Aparent, politica externă a lui Erdogan este extrem de haotică. Astfel, de-a lungul și de-a latul mapamondului se izbește și în același timp pactează cu țări care se înfruntă unele cu altele: cu cele care formează Uniunea Europeană, cu Rusia și SUA, cu Arabia Saudită și Iran, cu Egiptul și Israelul.
În Siria, se înfruntă cu ambițiile Moscovei până într-atât, încât doboară un avion rusesc, însă nu se amestecă în zona militară siriană în care sunt rușii; în Caucaz, determină victoria azeră asupra Armeniei – aliata Rusiei -, și totuși, este, alături de Moscova, o piesă cheie a acordului de pace ameano-azer. În Libia, sfidează interesele Franței, iar în Marea Egee, cele ale Greciei și Ciprului, trei țări membre ale Uniunii Europene (UE), dar nu se retrage de la negocierile de aderare la UE. În Orientul Apropiat și Mijlociu, se lovește de ambițiile lumii întregi… fără să ajungă să exaspereze pe nimeni, un nimeni care merge de la Casa Albă a lui Trump, până la palatele din Riad și Abu Dabi, trecând prin Kremlin și Cairo. Un întreg cumul de contradicții care, în fond, au logica lor.
Primul element al acestei logici este situarea Turciei la locul de joncțiune a trei continente și participarea ei la tensiunile lor. Cel de al doilea element este mărimea populației ei: cu peste 80 de milioane de locuitori este o țară mare, dar nu este și o mare putere…or, gândul acesta nu-i dă pace!
Aici, labirintul politic turc nu mai este obiectiv. Căci avântul economic pe care l-a înregistrat Turcia la începutul secolului, odată cu venirea la putere a partidului lui Erdogan, AKP, a tot scăzut până a ajuns la împotmolirea de acum și la îngrijorătoarea politică monetară, care a dus la decăderea lirei turcești. În fața acestei evoluții financiare, care este normală până la un punct în cadrul ciclurilor economice, Erdogan și guvernul său au renunțat la sfaturile economiștilor și bancherilor, impunând o conduită care s-a dovedit a fi nefastă pentru finanțele țării și pentru o mare parte a cetățenilor ei.
Ba și mai rău: într-o exacerbare de autoritarism, guvernul își continuă cu încăpățânare intervenționismul fiscal și bancar și încearcă să-și păstreze adeziunea populară, cultivând orgoliul naționalist. Toate intervențiile sale pe plan internațional au ca scop inducerea în opinia publică a convingerii că Turcia este iarăși „o țară importantă” pe arena mondială. Însă, la ce preț, nu se spune deloc în jurnalele sau în știrile electronice ale țării.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL LABERINTO TURCO
Aparentemente, la política exterior de Erdogan es de lo más caótico. Así, a lo largo y ancho del mapa, choca y pacta a la vez con países enfrentados entre sí: naciones de la Unión Europea, con Rusia y los EE.UU., con Arabia Saudí y el Irán, con Egipto e Israel
En Siria, se enfrenta a las ambiciones de Moscú y hasta derriba un avión ruso, pero no interfiere en la zona militar rusa; en el Cáucaso, determina el triunfo azerí sobre Armenia – aliada de Rusia -, sin embargo es al alimón con Moscú, pieza clave del acuerdo de paz armenio-azerí. En Libia, desafía los intereses de Francia y en el Egeo, los de Grecia y Chipre, tres países miembros de la Unión Europea (UE), pero no se retira de las negociaciones de ingreso en la UE. Y en el Oriente Medio y Próximo, se cruza en las ambiciones de todo el mundo… sin llegar a exasperar a nadie, un nadie que va desde la Casa Blanca de Trump, hasta los palacios de Riad y Abu Dabi, pasando por el Kremlin y El Cairo. Todo un cúmulo de contradicciones que, en el fondo, tienen su lógica.
El primer elemento de esta lógica es el emplazamiento de Turquía en la confluencia de tres Continentes, participando en las tensiones de los tres. El segundo elemento es su demografía: con más de 80 millones de habitantes es un gran país, pero no es ni mucho menos una gran potencia… ¡Y no se resigna a ello!
Aquí, el laberinto político turco deja de ser objetivo. Y es que el auge económico que registró Turquía a principios de siglo con la llegada del AKP – el partido de Erdogan – al poder ha ido menguando, hasta entrar en el actual parón y la alarmante política monetaria que ha provocado la decadencia de la lira turca. Ante esta evolución financiera, que es, hasta cierto punto, normal dentro de los ciclos económicos, Erdogan y su Gobierno renunciaron a los consejos de economistas y banqueros, para imponer una conducta que ha resultado nefasta para las finanzas del país y buena parte de sus ciudadanos.
Peor aún:en una exacerbación del autoritarismo,el Gobierno sigue, erre que erre,con su intervencionismo fiscal y bancario y trata de mantener la adhesión popular,halagando el orgullo nacionalista.Todo el despliegue de intervenciones internacionales tiene como primer objetivo generar en la opinión pública la conciencia de que Turquía vuelve „a ser alguien” en el acontecer del mundo.A qué precio no figura en los diarios y noticiarios electrónicos del país.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
În istoria Statelor Unite ale Americii au existat președinți săraci și bogați sau președinți care s-au îmbogățit după ce și-au terminat mandatul, însă niciunul nu a fost atât de marcat de situația sa financiară ca Donald Trump, care a oferit, înainte de a fi președinte, dar și după ce a pierdut alegerile de luna trecută, o demonstrație a talentului său de a face bani.
În Statele Unite înfrângerile sunt, de obicei, totale. Adică, cel care pierde, își vede micșorate prestigiul și încrederea pe care le-a avut. Asta însemnând și secarea surselor veniturilor sale.
Însă, se pare, acest lucru nu se întâmplă în cazul lui Trump, deoarece, în luna în care a pierdut alegerile, a reușit să strângă 200 de milioane de euro. De la donații pentru a plăti renumărarea voturilor când a încercat să conteste rezultatele alegerilor, până la achitarea cheltuielilor din campania sa electorală.
Sunt unii, mai ales în străinătate, care bănuiesc că Trump ar fi vrut să se fololească de aceste donații pentru uzul său personal. Însă, pentru moment, întreprinderile sale funcționează și îi aduc suficienți bani pentru a-și menține nivelul de trai și pentru a-și plăti avocații.
Trump s-a servit în permanență de o echipă de juriști și este foarte probabil ca, după ce pleacă de la Casa Albă, să aibă nevoie de ea mai mult ca oricând: în timp ce unii vor să-l bage în pușcărie pentru delicte încă nespecificate, alții consideră că, pentru un președinte, a fost ilegală menținerea în funcțiune a unor proprietăți ca hoteluri și terenuri de golf, cu toate că Constituția nu impune ca președintele să-și vândă investițiile.
De fapt, în ultima vreme, obiceiul care s-a statornicit era ca, atunci când veneau la Casa Albă, președinții să-și depună banii într-un „fond fără ochi”, adică să nu poată ști unde erau investiți. Oricum, banii erau scoși de sub controlul lor. Trump s-a aflat într-o situație diferită, deoarece investițiile sale nu sunt bani economisiți și puși de-o parte, ci întreprinderi care funcționează și îi aduc bani.
Când a devenit președinte, a încredințat controlul acestor întreprinderi fiilor săi și este probabil ca situația să continue la fel și după 20 ianuarie. Cu banii obținuți într-o lună, are suficientă bază pentru a organiza o opoziție și pentru a reprezenta Partidul Republican, ba chiar să-și pregătească o nouă candidatură în vederea prezidențialelor care vor avea loc peste patru ani.
Nu s-a mai întâmplat ca un președinte să fie din nou candidat, după ce și-a termnat mandatul și a pierdut alegerile, dar Trump ne-a obișnuit cu faptul că el nu urmează normele obișnuite.
Din afara Casei Albe, cu popularitatea pe care i-a adus-o sprijnul celor 73 de milioane de americani, poate să continue să influențeze politica țării și, într-un fel sau altul, să-i facă viața imposibilă echipei președintelui Biden. În mod obișnuit, asta fac partidele de opoziție, însă nu este frecvent ca un fost președinte să devină lider al opoziției. Obiceiul este să se retragă din viața politică și să lase cale liberă succesorului său.
Cu experienția sa și cu investițiile pe care le-a făcut în mijloacele de informare, cu sprijinul a aproape jumătate din populația țării, nu pare să-i fie greu lui Trump să organizeze o opoziție la activitățile succesorului său, cu toate că s-ar putea să nu aibă cale liberă, așa cum crede el: amenințările din partea rivalilor săi politici sunt foarte serioase și nu ar fi de mirare ca să se găsească judecători dispuși să facă tot posibilul pentru a-i curma activitățile politice, chiar dacă, pentru aceasta, ar trebui să-l bage după gratii.
De fapt, antipatia pentru Trump în tabăra democrată și chiar în unele sectoare republicane este atât de mare, încât vor să-l închidă nu numai pe el, dar și înteaga sa familie. Asta explică faptul că Trump ia în considerare posibiltatea de a acorda o grațiere prezidențială întregii sale familii, cu toate că nu știe pentru ce anume să o grațieze.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
ELS MILIONS DEL PRESIDENT Washington, Diana Negre
En la historia dels Estats Units hi ha hagut presidents pobres i rics, o que es van fer rics desprès de deixar el càrrec, pero cap ha estat tan marcat per la seva situació financera com Donald Trump, que ha fet abans de la seva presidencia i també desprès de perdre les eleccions del mes passat, una demostració del seu talent per a fer diners.
Generalment, les derrotes als Estast Units acostumen a ser totals. Es a dir, qui perd en el que sigui, acostuma també a veure minvats el prestigi i la confiança dels que havia cregut amb ell i, com tot en aquest país, aixó representa que les fonts econòmiques s’acaben secant.
Amb Trump, però, aixó no sembla ser el cas, perque en el mès des de la seva derrota electoral, ha aconseguit arreplegar uns 200 milions d’euros en ajudes polítiques. Des de donacions per pagar les despeses legals quan tracte d’impugnar els resultats, fins ajudes pels candidats republicans que encara están lluitant, o fins i tot per liquidar els pagaments de la seva campanya electoral.
Malgrat el que alguns, especialment al estranger, sospiten, es improbable que vulgui fer servir aquestes donacions pel seu us particular: de moment, semble que les seves empreses funcionen i que entren prous diners per a mantener el seu nivell de vida i pagar els advocats.
Trump sempre ha fet servir un equip juridic i es probable que desprès de la Casa Blanca li calgui mes que mai: mentre uns els volen posar a la presó per delictes indeterminats, altres consideran que ha estat il.legat mantener en funcionament propietats com hotels i camps de golf, tot i que la Constitució no demana de cap manera que els presidents es venguin les seves inversions.
De fet, peró, el costum dels derrers temps ha estat que en arribar a la Casa Blanca els presidents posn els seus diners en un “fons sense ulls”, on no hi ha manera de saber en que s’han invertit els diners i que de tota manera no està sota el seu control. Trump ha estat en una situació diferent perque les seves inversions no son estalvis en diners, sinó empreses que funcionen i li deixen guanys.
El que va fer, en convertirse en president, va ser traspasar el control de les operacions als seus fills i es probable que la situació segueixi igual desprès del 20 de gener. Amb els diners que ha arreplegat en un mes, te una base per organitzar una oposición i representar al Partit Republicà, i fins i tot per preparar la seva candidatura dins de quatre anys.
Mai no ha passat que un president torni a ser candidat desprès de exaurir el seu termini o perdre unes eleccions, però amb Trump estem ja acostumats a que no segueixi les normes habituals.
Des de fora de la Casa Blanca, amb la popularitat que li ha donat el suport de 73 milions de nordamericans, pot segui influint en la política del país i d’alguna manera fer la vida difícil a l’equip del president Biden. Es el que fan habitualment els partits de de l’oposició, però no es res freqüent que un ex president es converteixi en líder de l’oposició . El costum es que es retirin de la vida política i deixin el camp lliure al seu sucesor.
Per la seva experiencia i per les inversions en mitjans informatius, afaixit al suport de gairebé mig país, no sembla que a Trump li sigui difícil organitzar una oposición a les activitats del seu sucesor, tot i que podría no tenir el camp tan lliure com el creu: les amenaces de denúncies per part dels seus rivals polítics son mol fortes i no sorprendria que trobessin jutges disposats a fet tots els posibles per tallar les activitats polítiques de Trump, encara que per aixó calgués enviarlo a la presó.
De fet, l’antipatia per Trump en el camp demócrata i fins i tot entre alguns sectors republicans es tan gran, que no només el volen tancar a la presó a ell, sinó a tota la seva familia, el que explica que estigui considerant un perdó presidencial per a tots ells, encara que no sàpigui per qué.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În ciuda protestelor și acceselor sale de furie, se pare că, totuși, președintele Trump va părăsi Casa Albă, pe data de 20 ianuarie, cu toate că nu știm dacă va respecta tradiția de a preda personal președinția Statelor Unite ale Americii, în cadrul unei ceremonii în fața Capitoliului, așa cum este obiceiul.
Ceea ce este sigur este că a făcut tot posibilul ca și Joe Biden să simtă tortura la care a fost supus el timp de doi interminabili ani, din cauza persecuției îndârjite a congresmenilor și funcționarilor, încleștați în încercarea de a demonstra că Trump a trădat țara, într-o cârdășie cu Rusia, pentru a obține victoria electorală care, în 2016, a cauzat o autentică stupoare printre rivalii săi din Partidul Democrat.
Practic, toată perioada președinției lui Trump, din momentul în care a depus jurământul, până cu puține luni în urmă, a fost asediată de eforturile legiuitorilor și a vechilor funcționari din opoziție, de a-l acuza că subordonează interesele țării propriilor lui ambiții politice.
Fostul director al FBI, Robert Mueller, a fost numit investigator independent pentru a descoperi acordurile secrete dintre Trump și Kremlin, ceea ce l-a costat pe contribuabilul american 25 de milioane de dolari.
După investigații care au durat doi ani, s-a văzut că acești bani nu au servit la nimic, deoarece Mueller, cu toate că s-a înconjurat de cei mai buni juriști ai țării, simpatizanți ai Partidului Democrat, nu a putut să demonstreze că ar fi existat o asemenea cârdășie.
În fața acestui eșec, un funcționar al Casei Albe a dat asigurări că el a auzit o conversație în care Trump îi cerea președintelui Ucrainei informații care puteau să-l prejudicieze pe aspirantul la președinție, Joe Biden, ceea ce era, mai mult sau mai puțin, aceeași acuzație pe care i-o aduseseră, cu trei ani mai înainte, de cârdășie cu Rusia.
Spre deosebire de acuzația că ar fi făcut niște aranjamente cu rușii, în cazul Ucrainei, democrații au reușit, până la urmă, să-l supună unui „impeachment”, procedeu care permite Congresului să-l demită pe președinte, dacă se adeveresc acuzațiile care au motivat acest demers.
După două luni (din ianuarie, până în martie, anul acesta), a eșuat și acest efort al democraților, însă, ambele acuzații, cu o continuă hărțuire legală și cu participarea mijloacelor de informare care au pedalat tot timpul pe acest subiect, au fost suficiente pentru a-i amărî lui Trump anii în care a stat la Casa Albă, până a ajuns să repete obsesiv că „așa ceva n-ar trebi să i se întâmple niciunui președinte”.
Acum, el face tot posibilul ca succesorului său să… i se întâmple la fel.
Departamentul Justiției a inițiat o investigație împotriva celor care au încercat să-l surpe pe Trump, ceea ce autorizează inclusiv investigarea viitorului președinte Biden. Formula aleasă este cea a „investigatorului special”, o figură juridică care va avea totală independență față de Departamentul Justiției.
În acest caz, investigator special va fi John Durham, un om care deja cercetează de câtva timp posibile abuzuri comise de funcționarii cu simpatii democrate.
Desigur, democrații văd în aceasta o răzbunare, în timp ce susținătorii lui Trump consideră că este vorba de o minimă revendicare pentru piedicile pe care rivalii lui politici i le-au pus încă din prima zi a mandatului său. Și speră ca, până la urmă, „să se facă dreptate”, convinși cum sunt că suferințele cauzate în mod legal lui Trump s-au datorat corupției unor înalți funcționari, care s-au încăpățânat să-l înlăture de la Casa Albă.
Ei amintesc că Trump a fost primit cu demonstrații stradale de protest, chiar de a doua zi după ce a depus jurământul și că a fost hărțuit tot timpul de mijloacele de informare care, în plus, amplificau orice critică venea din partea opoziției.
Acum când este pe punctul de a părăsi Casa Albă, se pare că Trump crede că a sosit momentul revanșei prin intermediul acestui investigator independent.
Riscul pe care îl prezintă Durham este că are puterea de a descoperi orice vrea el, fără nicio îngrădire. Dincolo de urmărirea unor funcționari care i s-au opus lui Trump, este probabil că va scotoci prin afacerile lui Hunter Biden, fiul viitorului președinte, care încasa din afaceri internaționale sume enorme, în schimbul accesului pe care tatăl său, Joe Biden, i-l asigura atunci când a fost vicepreședinte al Statelor Unite.
Deci, lucrurile sunt aranjate în așa fel încât, tensiunile din era Trump, care le-au agravat pe cele existente cu predecesorul său Obama, să continue. Ceea ce nu știm este dacă președintele, care își încheie mandatul, va deveni lider al opoziției și călău al lui Biden, sau se va sătura și va căuta liniște pe unul dintre multele sale terenuri de golf.
Dar, nu știm nici dacă va putea să facă vreunul din aceste lucruri, deoarece mai mulți procurori își ascut cuțitele pentru a-l acționa în justiție și a-l trimite în închisoare, pe el și întreaga lui familie.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
DONDE LAS DAN LAS TOMAN Washington, Diana Negre
A pesar de sus protestas y pataletas, parece seguro que el presidente Trump abandonará la Casa Blanca el próximo 20 de enero, aunque no sabemos si seguirá la tradición de entregar personalmente la presidencia de Estados Unidos – como es tradicional – en una ceremonia frente al Capitolio.
Lo que sí parece seguro es que ha hecho todo lo posible para que Joe Biden pueda experimentar la tortura que él vivió durante dos años largos, a causa de la persecución implacable por parte de congresistas y funcionarios, empeñados en demostrar que Trump había traicionado al país en un contubernio con Rusia para obtener la victoria electoral que, en 2016, causó auténtico estupor entre sus rivales del Partido Demócrata.
Prácticamente toda la presidencia de Trump, desde que juró el cargo hasta hace pocos meses, estuvo asediada por los esfuerzos de legisladores y antiguos funcionarios de la oposición, que le acusaron de supeditar los intereses del país a sus ambiciones políticas.
El que había sido director del FBI, Robert Mueller, fue nombrado investigador independiente para descubrir los acuerdos ocultos entre Trump y el Kremlin, algo que costó al contribuyente norteamericano 25 millones de dólares.
Tras dos años de investigaciones, este dinero no sirvió para nada pues Mueller, a pesar de haber desplegado a los mejores juristas del país, simpatizantes además del Partido Demócrata, no pudo demostrar que semejante contubernio hubiera existido.
Ante semejante fracaso, un funcionario de la Casa Blanca aseguró haber escuchado una conversación en que Trump pedía al presidente ucraniano informaciones que podrían perjudicar al aspirante presidencial Biden, lo que representaba más o menos la misma acusación que le habían hecho tres años antes en el caso de Rusia.
A diferencia de la investigación rusa, en el caso de Ucrania los demócratas finalmente consiguieron someterlo al “impeachment”, procedimiento que permite al Congreso destituir al presidente si se comprueban las acusaciones que han motivado este proceso.
Al cabo de dos meses (de enero a marzo de este año), también este esfuerzo demócrata fracasó, pero ambas acusaciones, con el constante acoso legal y la participación de los medios informativos que cubrían el caso constantemente, fueron suficientes para amargar sus años en la Casa Blanca, hasta el punto de que repetía constantemente “es algo que no le debería ocurrir a ningún presidente”.
Ahora, está haciendo todo lo posible…. para que lo mismo le ocurra a su sucesor.
El Departamento de Justicia ha lanzado una investigación contra quienes trataron de hundir a Trump, lo que también le da autorización para investigar al futuro presidente Biden. La fórmula elegida es la del “investigador especial”, una figura jurídica que tiene plena autonomía frente al Departamento de Justicia.
En este caso sería John Durham, uno hombre que lleva ya tiempo analizando posibles abusos por parte de funcionarios de simpatías demócratas.
Naturalmente, los demócratas lo ven como venganza mientras que para los seguidores de Trump se trata de la mínima reivindicación por los estorbos que sus rivales políticos le pusieron desde el primer día. Pero sobre todo esperan que finalmente “se haga justicia”, convencidos como están de que los sufrimientos legales de Trump se debieron a la corrupción por parte de altos cargos gubernamentales, empeñados en acabar con la presidencia del multimillonario neoyorkino.
Recuerdan que a Trump lo recibieron con manifestaciones de protesta en las calles al día siguiente de la toma de posesión y que fue acosado constantemente por los medios informativos que, además, magnificaban cualquier crítica salida de la oposición.
Ahora que está con un pie fuera de la Casa Blanca, parece que Trump cree que le llega la hora de la revancha con este investigador independiente.
El riesgo que presenta Durham es que tiene autoridad para descubrir lo que le interese, sin limitaciones. Más que perseguir a funcionarios opuestos a Trump, es probable que tire de la manta en los negocios del Hunter Biden, el hijo del futuro presidente, que cobraba sumas millonarias internacionalmente a cambio del acceso que ofrecía a su padre y entonces vicepresidente de Estados Unidos, Joe Biden.
Todo está así preparado para que las tensiones de la era Trump, que agravó las ya existentes con su predecesor Obama, continúen. Lo que no sabemos aún es si el que pronto será ex presidente se convertirá en líder de la oposición y verdugo de Biden, o si se cansará y buscará refugio en uno de sus muchos campos de golf.
En ambos casos, tampoco es seguro que podrá hacer ninguna de las dos cosas, porque varios fiscales están afilando los cuchillos para procesarle e incluso ponerlo tras las rejas, tanto a él como a su familia.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
TVR a prezentat, în seara zilei de 2 decembrie 2020, o emisiune despre postul de radio cunoscut sub numele de PROGRAMUL TREI al Radiodifuziunii Române, înființat în martie 1973.
Emisiunea a fost un dezastru: dacă nu știai mai dinainte ce a fost PROGRAMUL TREI, nu înțelegeai mai nimic. Interviurile realizate cu personalități care au avut un rol esențial în existența și activitatea redacției Programului Trei au fost ciuntite și risipite, juxtapuse „pe fâșii” tematice, neanunțate de moderator. Nu s-a auzit nicio întrebare din partea celui care a asamblat neglijent și neinspirat aceste materiale – în sine foarte valoroase. Întrebările ar fi constituit, cât de cât, niște puncte de reper, ar fi creat o oarecare ordine în expunerea informațiilor și ar fi oferit telespectatorului o perspectivă, pentru ca acesta să înțeleagă încotro urma să se desfășoare „narațiunea”.
Căci, un principiu fundamental în activitatea de informare este să-ți însoțești permanent (cititorul, ascultătorul) telespectatorul: spune-i ce-i vei spune, spune-i că îi spui, spune-i că i-ai spus! Direct sau discret. Altfel, îl lași să bâjbâie, îl lași de izbeliște. Or, emisiunea TVR despre PROGRAMUL TREI – Radio București, asta a făcut: și-a abandonat încă de la început telespectatorii! Iar, la sfârșit, după ce s-a anunțat echipa de realizatori, echipa tehnică etc., CULMEA!, a apărut din senin, fără niciun anunț, o frântură de material, cu un bărbat care spunea lucruri fără nicio legătură cu PROGRAMUL TREI, dar care avea rolul de „umplutură” la emisiunea de dinainte! Era o dovadă crasă că se dorea aruncarea în derizoriu a întregii emisiuni despre PROGRAMUL TREI. Mârlănie sau gravă incompetență? Poate, amândouă! Căci, cumplit de urât ar fi, dacă nici măcar nu și-au dat seama ce au făcut!
Un subiect atât de nobil, bogat și valoros ca PROGRAMUL TREI a fost făcut țăndări de TVR: am putut vedea cum, domnilor de la această instituție le-a scăpat din mâini un superb vas de Murano!
Începuturile PROGRAMULUI TREI se leagă de numele lui Cornel Chiriac și de METRONOM, emisiunea muzicală pe care o ținea el la Radio Europa Liberă. Muzica aleasă de Cornel Chiriac atrăgea în asemenea măsură tineretul din România, încât autoritățile comuniste din vremea aceea s-au speriat foarte rău. Au înțeles că trebuia întreprins ceva pentru ca tinerii să-și păstreze visarea „acasă”. Poșta Română era invadată de scrisori – semnate cu tot felul de pseudonime, care mai de care mai pitorești: Motanul Încălțat, Haiducul Fără-Codru, Beizadeaua Cerșetorului… etc.- care erau trimise pe adresa lui Cornel Chiriac și a emisiunii sale de la Radio Europa Liberă, dovadă a unei audiențe enorme, fără termen de comparație.
Cornel Chiriac
Și iată că apare alt nume: SOFIA ȘINCAN! Este persoana care a primit sarcina de a-l învinge pe Cornel Chiriac. Trebuia să readucă visarea tinerilor români înapoi în țară! Așa ceva nu poți realiza decât în luptă dreaptă, prin mijloace cinstite! Căci, altfel, tinerii te simt și te abandonează într-o clipită! Definitiv și iremediabil! O persoană cultă, deosebit de inteligentă și abilă luptătoare pentru libertatea…de a visa! Încleștarea Sofiei Șincan era…cu Cenzura și cu Partidul, adică tocmai cu cei care îi cereau să rezolve situația! Paradox teribil, căci e cumplit să te saboteze tocmai șefii tăi!
Construcția și activitatea redacției PROGRAMULUI TREI au mers în paralel cu această tenace și permanentă luptă dusă în surdină cu decidenții-sabotori. Victoriile trebuiau celebrate discret, fără vreo ostentație. Trebuiau să fie mascate în așa fel încât nimeni să nu bănuiască altceva decât că sunt mici câștiguri, mici concesii obținute în urma unor înfrângeri. Victoria era numai pentru Partid! Căci, privind în jos în mod ierarhic, nu se admitea decât obediență. Și totuși, entuziasmul a învins!
Sofia Șincan, așa cum s-a văzut, a găsit cui să repartizeze sarcina de a-i face pe tinerii români să viseze acasă. Tot unor tineri! Cum altfel!? Și mai ales, s-a străduit să nu le strice nimeni entuziasmul și pasiunea. Cine a avut șansa să cunoască tineri din redacția PROGRAMULUI TREI, vedea că aceștia aveau ceva special: o bucurie, o lumină, un fior, – nu în ultimul rând – o mândrie și o satisfacție că lucrau într-un loc unde „se putea face meserie”. Ei se puteau împlini și realiza în profesiunea și în cariera lor! Părea un tărâm ireal, un fel de EL DORADO al profesiunii de jurnalism! Munca lor entuziastă a declanșat un șuvoi de visare. Visarea este speranța îmbrăcată în haină de sărbătoare! Izvorul visării duce în lume apa cristalină a speranței fără nciun efort, totul e voluptate, totul este posibil și realizabil!
Sofia Şincan – redactor şef al Programului 3 – 1985
Iată câteva nume foarte cunoscute, de vedete am putea spune, dintre cei care au lucrat la PROGRAMUL TREI:
Camelia Stănescu, Dan Ursuleanu, Sebastian Sârcă, Lucian Sîrbescu, Constantin Teodori, Marius Grozea, George Enache, Aurel Dinu, Doina Papp-Grădinaru, Liviu Tudor Samuilă, Petru Idriceanu, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu… lista este desigur mult mai lungă.
Succesul PROGRAMULUI TREI a fost foarte mare. Muzica, dar mai ales ideile care stârneau curiozitatea și dorința de a cunoaște deschideau, de fapt, perspective, năzuințe… sugerau nuanța de viitor frumos, la îndemână, realizabil. Un viitor la care merita să visezi și pentru care trebuia să te lupți.
PROGRAMUL TREI este un caz unic în istoria Războiului Rece.
Într-o țară comunistă, un colectiv de oameni entuziaști a reușit să recâștige de la un post de radio rival un segment important de audiență, cel al tinerilor. Fenomenul este foarte puțin studiat.
Ar merita să fie stimulate și promovate studii, documentare, lucrări de licență, masterat și doctorat în diverse domenii: jurnalism, sociologie, politică, istorie…
Și aceasta cât mai există avantajul că unii dintre protagoniștii acestei performanțe unice încă se află în viață.
Cu atât mai mult cu cât atragerea tinerilor spre visare se află în impas, atât la noi, cât și în Occident. Insule ale speranței au mai rămas doar prin Universități și prin unele întreprinderi IT.
Camelia Stănescu și Dan Ursuleanu la microfonul emisiunii Exploratorii lumii de mâine, 1992
Florian Pittiș, una din vocile Clubului Curioșilor și ale Exploratorilor
AUTOR EUGEN HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Ultimele două alegeri, scrutinul de acum patru ani care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și cel de acum o lună, care l-a debarcat, au ceva în comun: îndoielile alegătorilor în legătură cu corectitudinea procesului electoral și, mai ales, convingerea celor mai fideli partidului lor că doar o fraudă l-a îndepărtat de la putere pe candidatul lor, Donald Trump.
Pentru o țară care se consideră a fi o mare apărătoare a democrației, care își sărbătorește Constituția ca pe o speranță democratică a întregii Omeniri și care a investit sânge și comori în răspândirea acestui sistem în lume, este o situație pe cât de lamentabilă, pe atât de surprinzătoare.
Lamentabilă, deoarece lumea se simte iritată, iar această convingere mărește divizările care, uneori, par a fi ireconciliabile între cei doi versanți politici ai țării. Și surprinzătoare, deoarece aceste lucruri se întâmplă într-o țară bogată și avansată, care dispune de toate mijloacele tehnice și de capacitatea economică necesară pentru a finanța și a ține alegeri fără fraude.
Însă, cele cincizeci de state americane au diferite formule de vot, iar acestea stârnesc uneori suspiciuni în alte state. În plus, aproape toate au o antipatie pentru controalele federale care sunt percepute ca un furt al libertăților lor. Astfel, în unele state se poate vota prin poștă, iar în altele, acest lucru este foarte dificil. Sunt state în care buletinul de vot poștal poate fi numărat înaintea zilei în care au loc alegerile pentru a grăbi procesul numărării, în timp ce în alte locuri, trebuie să se aștepte până în ziua alegerilor pentru a începe numărarea lor. În anumite state, buletinele de vot trimise prin poștă trebuie să poarte data de pe ștampilă înainte de alegeri, în altele sunt admise și cele emise în aceeași zi cu alegerile. În plus, în unele locuri, votul prin poștă trebuie să sosească înainte de închiderea secțiilor de votare, în timp ce în altele, buletinele de vot sunt luate în considerare chiar și la nouă zile după data alegerilor.
La aceasta se adaugă antipatia atavică față de orice control statal, motiv pentru care, în SUA, nu există carnete de identitate, astfel că, atunci când au loc alegerile, cel care completează buletinul de vot nu trebuie să demonstreze că este una și aceeași persoană cu cea care prezintă carnetul de alegător, în care, atenție! nu există nicio fotografie. Este un lucru cu atât mai surprinzător, cu cât identificarea este o rutină pentru a urca într-un avion, a conduce un automobil sau a cumpăra o sticlă de băutură.
Neexistând un document de identitate, permisul de conducere pentru un vehicul a devenit substitutul care dovedește că cineva este cine afirmă că este. Și nici măcar nu e nevoie să știi să conduci: practic toate statele emit „carnete pentru persoane care nu conduc”, cu datele personale și fotografia titularului.
Ultimele sondaje asupra fiabilității alegerilor sunt îngrijorătoare: unul dintre ele constată că doar 27% dintre republicani cred în rezultatele oficiale, în timp ce, într-un alt sondaj, procentul se reduce la 3%. Cel mai recent dintre ele arată că doar 10% dintre republicani recunosc că Biden a câștigat fără fraudă.
Desigur, acest sentiment e alimentat de însuși Trump și de o serie întreagă de figuri republicane, însă adevărul este că haosul din noaptea alegerilor și timpul enorm care s-a scurs până la anunțarea câștigătorului au inflamat și mai mult suspiciunile.
Pe de altă parte, nu că ar fi republicanii niște lunatici în contrast cu pragmaticii și responsabilii cetățeni democrați: azi, la patru ani de la victoria lui Trump, două treimi dintre democrați cred că aceasta s-a datorat fraudei, dacă nu la numărarea voturilor, atunci în urma rău-voitoarei influențe rusești, pe care nimeni până acum nu a putut să o dovedească, nici măcar lunga investigare a „impeachment-ului”, pentru care au fost angajați sute de juriști, și care a costat 25 de milioane de dolari.
În 2016, democrații nu au fost nevoiți să facă față unor săptămâni întregi de numărare a voturilor, așa cum s-a întâmplat anul acesta, căci, în mai puțin de opt ore, s-a știut rezultatul.
Cei mai mulți americani sunt ocupați să-și câștige traiul și să se gândească la problemele lor. Nu acordă atenție procesului electoral decât cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Nu este de mirare că discrepanțele dintre sondaje și voturile reale, sau dintre primele rezultate și cele definitive trezesc suspiciuni.
În anul acesta, de exemplu, Trump avea avantaje de 10 și chiar de 20 de puncte la începutul numărării voturilor, ca, pe urmă, să se situeze pe primul loc Joe Biden. Și acest lucru s-a întâmplat mai ales după ce au fost numărate voturile sosite prin corespondență. Aceste lucruri trezesc suspiciuni de manipulare și fraudă.
La toate acestea se mai adaugă faptul că democrații, în ciuda afirmațiilor împăciuitoare ale lui Biden, nu par dispuși să fie mărinimoși cu cei învinși, pentru a-și mai modera programul și retorica, ceea ce va face ca etapa de schimbare să devină mai spinoasă, indiferent de rezultatele finale pe care le vom cunoaște în ianuarie, când se vor fi repetat alegerile în statul Georgia și vom fi aflat care dintre cele două partide va controla Senatul.
Dacă se menține majoritatea republicană în Camera Superioară, cu puterea împărțită între ambele partide, ne putem aștepta ca ele să se blocheze reciproc în Congres și să-i lege mâinile președintelui. Din contră, dacă democrații reușesc să domine întreaga guvernare, Biden nu va putea urma o linie moderată, așa cum i-a fost traiectoria politică în cei aproape 50 de ani și nu-i va mai putea frâna pe progresiștii cei mai impetuoși, în timp ce, învinșii republicani vor încerca să le țină piept cu toate mijloacele posibile.
Cum arată aceste încleștări am văzut în 2009, când Partidul Ceaiului s-a înfruntat cu administrația lui Barak Obama, sau în 2017, când „rezistența” a încercat, prin toate mijloacele, să-l delegitimeze pe Trump și să-l înlăture de la Casa Albă.
În viitorii doi ani, se va desfășura o campanie, care a și început deja, pentru a redobândi sau pentru a păstra puterea legislativă, căci așa s-a întâmplat întotdeauna. Însă, de data aceasta, lupta va fi amară, iar rănile se vor vindeca foarte greu.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Democracia sin fe Washington, Diana Negre
Las dos ultimas elecciones, la de hace cuatro años que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y la de hace casi un mes que lo echó, tienen algo en común: las dudas del electorado de que el proceso haya sido correcto y, todavía peor, la convicción de los más fieles a su partido de que tan solo una trampa ha alejado a su candidato del poder.
Para un país que se considera el paladín de la democracia, que celebra su Constitución como una esperanza democrática para toda la Humanidad y que ha invertido sangre y tesoro para extender ese sistema por otras partes del mundo, es una situación tan lamentable como sorprendente.
Lamentable, porque la gente se siente irritada y esta convicción magnifica las divisiones que a menudo parecen irreconciliables entre las dos vertientes políticas del país. Y sorprendente, porque se trata de un lugar rico y avanzado, con todos los medios técnicos que puede necesitar para desarrollar unas elecciones sin fraude y con la capacidad económica para financiar estos medios.
Pero los cincuenta estados norteamericanos tienen fórmulas de voto distintas, que producen a menudo sospechas en otros estados. Además, casi todos comparten la antipatía por los controles federales que creen les roban sus libertades. Así, en algunos lugares se puede votar por correo y en otros es muy difícil; en unos la papeleta de voto postal se puede contar antes del día de las elecciones para agilizar el proceso, mientras que otros han de esperar al día electoral y luego pueden tomarse tiempo para el recuento. Ciertos estados exigen que las papeletas por correo lleven el matasellos antes de las elecciones, otros permiten que salgan el mismo día. Además, en unos lugares el voto por correo ha de llegar antes de que cierren los colegios electorales, mientras que otros admiten las papeletas hasta nueve días más tarde.
A esto se suma la antipatía atávica a cualquier control estatal, motivo por el cual en Estados Unidos no existen carnets de identidad, de forma que a la hora de la votación no es preciso demostrar que el que llena la papeleta es la misma persona que presenta su carnet electoral en que, además, no aparece fotografía alguna. Algo tanto más sorprendente cuando la identificación es una rutina necesaria para entrar en un avión, conducir un coche o comprar una botella de bebida alcohólica.
Esto es así hasta el punto de que, a falta de un documento de identidad, el carnet de conducir se ha convertido en el substituto para demostrar que uno es quien dice ser. Y para esto no hay que saber ni girar el volante: prácticamente todos los estados emiten “carnet de no-conductor” con los datos personales y la foto del titular.
Las últimas encuestas en cuanto a la fiabilidad de las elecciones son preocupantes: en una de ellas, tan solo el 27% de los republicanos creen en los resultados oficiales mientras que en otro sondeo este porcentaje se reduce tan solo al 3. La más reciente indica que tan solo el 10% de los republicanos admiten que Biden ganó sin fraude.
Naturalmente, el propio Trump así como medios informativos conservadores y una serie de figuras republicanas alimentan este sentimiento, pero lo cierto es que el caos de la noche electoral y el largo tiempo transcurrido hasta declarar un ganador, sirvieron para inflamar todavía más las sospechas.
Por otra parte, no es que los republicanos sean unos lunáticos a diferencia de los pragmáticos y responsables ciudadanos demócratas: hoy, cuatro años más tarde de la victoria de Trump, nada menos que los dos tercios de los demócratas creen que ésta se debió al fraude, si no en el recuento, en la malévola influencia e intervención rusa -que nadie hasta ahora ha conseguido demostrar, ni siquiera la larga investigación del “impeachment” que empleó a centenares de juristas y costó más de 25 millones de dólares.
Y en 2016 los demócratas no se enfrentaron al vaivén de semanas de recuento electoral como ha ocurrido este año, sino que en menos de ocho horas todos conocían el resultado.
La mayoría de la población dedica su tiempo a ganarse la vida y a pensar en sus problemas particulares. No presta atención al proceso electoral hasta varias semanas antes de los comicios. No es de sorprender que las discrepancias entre encuestas y votos reales, o entre los primeros resultados y los definitivos, sirvan para sembrar sospechas.
En este año, por ejemplo, Trump llevaba ventajas superiores a los 10 o incluso 20 puntos en los primeros recuentos, pero muchos acabaron decantándose por Joe Biden. Y esto ocurrió especialmente después de contar los votos llegados por correo. Ambas cosas suscitan sospechas entre sus seguidores de que hubo manipulación y fraude.
A esto se suma que los demócratas, a pesar de las palabras conciliadoras de Biden, no parecen muy dispuestos a ser magnánimos con los vencidos y a moderar su programa ni su retórica, lo que hará tanto más espinosa la etapa de cambio, independientemente de los resultados finales que no conoceremos hasta enero, cuando las elecciones que se han de repetir en el estado de Georgia determinarán cuál de los dos partidos controlará el Senado.
Si se mantiene la mayoría republicana en la Cámara Alta, con el poder dividido entre ambos partidos, es de esperar que se bloqueen mutuamente en el Congreso y aten las manos al presidente. Por el contrario, si los demócratas consiguen dominar todo el gobierno, Biden no podrá seguir con la línea moderada que caracterizó su trayectoria política desde hace casi 50 años y no podrá frenar a los más progresistas, mientras que los derrotados republicanos tratarán de mantener contra ellos una guerra sin cuartel.
Y el cariz de estas guerras ya lo vimos en 2009 con el Partido del Te que se enfrentó al gobierno de Barak Obama, o desde 2017 con la “resistencia” que trató por todos los medios de deslegitimizar a Trump y echarlo de la Casa Blanca.
Los próximos dos años serán una campaña ya comenzada para recuperar o mantener el poder legislativo, algo que ocurre siempre, pero, esta vez, la lucha será amarga y difícilmente servirá para curar heridas.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Până acum, „Quad” a fost, pe arena mondială, cea mai patetică versiune diplomatică a lui „vreau, dar nu pot”. Însă, ascensiunea Chinei, ca mare putere economică și ambițioasă superprotagonistă politică, face ca „Quad” să devină tot mai mult un „vreau și aproape că pot”.
Quad este sigla în engleză a organizației „Quadrilateral Security Dialogue” (Dialogul Cvadrilateral de Securitate), nume adoptat în anul 2007 – când a fost creată – de Australia, India, Japonia și SUA, care s-au asociat pentru a opri creșterea atotputernică a Chinei. De fapt, s-a născut din inițiativa Japoniei, deoarece această țară era potențialmente cea mai prejudiciată de avântul comercial chinezesc.
Ideea și interesul au fost atât de japoneze, încât „Quad” a căzut aproape de un nivel zero, chiar din anul următor, devenind unul dintre multele tratate inoperante ale diplomației internaționale. SUA încă nu vedeau concurența pe care o aducea implicit avântul economic al Chinei, și atât Australia, cât și India mai credeau, la vremea aceea, că expansionismul chinezesc nu avea să dobândească muchii și tăișuri militare. Iar Tokio, rămas pe margine, a făcut, la rândul lui, o întoarcere prietenoasă spre Beijing.
Însă, până la urmă, s-a văzut că șeful guvernului nipon din anul 2007 – Abe – a avut dreptate. Și iată că, acum câteva săptămâni s-au încheiat, în apele Pacificului, mari manevre militare comune ale celor patru țări semnatare. Pentru opinia publică din țările asociației, aceste manevre militare ar fi trecut neobservate dacă n-ar fi existat furioasa reacție a Chinei, care a denunțat exercițiile ca fiind un act de intimidare.
De data aceasta Beijingul este cel care exagerează. Nu că manevrele comune ale patru mari țări n-ar putea să intimideze (asta și doresc), dar asociației „Quad” încă îi lipsește determinarea și voința politică fermă de a face dintr-o demonstrație militară un argument politic percutant.
Desigur, ceea ce deocamdată nu este, poate să ajungă să fie cândva. Lucrul acesta l-au formulat cât se poate de crud cercurile apropiate conducerii superioare a Marinei americane. S-a afirmat că, în prezent, „Quad” se aseamănă foarte mult cu „Tripla Alianță” (formată de Franța, Marea Britanie și Rusia țaristă) la sfârșitul secolului XIX, cu scopul de a împiedica ascensiunea economică și militară a Germaniei create de Bismarck.
Nici „Tripla Alianță”, nici „Antanta” franco-britanică (un acord-cadru vag de cooperare între Paris și Londra, pentru a frâna ascensiunea Berlinului) din vremea aceea nu au reușit să oprească ascensiunea politică și militară a Germaniei, însă au trasat foarte clar drumul alianțelor care aveau să se stabilească în timpul Primului Război Mondial.
Otto von Bismarck
La mai mult de un secol distanță este foarte clar de ce a eșuat atât Tripla Alianță cât și Antanta: ascensiunea noii Germanii se datora faptului că, în urma unificării bismarckiene, potențialul economic al celor cincizeci de stătulețe teutonice existente înainte de unificare a crescut spectaculos. De această creștere s-a servit Bismarck pentru a satisface ambițiile nemărginite ale monarhiei prusace, de acum, germane.
Lucrul acesta era dificil de văzut și de prevăzut la sfârșitul secolului XIX, deoarece lipsea distanța focală politică. Și de asemenea – într-o măsură considerabilă – deoarece a obligat cele trei mari puteri ale vremii să întreprindă niște reforme sociale și economice nepopulare din cauza sacrificiilor pe care le presupuneau acestea.
Marea diferență dintre „Quad” și „Tripla Alianță” este că cel de al III-lea Război Mondial pare improbabil acum, în timp ce războiul din 1914/18 era inevitabil la începutul secolului XX, din cauza inflexibilității politice a conducătorilor din acea vreme și a faptului că lumea nu realiza ce dimensiuni aveau să aibă conflictele armate care au urmat.
Otto von Bismarck
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
ASIA : OTRA VEZ LA “QUAD”
Hasta ahora, la “Quad” ha sido en el escenario mundial la más patética versión diplomática del “quiero y no puedo”. Pero el encumbramiento de China como gran potencia económica y ambiciosa gran protagonista política está transformando a “Quad” cada vez más en un “quiero y casi puedo”.
Quad es la abreviatura en inglés de “Quadrilateral Security Dialogue” (Diálogo Cuadrilateral de Seguridad), nombre adoptado en el 2007 – año de su creación – por la asociación de Australia, India, Japón y los EE.UU. para frenar el prepotente crecimiento chino. Y nació a iniciativa del Japón porque esta nación era la potencialmente más perjudicada por el auge comercial chino.
La idea y el interés eran tan japoneses que la “Quad” cayó en la inopia ya al año siguiente y fue uno más de los infinitos tratados inoperantes de la diplomacia internacional. Los EE.UU. aún no notaban la competencia que llevaba implícito el auge económico chino y tanto Australia como India creían todavía que el expansionismo chino no adquirirá aristas militares. Y Tokio, dejado en la estacada, también hizo un giro amistoso hacia Pekín.
Pero el jefe de Gobierno nipón del 2007 – Abé – acabó teniendo razón y hace pocas semanas han concluido en aguas del Pacífico unas grandes maniobras conjuntas de las escuadras de los cuatro países signatarios. Y para la opinión pública de esas naciones, el hecho habría pasado inadvertido de no haber sido por la airada reacción china que ha denunciado las maniobras como un acto intimidatorio.
Esta vez es Pekín quien exagera. Y no porque las maniobras conjuntas de cuatro grandes armadas no puedan (y hasta, quieran) intimidar, sino porque todavía le falta a la “Quad” la decisión y firme voluntad política para hacer de una exhibición militar un argumento político contundente.
Claro que lo que aún no es puede llegar a ser. Esto lo han formulado con toda crudeza círculos próximos al Almirantazgo estadounidense. Dijeron que hoy por hoy la “Quad” se parece muchísimo a la “Triple Alianza” (Francia, Gran Bretaña y la Rusia zarista) de finales del siglo XIX que quería evitar el ascenso económico y militar de la Alemania creada por Bismarck.
Ni la ”Triple Alianza”, ni la “Entente” franco-británica (vago acuerdo marco de cooperación de Paris y Londres para la contención de Berlín) de la época lograron frenar el ascenso político y militar de Alemania, pero sí trazaron con toda claridad el camino de las alianzas que se establecerían durante la I Guerra Mundial.
A más de un siglo de distancia es evidente por qué fracasaron tanto la Triple Alianza, como la Entente: el ascenso de la nueva Alemania se debía a que gracias a la unificación bismarckiana, el potencial económico de la cincuentena de Estados teutónicos existentes antes de la unificación se incrementó espectacularmente. Y el incremento lo aprovechó Bismarck para ponerlo al servicio de las infinitas ambiciones de la monarquía prusiana, ahora ya alemana.
Otto von Bismarck
Esto era difícil de ver y prever a finales del XIX por falta de distancia focal política. Y también – y en no poca medida – porque habría obligado a las tres grandes potencias del momento a emprender unas reformas sociales y económicas impopulares a causa de los sacrificios que suponía.
La gran diferencia entre la “Quad” y la “Triple Alianza” es que la III Guerra Mundial parece improbable actualmente en tanto que la de 1914/18 resultaba inevitable a principios del siglo XX a causa de la inflexibilidad política de los dirigentes de la época y la nula conciencia de las dimensiones que iban a tener los conflictos bélicos del futuro.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Această întrebare din vremea Sfântului Petru și-o pune multă lume în ziua de azi, după alegerile din SUA, care au pus capăt mandatului lui Donald Trump și care îl vor aduce pe fostul vicepreședinte, Joe Biden, la Casa Albă, pe data de 20 ianuarie.
Și asta pentru că Joe Biden, cu toate că a obținut cu doi ani înainte de a deveni octogenar ceea ce și-a dorit de când era un tinerel, în mod sigur nu va aduce mari schimbări, cel puțin pentru restul lumii, în politica sa externă.
În ceea ce privește situația din interiorul SUA, unde ar putea face unele schimbări, aceasta nu depinde atât de el, cât de cei doi senatori din Georgia care încă urmează să fie aleși și care vor decide politica americană, în viitorii doi ani.
Mult mai imprevizibilă este situația lui Donald Trump: pe de o parte, are probleme grave cu legea (și chiar ar putea deveni primul fost președinte condamnat la închisoare), iar pe de alta ar putea deveni liderul opoziției, ajungând să fie primul fost președinte care redevine candidat pentru Casa Albă. Asemenea lucru nu s-a mai întâmplat în toată istoria țării, însă nu există nicio problemă de constituționalitate pentru ca Trump să se prezinte din nou la următoarele alegeri prezidențiale. Și dacă va reuși, Statele Unite se vor alinia țărilor democratice unde șefi de guverne au revenit la putere după ce au pierdut alegeri cu câțiva ani mai înainte.
Este o perspectivă care îi bucură atât pe cei 73 de milioane de americani care l-au votat pe el, și îi sperie pe cei care s-au opus președinției sale, în ultimii patru ani. De fapt, cu filosofia americană care îi părăsește pe perdanți, o revenire la Casa Albă este destul de improbabilă și dificilă, deși țara s-a schimbat mult, iar Donald Trump face puține lucruri în manieră obișnuită.
Ne putem imagina acum care sunt perspectivele celor doi, Biden și Trump.
Biden, în ciuda tuturor speranțelor de schimbare, cea mai mare diferență pe care o poate oferi este „o revenire la normalitate”, în sensul că va avea un comportament mai tradițional în actele sale publice și în conferințele de presă, și nu se va strădui, așa cum a făcut Trump, să-i jignească pe șefii de state și guverne cu care el nu era de acord.
Aceste schimbări ar fi „cosmetice” deoarece e greu să ne imaginăm că va anula marile schimbări pe care le-a făcut Trump în privința Israelului, unde a mutat ambasada americană la Ierusalim – lucru pe care niciun președinte până la el nu a îndrăznit să-l facă – sau că va încerca să oprească apropierea țărilor arabe de Israel. În ciuda criticilor democraților contra lui Trump, este improbabil ca Biden să deschidă porți iranienilor, sau să trimită mai mulți soldați în Afganistan, și nici măcar să facă concesii comerciale Chinei, sau să caute confruntarea cu Moscova.
Marja de manevră este mai mare în politica internă, deoarece interesele americanilor merg pe probleme economice și naționale, dar posibilitățile de a aduce mari schimbări, pe care și le doresc mulți alegători democrați, sunt limitate: președintele nu guvernează prin decrete, ci cu ajutorul Congresului, unde majoritatea democrată în Camera Reprezentanților s-a redus considerabil, iar puterea depinde acum de acordul dintre un Senat republican și o Cameră democrată, sau de perspectiva ca ambele camere să fie controlate de democrați.
Aceasta este rațiunea pentru care micul stat Georgia a devenit centrul interesului politic. La fel ca celelalte state, dă doi senatori, iar rezultatele alegerilor au fost atât de strânse, încât e nevoie de noi alegeri. Acestea vor avea lor pe 5 ianuarie, cu două săptămâni înainte de instalarea lui Biden, care va ști, când va depune jurământul, pe data de 20 ianuarie, cine îi va limita puterile: democrații mai progresiști, care vor pretinde importante reforme fiscale și sociale, sau republicanii care le vor lega mâinile democraților cu votul lor în Senat.
În aceeași zi, va începe o nouă viață pentru Trump, care va trebui să hotărască dacă va dori să se bucure de milioanele sale sau să-i tortureze pe democrați, în fruntea unui Partid Republican care a devenit o formație populară și anti-elitistă.
Însă va exista și riscul să nu poată face nimic din toate acestea, deoarece îl urăsc foarte mult acei democrați și republicani care nu vor să renunțe la a fi elite, și s-ar putea să-l aducă în fața tribunalelor, existând pericolul de a-și pierde libertatea. Există oameni care vor să-l bage în închisoare pe el și întreaga lui familie, pentru că l-a ajutat să guverneze și să se îmbogățească.
Motivul pentru care vor să-l aducă în fața tribunaleor nu este deloc clar, însă ar putea fi de la acuzații de fraudă fiscală, până la hărțuire sexuală. Pentru fraudă fiscală e cercetat de ani de zile de Departamentul Tezoreriei, însă până acum nu a putut fi acuzat de ceva. Acuzațiile de hărțuire sexuală le-a prevenit Trump făcând doamnele să semneze un angajament că renunță la orice acțiune în justiție, însă, acum, se pare că unele dintre ele sunt dispuse să nu mai respecte angajamentul, desigur primind mai mulți bani de la dușmanii lui Trump.
Dacă vor reuși să-l condamne pentru hărțuire, lucru pentru care alte persoane au ajuns în închisoare, președintele Biden ar putea să-l ierte, pentru a evita o divizare și mai gravă a societății americane, însă iertarea prezidențială se poate aplica numai delictelor federale, și există procurori din state ca New York, care amenință că vor iniția acțiuni judiciare împotriva celui care în curând își va termina mandatul de președinte.
Dacă se va întâmpla așa, cei 73 de milioane de susținători ai lui Trump, care consideră că li s-au furat niște alegeri pe care ei le-au câștigat, vor vedea în această urmărire penală o vânătoare de vrăjitoare, o dovadă a preaputerniciei elitelor culturale și a intoleranței unui Partid Democrat, care a încetat să mai reprezinte muncitorii și oamenii fără prea multă școală.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
¿Quo vadis? Washington, Diana Negre
Aquesta pregunta dels temps de Sant Pere la fan molts avui desprès de les eleccions nordamericanes, que han acabat amb el mandat de Donald Trump i que posaràn el 20 de gener l’ex vicepresident Joe Biden a la Casa Blanca.
Aixó es perque Joe Biden, malgrat haver aconseguit dos anys abans d’arribar a la seva vuitena década el que ha vulgut desde que era un noi jove, segurament no portarà grans canvis, al menys per el que fa la resta del món, es a dir, en la seva política exterior. I pel que fa la situación dins dels Estats Units, que pugui o no fer canvis no depèn tant d’ell com de dos senadors a l’estat de Georgia que encara han de ser i que decidiràn la política nordamericana per els propers dos anys.
Molt mes imprevisible es la situación de Donald Trump, tant pel risc que té de trobarse amb problemes legals greus, que fins i tot el podrien convertir en el primer ex president condemnat a presó, com per les possibilitats de convertirse en líder de l’oposició i, fins i tot, en el primer ex president que torna a ser candidat a la Casa Blanca. Aixó no ha passat mai en la història del país, pero no hi ha cap problema constitucional per tornarse a presentar. I si hi arriba, els Estats Units seguirien exemples de paísos democràtics on els seus caps de govern han tornat al poder desprès d’haver perdut eleccions alguns anys abans.
Aquesta es una perspectiva que agrada tant als 73 milions de nordamericans que van votar per ell, com espanta als que s’han oposat a la seva presidencia en els derrers quatre anys. De fet, amb la filosofía nordamericana que abandona als perdedors, una tornada a la Casa Blanca es presenta com improbable i difícil, però el païs està canviant molt i Donald Trump fa poques coses de la manera habitual.
Ens podems imaginar ara quines son les perspectives d’ambdós, es a dir, Biden i Trump.
Biden, malgrat totes la esperances de canvi, la diferencia mes gran que pot oferir es una “tornada a la normalitat”,en el sentit que tindrà un comportament mes tradicional en els actes públics i les rodes de prensa i no es dedicarà, com ha fet Trump, a gairebé insultar els caps de govern de països amb els que no està d’acord.
Aquests canvis serien ¨cosmètics¨ perque costa imaginar que anul.larà els canvis revolucionaris que Trump ha fet amb Israel, on ha portat l’ambaixada nordamericana a Jerusalem -el que cap president s’havia atrevit a fer abans- o intentarà tallar l’acostament dels països arabs a Israel. Malgrat les critiques demócratas contra Trump, es improbable que Biden obri les portes als iranians, o que enviarà mes soldats a l’Afganistàn, o ni tant sols que tornarà a fer concessions comercials a la Xina o buscarà una política de confrontació amb Moscou.
El marge de maniobra es mes gran en política interna, perque els interesos dels nordamericans son per qüestions económiques i nacionals, pero les possibilitats de portar els grans canvis que volen molts votants demócratas son limitades: el president no governa per decret sino amb el Congrès, on la majoria demócrata a la Cambra de Representants ha quedat molt minvada, i el poder depèn ara de l’acord entre un Senat republicà i una cambra demòcrata, o de si totes dues cambres estarán controlades pels demòcrates.
Aquesta es la raó que el petit estat de Georgia s’hagi convertit en el centre del interés polític. Com tots els estats, te dos senadors i els resultats electorals van ser tan ajustats que cal una nova votació. No será fins al 5 de gener, dues setmanes abans de la pressa de posessió de Biden que sabrà, quan juri el seu càrrec al Capitoli el dia 20 de gener, qui limitará el seu poder: si els demócratas mes progressistes que exigirán importants reformes fiscals i socials, o els republicans, que lligaràn les mans dels demócrates amb el seu vot al Senat.
Aquest mateix dia, començarà una nova vida per a Trump, que haurà de decidir si es dedica a gaudir dels seus milions o a torturar els demòcrates devant d’un Partit Republicà transformat en una formació popular i anti elitista.
Peró també tindrà el risc de no poder fer res de tot això, perque hi ha tant odi contra ell entre els demòcrates i els republicans que no volen deixar de ser èlits, que es podría trobar devants dels tribunals i amb perill per la seva llibertat. Hi ha gent que no només el vol posar a la presó a ell, sino fins i tot la seva familia per haverlo ajudat a governar i a ferse ric.
La raó de portarlo als tribunals no està gaire clara, peró va des de la possibilitat de frau fiscal, fins l’acosament sexual. El frau fiscal l’està investigant des de fa anys el Departament del Tresor i no sembla que hagi pogut acusarlo de res. Les acusacions d’acosament sexual les va prevenir Trump fent signar a les dones un compromís a renunciar a qualsevol acció judicial, peró ara sembla que algunes están disposades a pagar per trencar aquest compromís -segurament que cobraríen mes dels enemics de Trump que la indemnització que hauria de pagar per a trencar el seu contracte.
Si l’arriben a condemnarlo pel mateix que ha portat altres personatges a la presó, el president Biden el podría perdonar per a evitar una divisió encara mes greu en la societat nordamericana, però el perdó presidencial només s’aplica als delictes federals i hi ha fiscals d’estats com Nova York que amenacen amb instruïr un sumari contra el que aviat será ex-president.
Si aixó arribès a pasar, els 73 milions de seguidors de Trump, que consideren a mes que els han robat unes eleccions que ells han guanyat, veurán la seva persecució com una caça de bruixes, una proba de la superpotencia de les élits culturals i de la intolerancia d’un Partit Demòcrata que ha deixat de representar els obrers i la gent sense preparació.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Căderea Uniunii Sovietice, acum aproape 30 de ani, a generat în lume tot felul de așteptări și analize, cum a fost faimosul „Sfârșit al Istoriei” de Francis Fukuyama, care urma declarației entuziaste a președintelui american din vremea aceea, George Bush, conform căreia ne aflam în fața unei „noi ordini mondiale”, care urma să aducă pacea și prosperitatea în restul lumii, fără înfruntările din lungile decade ale Războiului Rece.
Desigur, acel optimism că Omenirea ar fi depășit pentru totdeauna obiceiurile ei milenare de a se lupta și înfrunta nu s-a materializat, iar astăzi, lumea se află într-o răscruce de noi provocări între vechile și noile supraputeri.
Căci, dintre cele vechi, una încearcă să fie din nou ce a fost, iar cealaltă vrea să-și păstreze influența pe care o avea mai înainte: Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, întotdeauna a avut nostalgia vremurilor când era supraputere, iar populația ei nu pare să se mulțumească cu îmbunătățirea economică care i-a adus un nivel de viață mai înalt, și nici cu libertățile democratice care, cu toate că sunt limitate, au mai redus din frica cu care trăia populația ei.
În ceea ce privește SUA, cu toate că posedă cea mai mare forță militară din lume, puterea ei s-a redus: economia americană, cu toate că este prima din lume, are o acerbă concurență chineză, țară care este pe cale să treacă ea pe primul loc, în timp ce puterea militară a Americii este sfidată, lună de lună, de chinezi, atât prin alianțele pe care supraputerea asiatică le face în toată lumea, cât și prin desfășurările Chinei în zonele ei de influență, așa cum se poate observa, în prezent, în insulele pe care le construiește în Marea Chinei Meridionale, stârnind neliniște printre vecinii săi: Vietnam, Malaezia, Filipine sau Taiwan.
Aceste insule sunt adevărate fortărețe militare, cu tuneluri și arme, și care îi permit un control maritim, pe care Statele Unite încearcă să-l oprească, lucru aproape imposibil de realizat.
S-ar părea că cele care au fost supraputerile din secolul XX ar fi intrat într-o decadență paralelă, iar golul rămas l-ar fi umplut China, o țară care pentru analiștii occidentali este dificil de înțeles și, în consecință, este greu de prevăzut ce va face.
Astfel, de exemplu, timp de mulți ani, occidentalii au vrut să ajute China să se dezvolte, deoarece judecau după logica experienței lor, conform căreia o bună economie ar aduce schimbări democratice, așa cum s-a întâmplat în Europa și America.
Însă, tradiția chineză, mult mai veche, este diferită, și nu trebuia să ne așteptăm ca această țară să copieze modelele noastre de dezvoltare, și mult mai puțin să considere alte țări ca modele: în ciuda secolelor de mizerie economică și de colonizare, nu și-a pierdut mândria identității și istoriei sale și, dacă s-au considerat maltratați, chinezi niciodată nu au ajuns să se considere inferiori.
Pentru Moscova, care a încetat să mai fie maestrul vecinilor săi asiatici sau din Europa de Est, ca și pentru Washington, care a pierdut controlul asupra lumii arabe și asupra petrolului acesteia, este din ce în ce mai dificil să știe cum să se poarte cu China, care este, pe zi ce trece, tot mai bogată și tot mai puternică.
Un element comun al acestor două vechi supraputeri este limita lor economică: în cazul Moscovei, economia a dus-o la pierderea Războiului Rece, atunci când președintele Ronald Reagan a făcut ca prin cursa înarmărilor să se prăbușească URSS-ul, deoarece americanii au avut o capacitate economică mult mai mare pentru a dezvolta sistemele de rachete, decât sovieticii, care au rămas epuizați în urma acestei solicitări.
Azi, Moscova face diplomație pe lângă Iran, însă fără să aibă influența Chinei care, cu investițiile și ofertele ei comerciale, poate determina o renunțare la comerțul cu occidentalii, precum și speranța ca Beijingul să ajute la dezvoltarea programului nuclear iranian.
Și tot azi, americanii, care se compară cu vechiul Imperiu Roman, se află într-o situație la fel ca Cezarii de acum două mii de ani, căci nu le convine, sau nu pot să se întindă prea mult: este prea costisitor să mențină o prezență a trupelor lor în Siria, Arabia, Afganistan sau Irak. Și cu atât mai puțin, să trimită trupe sau rachete într-un caz punctual.
Desigur, Beijing profită de situație pentru a umple golurile și nu numai că vinde filosofia sa țărilor sărace africane sau sud-americane, dar a ajuns să-și deschidă școli de prestigiu în SUA, pentru a-i „învăța” pe americani cum trebuie să înțeleagă viața.
Nu putem uita că și Turcia, care speră să recupereze măcar o parte din ceea ce a fost Imperiul Otoman, face excursii diplomatice în Orientul Apropiat, cu toate că aceste sarcini nu-i revin unei țări membre NATO, și încearcă să stabilească punți cu Africa.
Nici Wahsington și nici Moscova nu au motiv – nici destui bani – pentru a se plânge: politica, la fel ca Natura, nu permite existența vidului.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Un buit per a omplir Washington, Diana Negre
La caiguda de la Unió Soviètica fa gairebé 30 anys, va generar arreu del món tota mena d’expectatives i anàlisis, desde el famòs “Fi de la Història” de Francis Fukuyama, que seguia la declaración entusiasta del llavors president nordamericà George Bush, que ens trobavem devant d’un “nou ordre mundial” que portaría pau i prosperitat a la resta del món, sense els enfruntaments de les dècades llargues de la Guerra Freda.
Naturalment, tant optimisme que la Humanitat haurie superat per sempre els seus hàbits mil.lenaries d’enfruntaments i lluites, no s’ha materialitzat i avui el món es troba en una cruïlla de nous reptes entre les velles i les noves superpotències.
Perque, de les velles, una tracta de tornarho a ser i l’altre tracte de mantener la seva influencia: Rússia, l’hereu de la Unió Soviètica, ha tingut sempre nostàlgia dels seus temps de superpotencia i la población no sembla tenir prou consol en la millora económica que li ha portat un nivel de vida mes alt, ni en les llibertats democràtiques que, tot i ser limitades, han reduït la por de la seva població.
Pel que fa els Estats Units, tot i tenir encara la força militar mes potent del món, te un poder minvat: la seva economía, malgrat se la primera del món te avui una forta competencia xinesa que amenaça amb passarli devant i el seu poder militar reb mes i mes desafiaments xinesos, tant per les al.liances que la superpotènacia asiática va fent arreu del món, com per el desplegament xinès en les seves àrees de influencia, com hom pot veure avui en les illes que va posant en el Mar de Xina meridional i que tant poc agraden als seus veins com Vietnam, Malasia, les Filipines o Taiwan.
Aquestes illes son autentiques fortificacions militres, amb tunels i armaments, que li han donat un control marítim que els Estats Units tracten de frenar, però es gaire impossible que aconsegueixin impedir.
Sembla com si les que eren les dos superpotències del secle XX hagin entrat en una decadéncia paral.lela i el seu vuit l’ha omplet la Xina, un país que per les analistas occidentals es molt difícil d’entendre i, en consequència, preveure el que farà.
Així, per exemple, durant molts d’anys els països occidentals volien ajudar al desenvolupament xinès, perque aplicaven la llògica de la seva experiència, que una bona economía portaria canvis democràtics com havia passat al mon que coneixen a Europa i Amèrica.
Peró la tradició xinesa, molt mes vella, es un altre i no calia esperar que copiessin els nostres models de desenvolupament, i encara menys que consideressin altres països com a models: malgrats els secles de miseria económica i de colonització, no han perdut l’orgull de la seva identitat i la seva historia i, si s’han considerat maltractats, mai no han arribat a pensar que siguin inferiors.
Per a Moscou, que ha deixat de ser el mestre dels seus veins asiàtics o de l’Europa oriental, com per a Washington, que també ha perdut el control del món àrab i el seu petroli, els es cada cop mes difícil saber com han de tractar la Xina, que no para de crèixer i de ferse mes rica i poderosa.
Un element comú a les dues velles superpoténcies es la seva limitació económica: en el cas de Moscou, l’economia ja li va fer perdre la Guerra Freda quan el president Ronald Reagan va decidir que la cursa d’armaments portaría l’enfonsament de la URSS perque els nordamericans tenien molta mes capacitat económica per desenvolupar míssils i els soviètics quedarían exhaurits.
Avui, Mosocu fa servir la diplomacia al Iran, pero sensa la influencia que pot tenir la Xina amb les seves inversions i ofertes comercials que els permeten pensar en renunciar a negocis amb els occidentals i també esperar que Pekin els ajudi a desenvolupar el seu programa nuclear.
I avui els nordamericans, que tants comparen amb el vell Imperi Romà, també troben com els Cèsars de fa dos mil anys que no els convé -o no poden- estendre’s tant: mantener una presencia a Siria, Arabia, Afganistà o l’Irak, es massa car. Molt menys, en qualsevol cas, que enviar tropes o míssils en un cas puntual.
Naturalment, Pekin aprofita per a omplir els buits i no sol ven la seva filosofía als països pobres africans o sudamericans, sinó que fins i tot va posant escoles de prestigi als Estats Units, per a “ensenyar” els nordamericans com cal entendre la vida.
I no podem oblidar Turquia, que també te aspiracions a recuperar part del poder de l’Imperi Otomá i fa excursions diplomàtiques al Próxim Orient, per molt que no corresponguin a un país de l’Otan, i tambè tracte d’establir ponts amb Africa.
Ni Wahsington ni Moscou tenen motiu – ni prous diners – per a queixarse: la política, com la Natura, no permet els buits.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Dacă există ceva în SUA care să se afle deasupra oricăror diferențe ideologice, atunci aceasta este sărbătoarea din joia viitoare, care e ținută încă din vremea când țara nu se numea Statele Unite: „pelerinii” care tocmai sosiseră pe coasta Massachussets-ului pe corabia Mayflower au sărbătorit, în luna noiembrie a anului 1621, faptul că jumătate din cei care fugiseră de persecuția religioasă din Anglia încă se aflau în viață, după un an de nenumărate pedepse.
Cu toate că sărbătoarea nu se ținea, la început, în zonele din sudul țări, iar data ei diferea în funcție de statele în care oamenii își aminteau de sosirea colonilor la Capul Cod, de-a lungul anilor, obiceiul s-a răspândit până când președintele Lincoln a instituit o Zi Națională a Recunoștinței, în anul 1863, în plin Război de Secesiune, „pentru a-i încredința lui Dumnezeu pe cei pe care războiul i-a lăsat orfani, văduve sau victime” și pentru a „vindeca rănile națiunii”.
În jumătatea de secol care a trecut, meniurile s-au unificat până s-a ajuns ca principalul fel de mâncare al sărbătorii să fie foarte americanul curcan, fără deserturi, căci primii coloni nu și le puteau permite, deoarece nu prea aveau zahăr.
Nu pentru că americanilor le-ar plăcea atât de mult curcanul, o pasăre insipidă cu gătirea căreia se pierde mult timp ! Această într-aripată a ajuns să dobândească, totuși, atâta importanță încât, în fiecare an, președintele grațiază doi curcani, care, în loc să fie copți în cuptor, au garantată pensionarea de lux: nimeni nu va mai avea voie să-i sacrifice vreodată.
Singura modificare care i s-a făcut sărbătorii a fost data ei din calendar: Lincoln a așezat Ziua Recunoștinței (Thanksgiving) în ultima zi de joi a lunii noiembrie, iar președintele Frank D. Roosevelt a statornicit sărbătoarea în cea de a patra joi a lui noiembrie pentru a o menține puțin mai îndepărtată de Crăciun, deoarece astfel se făceau mai multe cumpărături, ajutând țara să iasă din Marea Depresiune. Și, într-adevăr, zilei de joi, Thanksgiving, îi urmează „ The Black Friday” (vinerea neagră), ziua cu mari reduceri, când se înregistrează un mare volum de vânzări.
Rezistența la această mică schimbare a datei a fost atât de mare în anii aceia, încât lumea nu mai vorbea de „Thanksgiving”, ci de „Franksgiving”, ceea ce nu a împiedicat, ca în 1941, să fie semnată legea care o stabilea în cea de a patra zi de joi, care, anul acesta, va fi pe 26 ale lunii noiembrie.
Ziua din an în care au loc cele mai multe călătorii este tocmai Thanksgiving, deoarece familiile se reunesc, cu toate că uneori sunt nevoite să traverseze întregul continent pe care se întind Statele Unite. Este o sărbătoare asemănătoare cu Crăciunul din Europa, pentru că familia se adună, o sărbătoare care, neavând un conținut religios, ci unul patriotic, e ținută unitar și asemănător de oameni de diferite credințe – sau fără vreo credință religioasă.
Americanii glumesc spunând că este singura zi din an în care mănâncă „mai bine decât francezii”, însă, desigur, mănâncă mai mult decât de obicei, chiar mai mult decât marile lor porții pe care le consumă în mod obișnuit.
Acest obicei nu va putea fi respectat anul acesta! Dificultățile de a călători, teama de pandemie și repetatele avertizări ale autorităților sanitare și ale mijloacelor de informare vor restrânge reuniunile prietenilor și ale familiei. Din cauza nivelurilor de contagiu foarte înalte înregistrate chiar de la începutul plăgii COVID-19, multe reuniuni vor fi digitale, și fiecare își va degusta curcanul alături de cei din familie care trăiesc sub același acoperiș și toți se vor saluta cu ceilalți doar pe internet.
Există o tradiție ca, așezându-se la masă, fiecare să explice de ce se simte mulțumit. De data aceasta, este posibil ca principalul motiv să fie faptul că a supraviețuit virusului, cu atât mai mult în cazul în care nu sunt victime în familie.
Renunțând la festinul pantagruelic, în mod sigur vor fi mai puține păsări sacrificate, deoarece fiind foarte mari, cu greu pot fi epuizate de nuclee familiale mici. Aceasta va priva populația, desigur, de bucuria ca, o dată pe an, să se întâlnească rude și prieteni.
Motivul acestei prudențe este că nu există nicio dovadă care să garanteze că nu se vor produce molipsiri: perioada de incubație este prea mare pentru ca vreun test să poată garanta că nu va exista contagiu, căci pot fi purtători de virus nedescoperit în faza inițială, sau acesta poate fi luat după efectuarea testului, neexistând simptome.
Pe de altă parte, apropierea de cei care sărbătoresc în familie poate deveni un vehicul pentru infecții, mai ales deoarece nimeni nu se așează la masă pentru a mânca cu masca pusă.
În plus, aceasta este o zi pentru a sta multe ore împreună și a discuta de toate, ceea ce, într-un an electoral ca cel în care ne aflăm, poate duce la discuții aprinse, cu mari posibilități ca în una și aceeași familie să fie persoane de partea lui Trump sau de partea lui Biden.
Președintele Trump „a grațiat” doi curcani săptămâna trecută, așa cum fac în mod tradițional președinții americani, însă pandemia a grațiat deja mii de asemenea păsări, chiar și pentru un singur an, dacă, așa cum speră lumea, vaccinurile vor permite revenirea la normalitate.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Pandemia humana, alegría de los pavos Washington, Diana Negre
Si hay algo en Estados Unidos que está por encima de cualquier diferencia ideológica eso es la fiesta del próximo jueves, que se celebra desde que el país no era aún Estados Unidos: los famosos “peregrinos” llegados a las costas de Massachussets en el navío Mayflower celebraron, en noviembre de 1621, que la mitad de quienes habían huído de la persecución religiosa en Inglaterra estaban todavía vivos, después de un año de penalidades sin cuento.
Aunque la fiesta originalmente no se celebró en las zonas sur del país y las fechas eran diversas según los estados en que se recordaba la llegada de los colonos a Cape Cod, a lo largo de los años la costumbre se fue extendiendo hasta que el presidente Lincoln declaró un Día Nacional de Acción de Gracias, en 1863, en plena Guerra de Secesión, para “encomendar a Dios a quienes la guerra ha dejado húerfanos, viudas o víctimas” y para “curar las heridas de la nación”.
En el más de medio siglo transcurrido, los menús se han unificado para tener al muy americano pavo como centro del festín y añadir postres que los primeros colonos no se podían permitir por la escasez de azúcar.
No es que a los norteamericanos les guste demasiado el pavo, un animal insípido y que requiere largo tiempo de cocción, pero esta ave ha tomado tal preponderancia que todos los años hay un indulto presidencial a dos pavos, que, en vez de acabar asados, tienen garantizada una jubilación de lujo en alguna granja.
El único cambio sufrido por la festividad es el calendario: Lincoln colocó el Día de Acción de Gracias (Thanksgiving) en el último jueves de noviembre, pero el presidente Frank D. Roosevelt lo movió al cuarto jueves del mismo mes, pensando que al alejarlo un poco más de la Navidad habría más actividad comercial y con eso ayudaría a salir de la Gran Depresión. Y efectivamente, al jueves de Thanksgiving le sigue el “Black Friday” (viernes negro) el gran día de las rebajas que acostumbra a ser uno de los que más ventas registra.
La resistencia al pequeño cambio de fecha en aquellos años fue tan grande que la gente ya no hablaba de “Thanksgiving”, sino de “Franksgiving”,lo que no impidió que, en 1941,firmara la ley que lo fijaba para el cuarto jueves, que, esta vez,será el próximo 26.
El día del año en que se registran más viajes es el Thanksgiving, porque las familias se reúnen aunque hayan de atravesar el continente que es Estados Unidos. Es una fiesta semejante a nuestras Navidades para la reunión familiar y que, al no tener un contenido religioso sino patriótico, lo celebran de forma semejante gente de diversas creencias – o ninguna.
Los norteamericanos bromean que es el único día del año en que “comen mejor que los franceses” y quizá no vayan muy acertados en lo de “mejor”, pero, desde luego, comen más que cualquiera e incluso más de lo que son sus abundantes porciones regularmente.
Esta costumbre quedará rota este año: las dificultades para viajar, el temor a la pandemia y las repetidas advertencias de autoridades sanitarias y medios informativos reducirán las reuniones familiares y de amigos. Con los contagios al nivel más alto desde el principio de la plaga del covid-19, muchas reuniones serán digitales, en que cada uno comerá su pavo acompañado de los familiares con quienes convive y se saludarán en el internet con los restantes.
Una tradición, al sentarse a la mesa, es que cada comensal explique el motivo por el que se siente agradecido. Esta vez, quizá la razón principal es sobrevivir al virus y, más aún, si no hay víctimas en la familia.
Al renunciar a la pantagruélica comilona, seguramente reducirán la mortalidad también entre las aves, porque estos animales son muy grandes y difícilmente se lo puede liquidar un pequeño núcleo familiar, pero también quitarán a la población la alegría anual de reencontrarse con familiares y amigos.
La razón para tanta prudencia es la advertencia de que no hay prueba alguna que pueda garantizar que no habrá contagios: el tiempo de incubación es demasiado largo para que un PCR pueda dar garantías de que no hay infección, pues la persona puede tener el virus sin que la prueba lo detecte en la fase inicial, o puede contraerlo después del PCR y todavía no tener síntomas-
Por otra parte, la proximidad de quienes festejan en familia es un vehículo para las infecciones, especialmente porque nadie se sienta a comer con la mascarilla puesta.
Este es, además, un día para compartir muchas horas y discutir de todo, algo que puede ser especialmente acalorado en un año electoral como el que estamos viviendo, con una alta probabilidad de que dentro de la familia haya gente del bando de Trump y del bando de Biden.
El presidente Trump “indultó” a dos pavos en esta pasada semana, como hacen tradicionalmente los ocupantes de la Casa Blanca, pero la pandemia ya les ha traído un indulto a millares de sus congéneres, aunque sea tan solo para un año si, como muchos esperan, las vacunas permitirán un regreso a la normalidad.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În Europa, terorismul jihadist a fost urban și aproape exclusiv occidental. Acest lucru este surprinzător, dacă ținem cont de faptul că populații musulmane locuiesc pe vechiul continent în Balcanii Occidentali (Albania, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Macedonia și Muntenegru), iar în aceste țări nu prea încolțește fundamentalismul religios și nu s-a înregistrat, până acum niciun atentat terorist musulman. Și aceasta, cu toate că 30% din popuația acestor țări este în mod oficial sunită.
În schimb, fenomenul dobândește coerență social-politică dacă ținem seama de faptul că Balcanii Occidentali au avut, timp de cincizeci de ani, regimuri comuniste care promovau opresiv laicizarea sociețățolor pe care le guvernau. De aici faptul că, la sfârșitul secolului XX și în toată perioada scursă din XXI, aceste societăți au avut un islam sunit foarte lax. Doar în minoritățile neintegrate – cum sunt toberșii din Macedonia și pomacii din Bulgaria – s-au înregistrat năzuințe teroriste similare celor semnalate printre tinerii musulmani din Europa Occidentală.
Conform sociologilor francezi și austrieci, faptul că terorismul islamic a prins în vestul vechiului continent se datorează, în principal, următorilor factori: eșecul personal și profesional al fiilor imigranților în țările de adopție; predominanța imamilor străini (în marea lor majoritate, turci și arabi) în comunitățile musulmane din Occident; ușurința cu care are loc contagiul ideologic în mediile urbane dense; și tentația eroică. Aceasta din urmă – explică sociologii – este rezultatul eșecului personal de integrare, pe de o parte (să rămâi un nimeni imigrant) combinat cu momeala de a fi un viteaz al revendicărilor profetice: un „erou al cauzei”.
Conform acestor analize, faptul că în Europa cea bogată musulmanii nu dispun de nuclee sociale care să-i educe și să-i controleze pe tinerii lor, face ca aceștia – mai ales cei care nu reușesc să se identifice nici cu familiile lor și nici cu societatea de adopție – să devină foarte fragili din punct de vedere emoțional și cultural. Și, prin urmare, sunt ușor de prins în mrejele radicalilor și fundamentaliștilor. Toate acestea ar putea explica de ce, în timpul războiului civil din Siria și al luptelor împotriva Statului Islamic, au plecat din Franța de două ori mai mulți voluntari pentru a se înrola în rândul trupelor radicale islamice, decât din Bosnia, țară covârșitor musulmană.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL TERRORISMO, MAYORMENTE URBANO
En Europa, el terrorismo jihadista ha sido sólo urbano y casi exclusivamente occidental. Es algo sorprendente si se tiene en cuenta que las poblaciones musulmanas del Viejo Continente habitan sólo los Balcanes Occidentales (Albania, Bulgaria, Bosnia-Herzegovina, Kosovo, Macedonia y Montenegro) y allá apenas hay brotes de fundamentalismo religioso y no se ha registrado hasta la fecha ningún atentado terrorista musulmán. Esto a pesar de que cerca del 30% de la población de esos países es oficialmente sunita.
El fenómeno adquiere en cambio coherencia socio-política si se tiene en cuenta que los Balcanes Occidentales estuvieron gobernados durante diez lustros por regímenes comunistas que fomentaban opresivamente al laicización de las sociedades que dirigían. De ahí que en las postrimerías del siglo XX y todo lo que llevamos del XXI estas sociedades tuvieran un islamismo sunita muy laxo. Solamente en las minorías mal integradas – como lo toberchos en Macedonia o los pomakos en Bulgaria – se han registrado querencias terroristas similares a las registradas entre los jóvenes musulmanes de Europa Occidental.
Según sociólogos franceses y austriacos, el arraigo del terrorismo islámico en el oeste del Viejo Continente se debe principalmente a los siguientes factores: el fracaso personal y profesional de los hijos de inmigrantes en las sociedades de acogida; el predominio de imanes forasteros (mayormente turcos y árabes) en las comunidades musulmanas de Occidente; la facilidad de contagio ideológico en un denso medio urbano; y la tentación heroica. Esta última – explican los sociólogos – es el resultado del fracaso personal de inserción por un lado (ser un don nadie inmigrante) con el señuelo de ser un paladín de reivindicaciones proféticas: un “héroe de la causa”.
De acuerdo con estos análisis, el hecho de que en la Europa rica los inmigrantes musulmanes no tengan núcleos sociales que eduquen y controlen a sus jóvenes también hace que estos – sobre todo los que no logran identificarse ni con sus familias ni con la sociedad de acogida –se vuelvan emocional y culturalmente sumamente frágiles. Y, por tanto, fáciles de captar por radicales a la dinamita y fundamentalistas. Todo esto podría explicar por qué, durante la guerra civil siria y las luchas contra el Estado Islámico, salieran de Francia dos veces más voluntarios para enrolarse en las tropas radicales islámicas que de Bosnia, país de abrumadora mayoría musulmana.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
