz con Eritrea, sacó de las cárceles a los presos políticos y emprendió una fuerte campaña contra la corrupción.

Pero Ahmed tuvo más idealismo que poder. Si trajo la paz y mucha libertad cívica, no pudo imponerse ni a los egoísmos y ambiciones personales ni mucho menos, al tribalismo que ha asolado el territorio desde siempre. Al poco tiempo de su toma de posesión, el poder real de la Administración Federal acabó siendo menor que el de los Estados federados.

Para más inri, esta debilidad no es culpa de Ahmed sino que es fruto de la reforma constitucional de 1994 promulgada por el Frente Democrático Revolucionario del Pueblo Etíope (FDRPE), partido surgido tras el derrocamiento (1991) del régimen comunista de Mengistu. En aquella reforma no sólo se estructuraba el federalismo etíope en 9 Estados definidos étnicamente, sino que se dejaba abierta la posibilidad – artículo 39 de la Constitución – de que esos Estados obtuviesen la independencia.

Y eso es lo que está a punto de suceder ahora con el Estado de Tigre. Muy a lo etíope, las razones de ese secesionismo son muchísimo más las ambiciones de unos políticos que los intereses materiales del pueblo tigre. Porque si es cierto que ya en 1976 hubo pasajeramente una nación independiente de Tigre, económicamente un Estado independiente de Tigre no sería viable hoy en día sin la anexión de territorios vecinos que le abran una vía al mar y armonicen y optimicen los recursos propios.

En estos momentos la situación es sumamente tensa porque el desafió secesionista de Tigre coincide casi con el del general amhara Asaminev Tsige, que este mismo año intentó independizar a los amhara del poder central de Adís Abeba.

En resumen: la integridad política de Etiopía aún existe, pero su fragilidad es tal que de no surgir una personalidad o un acontecimiento providencial, esa gran nación del Cuerno de África se irá irremisiblemente al cuerno.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

REVOLUȚIA REPUBLICANĂ      Washington Diana Negre

Este greu să ne imaginăm sub ce constelație și-ar putea reînnoi mandatuul președintele Trump, dar cei 71 de milioane de alegători care au votat în favoarea sa și schimbările pe care le-a adus în discursul public al țării ar putea să declanșeze o revoluție în interiorul Partidului Republican și chiar la nivelul coordonatelor politice americane, în general.

Democrații, care sperau să înfăptuiască în viața politică a țării o adevărată revoluție, sub conducerea celor mai radicale elemente ale partidului, nu au reușit să introducă schimbări nici în state și nici în sistemul parlamentar din Washington. Cu toate că au reușit să le smulgă republicanilor câteva fotolii senatoriale, majoritatea pe care o au în Camera Reprezentanților este atât de redusă, încât vor avea o slabă capacitate de a-și lăsa vreo amprentă în politica țării.

Convingerea sectoarelor progresiste, încurajată de o acoperire favorabilă din partea mijloacelor de informare, a redus forța centrului din Partidul Democrat și, prin urmare, nu s-a putut capitaliza nemulțumirea multor moderați în legătură cu COVID-19 sau cu comportamentul  neprezidențial al lui Donald Trump.

Rezultatul este rău pentru democrați: nu numai că nu vor reuși să impună o agendă considerată radicală în SUA, dar vor avea mâinile legate și democrații moderați, ale căror oferte politice ar fi avut posibilități să avanseze în etapa post Trump.

În schimb, republicanii, cu toată înfrângerea lor electorală prin pierderea Casei Albe, pot să se mândrească cu revoluția pe care au efectuat-o pe scena politică a țării. 

De fapt, este desăvârșirea unui proces de durată care a început să se vadă clar, acum patru ani, odată cu candidatura lui Trump, și care, în prezent, pare să se fi consolidat: Partidul Democrat, care a reprezentat întotdeauna oamenii cu resurse puține, muncitorimea fără prea multă calificare, negrii, imigranții, a devenit, treptat, partidul elitelor și al intelectualilor.

În schimb, republicanii care, mai înainte reprezentaseră marile averi, liderii de întreprinderi și oamenii cu pregătire universitară, sunt, acum, partidul poporului, al agricultorilor, al muncitorilor necalificați, al imigranților, care au, în ziua de azi, o casă republicană unde sunt bine primiți.

Încă sunt mai mulți democrați printre negri, imigranți sau printre femei, dar migrarea spre Partidul Republican este foarte clară și acest fenomen îi îngrijorează pe mulți politicieni democrați.

După ce s-au aflat rezultatele ultimelor alegeri, s-a văzut foarte clar că grupurile mai puțin favorizate nu se așteptau să găsească ajutor printre democrați și s-au agățat imediat de mâna întinsă de republicani.

Personalitatea noilor oameni politici aleși în tabăra republicană s-a schimbat în doar câțiva ani: mici întreprinzători, femei, politicieni de diferite origini rasiale sunt, azi, cei care se află în fotoliile pierdute de Partidul Democrat.

La două zile după alegeri, congresmenii democrați s-au reunit în Capitoliul din Washington pentru a analiza relativul lor eșec electoral, deoarece Casa Albă cu greu îi va putea ajuta să avanseze în politicile pe care și le doresc ei, deoarece nu vor avea sprijin parlamentar suficient. I-au tras la răspundere pe liderii lor din Congres, deoarece nu au știut să capteze ce simțea poporul: au descoperit că pozițiile radicale, cum a fost cea referitoare la desființarea poliției, șirul nesfârșit de proteste care au afectat vara aceasta multe orașe, sau schimbările profunde din modul de a înțelege viața familială sau relațiile sexuale, nu sunt de natură să aducă voturi Partidului Democrat.  Din contră, se pare că i-au alungat pe simpatizanții săi obișnuiți și care s-au refugiat în brațele republicanilor.

Viitorul președinte Biden are în față sarcina de a inversa această evoluție, dacă nu vrea ca partidul său să tot cedeze sectoare ale populației Partidului Republican. Nu-i va fi ușor, deoarece o va avea alături pe doamna Kamala Harris, vice-președinta pe care a ales-o pentru a atrage de partea sa elementele democrate radicale. Este posibil ca Harris, văzând rezultatele, să renunțe la radicalism, însă alegătorii care sperau la o nouă eră progresistă în țară, cu greu vor accepta faptul că încă vor fi nevoiți să mai aștepte.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA REVOLUCION REPUBLICANA    Washington Diana Negre

Cuesta imaginar bajo qué constelación el presidente Trump podría renovar mandato, pero los 71 millones de norteamericanos que votaron por él y los cambios que ha llevado al discurso público del país podrían convertirse en algo permanente y en una revolución dentro del Partido Republicano – y de las coordenadas políticas norteamericanas en general.

Los demócratas, que esperaban llevar a la vida política del país una auténtica revolución, liderada por los elementos más radicales del partido, no consiguieron cambios ni en los diferentes estados ni en el sistema parlamentario de Washington. Si bien arrebataron un par de escaños senatoriales a los republicanos, su mayoría en la Cámara de Representantes parece quedar tan reducida que tendrán escasa capacidad de dejar su huella en la política del país.

La convicción de los sectores progresistas, alentada por una cobertura favorable de los medios informativos, quitó fuerza al centro del Partido Demócrata, con la consecuencia de que no pudieron capitalizar el descontento de muchos moderados por el Covid-19 o el comportamiento poco presidencial de Donald Trump.

El resultado es malo para los demócratas: no solamente no conseguirán imponer una agenda considerada radical por muchos en Estados Unidos, sino que ata las manos a los demócratas moderados, cuyas ofertas políticas habrían tenido posibilidades de avanzar en la etapa post Trump.

Los republicanos, en cambio, a pesar de su derrota electoral que les ha hecho perder la Casa Blanca, pueden presumir de haber llevado el país a una revolución por lo que se refiere al escenario político.

En realidad, es la culminación de un proceso de años que empezó a verse claramente hace cuatro con la candidatura de Trump y que ahora parece consolidado: los demócratas, cuyo partido había representado siempre a la gente con pocos recursos, los obreros sin grandes cualificaciones, los negros, los inmigrantes, se ha ido convirtiendo en el partido de las élites y los intelectuales.

Los republicanos, en cambio, que antes representaban las grandes fortunas, los líderes empresariales y la gente con mejor preparación académica, se han convertido ahora en el partido del pueblo: los agricultores, los obreros sin cualificar, los inmigrantes, tienen ahora una casa republicana donde se les da buena acogida.

Todavía hay más demócratas entre los negros, los inmigrantes o las mujeres, pero la emigración hacia el Partido Republicano es clara, algo que inquieta a muchos políticos demócratas.

Después de conocerse los resultados de las últimas elecciones, quedaba claro que los grupos menos favorecidos no esperaban encontrar socorro entre los demócratas y se agarraban a la mano tendida republicana.

La personalidad de los nuevos políticos elegidos en el bando republicano ha cambiado en pocos años: pequeños empresarios, mujeres, políticos de diversos orígenes raciales son los que hoy pueblan los escaños que ha perdido el Partido Demócrata.

A los dos días de las elecciones, los congresistas demócratas se reunieron en el Capitolio de Washington para analizar el relativo fracaso electoral, pues la Casa Blanca difícilmente les permitirá avanzar las políticas que desean, a falta de suficiente apoyo parlamentario. Pidieron responsabilidades a sus líderes del Congreso por no haber sabido leer el sentimiento popular: han descubierto que posiciones radicales como la de eliminar la policía, las protestas interminables como las que han asolado los centros de varias ciudades durante el verano, o profundos cambios en la forma de entender la vida familiar o las relaciones sexuales, no son las que le ganan votos al Partido Demócrata.  Al contrario, parecen haber espantado a sus seguidores habituales que buscaron refugio en los brazos conservadores republicanos.

El futuro presidente Biden tiene ante sí la tarea de hacer retroceder esta revolución, si no quiere que su partido vaya cediendo de forma continua sectores de la población al Partido Republicano. No le será fácil, porque a su lado tendrá a la señora Kamala Harris, la vicepresidenta que escogió para atraer a los elementos demócratas radicales. Tal vez Harris, a la vista de los resultados, se avenga a cambiar de signo, pero los votantes que esperaban una nueva era progresista en el país, difícilmente aceptarán que todavía no les ha llegado la hora.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Președinta stă la coadă  Washington, Diana Negre

Cu alegerile din 3 noiembrie (2020), americanii nu numai că au schimbat partidul de la Casa Albă, dau au adus-o foarte aproape de putere pe cea care ar putea fi prima femeie președintă a SUA.

Kamala Harris, vicepreședinta aleasă de viitorul președinte Joe Biden, este nu numai prima femeie care ajunge în această funcție, dar este și prima femeie de culoare. Aceste două condițiții erau aproape obligatorii pentru oricare candidat democrat, cu toate că prezența sa nu pare să-l fi ajutat pe Biden să obțină mai multe voturi: în statul California, pe care l-a reprezentat în ultimii ani ca senatoare, voturile ar fi fost oricum pentru Partidul Democrat, iar în restul țării, atracția sa ar fi rămas limitată doar la alegătorii mai de stânga, care în niciun caz nu l-ar fi ajutat pe președintele Trump.

Căci grupurile care favorizează Partidul Democrat sunt, pe de o parte, cei care sunt total de acord cu ideile lor progresiste, în timp ce democrații moderați, mai mult ca sigur, nu au fost deloc entuziasmați de candidatura ei și este posibil ca o parte dintre ei să fi votat cu Trump.

Însă, Harris, este vicepreședintă deoarece democații așteptau „un val albastru” (în SUA conservatorii sunt roșii iar cei de stânga sunt albaștri) și era nevoie de un personaj ca ea, deoarece mulți consideră că reprezintă stânga din partidul lor.

Punctele care o fac atrăgătoare pentru „albaștri” este originea ei: nu este nici măcar jumătate albă, ci jumătate neagră, din partea tatălui ei, și jumătate hindusă din partea mamei. Ambii ei părinți au fost imigranți. Oamenii de culoare și imigranții își au în mod tradițional „căminul politic” alături de Partidul Democrat, cu excepția cubanezilor sau venezolanilor care au fugit de un sistem comunist.

Alt punct este activismul său democrat, mai ales de când este senatoare de California, deoarece intervețiile sale în Senat s-au referit, în general, la programele și activitățile mai progresiste.

Problema este că democrații care – considera partidul – că decideau alegerea, nu au fost cei care au câștigat alegerile pentru Biden, care vine la Casa Alba cu o marjă foarte mică. În plus, în restul alegerilor pentru congresmani și senatori, atât la nivel federal, cât și în cele 50 de state, democrații nu au avansat deloc. Cu excepția, desigur, a „marelui premiu” care ar fi majoritatea în Senatul federal și care s-ar putea schimba în luna ianuarie, în cazul în care câștigă doi candidați democrați, care urmează să fie aleși în niște alegeri speciale.

Dacă republicanii pierd aceste fotolii, în mod sigur Senatul va avea egalitate de voturi, 50 la 50, ceea ce va lăsa decizia la mâna Kamalei Harris, deoarece una dintre prerogativele vicepreședintei este să voteze în Senat tocmai pentru a debloca aceste situații de egalitate.

Deîndată ce se vor mai calma spiritele și se va termina renumărarea voturilor, republicanii se vor reîntoarce la lupta politică obișnuită și le vor reaminti alegătorilor democrați că, cu Kamala Harris, au cumpărat o marfă care nu este cea anunțată la început.

Căci istoria familiei sale contrastează cu cea care a fost prezentată: nici proveniența sa etnică, nici cea familială nu o așează alături de săraci sau de defavorizați: tatăl ei, Donald Harris, s-a născut într-o familia înstărită din Jamaica, și nu a venit în SUA în căutare de un loc de muncă și nici trecând frontiera în mod ilegal, ci pentru a-și face doctoratul, după o licență obținută la Londra. El însuși a recunoscut că familia sa, cu generații mai înainte, a făcut negoț cu sclavi.

Și nici mama ei nu a făcut parte din imigranții săraci: nu a venit din India la 19 ani pentru a spăla vase în vreun restaurant, ca atâția oameni din țara sa, ci pentru a-și lua doctoratul în cercetări medicale asupra cancerului.

Ambilor le-a mers bine: în timp ce partcipau la demonstrații stradale împotriva republicanilor, își continuau studiile și, cu toate protestele lor împotriva politicii americane, niciunul dintre ei nu s-a întors în țara sa. Mama a lucrat într-un centru de cercetări asupra cancerului mamar , iar tatăl este, și în ziua de azi, profesor la o universitate din California.

Cât despre fiică, Kamala, este posibil ca principala sa suferință din copilărie să nu fi fost discriminarea rasială și nici sărăcia sau nesiguranța în care trăiesc imigranții, ci divorțul părinților ei și, mai târziu, moartea mamei ei.

Rasismul nu i-a afectat nici viața personală, deoarece soțul ei este avocatul Douglas Hemloff, alb și „anglo”, dedicat trup și suflet să o ajute pe ea în carieră.

Douglas Hemloff y Kamala Harris

Nici istoria familiei sale nu se încadrează în cea a majorității alegătorilor negri sau săraci (nu se încadra nici cea a lui Obama, născut într-o familie înstărită, cu studii făcute într-o universitate privată din Hawaii, în care, anul de studii costă, azi, 27.000$) şi nici istoria ei personală nu se potrivește cu această categorie: cât a fost procuror al statului California, a devenit celebră pentru poziția ei dură împotriva delincvenților, căci cerea pentru ei pedepse foarte aspre.

Modul ei de a acționa s-a schimbat, desigur, atunci când a ajuns în Senat, unde s-a străduit să fie văzută la stânga partidului său.

Harris ajută prin sprijinul pe care i-l oferă lui Biden și care dă speranțe sectorului mai progresist al partidului. În mod obișnuit, principala activitate a vicepreședinților este să-l reprezinte pe președinte la funeralii și la alte evenimente internaționale de importanță secundară, însă, în cazul ei, principala misiune a funcției pe care o va avea va fi să-l înlocuiască pe președinte dacă moare sau dacă nu va putea să continue în fruntea țării, ceea ce pare mai probabil decât în cazul președinților anteriori.

Mulți cred că Biden nu va putea să-și sfârșească mandatul din cauza unei senilități care ar putea avansa rapid, iar Harris – are 23 de ani mai puțin – va deveni prima femeia de culoare președintă a Statelor Unite ale Americii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

La presidenta fa cua  Washington, Diana Negre

Amb les eleccions del passat dia 3, els nordamericans no només han canviat de partit a la Casa Blanca, sinó que han posat molt aprop del poder la que podría ser la primera dona presidenta dels Estats Units. ‘

Kamala Harris, la vicepresidenta que va triar el futur president Joe Biden, no es nomès la primera dona que arriba a aquest carrec, tambè es la primera dona de color. Aquestes dues condicions eren gairebé imprescindibles per a qualsevol candidat demócrata, tot i que no sembla que la seva presencia hagi ajudat Biden a aconseguir molt vots: a l’estat de Califórnia, que ha representat en els derrers anys com a senadora, els vots haurien anat per el Partit Demócrata de qualsevol manera i a la resta del país la seva attracció quedaba limitada als votants mes d’esquerra, que de tota manera no haurien ajudat al president Trump.

Perque els grups que afavoreixen al Partit Demócrata son, d’una banda, els que están totalment d’acord amb les seves idees progresistes, mentre que els demòcrates moderats segurament no han estat gaire entusiasmats amb la seva candidatura i es fins i tot posible que una part d’ells hagin votat per Trump.

Harris, peró, es la vicepresidenta perque els demòcrates esperaven una “onada blau” (aquí als EEUU els conservadors son vermells y les esquerres blaves) i calia un personatge com ella, que molts consideren representa l’esquerra del seu partit.

Els punts que la fan atractiva per els “blaus” es el seu històrial familiar: no es ni tant sols mig blanca, sinó que es mig negre per pare i mig india per mare i tant l’un com altre eren inmigrants. La gent de color i els inmigrants tenen el su “llar polític” tradicionalment amb el Partit Demòcrata, llevat d’excepcions com els cubans o veneçolans, que han fugit d’un sistema comunista.

L’altre punt es la seva militancia demócrata, especialmente des que es senadora por Califòrnia, perque les seves intervencions al Senat han estat generalment amb els programes i activitats mes progressistes.

El problema es que els demòcrates que el partit pensaba decidirien l’elecció, no son els que han guanyat les eleccions per a Biden, que arriba a la Casa Blanca amb un margins molt petits.  A mes, en la resta de les eleccions per congressistes i senadors, tant a nivel federal com dels 50 estats, els demòcrates no han avançat gaire.  Llevat, naturalment, del “gran premi” que seria la majoria al Senat federal i que pot canviar al mes de gener si guanyen els dos candidats demócratas que encara han de presentarse a una elecció especial.

Si els republicans perden aquests escons, segurament el Senat tendrá 50-50, el que donarà la decisió precisament a Kamala Harris, perque una de les prerrogatives de la vicepresidencia es votar al Senat per a desbloquejar aquests “empats” legislatius.

Un cop que els ànims s’hagin calmat una mica i que acabin els recomptes electorals, els republicans retornarán a la lluita política habitual i recordaràn als votants demòcrates que amb Kamala Harris van comprar una mercadería diferent de l’anunciada.

Perque la seva historia familiar contrasta amb la que ha pesentat: ni la seva procedencia étnica ni familiar la posen junts als pobres o els desafavorits: el pare, Donald Harris, nascut en una familia benestant de Jamaica, no va arribar als Estats Units per buscar feina ni creuant les fronteres ilegalmente, sinó per fer el seu doctorat desprès d’haver fet la licenciatura a Londres. Ell mateix ha reconegut que la seva familia s’havia dedicat fa algunes generacions al negoci de compra-venta d’esclaus.

I la mare tampoc feia part dels inmigrants pobres: no va venir de la India als 19 anys per a rentar plats en un restaurant com tanta gent del seu país, sino per fer el doctorat en investigacions mediques oncològiques.

A tots dos els va anar be: mentre es manifestaven als carrers contra el republicans, seguien els seus estudis i, malgrat les seves protestes contra la política nordamericana, ni l’un ni l’altre va tornar a casa seva. La mare va tenir un treball en un centre d’investigacions de càncer de mama i el pare es, encara avui, catedràtic en una universitat de Califórnia.

Per a la filla, Kamala, es possible que el seu principal patiment de petita no fos ni la discriminació racial ni la pobresa o precarietat en que viuen els inmigrants, sinó el divorci dels seus pares i, mes endevant, la mot de la seva mare.

El racisme tampoc ha afectat la seva vida privada, perque el marit es l’advocat Douglas Hemloff, blanc i “anglo” -i dedicat a ajudar la carrera de la seva dona.

Douglas Hemloff y Kamala Harris

Si la seva història familiar no encaixa amb la majoria dels votants negres o pobres (com tampoc encaixava la del president Obama, nascut en una familia benestant i estudiant a una escoles privada a Hawaii que avui costa 27.000$ cada any), no es gaire diferent amb la seva. història personal: durant la seva época com a fiscal de l’estat de Califòrnia, es va fer conéixer per la seva posición dura contra els delinqüents per els que demanava penes molt greus.

El tarannà va canviar, naturalment, en arribar al Senat on ha fet tots els posibles perque la vegin a l’esquerra del seu partit.

El que sí ajuda Harris es el suport que ofereix a Biden i que dona esperances al sector mes progresista del partit. Es perque, normalment, la principal feine dels vicepresidents es representar al president en funerals i esdeveniments internacionals de segona importancia, però en el seu cas la principal missió del seu càrrec, que es substituir al president si mor o no pot seguir en funcions, sembla mes probable que amb els presidents anteriors.

Molts pensen que Biden no podrà acabar el seu mandat per el que sembla una senilitat que podría avançar ràpidament i Harris, amb 23 anys de menys, es convertiría en la primera dona i la primera persona de color presidenta dels Estats Units.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DECADENȚE PARALELE

Recenta pacificare din Nagorno Karabah a fost etichetată drept o rezolvare rusească. Dacă formal este așa, adevărul este cu totul altul.

În realitate, Rusia a fost marea perdantă în această criză. A eșuat ca aliată militară a Armeniei, pe care nu a ajutat-o deloc; a eșuat diplomatic deoarece, după victoria azeră datorată ajutorului masiv dat de Erdogan, prestigiul Turciei în lumea asiatică a urcat mult în detrimentul Rusiei. Și mai ales, docilitatea Moscovei: a suportat fără să întreprindă represalii doborârea a două avioane de-ale sale în Siria – cu câtva timp în urmă – și în Nagorno Karabah, chiar în ziua armistițiului. Astfel încât, de acum, lumea nu se mai teme că „…vin rușii!”

Aceasta ar fi putut să fie o problemă episodică locală, însă, dacă o privim împreună cu politica externă americană, am putea crede că a încput o decadență paralelă a celor două mari puteri, care au marcat istoria omenirii în ultimii 80 de ani.

Este de netăgăduit că amândouă au mușcat țărâna în Afganistan; au ieșit și continuă să iasă cu coada între picioare din actualele lor aventuri africane și, în linii generale, își tot pierd condiția de putere cheie în zonele de influență pe care și le-au stabilit  în timpul „războiului rece”.

Azi Washingtonul nu-și mai impune legea în lumea petro-arabă, după cum nici Moscova nu mai hotărăște ce să se întâmple în Munții Caucaz. SUA și Rusia sunt iritate de Turcia lui Erdogan, însă niciuna dintre aceste supraputeri nu a știut – sau nu a riscat – să o oprească din mersul ei hegemonic. Și niciuna n-a știut cum să conviețuiască cu o Chină tot mai bogată și mai expansivă.

Până aici, partea cea mai evidentă a acestui paralelism. Însă privită mai în profunzime, asemănarea continuă și este chiar și mai mare… datorită uneia și aceleiași cauze: banul. Dezinteresul tot mai mare al americanilor față de Siria, Irak sau Peninsula Arabică se datorează mai ales faptului că SUA consideră că supremația lor politico-militară în aceste zone ar costa prea mult. Sau cred că ar costa mai mult decât o intervenție de urgență, dacă lucrurile ar ieși din matcă și le-ar afecta interesele.

În cazul Rusiei, pasivitatea sau înțelegerea cu renunțări a Kremlinului – mult mai puțin predispus decât Casa Albă să părăsească vreo poziție, oricât de mult costă menținerea ei – se datorează tot banilor. Însă, spre deosebire de SUA, aceasta o impune situația financiară a Rusiei care nu-i mai permite nicio aventură oneroasă. Așa că, e nevoită să conviețuiască și să împartă putere și teritorii cu Turcia în Siria sau în Caucaz, în loc să și le dispute, deoarece este singurul lucru pe care i-l permite actuala conjunctură economică din țară.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DECADENCIAS PARALELAS

La reciente pacificación de Nagorno Karabaj ha sido etiquetada de solución rusa. Y si formalmente es así, la verdad es todo lo contrario.

Porque en realidad Rusia ha sido la gran perdedora de esta crisis. Ha fallado como aliada militar de Armenia, a la que no ayudó en absoluto; ha fallado diplomáticamente porque, después del triunfo azerí gracias a la ayuda masiva de Erdogan, el prestigio turco en el mundo asiático ha subido mucho a costa del ruso. Y, sobre todo, la docilidad de Moscú (soportó sin represalias sendos derribos de aeronaves suyas en Siria – tiempo atrás – y en Nagorno Karabaj, el mismo día del armisticio) le ha quitado al mundo el ancestral miedo al “… ¡ que vienen los rusos…!”

Esto podría haber sido un problema episódico local, pero si se contempla conjuntamente con la evolución de la política exterior estadounidense uno puede creer que ha comenzado una decadencia paralela de las dos grandes potencias que han marcado la historia de la humanidad en los últimos 80 años.

Resulta innegable que ambas mordieron militarmente el polvo en  Afganistán; salieron – y salen – trasquiladas de sus actuales aventuras africanas; y, en líneas generales, van abdicando de su condición de potencia clave en las zonas de influencia que habían establecido durante la “guerra fría”.

Hoy Washington ya no impone su ley en el mundo petro-árabe como Moscú ya no dicta el acontecer en el Cáucaso. EE.UU y Rusia están irritadas con la Turquía de Erdogan, pero ninguna ha sabido – o se ha arriesgado – a pararle los pies en sus aspiraciones hegemónicas. Y tampoco ha sabido ninguna de las dos cómo convivir con una China cada vez más rica y expansiva.

Hasta aquí, lo más evidente de este paralelismo. Pero si se mira más fondo, la semejanza continúa o es aún mayor… aunque por la misma causa : las finanzas. El creciente desinterés estadounidense por Siria, Irak o la Península Arábica se debe ante todo a que la Casa Blanca considera que mantener allá la primacía político-militar resulta demasiado caro. O cree que resulta más caro que una intervención de urgencia si las cosas se salen de madre para sus intereses.

Y en el caso ruso, el Kremlin – mucho menos predispuesto que la Casa Blanca a abandonar posiciones, por caras que sean – la pasividad o la avenencia con renuncias – se debe también al dinero. Pero, a diferencia de los EE.UU., porque sus finanzas están ahora tan maltrechas que no se pueden permitir aventuras onerosas. Así, por ejemplo, convivir compartiendo poder y territorios con Turquía en Siria o en el Cáucaso en vez de disputárselos es lo único que permite actualmente la coyuntura económica del país.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Toți au pierdut     Washington, Diana Negre/luni, 9 nov. 2020

Cu toate că rezultatele de până acum îl dau sigur pe Donald Trump ca perdant ca să-l lase la Casa Albă pe Joe Biden, este foarte posibil ca socotelile să se încheie săptămâna viitoare, după cum nu se exclude nici posibilitatea ca recunoașterea oficială a victoriei electorale a lui Biden să aibă loc în decembrie, pentru a lăsa timp tribunalelor să-l declare învingător.

În orice caz, în alegerile acestea au pierdut toți: Donald Trump, deoarece nu va avea suficiente voturi pentru a continua în funcția de președinte, Joe Biden, deoarece victoria sa este obținută cu o mică marjă și va fi nevoit să caute aliați, Partidul Democrat, deoarece nu a reușit să înfăptuiască revoluția progresistă pe care au tot anunțat-o liderii săi, și nici nu a știut să-și păstreze alegătorii care îi erau fideli, în timp ce republicanii, cu toate că au ieșit mult mai bine în tot restul alegerilor de marțea trecută (3 nov. 2020), au pierdut președinția.

Dacă e să începem cu cei doi candidați prezidențiali, este clar că Trump a pierdut, devreme ce nu mai este președinte, iar Biden va avea puține posibilități să înfăptuiască ceva. Mai întâi, pentru că unicul program pe care îl are într-adevăr este posibil să fie  cel pe care și l-a făcut ca să ajungă președinte, un vis pe care îl are de 32 de ani.

În 2016, când a lăsat cale liberă pentru Hillary Clinton, deoarece partidul a considerat că „îi venea rândul primei doamne”, ar fi avut posibilitatea să câștige niște alegeri care, pentru Clinton, erau prea dificile. Acum, că și-a împlinit visul, este prea târziu: pe lângă deteriorarea sa fizică și aparența de senilitate, a trebuit să facă concesii sectoarelor mai radicale ale partidului, constatînd că poporul american a respins foarte clar acest radicalism. La fel ca cele 6 personaje ale lui Pirandello în căutarea unui autor, acesta este un președinte care își caută un mandat.

În privința partidelor, marele perdant este cel Democrat, care, mai mult ca sigur, nu va putea avea majoritatea în Senat, așa cum părea acum câteva zile: a avansat întrucâtva, dar în loc de 4 fotolii necesare pentru a controla această cameră, câștigă sigur doar unul singur. Mult mai rea e situația în Camera Reprezentanților, unde, înainte, avea o majoritate de 35 de fotolii, care acum se va reduce cel puțin cu 10, cu consecințele dureroase pentru președinta camerei, Nancy Pelosi.

Același lucru s-a întâmplat cu guvernele celor 50 de state: nu numai că democrații nu au reușit să schimbe Parlamentele statale sau guvernatorii, dar republicanii au reușit chiar să avanseze pe acest teren.

Reacțiile din interiorul Partidului au fost foarte negative și rapide: majoritatea congresmenilor i-au acuzat pe membrii mai radicali pentru politica lor din partid, iar pe liderii democrați, pentru faptul că nu sunt în stare să înțeleagă atitudinea majorității americanilor, care e posibil să dorească, din când în când, unele mici schimbări, dar nu și un regim socialist.

Sectoarele mai progresiste indicau o mișcare spre socialism, cu sprijinul lor pentru senatorul Bernie Sanders care a fost candidat la președinție: Sanders a făcut, când s-a logodit, un voiaj la Moscova, în plin Război Rece. A fost prieten cu Fidel Castro și nu se sfia să se declare socialist.   

Cu toate că el repeta că socialismul și comunismul nu sunt același lucru, liderii democrați s-au gândit că îi va fi foarte greu să câștige cu un asemenea profil de socialist și l-au sprijinit pe Biden, care a acceptat ideile lui Sanders și a ales-o ca vicepreședintă pe Kamala Harris, care, cu toate că este fiica unor imigranți, nu este nici săracă și nici prea neagră (părinții ei au venit în SUA ca să-și ia doctoratul, mama sa era medic-cercetător, tatăl său, profesor universitar, iar familia acestuia avea sclavi). În schimb, ea se află la stânga spectrului politic, ca atâta lume din California.

În unele aspecte, republicanii sunt cei care au cules beneficii de pe urma dezordinii conservatoare, însă pierderea președinției le va limita aspirațiile, cu toate că, aproape sigur, vor putea opri multe inițiative democrate și, dacă au noroc, vor putea recupera chiar și majoritatea în ambele Camere.

Dar, cu dinamismul societății americane, doi ani reprezintă un termen foarte lung, iar sentimentele pot să se schimbe, mai ales, dacă, în curând, va exista un vaccin pentru COVID, care să permită revenirea la normalitate și care va face să crească economia. Însă, oricât de mult s-ar schimba, nu se vor face eforturi mai mari pentru o mare mișcare socialistă.

În sfârșit, celălalt mare perdant este jurnalismul: nici atacurile sale împotriva lui Trump nu au servit pentru a aduce la putere lideri progresiști, nici proiecțiile sale electorale nu s-au adeverit. Și nu servește ca scuză faptul că sondajele s-au înșelat, deoarece au existat și sondaje care au prevăzut ceea ce avea să se întâmple, însă acestea nu au fost luate în considerare, deoarece nu spuneau ceea ce se dorea să se vândă.

Astfel, cu toate că părăsește Casa Albă, Donald Trump poate că e cel care a pierdut cel mai puțin: „America nu va fi niciodată socialistă” așa a promis, iar alegerile i-au dat dreptate. A cerut negrilor să vadă dacă nu le convine mai mult Partidul Republican, iar sprijinul lor a crescut cu 50 la sută (de la 8 la 12%). A spus că va ajuta femeile și minoritățile și, în aceste alegeri, republicanii au adus mai multe femei și hispani în Congres decât s-au adus vreodată în toată istoria țării.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tots han perdut     Washington, Diana Negre

Tot i que els resultats recollits fins ara donen gairebé per segur que Donald Trump haurà de fer les maletes per deixar la Casa Blanca per Joe Biden, es molt possible que els comptes no hagin acabat fins la propera setmana i hom tampoc poc descartar que no hi hagi un reconeixement official de la victòria electoral de Biden fins al desembre, per donar temps als tribunals a declararlo com a guanyador.

Però en qualsevol cas, en aquestes eleccions han perdut tots: Donald Trump, perque gairebé segur que no tindrà prous vots com per seguir com a president, Joe Biden perque la seva victòria es per marges petits i encara ha de buscar al.liats, el Partit Demòcrata perque no ha aconseguit ni la “revolució” progresista que havien anunciat els seus líders, ni ha sabut mantener els seus votants habituals, mentre que els republicans, tot i que han sortit molt be en la resta de les eleccions de dimarts passat, han perdut la presidencia.

Si comencem per els dos candidats presidencials, es evident que Trump haurà perdut si deixa de ser president, peró Biden tindrà poques possibilitats de fer res. En primer lloc, perque es posible que l’únic programa que realment té es arribar a president, un somni que ha estat seguint desde fa 32 anys.

Al 2016, quan va deixar el camp lliure a Hillary Clinton, perque el partit consideraba que “li tocava a l’ex primera dama”, hauria tingut possibilitats de guanyar unes eleccions per les que Clinton ho tenia molt difícil. Ara que segurament aconseguirá el seu somni, es massa tard: apart del seu desgast físic i l’apariència de senilitat, ha hagut de fer concessions als sectors mes radicals del partit, peró ara es trova que el poble americà ha rebutjat aquest radicalisme molt clarament.  Com els 6 personatges de Pirandello en cerca d’autor, aquest es un president en cerca d’un mandat.

Pel que fa els partits, el gran perdedor es el Demòcrata, que segurament no podrá aconseguir la majoria al Senat que tant segura la semblava fa uns dies: han avvançat una mica, pero en lloc dels 4 escons necessaries per controlar aquest Cambra, segurament només guanyaràn 1.  Molt pitjor han estat els resultats a la Cambra de representant, on tenien abans una majoria de 35 escons que com a mínim es reduirà en 10, amb consequències dolentes per la seva president, la senyora Nancy Pelosi.

I el mateix ha passat amb els governs dels 50 estats: no nomès que els demòcrates no han aconseguit capgirar cap dels Parlaments estatals o els governadors, es que a mes els republicans han avançat en aquest terreny.

Les reaccions dins del Partit van ser molt negatives i ràpides: la majoria dels congressites van acusar els membres mes radicals per les seves polítiques al partit, i als líders demòcrates de no saber entendra l’actitut de la majoria dels nordamericans, que potser volen de tant en tant alguns petits canvis, però no dessitjen un règim socialista. Els sectors mes progressistes indicaven un movimiento cap al socialisme amb el seu suport per el senador Bernie Sanders, que va ser candidat a president: Sanders va fer el viatge de nuvis a Moscou en plena Guerra Freda, era amic de Fidel Castro i no tenia cap problema en identificarse com a socialista.

Tot i que ell insistia que el socialisme i el comunisme no son el mateix, els líders demòcrates van pensar que li seria molt difícil guanyar amb el seu perfil i van donar suport a Biden que va acceptar les idees de Sanders i va triar com a vicepresidenta Kamala Harris, que malgrat ser filla d’inmigrants no era ni pobre ni molt negre (els seus pares van arribar als Estat Units per el doctorat, la seva mare era metgesa investigadora i el seu pare catedràtic i la seva familia venia esclaus), pero en canvi es a l’esquerra de l’espectre polític, com tanta gent a Califòrnia.

En alguns aspectes, els republicans son els que han recollit els beneficies del desgavell demócrata, pero la pérdue de la presidencia limitarà les seves aspiracions, tot i que gairebé segur podrán aturar moltes iniciatives demòcrates i, si tenen sort, fins i tot podrían recuperar la mejoría en les dues Cambres.

Pero amb el dinamisme de la societat nordamericana, dos anys es un temps molt llarg i els sentiments poden canviar, especialmente si aviat hi ha una vacuna per el Covid que permeti tornar a la normalitat i fer crèixer l’economia. Però per molt que canviin, el que no hi haurà serán mes esforços per un gran moviment socialista.

Finalment, l’altre gran perdedor es el periodisme: ni els seus atacs contra Trump han servit per portar al poder els líders progressistes, ni les seves projeccions electorals es van cumplir.  I no serveix l’escusa que les enquestes es van equivocar, perque hi havia sondejos que preveien gairebé el que ha passat, pero els van menysprear perque no deien el que volia vendre.

D’aquest manera, malgrat deixar la Casa Blanca, Donald Trump pot ser qui  menys ha perdut: “Amèrica no será mai socialista” va prometre, i les eleccions li han donat la raó.   Va demanar als negres que mirin si no els convé mes el Partit Republicà i el suport negre ha crescut en un 50% (del 8 al 12%). Va dir que ajudaria les dones i les minories i en aquestes eleccions els republicans han tingut mes portat al Congrés mes dones i llatins que mai.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

REVOLUȚIA CARE N–A MAI AVUT LOC    Washington, Diana Negre

Un proverb german ne asigură că „atunci când mâncăm, temperatura mâncării nu mai este cea din timpul gătitului” iar, în alegerile americane, nu numai că nu a mai fost caldă, dar, a sosit aproape rece.

În cazul acesta, mâncarea a fost „revoluția” promisă de aripa de stânga a Partidului Democrat, care a preluat controlul asupra campaniei electorale și a mesajului pe care îl transmitea partidul. A fost o încercare sprijinită de o convingere surprinzătoare, atât prin intensitatea, cât și prin cuprinderea ei, de a introduce practici socialiste în SUA și a modifica radical această țară: sistemul parlamentar, numărul statelor, funcționarea Tribunalului Suprem, protecția mediului înconjurător și un sistem de impozite de tip european, care, aici, ar fi fost considerat confiscator.

În timpul campaniei, dar și cu câteva luni mai înainte, democrații și-au radicalizat pozițiile spre stânga, iar vocile moderate și-au pierdut audiența. Este un curent greu de oprit în Partidul Democrat, deoarece bazele sale, simpatizanții săi se află în zonele urbane de pe coastele atlantică și pacifică, cu tendințe mai radicale, atât datorită culturii dominante, cât și influenței pe care o au studenții și universitățile dominate de un idealism absolut.

Asemenea propuneri sunt bine primite în aceste locuri, însă provoacă groază în restul țării, unde este respinsă orice intenție socialistă.

Promițând „o revoluție”, democrații satisfac bazele lor din orașe, dar alungă tot mai mult restul țării. Acest lucru nu s-a văzut în alegerile prezidențiale, dar a fost evident în alegerile pentru cele două Camere ale Congresului, precum și în Parlamentele și guvernele celor 50 de state.

Există ceea ce aici se numește „trifecta”, adică, unul dintre partide domină ambele Camere plus administrația statală. Democrații aveau 15 asemenea trifecte, iar republicanii 22, dar, de acum, vor fi 24, câștigate în state foarte disparate, cum ar fi ruralul Montana sau progresistul moderat New Hampshire, de pe coasta atlantică.

Erau atât de convinși că vor obține majoritatea în Senat, încât se vedeau fericiți schimbând normele pentru a putea guverna fără vreo rezistență din partea opoziției, care nu ar fi putut opri trecerea țării de la 50 de state, câte are în prezent, la 52, admițând insula Porto Rico și transformând orașul Washington într-un stat independent. Dacă ar fi reușit, democrații și-ar fi asigurat majoritatea senatorilor pentru mult timp de acum încolo, deoarece fiecare stat vine cu câte doi senatori. Porto Rico votează masiv cu democrații, iar, în capitala insulei, candidații democrați obțin peste 90% din voturi.

Cu asemenea majorități asigurate, senatorii democrați ar putea să-și impună judecătorii lor federali și magistrații din Tribunalul Suprem, deoarece aceștia sunt confirmați de Senat. Erau atât de convinși că a sosit vremea lor, încât nu mai aveau răbdare pentru a urma cursul normal de înlocuire a magistraților care își terminau mandatul, și intenționau să mărească considerabil și imediat numărul judecătorilor din Tribunalul Suprem, astfel ca actuala majoritate republicană să fie diluată cu noii sosiți.

În plus față de aceste schimbări ale funcționării statului, se pregăteau să aprobe un „New Green Deal”, o versiune ecologistă a ceea ce a fost „New Deal” al președintelui Roosevelt, pentru a scoate țara din Depresiunea de acum 90 de ani.  Adică, ar fi însemnat să înlocuiască rapid combustibilii fosili cu alții mult mai scumpi și mai puțin contaminanți, modificare ce în New York sau Washington nu ar fi fost o problemă, însă în marile întinderi ale câmpiilor americane, prețul combustibilului este un procent considerabil din bugetul familiei.  

Alegerile din marțea trecută au năruit aceste vise: dacă numărarea voturilor pentru președinție a fost foarte disputată, respingerea acestor intenții a fost foarte clară: în Congres, exista o majoritate de 35 de democrați. Însă, aceștia, în loc să câștige, au pierdut fotolii dintr-o majoritate care ar fi putut să ajungă până la două treimi din Cameră.  

Președinta lor, Nancy Pelosi, părea să fie marea perdantă, cu riscul de a-și scurta mandatul din cauza rebeliunii multor membri care o acuză, acum, că a cedat în fața elementelor mai progresiste, în dauna celor care reprezintă majoritatea simțirii populare din centrul geografic și social al țării.

Născută într-o familie politică și cu o mare experiență în aceste lupte, Pelosi a știut, în îndelungata ei carieră, să facă aranjamente cu Partidul Repubilcan, însă, de data aceasta, a refuzat categoric să coopereze, pentru a-și arăta astfel respingerea față de președintele Trump, chiar și atunci când a fost vorba despre aprobarea unor legi pentru ajutorarea victimelor COVID, pentru simplul motiv că, indirect, ar fi sporit popularitatea lui Trump.

Între timp, republicanii au ocupat teritorii care, în mod tradițional erau ale democraților: nu mai sunt un partid al elitelor și au dobândit sprijin printre minorități, cum sunt imigranții hispani și negrii; în convenția lor au știut să le transmită un mesaj pozitiv asupra posibilităților economice pe care le vor avea în viitor, în contrast cu tânguielile convenției democrate, cu izbucnirile și propunerile ei de a închide sectoare întregi ale economiei și de a rezolva problemele populației prin economate.

Cu o miopie electorală greu de înțeles, democrații au transmis acest mesaj chiar și comunităților de exilați cubanezi și venezolani, care au fugit de comunism, sau de centro-americani care caută în SUA protecție împotriva abuzurilor și a violenței.

Cu asemenea tactici, democrații au încetat să mai fie partidul care avea grijă de cei mai slabi și a devenit reprezentantul elitelor și al sindicatului funcționarilor, care formează ei înșiși o clasă privilegiată, datorită locului lor de muncă sigur, într-o țară unde nu există penalizări pentru concedieri, și datorită prestațiilor sociale, pentru care sunt invidiați de majoritatea țării, care are o asigurare medicală precară și trebuie să-și clădească pensia proprie.

Ca și cum redistribuția economică nu ar fi deajuns pentru a-i speria pe cei care vor să adune beneficiile eforturilor și abilităților lor, democrații au înălțat steagurile segregării, atunci când au favorizat unele grupuri etnice față de altele în California, sau în prestigioasele universități Harvard și Yale, unde, studenții asiatici sunt discriminați, deoarece vin mai bine pregătiți decât toți ceilalți. „Privilegiul” acestor studenți asiatici nu se datorează bogăției familiilor lor, ci unei mentalități a muncii și a îmbogățirii personale, o anatemă pentru egalitarismul progresismului Democrat.

Joe Biden a devenit, acum, președinte, și străzile Washington-ului sunt în sărbătoare pentru a celebra victoria sa, însă, în fața sa, se află sarcina de a păstra echilibrul între stânga extremă a partidului care l-a adus la președinție, și marea masă care nu vrea schimbări prea mari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA REVOLUCION QUE NO FUE    Washington, Diana Negre

Durante la campaña y en los meses anteriores, los demócratas fueron radicalizando sus posiciones hacia la izquierda y las voces moderadas perdieron audiencia. Es una corriente difícil de parar en el Partido Demócrata, pues sus bases están en las zonas urbanas y costeras, con tendencias más radicales, tanto por la cultura dominante como por el influjo de estudiantes y universidades, dominadas por un idealismo a ultranza.

Tales propuestas son bien acogidas en estos lugares, pero provocan horror en el resto del país que rechaza cualquier amago socialista.

Al prometer una “revolución” los demócratas satisfacen sus bases urbanas, pero repelen cada vez más al resto del país y esto no se reflejó en la votación presidencial, pero si en las dos Cámaras del Congreso y en los Parlamentos y gobiernos de los 50 estados.

Existe lo que llaman aquí la “trifecta”, es decir, cuando el mismo partido domina las dos Cámaras parlamentarias además del gobierno estatal. De estas trifectas, los demócratas tenían 15 y los republicanos 22, que a partir de ahora serán 24 y las ganaron en estados tan dispares como el rural Montana y el costero y moderadamente progresista New Hampshire.

También tenían tanta confianza en recuperar la mayoría del Senado, que se las prometían felices cambiando las normas para poder gobernar sin ninguna resistencia de la oposición, que no podría impedir que el país pasara de sus 50 estados actuales a 52, al admitir a Puerto Rico y convertir la ciudad de Washington en un estado independiente. De conseguirlo, los demócratas tendrían asegurada la mayoría senatorial por largo tiempo pues cada estado aporta dos senadores. Puerto Rico vota demócrata por amplias mayorías y en la capital los candidatos demócratas obtienen más del 90% de los votos.

Con semejantes mayorías garantizadas, los senadores demócratas podrían imponer los jueces federales y los magistrados del Tribunal Supremo, pues son cargos de confirmación senatorial.  Tan convencidos estaban de que había llegado su hora, que no tenían paciencia para seguir el proceso habitual de substituir a los magistrados salientes, sino que se proponían ampliar considerablemente y de inmediato el número de jueces del Supremo, de forma que la actual mayoría republicana quedaría diluida con los recién llegados.

Junto con estos cambios en el funcionamiento del Estado, se preparaban a aprobar un “New Green Deal”, una versión ecologista de lo que fue el “New Deal” del presidente Roosevelt para sacar al país de la Depresión hace 90 años. Representaba substituir aceleradamente los combustibles de origen fósil por otros mucho más caros y menos contaminantes, algo que en Nueva York o Washington no preocupa mucho, pero en las vastas dimensiones de las planicies americanas, el precio del combustible es un porcentaje notable en el presupuesto familiar.

Las elecciones del pasado martes dieron al traste con estos sueños: si el recuento presidencial estuvo muy disputado, el rechazo a las respuestas fue claro: en el Congreso, donde la Cámara tenía una mayoría de 35 demócratas, perdieron escaños que podrían representar dos tercios de la mayoría de que gozan actualmente. 

Su presidenta, Nancy Pelosi, parecía la gran perdedora, con el riesgo incluso de tener que acortar su mandato por la rebelión de muchos miembros que la acusan ahora de ceder ante los elementos más progresistas a costa de quienes representan la mayoría del sentir popular del centro geográfico y social del país.

Nacida en una familia política y con gran experiencia en estas lides, Pelosi supo a lo largo de su dilatada carrera formar compromisos con el Partido Republicano, pero esta vez se negó totalmente a cooperar para expresar así su rechazo al Presidente Trump, incluso si esto representaba negarse a aprobar leyes de socorro a las víctimas del Covid, por la simple razón de que indirectamente aumentarían la popularidad de Trump.

Entre tanto, los republicanos han ido ocupando territorio tradicionalmente demócrata: han dejado de ser el partido de las élites para ganar apoyo entre las minorías, como los inmigrantes hispanos y los negros; les supieron transmitir en su convención un mensaje positivo de las posibilidades económicas que tienen ante sí, en contraste con las lamentaciones de la convención demócrata, con sus fulminaciones y propuestas para cerrar sectores enteros de la economía y resolver los problemas de la población a base de sopa boba.

Con una miopía electoral incomprensible, los demócratas difundieron este mensaje incluso en las comunidades de exiliados cubanos y venezolanos refugiados del comunismo, o de centroamericanos que buscan en Estados Unidos protección contra los abusos y la violencia.

Con semejantes tácticas, los demócratas han dejado de ser el partido que cuida a los más débiles, para convertirse en el representante de las élites y de los sindicatos de funcionarios, que ya son de por sí una clase privilegiada por la seguridad de empleo en un país donde no hay penalización por despidos, y por las prestaciones sociales que les envidia la mayoría del país que tiene un precario seguro médico y ha de forjar su propia pensión.

Por si la redistribución económica no fuera poco para espantar a quienes quieren acumular los beneficios de sus esfuerzos y habilidades, los demócratas enarbolaron banderas de segregación al favorecer a unos grupos étnicos sobre otros en California, o en las prestigiosas universidades de Harvard y de Yale, donde discriminan a los estudiantes asiáticos porque llegan mejor preparados que la mayoría. El “privilegio” de estos estudiantes asiáticos  no se debe a la riqueza de sus familias, sino a una mentalidad  de trabajo y superación personal, un anatema para el igualitarismo de la progresía Demócrata.

Joe Biden se ha convertido ahora en presidente y las calles de Washington son una fiesta para celebrar su victoria, pero ante sí tiene la tarea de mantener el equilibrio entre la ultra izquierda de su partido que le ayudó a convertirse en presidente, y la gran masa que no quiere grandes cambios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RIDICOL CU PENE

Prin lege, gâștele elvețiene trebuie să se bălăcească în heleștee sub cerul liber și cu un asistent… altfel, crescătorii vor fi amendați.

Lumea e plină de anecdote și istorioare absurde, ridicole, însă puține se pot întrece cu una recentă, din foarte înțeleapta și pragmatica Confederație Helvetică: bătălia pentru legea ca gâștele să se poată scălda.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, polemica dintre o mână de crescători elvețieni de gâște și Departamentul federal pentru Calitatea Alimentelor (DCA) se învârte în jurul a 3.000 de palmipede pe an (în întreaga Confederație există doar 6 ferme pentru îngrășarea acestor păsări, adică vreo 500 pentru fiecare fermă) care, în marea lor majoritate, sunt consumate în țara vecină, Germania, unde gâsca la cuptor este mâncarea tradițională de Crăciun.

Însă, chiar și așa, tema aceasta a generat o polemică ce a făcut să zâmbească întreaga Elveție. Căci, unul dintre cei mai mari crescători de păsări din țară – Robin Geisser, crescător cu diplomă (în Elveția chiar există o asemenea categorie profesională) – are ca afacere-hobby colaterală o fermă de gâște; incubează și crește bobocii, îi dă spre îngrășare uneia dintre cele 6 ferme și, în ultimele 12 săptămâni înainte de Crăciun, recuperează păsările pentru a le îndopa și a le vinde (deja tăiate) restaurantelor germane.

Pentru această ultimă fază, Geisser are cotețe cu o mică piscină în care gâștele se bălăcesc în largul lor.  După DCA, aceasta nu ar fi bine. Departamentul pretinde – categoric și cu toată autoritatea puterilor sale – ca gâștele să se scalde în heleșteele sau lacurile existente în lunci naturale „…și în primele 6 săptămâni de viață ale bobocilor, să se scalde sub supravegherea unei persoane…” 

Geisser și ceilalți, puțini, crescători de gâște luptă pentru a desființa normele impuse de DCA și explică: „…desigur, cum este o chestiune marginală, dumnealor impun mai mult ceea ce nu pricep, decât ceea ce este factibil. Niciodată nu le-ar trece prin cap să impună norme similare pentru crescătorii de vaci sau suine …

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

RIDICULEZ CON PLUMAS

Por normativa legal, los gansos suizos han de chapotear en balsas al aire libre y con bañista… so pena de que los criadores sean multados.

El mundo está lleno de anécdotas e historietas absurdas, ridículas, pero pocas pueden competir con una reciente de la muy sensata y pragmática Confederación Helvética: la batalla legal por el baño de los gansos.

Para rizar el rizo, la polémica entre el puñado de criadores suizos de gansos y el Departamento federal para la Calidad de los Alimentos (DCA) gira en torno a menos de 3.000 palmípedos al año (en toda la Confederación existen solo 6 granjas dedicadas al cebado de estas aves, unas 500 por granja) que en su inmensa mayoría son consumidas en la vecina Alemania, donde el ganso al horno es plato tradicional navideño.

Pero, así y todo, el tema ha generado una polémica que hace sonreír a toda Suiza. Y es que uno de los mayores avicultores del país – Robin Geisser, avicultor diplomado (en Suiza existe semejante categoría profesional)  – tiene como negocio-hobby colateral una granja de gansos; cría los polluelos, los da a engordar a una de las mentadas 6 granjas nodrizas y en las últimas 12 semanas antes de la Navidad los recupera para cebarlos y venderlos (ya degollados) a la clientela de restauradores.

Para esta última fase, Geisser tiene un gallinero con una pequeña piscina en la que las aves chapotean a gusto y capricho. Y esto está mal según el DCA. El Departamento exige – tajantemente y con toda la autoridad de sus poderes – que los gansos se bañen en estanques o lagos existentes en praderas naturales y “…que durante las primeras 6 semanas de vida de las aves, lo hagan bajo la supervisión de una persona…” 

Geisser y los otros, pocos, criadores de gansos luchan por derogar las normativas del DCA y explican: “…claro, como es un tema marginal, dictan más por lo que no saben que por lo que es factible. Jamás se les ocurriría imponer normas similares para los criadores de reses o cerdos…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Adio, Donald    Washington, Diana Negre; publicat la 7 noiembrie 2020

Nu avem rezultatele alegerilor prezidențiale de marțea trecută (3 noiembrie 2020) și nici nu vom ști când le vom avea, însă reacția piețelor și a oamenilor politici republicani ne lasă să înțelegem că Donald Trump aparține trecutului…

Acest lucru era vizibil a doua zi după alegeri, când câteva state nu au putut oferi rezultate demne de încredere și perspectivele erau din ce în ce mai rele pentru Trump: bursele, care reprezintă pulsul piețelor, au continuat trendul ascendent din zilele anterioare, în timp ce unii oameni politici americani și entități de orientare conservatoare se felicitau pentru situația în care se afla țara.

Era surprinzătoare bucuria aceea tocmai printre beneficiarii reformelor economice ale lui Trump, care, însă se temeau, desigur, de ceva mult mai rău, cum ar fi fost un guvern monocolor democrat, cu mare marjă pentru ideile mai progresiste.

De fapt, cum stau lucrurile nu știe nimeni și e posibil ca Trump să rămână la Casa Albă încă patru ani. Dar, la fel de posibil este ca președintele milionar, care în primele ore ale numărării voturilor se afla pe primul loc, să sfârșească prin a pierde în fața rivalului său, Joe Biden, ceea ce, în mod normal, ar crea îngrijorare în cercurile economice, având în vedere  intenția declarată a candidatului democrat de a mări impozitele și a introduce măsuri dure pentru protejarea mediului.

Reacția favorabilă față de această situație probabilă nu se datorează perspectivelor pe care le-ar deschide președinția lui Biden, ci probabilității foarte mari ca guvernarea care urmează să funcționeze din ianuarie să fie împărțită între ambele partide: democrații vor păstra controlul Camerei Reprezentanților, cu toate că vor fi pierdut din fotolii, în timp ce republicanii vor reuși să domine în Senat, cu toate că și ei vor fi pierdut din locuri.

Această guvernare împărțită, care limitează puterea președintelui, este, în general, pe placul americanilor, cu toate că, uneori, în momente de mare entuziasm, le-au dat unor președinți ca Bill Clinton, Barak Obama sau George W. Bush majoritatea în ambele camere ale Congresului. Însă această cuprindere a întregii puteri nu a durat mult și, la numai doi ani, spășiți că au dăruit atâta armonie centrelor de putere, au restituit opoziției una sau ambele camere ale Congresului.

Desigur, situația nu poate fi pe placul lui Trump care, consecvent personalității și faimei sale de a nu se încovoia, a anunțat deja că va încredința echipei sale de juriști sarcina de a se înfrunta în disputele postelectorale cu celălalt partid.

Pentru început, cel care încă este președinte a anunțat că va cere o re-numărare a voturilor în statul Wisconsin, unde, în primele ore, Trump părea să câștige. Se îndoiesc de rezultate și susținătorii săi din Arizona, tradițional fief republican, stat în care Trump și-a atras cu râvnă antipatia locuitorilor prin repetatele atacuri la adresa îndrăgitului lor senator și erou de război, John McCain, până când a reușit să-i determine să-l aleagă pe candidatul democrat.

Dacă el ține cu dinții de Biroul Oval, se pare că americanii sunt hotărâți, totuși, să se despartă de el: democrații se bucură că scapă de un personaj pe care îl detestă, iar republicanii îi mulțumesc pentru serviciile aduse și, după cum este obiceiul în țară, vor merge înainte fără să  mai privească în urmă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Adios, Donald   Washington, Diana Negre

Ni tenemos resultados de las elecciones de este martes, ni sabremos cuándo los tendremos, pero las reacciones de los mercados y de políticos republicanos daban a entender que Donald Trump pertenece al pasado…

Esta actitud era visible al día siguiente de los comicios, cuando varios estados no habían podido ofrecer todavía resultados fiables, pero las perspectivas eran cada vez peores para Trump: las bolsas, que representan el sentir de los mercados, continuaron con las alzas de los dos días anteriores, mientras que varios políticos republicanos y entidades de orientación conservadora se felicitaban por la situación en que se halla el país.

Parecía sorprendente semejante alegría entre los beneficiarios de las reformas económicas de Trump, pero seguramente se debió a que temían algo mucho peor, como un gobierno monocolor demócrata con gran margen para las ideas más progresistas.

En realidad, cuál es esta situación, no lo sabe nadie exactamente y es posible incluso que Trump consiga seguir cuatro años más en la Casa Blanca.  Pero parece muy probable que el millonario presidente, quien en las primeras horas de recuento iba por delante, acabe perdiendo por pequeños porcentajes ante su rival Joe Biden, algo que normalmente habría de producir inquietud en los círculos económicos por la disposición declarada del candidato demócrata a subir los impuestos e imponer medidas duras para la protección ambiental.

Y es que la reacción favorable ante lo que parece ser la situación no se debe a las perspectivas presidenciales de Biden, sino a la alta probabilidad de que el gobierno que ha de entrar en funciones en enero esté dividido entre ambos partidos: los demócratas mantendrán su control de la Cámara de Representantes, aunque habrán perdido escaños, mientras que los republicanos conseguirán probablemente dominar el Senado, aunque también con algunas pérdidas.

Este gobierno dividido, que limita el poder del partido presidencial, es algo que a los norteamericanos les gusta en general, aunque en momentos de gran entusiasmo les han dado a presidentes como Bill Clinton, Barak Obama o George W Bush la mayoría en las dos cámaras del Congreso. Pero semejante copo de poder no ha sido duradero y generalmente, ya al cabo de dos años, arrepentidos de dar tanta armonía en los centros de poder, mandan a la oposición a una – o ambas – Cámaras del Congreso.

Naturalmente, la situación no puede ser del agrado de Trump quien, fiel a su personalidad y su fama de no doblegarse, ha anunciado ya que pondrá a trabajar el equipo jurídico contratado para enfrentarse a disputas postelectorales.

Para empezar, el aún presidente ha anunciado que pedirá un recuento de los votos del estado Wisconsin, donde, en las primeras horas, Trump parecía el ganador. Sus simpatizantes también dudan de los resultados de Arizona, tradicionalmente un feudo republicano, pero donde Trump se ganó a pulso las antipatías de sus habitantes con repetidos ataques a su popular senador y héroe de guerra John McCain, hasta conseguir que favorezcan al candidato demócrata.

Pero si él se aferra a su Despacho Oval, parece que los norteamericanos están listos a desprenderse de él: si los demócratas celebran librarse de un personaje al que detestan, los republicanos le agradecen los servicios prestados y, según la costumbre del país, seguirán adelante sin mirar atrás.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.