Căutând vinovați…și rezultate     Washington, Diana Negre

Încă nu știm – și nici nu știm când vom ști – cine va câștiga alegerile prezidențiale din SUA de marțea trecută, însă se pare că toată lumea știe cine sunt vinovații pentru rezultatele care nu plac: sondajele, mijloacele de informare, jocurile electorale murdare sunt considerate, acum, justificări ale realităților neplăcute.

Căci, atât democrații cât și republicanii sunt foarte nemulțumiți de rezultate. Democrații, deoarece se așteptau să obțină o victorie fulminantă cu candidatul lor la președinție, Joe Biden, care nu numai că l-ar fi îndepărtat pe Donald Trump de la Casa Albă, dar l-ar fi și umilit, pe el și pe adepții săi, care l-au apărat până în ultimul moment.

În ceea ce îi privește pe republicani, care încă se agață de infima posibilitate ca Trump să câștige totuși, responsabili pentru faptul că Trump nu a ieșit bine nu sunt numai mijloacele de informare, care l-au urmărit ani de zile, ci și sondajele care i-au descurajat pe partizanii lui Trump, care nici măcar nu s-au dus să voteze, deoarece li s-a părut inutil.

În ciuda marilor adunări electorale ale lui Trump, toți știau că perspectivele sale nu erau deloc bune, așa că a fost o adevărată surpriză faptul că rezultatele celor doi candidați au fost foarte asemănătoare.

Pentru Trump, prima știre bună a venit din Florida, un stat cheie pentru marea majoritate a alegerilor: susținătorii lui Biden credeau că acest stat va vota pentru candidatul democrat. Nu le venea să creadă: multe mijloace de informare au așteptat foarte mult timp până au recunoscut victoria lui Trump.

Entuziasmul republicanilor și îngrijorarea democraților au mers crescendo pe măsură ce Trump obținea rezultate bune și în alte state cheie, ca Georgia sau Pennsylvania, însă situația a început să se schimbe odată cu trecrea orelor, deoarece avantajele lui Trump scădeau, iar Biden își  îmbunătățea situația.

Cu niște rezultate atât de egalizate, este greu de imagimat faptul că niciunul dintre candidați nu accepta înfrângerea, astfel că este foarte probabil ca nu alegătorii, ci tribunalele să decidă cine va fi viitorul președinte.

Este foarte probabil, de asemenea, ca voturile să fie renumărate. Sunt și multe voturi trimise prin poștă care încă nu au fost numărate. Așa că, în cel mai bun caz, rezultatele se vor ști la sfârșitul săptămânii, însă dacă decizia o vor lua tribunalele, s-ar putea să se tărăgăneze până la jumătatea lunii decembrie.

Tot atât sau poate și mai importantă pentru stabilitatea viitoarei administrații este alegerea Senatului, unde reublicanii aveau până acum o ușoară majoritate: din cei o sută de senatori, 53 erau republicani, iar 45 democrați. În dimineața zilei de miercuri, fiecare partid a câștigat câte 47 de senatori, ceea ce ar deschide posibilitatea ca democrații să aibă majoritatea în ambele camere și un guvern democrat în cazul în care Biden devine președinte.

În general, americanilor nu le plac guvernările monocolore și trebuie să ne gândim că în curând una dintre camere își va schimba culoarea… iar președintele va pierde alegerile.

În cazul improbabil că Trump va câștiga până la urmă, va avea mâinile legate, căci, în ambele camere, vor domina democrații, astfel că cel de al doilea mandat al său nu ar fi decât un lung șir de obstrucții ale democraților împotriva lui și o paralizie aproape totală pentru administrația sa.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Buscant culpables…i resultats    Washington, Diana Negre

Encara no sabem -ni sabem quan ho sabrem- qui va guanyar les elecciones presidencials nordamericanes aquest dimarts, peró el que tothom si que sembla saber, es qui es el culpable del resulat que no li agrada: les enquestes, els mitjans informatius, els jocs bruts electorals, son considerats ara com justificacions per realitats poc agradoses.

Perque tant demòcrates com republicans han quedat molt descontents amb els resultats.  Els demòcrates perque esperaven una victoria fulminant del seu candidat presidencial Joe Biden, que no només hauria d’allunyar Donald Trump de la Casa Blanca, sinó que els deixaria humiliat, a ell i als eguidors que tant l’han defensat fins el derrer moment.

Pel que fa els republicans, que encara s’agafen a la petita possibilitat que Trump acabi guanyant, els responsables que Trump no hagi quedat gaire bé no son només els mitjans informatius que l’han perseguit durant quatre anys, sinó també les enquestes que van desanimat tant els seguidors de Trump que ni tant sols van anar a votar perque els semblava inútil.

Malgrat els actes electorals multitudinaris de Trump, tots sabien perfectament que les seves perspectives no eren gaire bones així que va ser tota una sorpressa que els resultats dels dods candidats fossin molt semblants.

Per a Trump, la primera bona notícia va arribar de la Florida, un estat clau en la gran majoria de les eleccions i que els seguidors de Biden creien que votaria per el candidat demócrata. Tant va ser la sorpresa quan aixó no va passar, que molts mitjans van esperar molt de temps per reconéixer la victòria de Trump.

L’entusiasme dels republicans i la preocupació dels demòcrates va anar creixent a mesura que Trump tenia bons resultts en altres estats clau, com Georgia o Pennsylvania, pero la situació va anar canviant a mesura que passaven les hoes, perque els adventatges de Trump anaven minvant i Biden seguía millorant.

Amb uns resultats tan igualats, costa imaginar que cap dels candidats accepti una derrota, així que es molt probable que no siguin els votants, sinó els tribunals, quie determinin qui será el proper president.

Entre que en molts llocs es probable que tornin a comptar els vots, i també perque hi ha vots per correu que encara no s’han comptat, en el millor dels casos hi hauria resultats en acabar la setmana, peró si la decisió arriba als tribunals, podría estendre-se fins a meitat de Desembre.

Tant o mes important per l’estabilitat del proper govern es la elecció  del Senat, on els republicans han tingut fins ara una petita majoria: dels 100 senadors, 53 eren republicans i 45 demócrates. Aquest dimecres al matí, havien guanyat 47 de cada partit, el que obria la possibilitat d’una majoria demócrata en les dues cambres i un govern totalment demócrata en el cas que Biden es converteixi en president.

En general, als nordamericans no els agraden els governs monocolors i cal pensar que aviat una de les cambres canviaria de mà….o el president perdria les properes eleccions.

En el cas improbable que Trump acabi per guanyar, tindria les mans lligades amb les dues cambres en mans demòcrates, de manera que el seu segón termini no seria no mes una continuación de les obstruccions demócratas contra ell  i una gairebé paràlisi de govern.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MARGINALIZAȚII BUNĂSTĂRII

„Socialismul scandinav” a fost lăudat pe drept, dar și din prea multă credulitate. Căci, dacă acum câteva decenii, socialismul condus cu moderație – socialismul scandinav, și mai concret, cel suedez – uimea Europa cea bogată prin eficiența și echilibrul său social, în ziua de azi, modelul acela nu mai funcționează.

De ceva vreme, șomajul printre tineri nu coboară sub 20 %, iar perspectivele sunt din ce în ce mai rele, deoarece, în comparație cu enorma protecție – prin lege, din anii 80 – a loculului de muncă, în prezent, foarte multe întreprinderi îi pot concedia, fără piedici și fără consecințe, pe cei care figurează în schemă, dar în perioade de probă (în Suedia proba durează 6 luni). Astfel, este mai ieftin și, mai ales, se evită costisitoarea greșeală de a angaja personal conflictiv.

Situația are și nuanțe absurde deoarece tocmai sindicatele și oamenii politici se opun adaptării legislației muncii la actualele condiții de pe piață. Se tem – nu fără motiv – că o flexibilizare a angajărilor, făcând concedierea mai ușoară și mai ieftină, ar crea o masă de salariați ficși; adică, o enormă masă de alegători și afiliați.

Principalele cauze ale acestui șomaj cronic printre tineri sunt, în esență, două: imigrația și transformarea ansamblului întreprinderilor.

Generozitatea cu care țările scandinave i-au primit, la sfârșitul secolului trecut, pe cei care fugeau de foame și de războaie a creat, pe termen lung, o dublă problemă pentru ele. Pe de o parte, imigranții de acum fac concurență mai ales tineretului local pentru locuri de muncă în gastronomie, sector în care, în mod tradițional, sunt angajați tineri fără prea multă calificare. Pe de altă parte, imigranții veterani nu mai acceptă slujbe prost plătite, deoarece indemnizațiile sociale – Suedia arată în acest domeniu o generozitate de invidiat – sunt mai mari decât aceste salarii și, în plus, vin „pe degeaba”. Adică, le lasă timp liber pentru tot felul de munci ilegale.

Conducătorii socialismului generos nu au bănuit că așa vor evolua lucrurile și, prin urmare, au scăpat problema de sub control. Dacă ar fi existat conducători foarte bine pregătiți ar fi putut prevedea acest lucru, dar nu a fost cazul. Prin anii 80, niciun ministru sau sindicalist nu putea să prevadă că marea ofertă de locuri de muncă avea să treacă, în câteva decenii, de la marile fabrici, spre întreprinderile mijlocii, mici și chiar minuscule, cum sunt barurile, cofetăriile și restaurantele proprietate privată.

Acum, mulți se întreabă dacă nu cumva, pentru a putea supraviețui, tinerele generații vor fi nevoite să emigreze, la fel ca în secole trecute.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LOS MARGINADOS DEL BIENESTAR

El “socialismo escandinavo” ha sido alabado con tanta justicia como papanatismo. Y es que, si hace unos decenios el socialismo dirigido con moderación – el socialismo escandinavo o, más concretamente, el sueco -admiraba en la Europa rica por su eficiencia y equilibrio social, hoy en día, esto ya no rige para dicho modelo.

Y es que, desde hace lustros, el paro juvenil no baja en el país del 20 % y las perspectivas para él son cada vez peores, porque, ante el enorme proteccionismo del empleo por la legislación de los 80, hoy en día, son legión las empresas y los autónomos que cubren las vacantes de las plantillas a base de periodos de prueba (en Suecia este dura 6 meses), periodo en el que se puede despedir sin mayores trabas ni consecuencias. Así es más barato y, sobre todo, se evitan costosos errores de fichar personal conflictivo.

La situación tiene incluso sus ribetes de absurdidad, por cuanto las fuerzas más reaccionarias a una adaptación de la legislación laboral a las condiciones actuales del mercado son justamente aquellas que las deberían promover: sindicatos y políticos. Ambos temen – y no sin razón – que una flexibilización de las contrataciones, haciendo más fácil y barato el despido, volvería en su contrato a la masa de asalariados fijos; es decir, una enorme masa de votantes y afiliados.

Las causas principales de este paro crónico de los “debutantes laborales” son fundamentalmente dos: la inmigración y la transformación del panorama empresarial.

La generosidad con que las naciones escandinavas acogieron ya a finales del siglo pasado a los fugitivos del hambre y las guerras ha supuesto a la larga un doble problema para estas naciones. Por un lado, los inmigrantes recientes compiten ante todo con la juventud local por los puestos de trabajo en la gastronomía, tradicionalmente el estribo por el que los jóvenes sin mayor cualificación entraban en el mercado laboral. Y, por otro lado, los inmigrantes veteranos se niegan a optar a las labores peor pagadas porque se han dado cuenta de que las subvenciones sociales – Suecia es en este campo de una generosidad envidiable – son mayores que esos salarios y, además, son “de balde”. Es decir que dejan tiempo libre para las chapuzas ilegales.

Los dirigentes del socialismo generoso no sospecharon esta evolución y, consecuentemente, el problema se les ha escapado de las manos. Esto se podía haber previsto en su día por dirigentes muy capacitados, pero no fue el caso. Lo que era casi imposible de prever en los 80 para cualquier ministro o sindicalista era que, al cabo de los decenios, la gran oferta laboral pasaría de las macro fábricas a empresas medianas e incluso minúsculas, como los bares, cafeterías y restaurantes de propiedad privada.

Pero es lo que ha sucedido y más de uno se pregunta, si para sobrevivir, las jóvenes generaciones suecas están abocadas hoy a la emigración como siglos atrás.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

În căutare de inamici    Washington, Diana Negre

În fața dificultăților acestei campanii electorale, în care argumentele au rămas micșorate din cauza neliniștilor create de COVID și în care spiritele celor două tabere sunt prea aprinse pentru a prezenta sau a asculta rațiunile bazate pe fapte, atât democrații, cât și republicanii par să recurgă la condiția de victime, devenită o modă în ultimii ani.

Aceasta i-a determinat să caute nu prieteni, ci inamici. În interiorul țării, chestiunea prieteniilor și a inamicițiilor este de înțeles, deoarece scena politică e atât de polarizată, încât taberele sunt clar demarcate, însă dincolo de camarazii sau rivalii din interiorul societății americane, există o surprinzătoare tendință de a căuta responsabilii în exteriorul țării.

Mulți oameni politici par a fi dispuși să declare că partidul lor, care reprezintă aproximativ jumătate din populația cea mai bogată și cea mai puternică din lume, este victima unui amestec străin și că pierderile lor electorale sau problemele lor politice vin din afara Statelor Unite.

Desigur, pentru a avea o posibilitate de a influența opiniile dintr-o țară ca SUA, este nevoie ca efortul să-l facă o țară cu mare greutate internațională, care, în aceste momente, nu  poate fi decât China sau Rusia, oricât de mult și-ar fi pierdut regimul de la Moscova importanța internațională pe care o avea în vremea Războiului Rece.

Din momentul în care Trump a câștigat alegerile, acum patru ani, se pare că cele două tabere politice și-au ales inamicul: pentru Trump, este foarte clar că acest inamic este China, deoarece, în timpul campaniei și imediat după ce a venit la Casa Albă, nu a încetat să critice practicile comerciale ale acestei țări și a luat o serie de măsuri pentru a limita exporturile chinezești spre SUA.

Democrații nu au acceptat aceste critici și–chiar și candidatul democrat Joe Biden – continuă să spună că Beijing-ul nu reprezită vreo amenințare, nici comercială și nici politică, iar excedentul comercial chinez are o importanță minoră și acțiunile militare ale Chinei nu reprezintă un pericol pentru Statele Unite,după cum nu-i îngrijorează nici crescânda influență politică și comercială chineză în toată lumea.

În cine văd democrații, în ultimii ani, un adevărat inamic este Rusia, pe care o acuză că a influențat – sau cel puțin că a încercat să o facă – alegerile de acum patru ani din America în favoarea lui Trump. În același timp, l-au acuzat în mod repetat pe Trump că „a colaborat” cu Rusia și că a tolerat intervenția ei în afacerile americane, în schimbul unui sprijin pentru a câștiga alegerile împotriva lui Hillary Clinton.

Și aceasta nu a fost doar o acuzație pentru a face zgomot politic, ci ca să justifice un „impeachment” împotriva lui Trump pe motiv că ar fi cerut ajutorul Moscovei pentru campania sa electorală. Cu toate că acest impeachment a durat 2 ani și a costat 32 de milioane de dolari și cu toate că nu s-a putut găsi nicio dovadă, democrații tot nu s-au lăsat convinși de nevinovăția lui Trump.

Republicanii, desigur, văd în pozițiile anti-rusești ale democraților un pericol internațional, deoarece, spun ei, e mai bine să colaborezi cu cea care a fost cealaltă supraputere în anii Războiului Rece, chiar dacă nu ar fi decât pentru a limita manevrele Chinei.

Ceea ce este mai ciudat în toată această serie de acuzații și suspiciuni este că faimosul „dosar” împotriva lui Trump, care a servit pentru justificarea impeachement-ului, a fost prezentat de un fost agent al serviciilor secrete britanice, Christopher Steele, care s-a pregătit în Rusia, și conține numeroase date false.

Adică, Moscova ar fi atât prietena, cât și inamica lui Trump.

Ceea ce ar fi foarte posibil, deoarece rușii ar fi putut vedea avantajul de a juca de ambele părți, pe de o parte pentru a-l câștiga pe Trump dacă ajungea președinte, iar pe de alta, pentru a se lipi de democrați în cazul în care câștiga Hillary Clinton.

Căci, doamna Clinton se afla într-o poziție foarte bună pentru a colabora cu Moscova: în vremea lui Barak Obama, mai întâi rivalul ei la președinție și pe urmă președintele care i-a dat portofoliul externelor, sloganul lui Hillary Clinton era „resetarea”, adică, o reașezare a relației cu Moscova, pentru a o transforma din rivalitate, în cooperare.

Privit astfel, Trump are doi inamici, China și Rusia, în timp ce democrații ar avea ambele țări ca prietene. Și ce prietene!

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Buscant enemics   Washington, Diana Negre

Devant de les dificultats d’aquesta campanya electoral, on els arguments han quedat minvats per les angoixes del Covid i on els ánims dels dos bàndols están massa excitats per a presentar o escoltar raons basades en els fets, tant els demòcrates com els republicans semblen recòrrer al victimisme que s’ha posat tant de mode en els derrers anys.

Aixó els ha portat a buscar, no tant amics, sinó enemics. Dins del país, la qüestió de les amistats i enemistats es mes comprensible, perque l’escenari polític està tan polaritzat que els bàndols están molt clars, peró a mes dels companys o rivals dins de la societat nordamericana, hi ha una tendencia sorprenent a buscar responsables fora del país.

Molts polítics semblen disposats a declarar que el seu partit, que representa aproximadamente la meitat de la población del país mes ric i poderós del món, es víctima de la intervenció estrangera i que les seves pérdues electorals, o els seus problemas polítics venen de fora dels Estats Units.

Naturalment, per a tenir alguna opció d’influïr en les opinions d’un país com els Estats Units, cal que l’esforç el faci un país de gran pes internacional el que, en aquest moments, només semble posible per la Xina i per Rússia, per molt que el régim de Moscou hagi perdut molt pes internacional des dels dies de la Guerra Freda.

Des que Trump va guanyar les elección fa quatre anys, sembla que els dos bàndols polítics han escollit el seu enemic: Per a Trump, es ben clar que aquest enemic ha de ser la Xina, perque ja durant la campanya i desseguida que va arribar a la Casa Blanca no ha parat de criticar les seves pràcticques comercials i ha pres una sèrie de mesures per limitar les seves exportacions als Estats Units.

Els demòcrates no han acceptat aquests critiques i molts -fins i tot el candidat demócrata Joe Biden- segueixen dient que Pekin no representa cap amenaça ni comercial ni política, que el superávit comercial xinès te poca importancia i que les seves accions militars no poden mai representar un perill per els Estats Units, com tampoc semblen preocuparse per la creixent influencia policía i comercial xines arreu del món.

On els demòcrates veuen en els derrers anys un auténtic enemic es a Rússia, que acusen de manipular – o al menys d’haverho intentat- les eleccions nordamericanes de fa quatre anys en favor de Trump. Al mateix temps, han acusat repetidament Trump de “col.laborar” amb Rússia i tolerar la seva intervenció en els afers nordamericans a canvi de suport per a guanyar les eleccions contra Hillary Clinton.

I aquesta no ha estat només una acusació per fer soroll polític, sinó que va justificar el “impeachment” contra Trump, amb l;acusació que va demanar ajuda a Moscu per la seva campanya electoral. Aquest impeachment  va durar 2 anys i costar 32 milions de dólars pero no va  poder trobar cap proba, el que tampoc va servir per fer callar els demòcrates que no es deixen convencer de la inocéncia de Trump.

Els republicans, naturalment, veuen en les posicions anti russes dels demócrates un perill internacional, perque diuen que es millor col.laborar amb la que va ser l’altre superpotencia en els anys de la Guerra Freda, encara que no sigui mes que per a limitar les manobres xineses.

El que es mes estrany en tota aquesta sèrie d’acusacions i sospites es que el famós “dossier” contra Trump, que va servir per justificar l’impeachement, el va presentar un ex agent dels serveis secrets británics Christopher Steele, es va preparar a Rússia, on van donar una série de dades falses.

Es a dir, Moscou seria tant l’amic com l’enemic de Trump.

Cosa molt posible, perque els rusos podrien veure l’adventatge de jogar a les dues bandes, una per guanyarse Trump si es convertia en president, i un altre per a afaixirse als demócratas si haugés guanyar Hillary Clinton.

I es que la senyora Clinton estaba en molt bona posición para col.laborar amb Moscou: en els temps de Barak Obama, primer el seu rival per a la presidencia i després el president que li va donar la cartera d’Exteriors, el slogan de Hillary Clinton era el “reset”, es a dir, el replantejament, de la relación amb Moscou, per convertirla de rivalitat en cooperación.

Mirat d’aquesta manera, Trump te dos enemics, els xinesos i els rusos, mentre que els demócratas tindrian tot dos països com amics. ¡I quins amics!

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Limbajul banilor    Washington, Diana Negre

Banii sunt foarte prezenți în viața politică americană: e bine cunoscută formula Time is Money („timpul înseamnă bani”), însă există o altă fomulă mult mai expresivă: Put your mouth where your money is („pune-ți gura acolo unde îți ții banii”), foarte potrivită pentru această campanie electorală care, din cauza pandemiei, e pe cale să spargă toate tiparele.

Căci banii par a fi tot tot de importanți pentru victoriile politice cât sunt și pentru cele  militare. Napoleon dădea asigurări că războaiele se câștigă mai întâi cu bani, pe urmă cu bani și în cele din urmă tot cu bani. Iar în războiul pentru putere, căci asta este o campanie electorală, se pare că lucrurile stau la fel.

Luptele electorale sunt întreprinderi scumpe oriunde în lume, însă, în SUA, costurile cresc din cauza marilor distanțe, a numărului mic de locuitori pe kilometrul pătrat și din cauza prețurilor astronomice pe care le pretind televiziunile și stadioanele de sport pentru publicitate.

Și unul dintre simptomele îngrijorătoare pentru echipa lui Donald Trump este că nu numai că și-a pierdut avantajul pe care îl avea în materie de fonduri pentru campanie, dar Biden are, acum, mult mai multe fonduri decât el, cu vreo o sută de milioane în plus.

Avantajul îi sosește lui Biden într-un moment foarte oportun, și deosebit de inoportun pentru Trump, deoarece fluxul banilor pentru candidatul democrat a început să crească spectaculos în luna septembrie, adică pe ultima sută de metri a campaniei: Trump a primit donații în valoare de 80 de milioane de dolari, însă Biden a reușit să obțină 281 de milioane.

De unde vin aceste fonduri? În mare parte, de la particulari care îndură cu stoicism bombardamentele cu apeluri telefonice și e-mail-uri în care li se cer bani pentru diferite campanii: senatori din state apropiate sau mai îndepărtate, congresmani locali dar și cei care se află în cealaltă extremitate a țării, campania prezidențială însăși, toți avertizează neîncetat ce pericole amenință SUA, în cazul în care câștigă celălalt partid.

În plus, în cazul lui Biden, există personaje cu buzunarele doldora și cu ideologie progresistă angrenate în evitarea repetării victoriei lui Trump, cum a fost cea din alegerile din 2016: fostul primar al New York-ului, Michael Bloomberg, este ultimul dintre exemple, deoarece a oferit peste o sută de milioane de dolari pentru a finanța publicitatea pe ultima sută de metri a campaniei.

Oricât ne-ar asigura democrații că republicanii sunt prietenii celor bogați, câteva dintre cele mai mari averi ale  celor mai influente personaje se situează clar de partea lui Biden: cei care au creat Facebook, Twiter și Google au fost chemați să declare în fața Congresului în legătură cu aspectul politic pe care îl îmbracă întreprinderile lor, deoarece blochează mesajele republicane și vin în ajutorul campaniei democraților. Alături de ei se află un alt magnat, cu toate că imperiul său nu este unul cibernetic: Jeff Bezos, creatorul și proprietarul firmei Amazon, care a cumpărat, acum câțiva ani, ziarul Washington Post, de clară tendință democrată, în paginile căruia apar, foarte des, pamflete împotriva lui Trump.

Desigur, acolo unde republicanii văd o cenzură a presei împotriva ideilor și candidaților lor, democrații nu văd decât libertatea expresiei. Această contrapunere a pozițiilor arată polarizarea crescândă din țară, care pare să ducă la înfruntări tot mai mari între elitele progresiste și înstărite cu marea masă a celor care au resurse și pregătire universitară limitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El lenguaje del dinero    Washington, Diana Negre

El dinero está muy presente en la vida política norteamericana: todos recuerdan la frase de Time is Money (“el tiempo es dinero”), pero hay una quizá más expresiva, la de Put your mouth where your money is (“pon la boca donde tienes el dinero”), muy propia para esta campaña electoral que, debido a la pandemia, va camino de romper todos los moldes.

Y es que el dinero parece tan importante para las victorias políticas como para las militares. Napoleón aseguraba que las guerras se ganan primero con dinero, segundo con dinero y, tercero, con dinero. Y en la guerra por el poder, que es una campaña electoral, parece regir el mismo patrón.

Las luchas electorales son empresas caras en cualquier lugar el mundo, pero en Estados Unidos el costo se ve incrementado por las distancias, la escasa densidad de población y los precios astronómicos de la publicidad en televisiones o estadios deportivos.

Y unos de los síntomas más inquietantes para el equipo de Donald Trump es que no solo ha perdido la ventaja que llevaba en fondos para la campaña, sino que Biden tiene ahora muchos más fondos que él, por lo menos 100 millones más.

La ventaja de Biden no podía llegar en un momento más oportuno para él, ni más inoportuno para Trump, pues el flujo de dinero al candidato demócrata empezó a crecer de manera espectacular en septiembre, precisamente en la recta final de la campaña: Trump recibió donaciones por valor de 80 millones de dólares, pero Biden consiguió 281 millones.

¿De dónde salen estos fondos? En buena parte, de particulares que sufren estoicamente los bombardeos en sus teléfonos móviles y  correos electrónicos con peticiones de fondos para diversas campañas: senadores de estados próximos y distantes, los congresistas locales y también los que están al otro extremo del país, la propia campaña presidencial, todos ellos no paran de advertir de los peligros que se ciernen sobre Estados Unidos si gana el partido contrario.

Además, en el caso de Biden, hay personajes con los bolsillos repletos y de ideología progresista empeñados en evitar una repetición de la victoria de Trump como en las elecciones de 2016: el ex alcalde de Nueva York, Michael Bloomberg, es el último de los ejemplos, pues ha ofrecido más de cien millones de dólares para financiar la publicidad en la recta final de la campaña.

Por mucho que los demócratas nos aseguren que los republicanos son los amigos de los ricos, algunas de las fortunas mayores y de los personajes más influyentes se han puesto claramente al lado de Biden: las nuevas fortunas de los creadores de Facebook, Twiter y Google, fueron llamados a declarar ante el Congreso por el cariz político de sus empresas, que bloquean los mensajes republicanos y ayudan a la campaña demócrata. Junto a ellos está otro magnate, aunque su imperio no sea cibernético: Jeff Bezos, el creador y propietario de Amazon, quien también compró hace pocos años el diario Washington Post, de tendencia claramente demócrata y en cuyas páginas aparecen frecuentes panfletos contra Trump.

Naturalmente, allí donde los republicanos ven censura de prensa contra sus ideas y candidatos, los demócratas tan solo ven libertad de expresión.  Esta contraposición de posturas  indica la polarización creciente del país, que parece abocado a enfrentamientos cada vez mayores entre las élites progresistas y acomodadas y las masas de recursos escasos y preparación académica limitada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RAȚIUNILE FRANȚEI

Actuala confruntare aproape personală între Erdogan și Macron ascunde faptul că, încă de la crearea Pieței Comune, Franța s-a opus cu tenacitate primirii Turciei în acea comunitate și în succesoarea ei, Uniunea Europeană.

Rațiunile acestei atitudini a Franței sunt multiple și cele ale acceselor de furie ale președintelui turc, puține…cu toate că, pentru el, cântăresc mult.

Chiar din momentul în care Ankara a cerut să intre în Piața Comună, Franța a început să pună piedici. Erau multe rațiunile pe care le invoca, însă motivul era unul singur: pentru conducătorii francezi era evident că primirea aceastei țari ar fi desfigurat total esența și caracterul Comunității. Căci Parisul era și continuă să fie convins că Turcia ar fi devenit cea mai mare țară din Comunitate (puțin mai mare decât Germania) și ar fi deplasat-o din lumea atlantică spre Răsărit. Deoarece cu un potențial de creștere agrară și industrială enormă și o populație harnică și disciplinată ar fi ajuns să-și impună interesele și valorile sale întregului grup.

Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său, AKP, (în 2002) a adus în stare de incandescență temerile francezilor. Pretențiile noilor conducători de a face din Turcia lider mondial al musulmanilor și putere cheie în Orientul Mijlociu a transformat această țară într-un interlocutor incomod și tot mai îngrijorător. Conduita agresivă a Turciei în războaiele civile din Siria și Libia, în contrast cu pasivitatea ei ostentativă față de campaniile impotriva Statului Islamic au întărit ostilitatea Franței. În sfârșit, șantajele financiare la care a supus Erdogan Uniunea Europeană, pe seama celor care fugeau de foamete și de războaie civile, primiți temporar pe teritoriul Turciei, au întărit și mai mult suspiciunile francezilor.

Însă sunt și alte motive, acestea din urmă fiind concrete și momentane. Franța și Turcia se luptă pentru aceleași piețe ale țițeiului și ale gazelor din nordul Africii și din Mediterana Orientală. Or, în Franța, cu aproape cinci milioane de rezidenți musulmani, guvenul se teme de imparțialitatea a jumătate din cei 300 imami din țară, deoarece acea jumătate se află în slujba Ankarei.

Pe de altă parte, problemele financiare din ce în ce mai mari pe care le are Erdogan – în ultima săptămână a lunii octombrie, lira turceacă a căzut sub nivelul de schimb de 5 lire pentru un dolar – îl determină pe acesta să abată atenția țării sale spre aventurile și isprăvile sale internaționale. Niciuna dintre ele – cum au fost sfidările făcute Organizației Atlantice în apele libiene și grecești – nu a dus-o Ankara până în situații limită, însă tensiunile sunt din ce în ce mai mari, iar riscurile de a se produce incidente sângeroase, și mai mari. Iar temerile Franței cresc pe măsură.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS RAZONES DE FRANCIA

La actual confrontación casi personal de Erdogan y Macron oculta que, desde la creación del Mercado Común (MC), Francia se ha opuesto tenazmente al ingreso de Turquía en esa comunidad y su sucesora, la Unión Europea (UE).

Las razones de la oposición gala son múltiples y las de la rabieta del presidente turco, unas pocas… aunque también de peso para él.

Desde que Ankara solicitó el ingreso en el MC, Francia comenzó a poner trabas. Las razones aducidas eran muchas, pero el motivo era uno solo : Para los dirigentes franceses era evidente que semejante ingreso iba desfigurar totalmente la esencia y el carácter de la Comunidad. Porque Paris estaba y está convencido de que Turquía pasaría a ser el mayor país de la Comunidad (un poco mayor que Alemania) y la desplazaría del mundo atlántico hacia el Este. Porque con un potencial de crecimiento agrario e industrial enorme y una población trabajadora y disciplinada, acabaría por imponer sus intereses y valores a todo el grupo.

La llegada al poder del Erdogan y su partido AKP (2002) acabaron de enardecer los temores franceses. Las pretensiones de los nuevos dirigentes de transformar Turquía en el líder mundial del islamismo y la potencia clave del Oriente Medio ha hecho de Ankara un interlocutor incómodo y cada vez más inquietante. La agresiva conducta turca en las guerras civiles siria y libia, aunadas a la ostentosa pasividad turca en las campañas contra el Estado Islámico tenían forzosamente que ratificar la hostilidad francesa. Por último, los chantajes financieros que ha hecho Erdogan a la UE a cuenta de los fugitivos del hambre y las guerras civiles acogidos temporalmente en suelo turco también han reforzado las suspicacias galas.

Pero hay más motivos, estos concretos y momentáneos. Francia y Turquía pugnan por los mismos mercados petroleros y gasísticos en el norte de África y el Mediterráneo Oriental. Y en Francia, con cerca de cinco millones de residentes musulmanes, el Gobierno recela de la imparcialidad de la mitad de los 300 imanes que la dirigen, porque esa mitad de los imanes está a sueldo de Ankara.

Por otro lado, los problemas financieros cada vez mayores de Erdogan – la última semana de octubre la lira turca cayó por debajo del de cambio de 5 liras por dólar – le impulsan a este a desviar la atención pública de su país hacia sus aventuras y bravuconadas internacionales. Ninguna de ellas – como los desafíos navales con la OTAN en aguas libias y griegas – las ha llevado Ankara a situaciones límites, pero las tensiones son cada vez mayores y los riesgos de que se produzcan incidentes sangrientos, aún más. Y las aprensiones francesas crecen otro tanto.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Acasă, pentru a se odihni    Washington, Diana Negre

Unul dintre simbolurile „visului american”, adică, a dorinței de a trăi în belșug și tihnă, este o casă mare, cu grădină, departe de zgomotul lumii agitate, în zonele care în America se numesc „suburbs” și care, de fapt, sunt zone rezidențiale situate departe de traficul din marile orașe.

Și aceasta, cu toate că, pentru a obține asemenea locuri, este nevoie de mulți bani sau de mult timp pentru a călători zilnic, uneori, mai mult de o sută de kilometri până la locul de muncă. Însă, copiii ar avea unde să se joace, iar părinții un loc unde să cultive fructe și legume, cu toate că ar costa mai mult decât cele din supermarket-uri.

Este ceva nu mai este chiar un „vis”, căci deja se află la îndemâna multor americani, datorită situației create de pandemia COVID-19: nu mai este nevoie să umpli depozitul mașinii cu benzină și nici să pierzi zilnic mai multe ore în trafic, deoarece, acum, se muncește de acasă, datorită noilor tehnologii și progrese din domeniul telecomunicațiilor.

Ceea ce nu este chiar atât de accesibil este partea economică, deoarece, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu restaurantele și locurile de distracție, edificiile rezidențiale sunt din ce în ce mai scumpe, mai ales atunci când este vorba de proprietăți rurale. Fluxul de persoane care fug din orașe a făcut să se scumpească reședințele din zonele și localitățile semi-depopulate.

Aceasta se datorează faptului că pandemia a adus o scumpire generală a materialelor de construcție, astfel încât, prețul caselor a urcat spectaculos, uneori peste 15%, în mai puțin de un an. Și chiar și așa, cu greu se mai poate găsi o locuință disponibilă.

Populația rurală pare a fi foarte mulțumită de conjunctura favorabilă, însă este posibil ca bucuria să dureze puțin, datorită eventualelor schimbări care se apropie și care deja s-au petrecut în unele locuri: noii lor vecini vin din zonele urbane și vin nu numai cu buzunarele mai pline, dar și cu ideologia lor.

Asta înseamnă că, după un timp nu prea îndelungat, preferințele politice se vor schimba: orășenii obișnuiesc să fie democrați și plecând din orașe aduc cu ei și crezul lor politic. Ruralii sunt mai mult cu republicanii, însă votul lor se diluează dacă există o mare imigrație urbană, astfel că se ajunge în situația în care, pe termen mediu, democrații vor avea un avantaj mai mare.

Pentru Partidul Republican, acest lucru poate să devină o problemă pe termen lung, mai ales pentru că localnicii își vor menține sau chiar își vor îmbunătăți nivelul de viață.

Această tendință deja se poate observa în unele zone: de pildă, populația din California are simpatii pentru Partidul Democrat și, emigrând spre state ca Noul Mexic sau Texas, își duc cu ei și ideologia și aceasta se vede la urne, cu pierderi pentru Partidul Republican.

Altă schimbare – spre binele tuturor – este că exodul urban ar putea aduce cu sine mult dorita îmbunătățire a infrastructurii. În zonele rurale există mari limitări în telecomunicații, lucru ușor de explicat datorită distanțelor mari care fac să se scumpească rețeaua de cabluri și celelalte instalații și, față de densitatea mică a populației, costurile pe cap de locuitor sunt foarte mari, astfel încât, pur și simplu, nu există servicii. Singurul lucru care ajunge peste tot, căci există o lege în acest sens, este electricitatea. Nici măcar apa nu e garantată, deoarece , în multe locuri, locuitorii depind de propriile lor fântâni.

Pe termen lung, nu se poate prezice nimic și este foarte posibil ca viața rurală să schimbe viziunea politică a celor care sosesc acolo, însă, dacă se va întâmpla așa, ceea ce nu este sigur, va mai dura o vreme. Pentru moment, spațioasele reședințe din mijlocul câmpurilor sunt o adevărată oază pentru cei care fug de zgomotul traficului, la fel ca cei Șapte Pitici din povestea Albă ca Zăpada, care se refugiază „acasă pentru a se odihni”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

A casa de descansar    Washington, Diana Negre

Uno de los símbolos del “sueño americano”, es decir, el deseo de vivir de manera prospera y holgada, es una casa grande, con jardín y aislada del mundanal ruido, en las zonas que en Estados Unidos llaman “suburbs” y que en realidad son zonas residenciales alejadas del tráfico urbano.

Aunque para conseguir semejante ubicación haga falta, o mucho dinero, o mucho tiempo para trasladarse diariamente a decenas o a veces más de cien kilómetros al lugar de trabajo. Pero los niños pueden jugar y los padres pueden cultivar frutas y hortalizas, aunque les cuesten más caras de lo que pagarían en cualquier supermercado.

Es algo que no es ya tan “sueño” sino que se ha puesto más al alcance de muchas personas, debido a la situación creada por la pandemia del Covid-19: ya no hace falta rellenar el depósito de gasolina ni perder varias horas diarias en el tráfico, porque ahora se trabaja desde las casas, gracias a las nuevas tecnologías y los avances en telecomunicaciones.            

Lo que ya no es tan asequible es el aspecto económico, porque a diferencia de lo que ocurre con restaurantes y lugares de ocio, los edificios residenciales son cada vez más caros, especialmente cuando se trata de propiedades rurales. El flujo de personas que huye de las ciudades con su riesgo de contaminación y sus precios elevados, ha encarecido las residencias en los extra radios, los pueblos y las zonas semi despobladas.

En parte, esto se debe a que la pandemia ha provocado un encarecimiento general de materiales de construcción, con lo que los precios inmobiliarios van subiendo de forma espectacular, a veces más de un 15% en menos de un año. Y aún así, resulta difícil encontrar una vivienda disponible.

Entre tanto, la población rural parece muy satisfecha de la coyuntura favorable, pero es muy posible que la alegría dure poco, por los cambios que probablemente se avecinan y que ya han experimentado algunos lugares: sus nuevos vecinos llegan de zonas urbanas y no solo traen unos bolsillos más repletos, sino también su ideología.

Esto significa que,al cabo de un tiempo no muy largo,las preferencias políticas van a cambiar:los urbanitas acostumbran a ser demócratas y al marcharse de las ciudades llevan consigo su credo político.Los rurales favorecen a los republicanos,pero su voto se diluye si hay una gran inmigración urbana,de forma que la situación puede dar una gran ventaja a los demócratas a medio plazo.

Para el Partido Republicano, esto puede generar un problema a largo plazo, especialmente porque el lugareño probablemente mantendrá, o incluso mejorará, su nivel de vida.

Es una tendencia que ya se puede observar en algunas zonas: por ejemplo, la población de California favorece al partido demócrata y, al emigrar a estados como Nuevo México o Texas, se llevan consigo su ideología y la reflejan en las urnas, con pérdidas para el Partido Republicano.

Otro cambio – este para bien de todos– es que el éxodo urbano podría traer consigo la muy deseada mejora de las infraestructuras. En las zonas rurales hay una limitación muy grande en las telecomunicaciones, cosa fácil de explicar por las grandes distancias que encarecen los tendidos de cables y todo tipo de instalaciones y, ante la escasa densidad de población, el costo por habitante resulta tan elevado que simplemente no hay suministro. Lo único que llega, por ley, a todas partes, es la electricidad. Ni el agua esta garantizada porque en muchos lugares los residentes dependen de sus propios pozos.

A largo plazo nada se puede predecir y es bien posible que la vida rural cambie la visión política de los que van llegando, pero de ocurrir así, cosa nada segura, se tardará tiempo. De momento, las amplias residencias en medio de los campos son un auténtico oasis para los que huyen del tráfico y, como los Siete Enanitos, se refugian “en casa, a descansar”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MIG 15 bis

SĂ VINZI, CHIAR ȘI INAMICULUI

S-au împlinit 70 de ani de la războiul din Coreea, în care a existat un episod tehnico-diplomatic, uitat de mult, dar care, la vremea respectivă, a umplut de rușine guvernul britanic. În timpul acelui război (1950-53), în a doua criză ca gravitate din timpul „războiului rece” (prima avea să fie cea a rachetelor din Cuba), întreg Occidentul a fost uimit de aviația sovietică – concret, de avionul de vânătoare MIG–15 bis – care depășea cu mult toate avioanele occidentale. Șocul a fost atât de mare încât SUA au oferit (și au plătit) premii de milioane piloților comuniști care treceau la capitaliști cu aparatele lor MIG.

Inginerii militari americani aveau să descopere că superioritatea avionului rusesc se datora, mai ales, motorului său cu reacție…de tehnologie britanică!

Partea cea mai surprinzătoare a acestei descoperiri era faptul că la această superioritate contribuise, în mod foarte direct și conștient, Marea Britanie. Căci, în 1947, când tocmai se încheiase cel de al II-lea Război Mondial, guvernul  socialist al lui Clement Attlee nu a realizat ce dimensiuni urma să aibă „războiul rece” a cărui incubare începuse și a convenit să trimită Uniunii Sovietice 25 de motoare cu reacție „Nene II”, pe care le fabrica Rolls Royce pentru arsenalele occidentale. Avertizările militarilor și ale serviciilor secrete Attlee le-a minimalizat, spunând că motorul putea fi, într-adevăr, copiat, dar nu și secretele sale, adică, aliajul din care erau făcute rotorul și camera de combustie. În plus, în plină euforie a victoriei – în decembrie, 1945 – aliații au pus motoarele „Nene II” pe lista bunurilor exportabile „urbi et orbi”…

Poate că tehnicienii de la fabrica sovietică de avioane Mikoian-Gurevici nu au reușit să descopere aliajul în chestiune, dar au realizat o copie îmbunătățită a motorului „Nene II” pentru avioanele MIG-15 bis, lansând, astfel, în războiul din Coreea, cel mai bun avion de vânătoare al momentului, capabil să zboare mai repede și mai sus, cu manevrabilitate și cu arme superioare oricărui aparat occidental. A fost un element esențial (alături de masivul aport al infanteriei chineze) în prăpădul suferit de militarii occidentali în conflictul acela.

Comuniștii nu au câștigat războiul și nici nu au putut să-și mențină supremația aeriană. Eroarea strategico-politică a lui Attlee de a autoriza vânzarea celor 25 de motoare a permis tehnicienilor de la fabrica Mikoian să recupereze cei 3 sau 4 ani de înapoiere tehnologică pe care o aveau față de industria occidentală. Însă, fabricile din URSS nu puteau menține ritmul progreselor științifice și tehnologice al țărilor atlantice bogate și, la puțin timp după încheierea conflictului corean, superioritatea aviației americane asupra celei sovietice avea să fie din ce în ce mai mare.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

VENDER, AUNQUE SEA AL ENEMIGO

MIG 15 bis

Este año se cumple el 70 aniversario de la guerra de Corea y en su triste historial hay un episodio técnico-diplomático hoy totalmente olvidado que en su día abochornó al Gobierno británico. Durante esa guerra (1950-53), la segunda mayor crisis de la “guerra fría” (la mayor fue la de los misiles de Cuba), todo occidente quedó asombrado de que la aeronáutica de la URSS – concretamente, el caza MIG–15 bis – superara con creces a todos los aviones occidentales. El impacto fue tan grande que los EE.UU. ofrecieron (y pagaron) unos premios millonarios a los pilotos comunistas que se pasasen al capitalismo con sus MIG.

Y lo que descubrieron los ingenieros militares estadounidenses fue que la superioridad del aparato ruso se debía mayormente a su motor de reacción   ¡de tecnología británica!

Lo más sorprendente del descubrimiento fue que a esa superioridad había ayudado directa y muy conscientemente Gran Bretaña. Porque, en 1947, recién concluida la II Guerra Mundial, el Gobierno socialista de Clement Attlee, no intuyó las dimensiones de la “guerra fría” que se estaba incubando y se avino a enviar a la URSS 25 unidades del motor de reacción “Nene II” que fabricaba Rolls Royce para los arsenales occidentales. Los reparos de los militares y servicios secretos los minimizó Attlee diciendo que el motor se podría copiar así fácilmente, pero no sus “secretos”, como la aleación del rotor y la cámara de combustión. Además, en plena frenesí de la victoria – diciembre del 1945 – los aliados habían puesto los motores “Nene II” en la lista de bienes exportable “urbi et orbi”…

Quizá los técnicos de la fábrica de aviones rusa Mikoyán-Gurevitch no lograran descubrir la aleación en cuestión, pero sí consiguieron hacer una copia mejorada del ”Nene II” para los MIG-15 bis, y lanzar así a la guerra de Corea el mejor avión de caza del momento, capaz de volar más rápido y alto y con mejor maniobrabilidad y armamento que cualquier aparato occidental. Fue un protagonista esencial (juntamente con la masiva aportación de la infantería china) de las cuitas de los militares occidentales en aquél conflicto.

Los comunistas no ganaron la guerra ni mantuvieron la supremacía aérea. El error estratégico-político de Attlee de autorizar la venta de los 25 motores había permitido a los técnicos de la fábrica Mikoyán recuperar los 3 o 4 años de retraso tecnológico que tenían frente a la industria occidental. Pero la capacidad fabril de la URSS era incapaz de mantener el ritmo de los avances científicos y tecnológicos de las ricas naciones atlánticas y, ya a poco de acabado el conflicto coreano, la superioridad de la aviación estadounidense sobre la soviética empezaba a ser cada vez mayor.    

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Pe zi ce trece, știm tot mai puțin     Washington, Diana Negre                

Dacă până acum a fost dificil să prevedem cine va câștiga alegerile pentru Casa Albă, care vor avea loc pe data de 3 noiembrie, în ultimele zile sarcina aceasta a devenit și mai dificilă datorită evenimentelor care îl favorizează pe președintele Trump, dar și faptului că se îmbunătățește imaginea candidatului democrat, Joe Biden.

Pe de o parte, în ultima dezbatere electorală, Trump a arătat că poate să se controleze, în timp ce Biden nu a mai părut a fi atât de senil, cum a fost văzut în ultima vreme.

Între timp, sondajele ne încurcă și mai mult, deoarece avantajul pe care îl avea Biden, de 10 sau 15 puncte, nu este doar de unul sau două puncte.

Ca să fie și mai dificil, datele economice se tot îmbunătățesc, ceea ce ar presupune un mare avânt pentru Trump. Alegătorii aproape întotdeauna votează cu cel care garantează o situație economică favorabilă și, cu toată contracția cauzată de COVID-19, șomajul scade, întreprinderile își recuperează angajații și beneficiile, iar majoritatea populației spune că economia merge destul de bine.

Una dintre marile beneficiare ale acestei situații este piața imobiliară, mai ales în zonele rurale, acolo unde lumea se refugiază, deoarece prețurile sunt mai mici și poate avea case mai mari cu bani mai puțini, acum când nu mai este nevoie să se deplaseze la locul de muncă, căci se poate munci prin internet.

Dar, atât prețurile de construcție cât și cele ale imobilelor cresc, cu mari beneficii pentru întreprinderile furnizoare de materiale de construcție. Prețurile caselor sunt uneori cu 25% mai mari decât anul trecut.

Însă, e greu de știut dacă această situație, care în mod normal îl favorizează pe președintele care se află deja la Casa Albă, îl va ajuta mult pe Donald Trump: cum deja au votat cel puțin 50 de milioane de americani, într-o țară unde participarea la vot este, de obicei, scăzută, această cifră reprezintă aproape o pătrime din alegători.

În condiții normale, democrații sunt cei care votează mai devreme, în timp ce republicanii așteaptă până în ultimul moment, dar și în acest aspect diferențele din anul acesta fac ca orice să fie posibil: din cauza pandemiei, lumea se ferește de aglomerații și s-ar putea ca adepții lui Trump să voteze foarte motivați de teamă să nu vină o administrație democrată.

În sfârșit, avem și un factor de „gen”, deoarece femeile obișnuiesc să-și dea votul democraților și sunt cele care îl sprijină cel mai puțin pe Trump, în timp ce bărbații au tendința de a-i vota pe republicani. Se pare că femeile au mai puțină răbdare față de comportamentul lui Trump, în timp ce bărbații se gândesc mai mult la buzunar și la bilanțul economic de dinaintea pandemiei: nu era șomaj, salariile erau mari, cu câștiguri deosebite pentru grupurile mai puțin favorizate, cum sunt imigranții și negrii.

Cu toate că negrii sunt pentru Partidul Democrat, în ziua de azi, nimeni nu exclude posibilitatea ca să apară un sprijin mult mai mare pentru republicani, în semn de mulțumire pentru diverse măsuri, cum a fost reforma închisorilor și cea a sentințelor. Pentru ei această măsură este deosebit de importantă, deoarece sunt grupul care merge cel mai mult la închisoare, iar legile îi pedepsesc în mod automat cu sentințe mari.  

Dacă în aceste momente este dificil să prevedem cine va câștiga, este foarte probabil să nu știm nici imediat după ziua de 3 noiembrie. Între timpul necesar pentru a număra voturile prin poștă care pot sosi și urmează să fie validate câteva zile mai târziu, și probabilitatea ca rezultatul să fie egalat, e posibil să treacă săptămâni până vom ști dacă Trump va mai rămâne în funcție alți patru ani sau îi va lua locul Biden.

Candidații înșiși se îndoiesc că rezultatele vor fi clare curând și ambii au angajat echipe de juriști de prestigiu, pentru a se asigura că voturile vor fi numărate corect și că interpretarea va fi cea pe care… și-o dorește fiecare dintre candidați.

De fapt, din punct de vedere tehnic, președintele nu e nevoie să fie desemnat mai înainte de sfârșitul lunii decembrie și, până atunci, este posibil să existe în funcție două echipe de tranziție, ceea ce va da de lucru jurnaliștilor, însă nu va contribui la instalarea liniștii în țară și nici la relaxarea tensiunilor create de COVID-19 și de campania electorală…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Cada dia sabem menys    Washington, Diana Negre 

Si fins ara ha estat difícil preveure qui guanyarà les eleccions per la Casa Blanca el proper 3 de novembre, els derrers dies ho han fet encara mes difícil, per els esdeveniments que afavoreixen el president Trump i també per la millora en la imatge del candidat demócrata, Joe Biden.

Es perque, d’una banda, en el derrer debat electoral, Trump va donar mostres de poder controlarse, mentre que Biden no va aparèixer tan senil com l’hem vist derrerament.

Entre tant, les enquestes encare confonen mes, perque l’adventatge que Biden portava, sovint de mes de 10 o 15 punts, ha quedar reduït a un parell.

Per posarho encara mes difícil, les dades econòmiques no paren de millorar, la qual cosa hauria de ser una gran empenta per a Trump. Els votants gairebé sempre voten en favor del que presideix una situació económica favorable i, malgrat la contracció provocada pel Covid-19, l’atur va baixant, les empreses van recuperant treballadors i beneficis, i la gran majoria de la gent diu que l’economia va prou be.

Un dels grans beneficiaris de la situación es el mercat inmobiliàri, especialmente en les árees rurals, on la gent es refugia perque els preus son mes baixos i poden tenir molta mes casa per menys diners, ara que no els cal anar a la feina i que poden traballar per internet.

Tant els preus de la construcció com el dels immobles va pujant, amb grans beneficis per ferreteries i empreses de suministre. Els preus de les cases de vegades son avui un 25% mes alts que fa un any.

Es difícil, però, saber si aquesta situació, que normalment afavoreix al president que ja ocupa la Casa Blanca, ajudarà molt Donald Trump : com a mínim 50 milions de nordamericans ja han votat, el que en un pais on la participació electoral es normalment baixa, representa gairebé la quarta part de les votacions.

En circumstàncies normals, son els demòcrates que voten aviat i els republicans que esperen fins el derrer moment, peró també en aixó les diferències d’aquest any fan que tot sigui posible: amb la pandèmia, gent d’ambdós partits te por de les aglomeracions i també podría ser que els votants de Trump estiguin molt motivats i s’afanyin a votar per por d’un govern demócrata.

Finalment, tenim un factor de “gendre”, perque les dones acostumen a votar demócrata i son les que menys suport donen a Trump, mentre que els homes son de tendències mes aviat republicanes. Sembla que les dones tenen poca paciència per el comportament de Trump, mentre que els homes pensen mes en la butxaca i el balanç econòmic abans de la pandèmia: sense atur, amb sous alts i especialment guanys per els grups menys afavorits com els inmigrants i els negres.

Tot i que el vot negre seguirà al Partit Demòcrata, ningú descarta avui que hi hagi un suport republicà molt mes gran, en agraïment a mesures com la reforma de presons i de sentències. Es especialmente important per a ells, perque son el grup que mes va a la presó i les lleis els castigaven automàticament amb sentències llargues.

Si en aquests moments es difícil preveure qui guanyarà, es molt probable que tampoc ho sabrem al dia seguent de la votació.  Entre el temps necessari per a comptar els vots per correu que poden arribar i ser válids dies desprès de la data electoral, i la probabilitat que el resultat estigui molt igualat,  hom no pot descartar que passin setmanes fins a saber si tenim Trump per a quatre anys mes o Bidel prenrá el seu lloc.

Els mateixos candidats dubten que els resultats siguin prou clars i tots dos han contractat equips jurídics de prestigi per assegurar que els vots es compten correctament i que la intepretació es la vol…cada un dels candidats.

De fet, tècnicament no cal triar el president fins el mes de desembre i, fins aquest dia, es molt posible que tinguen en funcionament dos equips de transició, la qual cosa donarà feine als periodistas però no ajudarà a portar tranquilitat al país ni a rebaixar les tensions acumulades per la crisi del Covid-19 i la campanya electoral…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Acelerație virotică    Washington, Diana Negre

În timpul și după fiecare criză din acest secol, am tot auzit și chiar am spus noi înșine că nimic nu va mai fi la fel, iar criza cauzată de atacurile teroriste din New York, dezastrul financiaro-imobiliar din 2008 sau pandemia care ne lovește din martie încoace ne vor schimba  modul de viață.

Și într-adevăr, lucrurile se schimbă tot timpul și nu mai sunt ce au fost: atât noi, cât și realitățile din jurul nostru evoluează încontinuu.

Desigur, aceste trei crize au determinat schimbări de frica terorismului, a speculei financiare și, acum, din cauza tragediilor acestei boli și a dezastrului economic mondial, căruia, deocamdată, nu i se întrezărește sfârșitul.

În același timp, într-o țară inovatoare și în continuă schimbare, cum sunt Statele Unite ale Americii, problemele create de COVID-19 par a fi mai degrabă un accelerator al unei revoluții care se afla deja în desfășurare.

Mijloacele pentru a efectua multe dintre schimbările care au avut loc în ultimele șase luni se aflau de ceva timp la îndemână, însă nici patronii nu aveau chef să-și piardă controlul zilnic asupra prezenței funcționarilor lor în birouri, și nici mulți dintre funcționari nu se simțeau comozi departe de structurile locurilor lor de muncă.

Toate acestea s-au schimbat într-un mod care nu mai necesită a fi explicat, deoarece experiența este asemănătoare în toată lumea industrializată, însă merită să arătăm întreprinderile care vor fi marile beneficiare ale acestei noi faze, consecințele pentru investitori și salariați, precum și pericolele la care mulți nu s-au gândit până acum.  

În SUA, unde a investi la bursă este ceva atât de obișnuit ca urmărirea unui campionat de baseball, marii și micii investitori văd cum spectaculoasele creșteri din ultimele luni se concentrează în marile întreprinderi de informatică, cum ar fi Apple sau Microsoft, sau cele care pot garanta transportul produselor fără ca clientul să se mai deplaseze la vreun magazin, sau chiar în marile magazine tradiționale care au știut să dezvolte vânzările prin internet.

Astfel, creșterile de la burse nu cuprind întreaga piață, ci se concentrează numai în aceste puține întreprinderi, alături de cele care par a fi mai capabile să ofere o soluție pentru pandemie, adică vaccinuri și tratamente.

Dacă avântul laboratoarelor și centrelor medicale este rezultatul direct al pandemiei, întreprinderi ca Amazon, Microsoft, Facebook sau Twiter, au înregistrat deja de mult timp avansuri pe piețe, iar acum, doar și-au accelerat mersul, datorită conjuncturii favorabile pentru ceea ce oferă ele.  Mai puțin vizibile, dar la fel de câștigătoare în această cursă, sunt întreprinderile de semi- conductoare, care acum au avantajul sporit de a nu se înfrunta prea curând cu vreo concurență chinezească, căci însăși China are mare nevoie de ele pentru a-și fabrica produsele pe care le vinde în lumea întreagă.

Mai încolo, ar fi posibil ca Pekinul să reușească să-și câștige independența față de importurile americane, însă, deocamdată, a rămas mult în urmă, în acest domeniu. În același timp, dezvoltarea acestor întreprideri aduce cu sine noi forme de comunicare în masă, care fac să scadă importanța mijloacelor tradiționale, cum sunt ziarele și televiziunile, deoarece oricine, mai ales din generațiile tinere, are acces imediat la știrile de ultimă oră, prin intermediul „rețelelor sociale”, cum sunt Twiter sau Facebook.

Or, acesta este un teren în care pot să apară surprize și noi focare de tensiuni. Este vorba de ceea ce unii consideră a fi o „cenzură”, exercitată nu de guvernul Statelor Unite, ci chiar de către întreprinderile respective, care par a avea o mai mare capacitate de a controla fluxul informațiilor.

Se întâmplă acest lucru deoarece libertatea de expresie e garantată în primul amendament al Constituției americane, în care sunt menționate cinci drepturi inalienabile ale cetățenilor din republică: libertatea religioasă, de presă, de a ține adunări, de expresie și de a adresa cereri guvernului.  Însă, întreprinderile informatice, cel puțin deocamdată, consideră că au libertatea de a cenzura ceea ce utilizatorii lor postează în rețele. Și o fac, uneori, pe gustul multora, iar alteori spre amărăciunea acestora.

Ultima amărăciune a fost cea a Partidului Republican, deoarece acesta consideră că atât Twiter, cât și Facebook au ținut partea democraților, atunci când au blocat conturile purtătorului de cuvânt al Casei Albe, în campania electorală a președintelui Trump și a ziarului care a publicat informația dăunătoare pentru candidatul democrat, Joe Biden.

Justificarea acestor întreprinderi a fost că nu existau garanții asupra veridicității articolului respectiv, conform căruia fiul lui Biden s-ar fi folosit de funcția pe care o avea tatăl său (vicepreședinte în vremea lui Barak Obama) și ar fi obținut importante contracte, în schimbul mijlocirii de contacte între întreprinderi străine și guvernul american. În atmosfera rarefiată a luptei electorale, fiecare partid vede modul de a acționa al rețelelor Twiter și Facebook într-o lumină diferită și în timp ce democrații apreciază cu bucurie „integritatea” acestor întreprinderi în căutarea adevărului, republicanii le acuză că practică cenzura.

Nu va exista apropiere între poziții, însă acest caz oferă o idee despre lumea în care vom trăi și coordonatele inedite pe care le va aduce revoluția informatică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Aceleración vírica      Washington, Diana Negre

Después y durante cada crisis de este siglo, hemos oído repetidamente, o lo hemos dicho nosotros mismos, que nada volvería a ser igual, que la crisis provocada por los ataques terroristas contra Nueva York, o la debacle financiero-inmobiliaria de 2008, o la pandemia que nos aflige desde marzo, iban a cambiar nuestra forma de vida.

Y todos tenían o teníamos razón, porque las cosas cambian continuamente y nunca se vuelve a lo mismo: tanto nosotros mismos como nuestro entorno vamos evolucionando constantemente.

Pero ciertamente que estas tres crisis dejaron cambios específicamente producidos por el miedo al terrorismo, o por la especulación financiera y, ahora, por las tragedias de la enfermedad unidas a un desastre económico mundial al que de momento no se le ve el fin.

Al mismo tiempo, en un país innovador y en cambio contante como son los Estados Unidos, los problemas creados por el Covid-19 parecen más bien un acelerador de una revolución que estaba ya en marcha. Los medios para llevar a cabo muchos de los cambios experimentados en el último medio año estaban ya ahí desde hace tiempo, pero ni los patronos tenían gran apetito a perder el control diario de la presencia de sus empleados en las oficinas, ni muchos de los empleados se sentían cómodos lejos de las estructuras de su lugar de trabajo.

Todo esto ha cambiado de una forma que no hace falta explicar pues la experiencia es semejante en todo el mundo industrializado, pero merece la pena señalar las empresas que van a ser las grandes beneficiarias de esta nueva fase, las consecuencias para los inversores y los asalariados, así como algunos peligros en los que muchos no habían pensado hasta ahora.

En Estados Unidos, donde invertir en la bolsa es algo casi tan popular como seguir los campeonatos de béisbol, grandes y pequeños inversores ven como las espectaculares subidas de los últimos meses se centran en grandes empresas de informática, como pueden ser Apple o Microsoft, o en quienes pueden garantizar el transporte de mercancías sin necesidad de desplazarse a una tienda, o incluso comercios tradicionales, como grandes almacenes que han sabido desarrollar las ventas por internet.

De esta manera, las subidas de las bolsas no corresponden a la totalidad del mercado, sino que se centran en estas pocas empresas, además de las que parecen más capaces de ofrecer una solución para la pandemia por medio de vacunas o tratamientos. Si el auge de laboratorios y de centros médicos es consecuencia directa de la pandemia, las empresas como Amazon, Microsoft, Facebook o Twiter, llevan ya tiempo con grandes avances en los mercados y solamente los han acelerado ahora por la coyuntura favorable a lo que ellas ofrecen.

Menos visibles, pero igualmente ganadoras en esta carrera, están las empresas de semi- conductores, que en estos momentos tienen la ventaja adicional de no enfrentarse de inmediato a una posible competencia china, sino que es China quien las necesita para fabricar los productos que vende internacionalmente. 

Quizá Pekín consiga independizarse más delante de las importaciones norteamericanas, pero de momento sigue muy atrás en este campo.

Al mismo tiempo, el desarrollo de estas empresas trae consigo nuevas fórmulas de comunicación de masas que van restando importancia a los medios tradicionales como diarios y televisiones, porque cualquiera, especialmente entre las generaciones jóvenes, tiene acceso inmediato a noticias de última hora a través de las “redes sociales” como Twiter o Facebook.

Y ahí es un terreno donde se generan sorpresas y posiblemente nuevos focos de tensión. Se trata de lo que algunos consideran una “censura”, ejercida no por el gobierno de Estados Unidos, sino por las propias empresas que parecen tener más capacidad que los funcionarios para controlar el flujo de información.

Esto es así porque la libertad de expresión está garantizada por la primera enmienda de la Constitución norteamericana, en la que se citan cinco derechos inalienables para los ciudadanos de la entonces nueva república: libertad religiosa, de prensa, de asamblea, de expresión y de elevar peticiones al gobierno.

Pero las empresas informáticas, al menos de momento, se consideran libres para censurar el contenido de lo que sus clientes ponen en las redes. Y lo hacen, a veces a gusto de muchos y otras a disgusto. El último disgusto ha sido del Partido Republicano porque considera que tanto Twiter como Facebook han tomado partido por los demócratas, el bloquear las cuentas de la portavoz de la Casa Blanca, de la campaña electoral del presidente Trump y del diario que publicó información perjudicial para el candidato demócrata Joe Biden.

La justificación de estas empresas fue que no había garantías de la veracidad del reportaje, según el cual el hijo de Biden se benefició del cargo de su padre (vicepresidente con Barak Obama) y logró contratos importantes a cambio de poner a empresas extranjeras en contacto con el gobierno de Estados Unidos.

En el ambiente enrarecido por la lucha electoral, cada partido ve la actuación de Twiter y Facebook bajo una luz diferente y mientras los demócratas celebran la “integridad” de ambas empresas en su busca de la verdad, los republicanos los acusan de censores.

No habrá acercamiento de posiciones, pero el caso habrá de servir para dar una idea del mundo que se avecina y las coordenadas en que hasta ahora nadie había pensado de lo que traerá la revolución informática.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O criză cu surprize financiare   Washington, Diana Negre

Criza provocată de coronavirus nu numai că a adus dezastre financiare în jurul lumii dar, în SUA, a agravat problemele economice pe care țara le târăște după ea de ceva timp și a făcut să se descopere niște proiecții neașteptate.

Căci paralizia cauzată de pandemie, cu pierderea a milioane de locuri de muncă și închiderea temporară sau definitivă a mii de întreprinderi, a adus o datorie astronomică care a creat, în SUA, o situație asemănătoare cu cea din anul 1946, când țara trebuia să fie reconstruită după del de al II-lea Război Mondial.

Dacă datoria de acum este asemănătoare cu cea de atunci, perspectivele de viitor sunt foarte diferite: cu 75 de ani în urmă, SUA erau o țară cu o populație tânără, aveau o superioritate militară absolută și, practic, nu aveau rival economic. Chiar și cei care continuau să fie bogați aveau mare nevoie de ajutor, iar Washingtonul și-a trimis dolarii pentru a reconstrui Europa și Japonia.

Acum, concurența internațională este puternică, iar China este pe cale să se situeze în frunte cu cifre absolute, cu toate că, relativ, rămâne încă o țară săracă, deoarece, având același PNB ca SUA, îl împarte la un miliard 300 de milioane de locuitori, de patru ori mai mulți decât populația Americii, care este de 340 de milioane.

Însă China este și un rival militar, iar în plan internațional, oblligă Washingtonul să facă mari cheltuieli pentru armament și cercetări militare, pe lângă cursa pentru superioritate tehnologică la care participă toate țările, de mult timp.

Pentru moment, China se află în urmă, deoarece marile întreprinderi americane sunt mai mari și se află peste tot. Încă nu există niciun pericol pentru Twiter, Amazon sau Facebook care nu au rivali chinezi și, în același timp, industriile informatice chinezești depind de întreprinderile americane care produc microcipuri, indispensabile pentru produsele lor.

Unde într-adevăr americanii au sau se așteaptă să aibă probleme este domeniul financiar, deoarece deficitul din bugetul lor pentru anul acesta, de 3.3 bilioane de dolari, depășește cu 15% PNB-ul. Ba și mai rău: conform previziunilor, datoria publică va continua să crească față de PNB, până va atinge un total de 16 bilioane, ceea ce, practic, va echivala cu întreaga economie americană.

Este un proces pe care COVID-ul l-a accelerat, deoarece cheltuielile au fost, anul acesta, mai mari în unele sectoare și, în același timp, contracția economică a redus considerabil capacitatea statului de a încasa banii.

Chiar dacă ar exista foarte curând un vaccin, dificultățile financiare provocate de COVID vor continua, însă surpriza este că, în anii care vor urma, cu toate că datoria va fi aproape la fel mare în comparație cu PNB ca la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial, efortul pentru a o plăti va fi mai redus.

Aceasta deoarece dobânzile sunt mai mici acum, iar guvernul încearcă să reînnoiască finanțarea pentru termene mult mai lungi, cu un preț al banilor aproape inexistent.

Dacă acest lucru poate fi bun pentru finanțele publice, în schimb constituie o problemă pentru pensionari și pentru cei care au venituri fixe, deoarece banii, de ambele părți ale Atlanticului, aproape că nu mai aduc profit.

Aceasta explică, desigur, marile salturi ale burselor, deoarece investitorii nu mai câștigă mult cu investițiile mai conservatoare. Cu toate acestea, bursele nu mai generează  beneficii generalizate: câștigă bani numai cei care investesc în întreprinderi ale „viitorului”, cum este informatica, vânzările pe internet și transporturile care  garantează că marfa sosește fără să fie nevoie să mergi la magazin, la supermarket sau la restaurant.

Comparat cu restul țărilor din lumea dezvoltată, guvernul american a fost foarte generos cu ajutoarele sale pentru șomaj, care, adesea, au fost mai mari decât salariile celor care au rămas fără slujbă. Lucrurile au mers așa până în iulie, însă, acum, Casa Albă și Congresul încearcă să ajungă la un alt program de ajutorare, care va mări și mai mult deficitul și datoria.

Dar, considerațiile electorale, împreună cu capacitatea economică a țării pentru a garanta tuturor un minim de subzistență ne duc cu gândul că tocmai aceasta va fi politica pe care o va urma Washingtonul, indiferent dacă va câștiga alegerile Donald Trump sau Joe Biden.

Consecințele vor fi niște deficite care vor continua să crească, chiar dacă va exista un vaccin, însă nu trebuie să uităm că orice pronostic economic dincolo de 2 sau 3 ani este foarte probabil să fie depășit de realitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Una crisi amb sorpreses financeres  Washington, Diana Negre

La crisi provocada per el corona virus no només ha portat desastres financers arreu del món, sinó que als Estats Unit ha accelerat els problemas económics que el país arrossega des de fa temps i ha fet descubrir unes projecccions inesperades.

Es perque la paràlisi generada per la pandèmia, amb la perdua de milions de llocs de treball i el tancament provisional o definitu de milers d’empreses, ha provocat un deute astronómic que ha portat als Estats Units a una situación semblant a la de l’any 1946, quan calia reconstruir després de la Segona Guerra Mondial.

Si el deute d’avui es semblant al de llavors, les perspectives de futur son molt diferents: fa 75 anys els Estats Unites era un país jove demogràficament, tenia una superioritat militar absoluta i prácticament cap rival econòmic. Al contrari, els que havien sigut rics necessitaven tota l’ajuda posible i Washington va decidir enviar els seus dólars per la reconstrucció d’Europa i del Japó.

Ara, la competència internacional es forta i la Xina va camí de posarse devant en xifres absolutes, tot i que relativament será encara un país pobre perque amb el mateix PNB que els EEUU l`ha de repartir entre 1.300 milions, es a dir, quatre vegades mes que la población nordamericana de 340 milions.

Pero la Xina es també un rival militar i en afers internacionals, el que obliga Washington a mantenir unes despeses grans en armament i reçerca bèlica, a mes de la cursa en que tots dos països están des de fa temps per la superioritat teconlògica.

De moment, la Xina va enrere perque les grans empresas nordamericanes son mes grans i son a tota arreu. De moment no hi ha perill per Twiter, Amazon o Facebook que no tenen rivals xinesos i, al mateix temps, les indústries informàtiques xineses encara depenen dels fabricans nordamericans de microxips indispensabes para els seus productes.

On sí que els nordamericans tenen i esperen tenir mes problemas es en el camp financer, perque el seu déficit de presopost, de 3.3 bilions de dólars per aquest any, supera el 15% del PNB. Encara pitjor: les previsions son que el deute públic segueixi creixent amb relació al PNB fins arribar a un total de 16 bilions, equivalent prácticamente al conjunt de l’economia.

Es un procés que s’ha accelerat amb el Covid, perque les despeses han estat aquest any tres vegades mes grans ens alguns sectors i, al mateix temps, la contracció económica ha minvat de manera important la capacitat de l’Estat per recollir diners.

Encara que hi haugués una vacuna aviat, les dificultats financeres provocades per el Covid seguirán, pero la sorpresa es que en els propers anys, tot i que el deute será gairebé tan gran relativament el PNB com en acabar la Segona Guerra Mondial, les despeses per pagarla serán mes reduïdes.

La raó es que els tipus d’interès son ara molt baixos i el govern tracta de renovar la financiació per terminis molt llarcs amb un preu de diner gairebé inexistent.

Si aixó pot ser bo per les finances publiques, es un problema per els jubilats i la gent amb rendes fixes, perque els diners, a les dues bandes de l’Atlàntic, gairebé no donen cap profit.

Aixó explica segurament les grans pujades de les borses, perque els inversors no tenen molt que guanyar amb inversions mes conservadores. Tot i amb aixó, les borses avui no generan beneficis generalitzats: Només guanyen diners els que inverteixen en les empreses de “futur”, com la informàtica, les vendes per internet i els transports que garanteixen que la mercadería arriba sense que calgui anar a les botigues, al supermercat o els restaurants.

Comparat amb la resta del Primer Món, el govern nordamericá ha estat molt generós amb les seves ajudes a l’atur, que sovint eren mes grans que els sous dels que s’havien quedat sense feine. Tot aixó va acabar al juliol, peró ara la Casa Blanca i el Congrés están tractant d’arribar a un altre programa de suport que faràn creixer encara mes el déficit i el deute.

Peró les consideracions electorals d’una banda, junt amb la capacitat económica del país per a garantir a tothom uns mínims de subsistència, fan pensar que es precisament aquesta la política que Washington seguirà, tant si les elecciones les guanya Donald Trump com Joe Biden.

Les consequéncies son uns déficits que seguiràn pujant, fins i tot si hi ha una vacuna, peró no podem oblidar que qualsevol projecció económica mes enllà de 2 o 3 anys te moltes probabilitats de quedar superada per la realitat.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.