ERDOGAN, STĂPÂNUL DRONELOR

Una dintre marile realizări ale Turciei conduse de partidul lui Ergogan, AKP, despre care se vorbește destul de puțin, este dezvoltarea calitativă, cantitativă și comercială a industrei militare turcești. În ziua de azi, această țară exportă arme în valoare de trei miliarde de dolari; de zece ori mai mult, decât în 2002, când, în Ankara, a venit la putere AKP. Produsele vedetă ale arsenalului turcesc sunt dronele.

Cu toate că AKP și Erdogan au avut întotdeauna ambiții nostalgice de atotputernicie politiciă și militară, pariul pentru done nu a fost o trăsătură genială de clarviziune, ci o consecință a luptei împotriva gherilelor. Acum 20 de ani, generalii turci au ajuns la concluzia că lupta împotriva gherilelor kurde din munți nu putea fi câștigată fără arma dronelor și a însărcinat industria militară a țării – de stat, în marea ei majoritate – să studieze problema.

Rezultatele acestui studiu au fost spectaculoase. În arsenalul Turciei se evidențiază dronele „Anka-S”, „TB-2” (folosite masiv în luptele din Nagorno Karabah și, mai înainte, în Libia, împotriva trupelor lui Haftar), „Akinci”, „Aksungur”, „Alpagu”. Aceste drone oferă ample posibilități tactice și strategice.

Astfel, „Akinci” – fabricată de un ginere (din 2016) al lui Erdogan, Selcuk Bayraktar – se poate ridica la o înălțime de 12.000 metri, unde nu mai poate fi atinsă de marea majoritate a rachetelor sol-aer, are o rază de acțiune de 600 de km și poartă o încărcătură de rachete teledirijate cu o rază de acțiune de 250 de km.

La rândul ei, fabrica de arme TAI produce drona „Aksungur”, cu o încărcătură de 750 kg., concepută mai ales pentru lupta împotriva submarinelor. Iar, la sfârșitul anului în curs, se așteaptă intrarea în serviciu a dronelor sinucigașe „Alpagu”, care nu cântăresc mai mult de 2 kg și pot intra în dotarea oricărui soldat de infanterie.

În teorie, această desfășurare de tehnologie militară este un pilon al revoluției anti-Atatürc, înfăptuită de AKP, care vrea să se întoarcă la grandoarea militară a sultanatului otoman și a statului confesional musulman. Pacifismul lui Atatürc, creatorul Turciei laice și europeniste, formulat astfel în anii 20 ai secolului trecut: „Pace acasă și în lume” este una dintre primele și cele mai importante victime ale actualei tranșe de drone ale industriei militare turcești.

dronă turcească

Dar, în realitate, acest militarism super-tehnic turc își are propriul său călcâi al lui Ahile: motoarele. Marea majoritate a dronelor menționate mai sus folosesc sisteme de propulsie importate din alte țări (în principal, din Ucraina). Acest avans codiționat este o problemă tipică a „industrializărilor asimetrice” ale țărilor în curs de dezvoltare, care promovează un sector mult mai mult decât poate duce restul industriei naționale. În cazul Turciei, dronele sale moderne au nevoie de sisteme de propulsie din străinătate, deoarece țara nu le poate produce. Turcia este nevoită se importe unități de propulsie și pentru avioanele sale de luptă „TFX”, și pentru blindatele „Altay”, dar și pentru elicopterele „T 129”.

S-ar putea spune că acesta este un rău endemic al Turciei din toate timpurile. Căci, atunci când a atins culmea puterii militare otomane, în Evul Mediu, flota sultanilor era nevoită să cumpere de la creștini tunurile pentru corăbiile sale… … învinse definitiv în lupta navală de la Lepanto.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN, EL SEÑOR DE LOS DRONES

dron turco

Uno de los mayores y menos nombrados avances de la Turquía del AKP es el desarrollo cualitativo, cuantitativo y comercial de la industria bélica turca. El país exporta hoy en día armas por valor de más de tres mil millones de dólares; diez veces más que en el 2002, cuando el AKP llegó al poder en Ankara. Y el producto estrella actual del arsenal turco son los drones.

Si bien AKP y Erdogan han tenido siempre nostálgicas ambiciones de prepotencia política y militar, la apuesta por los drones no fue un rasgo genial de clarividencia sino una consecuencia de la lucha contra las guerrillas. Hace ya 20 años el generalato turco llegó a la conclusión de que la lucha contra las guerrillas kurdas de las montañas no se podía ganar sin un arma como los drones y encargó a la industria bélica del país – estatal en su mayoría – que investigara en esta dirección.

Los resultados de esta investigación han sido espectaculares. En su arsenal destacan ante todo los artefactos “Anka-S”, “TB-2” (usado masivamente en las luchas de Nagorno Karabaj y, anteriormente, en Libia contra las tropas de Haftar), “Akinci”, “Aksungur”, “Alpagu”. Estos drones ofrecen un amplísimo abanico de posibilidades tácticas y estratégicas.

Así, “Akinci” – fabricado por un yerno (desde 2016) de Erdogan, Selcuk Bayraktar – puede volar a más de 12.000 metros de altitud, fuera del alcance de la mayoría de los misiles tierra-aire, con un radio de acción de 600 km y capacidad de carga de misiles teledirigidos con un radio de acción de 250 km.

Turquia llega a ser un competidor importante en el mercado de los drones

Por su parte, la fábrica estatal de armas TAI produce el dron “Aksungur” con capacidad de carga de 750 kg., ideado principalmente para combatir submarinos.  Y para finales del año en curso se espera la entrada en servicio de los drones suicidas “Alpagu”, que no pesan más de 2 kg y pueden formar parte del equipo de cualquier soldado de Infantería.

En teoría, este despliegue de tecnología militar es un pilar de la revolución anti-Atatürc del AKP, que quiere volver por la senda de la grandeza militar del sultanato otomán y el Estado confesional musulmán. El pacifismo de Atatürc, fundador de la Turquía laica y europeísta formulado en los años 20 del siglo pasado “Paz en casa y en el mundo” es una de las primeras y más señaladas víctimas de la actual hornada de drones de la industria militar turca.

Pero en realidad ese militarismo súper técnico turco tiene su talón de Aquiles : los motores. La inmensa mayoría de los drones mentados más arriba cuentan con sistemas de propulsión importados desde otros países (Ucrania es uno de los principales). Este avance condicional es un problema típico de las “industrializaciones asimétricas” de las naciones en vías de desarrollo, que promueven un sector mucho más que el resto de la industria nacional. En el caso turco sus modernos drones necesitan sistemas de propulsión extranjeros porque el país no los puede producir. También tiene que importar Turquía unidades propulsoras para su avión de combate “TFX”, su carro de combate “Altay” y su helicóptero “T 129”.

Dron turco derribado en Libia

Se podría decir que es un mal endémico de la Turquía de todos los tiempos. Porque ya en la cúspide del poderío militar otomano, en la Edad Media, la flota de los sultanes tenía que comprarles a los cristianos los cañones para su flota… la que fue derrotada en la batalla de Lepanto.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ISRAEL ȘI RĂZBOIUL DIN NAGORNO KARABAH

Despre actualul conflict armeano-azer pentru enclava Nagorno Karabah s-a scris foarte mult, însă aproape nimeni nu a vorbit despre participantul ascuns la această încleștare: Israel.

Într-un sens strict, statul evreu nu intervine în lupte, însă copleșitoarea superioritate a arsenalului azer asupra celui armean se datorează, în foarte mare măsură, talentului israelian în materia de arme. Spre deosebire de luptele din 1988/1994, când micul stat armean s-a impus clar asupra armatei din Azerbaigean, acum musulmanii din Baku sunt cei care dispun de armele cele mai sofisticate și de numeroși mercenari (sirieni în marea lor majoritate, plătiți de Ankara). Aceștia din urmă reprezintă ajutorul fățiș al Turciei pentru coreligionarii din Caucaz, în timp ce dronele și celelalte arme sofisticate le-a furnizat Israelul în schimbul petrolului azer. De la tratatul israeliano-azer din 2011, 40% din hidrocarburile importate de Israel (în valoare de aproximativ 5 miliarde de dolari) provine din Azerbaigean… prin Turcia!

De fapt, Baku nu numai că plătește cu petrol armele israeliene, dar autoritățile azere se prefac că nu văd intensa activitate a serviciilor secrete israeliene care spionează, de pe teritoriul azer, viața politică și militară iraniană.

Dacă tehnologia israeliană este marea protagonistă a luptelor ce se duc, în prezent, în Caucaz, Rusia este protagonista diplomatică și cel mai mic protagonist militar. Moscova este nu numai marele furnizor de arme – ieftine, pe credit, și deloc moderne – al armatei armene, ci și semnatarul unui tratat militar (al Federației Ruse cu diferite țări foste sovietice) prin care se garantează ajutor militar, în caz de război. Chestiunea armelor relativ învechite pe care le vinde Erevanului se explică prin prețul lor inferior celui de pe piața mondială și prin condițiile foarte convenabile ale creditului respectiv.

Aspectul diplomatic al protagonismului rus – tocmai a obținut o „încetare a focului ” – se poate vedea în faptul că Kremlinul interpretează conflictul din Nagorno Karabah ca fiind „un incident armat” și nu un război, motiv pentru care consideră că nu se poate apela la pactul de asistență reciprocă.

Neintervenind și, în același timp, având pretenția că ajută trupele din Erevan, nu pare a avea o explicație tocmai validă. Doar dacă ne amintim cuvintele lui Lenin, rostite atunci când anexa nou-creata republică a Azerbaigeanului, acum un secol: „URSS nu ar putea supraviețui fără petrolul din Baku…”  

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ISRAEL Y LA GUERRA DE NAGORNO KARABAJ

Del actual conflicto armenio-azerí por el enclave de Nagorno Karabaj se ha escrito más que se ha disparado, pero casi nadie ha hablado del “convidado de piedra” de esta casi guerra: Israel.

En un sentido estricto, el Estado judío no interviene en los combates, pero la aplastante superioridad del arsenal azerí sobre el armenio se debe en gran, grandísima, parte al talento armero de Israel. Y es que a diferencia de las luchas de 1988/1994, en las que el pequeño Estado armenio se impuso claramente al Ejército de Azerbaiyán, ahora son los musulmanes de Bakú quienes disponen de las armas más sofisticadas y los mercenarios (en su mayoría, sirios pagados por Ankara) más numerosos. Estos últimos son la descarada ayuda turca a los correligionarios del Cáucaso, mientras que los drones y demás armas sofisticadas las vendió Israel a cambio del petróleo azerí. Desde el tratado israelí-azerí del 2011, el 40% de los hidrocarburos importados por Israel (importe aproximado : 5.000 millones de dólares) procede de Azerbaiyán… ¡ a través de Turquía !

En realidad Bakú no sólo paga con petróleo las armas israelíes. Las autoridades azeríes también hacen la vista gorda ante la intensa actividad del servicio secreto israelí que espía intensamente desde sus bases en Azerbaiyán la vida política y militar iraní.

Claro que si la tecnología israelí es el gran protagonista de las luchas actuales en el Cáucaso, Rusia es el gran protagonista diplomático y el menor protagonista militar. Y es que Moscú no sólo es el gran proveedor de armas – baratas, a crédito, y nada modernas – del Ejército armenio, sino que también es signatario de un tratado militar (de la Federación Rusa con varias naciones exsoviéticas) en el que se garantiza la asistencia armada en caso de guerra. Lo de las armas relativamente anticuadas que vende a Ereván se explica por el precio (inferior al del mercado mundial) y las condiciones sumamente favorables del correspondiente crédito.

El aspecto diplomático del protagonismo ruso – acaba de conseguir un “alto el fuego” – resulta de que el Kremlin interpreta el conflicto de Nagorno Karabaj como “incidente armado” y no como una guerra, por lo cual cree improcedente apelar al pacto de asistencia mutua.

La no intervención, ayudando a las tropas de Ereván, no parece tener una explicación realmente válida. A menos que uno recuerde las palabras con que Lenin justificó la anexión de la recién creada republica de Azerbaiyán hace un siglo : “… la URSS no podría sobrevivir sin el petróleo de Bakú…”  

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Știe dar, nu răspunde    Washington, Diana Negre

Dacă dezbaterile prezidențiale din SUA dau, uneori, rezultate, când unul dintre cei doi aspiranți la Casa Albă are o idee strălucitoare, sau când prezintă o personalitate mai atrăgătoare, nu se întâmplă același lucru cu candidații la vicepreședinție, care nu prea influențează urnele și, prin urmare, sunt lipsite de rezonanță.

În neobișnuita situație actuală a politicii americane, președintele aduce cu sine o luptă cu rivalii săi politici care a început chiar înainte de victoria sa electorală de acum patru ani. Ca și cum nu ar fi de ajuns, Trump nu pierde nicio ocazie să-și facă rău lui însuși cu izbucnirile sale care nu pică bine unei populații dezorientate de plaga COVID -19.

În fața unei asemenea confuzii, dezbaterea dintre actualul vicepreședinte, Mike Pence, și aspiranta la funcție, Kamala Harris, continuă să acapareze titlurile din mijloacele de informare, cu toate că, în ciclurile electorale de mai înainte, această înfruntare nu a stârnit, în general, prea mare interes.

Dincolo de acreala care caracterizează tonul politic din ultimii ani, ceea ce a atras atenția cel mai mult în dezbaterile din joia trecută a fost lipsa de răspunsuri la întrebările puse în mod repetat. O tăcere atât din partea lui Harris, cât și din cea a lui Pence.

Astfel, actualul vicepreședinte nu a spus cum va trata președintele Donald Trump asigurările medicale, un punct de care democrații se folosesc pentru a-l ataca: legea aprobată în timpul președinției lui Obama și cunoscută ca „Obamacare” a înlăturat una dintre cele mai detestate prevederi din asigurările medicale, care nu oferea acoperire „bolilor prealabile”, prevedere care spunea că cei asigurați trebuie să-și plătească îngrijirile pentru afecțiunile dobândite înainte de  semnarea asigurării.

Pe Pence l-au întrebat în mod repetat, atât moderatoarea dezbaterii, cât și rivala sa, Kamala Harris, însă, practic, acesta nu a răspuns, refugiindu-se în alte subiecte.

În ceea ce o privește pe Kamala Harris, lista a fost ceva mai lungă: nu a vrut să confirme faptul că democrații vor încerca să îngrădească accesul la armele de foc și a negat că aspirantul Biden ar avea intenția de a opri procesul de extragere a petrolului, cunoscut sub denumirea de „fracking”, care permite obținerea de energie din roci, însă cu mari riscuri pentru mediul înconjurător, deoarece se folosesc mari cantități de apă și se injectează produse chimice contaminante.

Mai importantă a fost întrebarea referitoare la Tribunalul Suprem, care, din 1869, e format din 9 magistrați, numiți pe viață și imuni la schimbările politice din branșa legislativă sau executivă. Sectoarele mai progresiste ale politicii americane vor să elimine controlul Senatului asupra administrării justiției și, pentru aceasta, sugerează numirea mai multor magistrați pentru tribunal, astfel încât să se poată opune unii altora. 

În felul acesta, s-ar desființa, practic, principiul separării celor trei puteri (executivă la Casa Albă, legislativă în Congres și judiciară în Tribunalul Suprem) stabilit de Constituție și care a condus până acum devenirea politică din țară.

Nu numai că nu a vrut Kamala Harris să spună care va fi preferința sa, dar cu o săptămână mai înainte, candidatul democrat, Joe Biden, a refuzat să răspundă la această chestiune, sub pretextul că „dacă spun acum, va deveni o temă de dezbatere”.

Reticența din campania lui Biden e de înțeles, dacă privim electoratul care îi revine lui: sectoarele cele mai radicale îi cer să se alăture pozițiilor mai progresiste și care au un sprijin clar din partea adepților rivalului său, Bernie Sanders, socialist autodeclarat. Biden are nevoie de aceste voturi, deoarece marginile electorale sunt, de obicei, foarte mici și nu poate renunța la ele. Însă, nici nu poate să piardă grosul voturilor democrate, care nu au un apetit prea mare pentru schimbări radicale și nici interes pentru o redistribuire radicală a bogăției.

Convinși că Trump nu dispune de sprijin suficient, Biden și consilierii săi cred că e mai bine să lase lucrurile nedefinite, ceea ce îi va oferi o mai mare marjă de manevră, dacă va ajunge în Biroul Oval.

Dacă democrații și republicanii păstrează tăcerea în privința uneia sau alteia dintre poziții, în schimb sunt de acord asupra unei chestiuni: când va fi să numere voturile, nici unii, nici ceilalți nu vor accepta rezultatul. In interiorul și în afara SUA se repetă aproape zilnic că Trump nu va accepta o înfrângere electorală, însă puțini sunt cei care vor să audă recomandarea făcută de Hillary Clinton, candidata democrată învinsă în 2016, aspirantului Joe Biden: „nu se pot accepta rezultatele oricum vor ieși ele ”. De fapt, formularea mai clară ar fi: ceea ce nu se poate acepta este înfrângerea.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Si sabe, no contesta    Washington, Diana Negre

Si los debates presidenciales en Estados Unidos dan, a veces, resultados cuando uno de los dos aspirantes a la Casa Blanca tiene alguna idea brillante, o cuando presenta una personalidad más atrayente, no ocurre lo mismo con los candidatos a la vicepresidencia, que tienen escasa o nula influencia en las urnas y, en consecuencia, poca resonancia.

En la inusual situación actual de la política norteamericana, el presidente arrastra una lucha contra sus rivales políticos que comenzó ya antes de su victoria electoral, hace cuatro años. Por si esto fuera poco, Trump no pierde ocasión de perjudicarse a sí mismo con sus exabruptos que caen especialmente mal en una población desorientada por la plaga del Covid 19.

Ante semejante confusión, el debate entre el actual vicepresidente Mike Pence y la aspirante al cargo Kamala Harris, siguen ocupando los titulares, aunque en otros ciclos electorales este enfrentamiento despierta generalmente poco interés.

Aparte de la acritud que caracteriza el tono político de los últimos años, lo que más llama la atención en el debate del pasado jueves es la falta de respuesta a las preguntas que fueron repetidamente planteadas. Un silencio tanto por parte de Harris como de Pence.

Así, el actual vicepresidente no indicó de qué forma trataría Donald Trump el seguro médico, un punto que los demócratas utilizan para atacarle: la ley aprobada durante la presidencia de Obama y conocida como “Obamacare” eliminó una de las previsiones más detestadas en los seguros médicos y que consistía en negar cobertura por “enfermedades previas”, de forma que los asegurados habían de pagar de su bolsillo la atención por dolencias contraídas antes de contratar la póliza.

A Pence se lo preguntaron repetidamente, tanto la moderadora del debate como su rival, Kamala Harris, pero no hubo prácticamente respuesta y el vicepresidente se refugió en otras cuestiones.

En cuanto a Kamala Harris, la lista fue algo más larga: se negó a confirmar que los demócratas tratarían de recortar el acceso a armas de fuego y negó que el candidato Biden tenga intenciones de suspender el proceso de extracción de petróleo conocido como “fracking”, que permite obtener energía de las rocas, lo que tiene riesgos para el medio ambiente por el uso de enormes cantidades de agua y la inyección de productos químicos.

Más importante fue la pregunta acerca del Tribunal Supremo, que, desde 1869, está formado por 9 magistrados, nombrados de por vida e inmunes a los cambios de orientación política en la rama legislativa o ejecutiva.  Los sectores más progresistas de la política norteamericana quieren eliminar el control que el Supremo tiene sobre la administración de justicia y para ello sugieren nombrar muchos más magistrados para el tribunal, de forma que se anulen los unos a los otros.

De esta forma, eliminarían en la práctica el principio de separación de los tres poderes (ejecutivo en la Casa Blanca, legislativo en el Congreso y judicial en el Supremo) establecido en la Constitución y que ha regido hasta ahora el devenir político del país.

No sólo se negó Kamala Harris a indicar cuál sería su preferencia, sino que una semana antes ya el candidato demócrata, Joe Biden, tampoco quiso contestar a preguntas acerca de esta cuestión, bajo el pretexto de “si digo algo ahora, se convertirá en tema de debate”.

La reticencia de la campaña de Biden es comprensible a la vista del electorado que le corresponde: los sectores más radicales le exigen que se una a las posiciones más progresistas y que tienen un apoyo evidente entre los seguidores de su rival, Bernie Sanders, autodeclarado socialista. Biden necesita estos votos, pues los márgenes electorales acostumbran a ser pequeños y no puede renunciar a ellos. Pero tampoco puede perder el grueso del voto demócrata, con escaso apetito de cambios radicales y poco interés en una redistribución radical de la riqueza.

Convencidos de que Trump tiene un apoyo insuficiente, Biden y sus asesores creen que lo mejor es dejar las posiciones sin definir, lo que además le dará más margen de maniobra si llega a ocupar la Oficina Oval.

Si los demócratas y los republicanos guardan silencio sobre una u otra posición, hay, en cambio, algo en que ambos coinciden: cuando haya el recuento de votos, no van a aceptar el resultado.  Fuera y dentro de Estados Unidos se repite casi diariamente que Trump no aceptará una derrota electoral, pero pocos se hacen eco de la recomendación de Hillary Clinton, la candidata demócrata derrotada en 2016, al aspirante Joe Biden: “no se pueden aceptar los resultados de ninguna de las maneras”. En realidad, la frase no corresponde a lo que significa: lo que no se puede aceptar es la derrota.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

E frica sau graba?   Washington, Diana Negre

Spre deosebire de acum patru ani, când unele sondaje prevedeau că Trump putea câștiga alegerile prezidențiale în fața lui Hillary Clinton, anul acesta, niciun sondaj nu consideră probabilă o victorie a lui Donald Trump, în alegerile generale din 3 noiembrie, adică de luna viitoare.

Și nu numai aceasta, dar și situația Partidului Democrat pare a fi mai bună decât în 2016, deoarece, atât proiecțiile pentru Camera Reprezentanților, cât și pentru Senat îi sunt favorabile: în Cameră e aproape sigur că își vor păstra majoritatea câștigată în alegerile din 2018, dar, și în Senat, este foarte probabil ca republicanii să-și piardă majoritatea.

Dacă aceste previziuni se vor adeveri, democrații vor fi, din nou, într-o situație favorabilă, ca în anul 2008, când Barak Obama nu numai că a câștigat alegerile, dar a prezidat o administrație monocoloră cu cele două camere legislative controlate de Partidul Democrat.

Cu această mare probabilitate de a recupera puterea în două dintre cele trei ramuri ale puterii, ne putem aștepta ca democrații să profite de avantajul lor, pentru a face o campanie pozitivă, care să nu sperie grupul relativ mic de alegători independenți care, în general, sunt cei ce hotărăsc rezultatul alegerilor. Sau chiar să-și atragă sprijinul republicanilor care nu-l simpatizează pe Donald Trump.

Însă, nu este chiar așa: cu 25 de zile înaintea alegerilor, vor să reînceapă lupta pentru a-l îndepărta pe Donald Trump de la Casa Albă și o fac cu amendamentul 25 din Constituție, care, până acum, nu a fost invocat de nimeni… pentru a îndepărta vreun președinte.

Acest amendament prevede ca o altă persoană să preia funcțiile președintelui în caz de incapacitate a acestuia. În toată istoria țării, acest lucru s-a întâmplat numai de două ori, cu Ronald Reagan și cu cel de al doilea președinte Bush. Amândoi au predat puterea pentru scurt timp vicepreședinților lor, deoarece urmau să fie anesteziați pentru o intervenție chirurgicală.

Însă, acest lucru se schimbă începând de vineri, deoarece președinta Camerei Reprezentanților va prezenta amendamentul în Congres, întrucât consideră că Trump își pierde facultățile mintale.

De fapt, în disperarea pentru a elibera țara de Donald Trump, aceasta este o posibilitate pe care au descoperit-o unii funcționari, atunci când milionarul a venit la Casa Albă, însă nu au pus-o în practică. Acum, Pelosi a chemat, joi, mijloacele de informare să „nu lipsească” de la sesiunea Camerei din ziua următoare, căci va explica rațiunile incapacității mintale a lui Trump: coronavirusul, a spus ea, poate afecta creierul, care poate suferi, de asemenea, din cauza medicamentelor care îi sunt administrate lui Trump pentru a lupta împotriva bolii COVID -19.

Nancy Pelosi

„Președintele – a spus, joi, Pelosi- se află într-o stare mintală alterată, pe care nu știu cum să o explic”, o declarație cam surprinzătoare, deoarece se împlinesc deja patru ani de când nimeni nu înțelege motivele, oricât de multe lucruri a spus sau a făcut Trump.

În practică, o acțiune ca cea anunțată de Pelosi nu prea are efect, din două motive: din punct de vedere tehnic, Congresul nu se află în funcțiune și nu va fi nicio votare, însă, dacă Trump ar fi declarat incompetent, locul său ar fi luat de vicepreședintele Pence, cu unele  condiții ale conservatorilor bine stabilite, spre deosebire de Trump care a trecut de la democrați la republicani, deoarece la ei a găsit spațiu pentru campania sa.

O grabă a democraților atât de surprinzătoare, când toată lumea prezice o înfrângere a lui Trump, ne duce cu gândul că democrații se tem, totuși, că Trump va fi reales, în mod special dacă economia se recuperează în urma COVID -ului mai repede decât s-a prevăzut, ceea ce i-ar permite să consolideze schimbările din ultimii patru ani și să se întindă de la economie și relații internaționale, la educație și la administrația publică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Es la por o la pressa?  Washington, Diana Negre

A diferéncia de quatre anys enrera, quan alguns sondejos preveien que Trump podía guanyar les eleccions presidencials contra Hillary Clinton, aquest any no hi ha gairebé ningú que consideri probable una victòria de Donald Trump en les eleccions generals del proper 3 de novembre.

I no només aixó, sino que la situació per el Partit Demòcrata sembla encara millor que en el 2016, perque també les projeccions tant per a la Cambra de Representants com el Senat li son favorables: a la Cambra gairebé segur que mantindrán la majoria guanyada en les eleccions del 2018 i al Senat es molt probable que els republicans també perdin la majoria.

Si aquestes previsions es compleixen, els demócratas tornarán a estar en una situación tan favorable com l’any 2008, quan Barak Obama no nomès va guanyar les eleccions, sinó que va presidir un govern monocolor, amb les dues cambres legislatives controlades per el Partit Demòcrata.

Amb aquesta gran probabilitat de recuperar el poder de dues de les tres branques del govern, hom podría esperar que els demòcrates aprofitin el seu adventatge per a fer una campanya positiva que no espanti el grup relativament petit de votants independents que, generalment, decideixen el resultat de les eleccions. O fins i tot, per guanyar suport del republicans que menys simpaties tenen per Donald Trump.

Peró no es així: a 25 dies de les eleccions, volen començar una lluita nova per allunyar Donald Trump de la Casa Blanca i ho fan amb la esmena 25 de la Constitució, que fins ara no ha invocat ningú…llevat dels mateixos presidents.

Aquesta esmena preveu que un altre persona prengui les funcions del president en cas de incapacitat. En tota la historia del país, aixó només ha passat dues vegades, amb Ronald Reagan i amb el segón president Bush. Tots dos van traspassar breument el poder als seus vicepresidents, perque els havien d’anestesiar per una intervenció de quiròfan.

Tot aixó canvia a partir d’aquest divendres, perque la presidenta de la Cambra de Representants va presentar l’esmena al Congrés, perque considera que Trump está perdent les seves facultats mentals.

De fet, en la desesperació per lliurar al país de Donald Trump, aquesta es una possibilitat que ja van esbrinar alguns funcionaris quan el milionari de Nova York va arribar a la Casa Blanca, però no ho van posar en pràctica. Ara, Pelosi ja va advertir dijous als mitjans informatius que “no faltessin” a le sesió de la Cambra del dia següent, quan explicaría les raons de la incapacitat mental de Trump: el coronavirus, diu, pot afectar el cervell, que també pot patir simplement per l’efecte de les medicacions que li donen a Trump per a lluitar contra el Covid-19.

Nancy Pelosi

“El president -va dir Pelosi dijous- está en un estat mental alterat que no sé com explicar”, una declaración una mica sorprenent perque fa ja quatre anys que hom no pot entendre les raons per molt del que Trum diu o fa.

En la pràctica, una acció com l’anunciada per Pelosi te poc efecte per dues raons: técnicament, perque el Congrés no está en funcions i no hi ha votació, peró també perque, si Trump fos declarat incompetent, el seu lloc l’ocuparia el vicepresident Pence, amb unes credencials conservadores ben establertes, a diferencia de Trump que es va passar dels demócratas als republicans perque era on hi havia un espai per a la seva campanya.

Una pressa demócrata tan sorprenent quan gairebé tothom vaticiana una derrota de Trump, fa pensar que, malgra tot, els demòcrates tenen por a una reelecció de Trump, especialmente si l’economia es recupera del Covid mes rápidament del que hom preveu, el que li hauria de permetre cimentar els canvis del derrers quatre anys i passar de l’economia i les relaciones internacionals a l’educació i l’administració pública.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ERDOGAN LE VREA PE TOATE

A spus și aproape că a și făcut: Turcia lui Erdogan e pe cale să devină lider al lumii islamice. Președintele turc spunea, încă din 2002, când el și partidul său (AKP) au câștigat alegerile parlamentare, că tare vroia să refacă grandoarea și întâietatea religioasă pe care a avut-o cândva Imperiul Otoman. Însă, în Occident nu l-a luat nimeni în serios; „fantezii turcești” a fost, în vremea aceea, comentariul cel mai frecvent.

Însă, aceasta s-a dovedit a fi o aberație, deoarece istoria și cultura Turciei au arătat că lucrurile erau tocmai pe dos: un mare simț practic și niciun pic de fantezie. În cazul partidului AKP, faptul că era cu picioarele pe pământ a fost cheia succesului său zdrobitor în politica turcească. E drept că ideile sale erau ambițioase și ultranaționaliste, dar programul său a fost eminamente posibil: să facă, în fiecare moment, tot ce se putea, fără să risipească forțe și resurse pentru himere megalomane.

Pe plan intern, a fost un succes total, atât în domeniul economic, cât și în cel politic; s-a redus drastic presiunea emigrantă și a crescut nivelul de viață. Pe plan internațional, Ankara n-a mai fost o țară de mâna a doua, docilă atât în NATO, cât și în relațiile cu Uniunea Europeană. Refăcându-și politica internă a „pașilor mici” posibili, s-a folosit de poziția sa strategică  – cu costuri zero – și a investit bani buni pentru a se statornici pe scenele accesibile la preț redus. Iar acestea au fost (și încă mai sunt) comunitatea islamică și Africa.

Lumea musulmană este bogată, însă haotică și fragmentată de antagonisme istorice, cum este rivalitatea dintre Iran și saudiți, precum și de lipsa unei conștiințe și a unei identități politice împărtășite. Tocmai acest gol e țintit de duo-ul AKP/Erdogan. Ankara a pus în practică o mulțime de proiecte culturale aparent inofensive: promovarea și finanțarea școlarizării musulmane tradiționale, cultul islamic, promovarea unei mari oferte mediatice – mai ales televiziuni – și a rețelei de transporturi aeriene.

Și ca și cum ar fi lipsit ceva din toată această desfășurare acaparatoare, Erdogan a pariat pe o puternică îmbunătățire a armatei turcești, numericește a doua din Alianța Atlantică. Sporirea investițiilor în materialul de război a atras doar atenția experților – dar și în cazul lor, foarte puțin – în timp ce, infidelitățile sale militare, cum au fost achizițiile de armament rusesc sau confruntarea cu Cipru și Grecia pentru zăcămintele de gaze din Mediterana Orientală sau cu Franța, în Libia, au iritat puternic… însă fără să atingă gravitatea care să atragă răspunsuri contondente. E semnificativ și faptul că Turcia are, din 2017, baze militare în Qatar și Sudan, teritorii musulmane, însă foarte departe de prezența militară rutinară turcă.

În cazul Africii, Turcia a exploatat, din nou, un gol relativ. Instabilitatea politică a acestui continent a alungat, în mare măsură, investitorii occidentali și arabi, și a făcut să scadă interesele politice ale marilor puteri (cu excepția Chinei). Ankara a pătruns acolo adânc, însă, mai mult politic, decât economic. Rezultatul este că, în prezent, au ambasade în capitala turcă 32 de țări africane, față de 10, în 2009. Și invers, azi există 39 de ambasade turcești în Africa, față de 12, câte erau în 2009.

Și mai semnificativă, cu toate că e mai ignorată de opinia publică mondială, este politica de ajutoare pentru dezvoltare promovată de Turcia. „TIKA”, organismul turc care are această însărcinare, a investit, anul trecut, 8 miliarde 650 de milioane de dolari în aceste ajutoare, adică 1,15% din produsul său intern brut; este un procent mult mai mare decât cel stabilit de OECD (0,7%) pentru statele membre ale acestei organizații, fiind, astfel, cea mai generoasă țară, situându-se înaintea altora mai darnice ca Luxemburg, Norvegia sau Suedia.

Neșansa lui Erdogan este că acest ambițios vis de a reface întâietatea politică mondială a Turciei, ca în vremea Imperiului Otoman, ar avea nevoie de o mare finanțare, or economia turcă merge, de vreo patru ani, din rău în mai rău.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN VA A POR TODAS

Lo dijo y casi lo hizo: la Turquía de Erdogan va camino de ser el líder del mundo islámico. El presidente turco anunció ya en el 2002, cuando él y su partido (AKP) ganaron por primera vez las parlamentarias, que quería recuperar la grandeza y el liderazgo religioso que tuvo otrora el imperio otomano. Pero en occidente no se lo tomó nadie en serio; “fantasías turcas” fue en aquél entonces el comentario más frecuente.

Pero eso era una aberración por cuanto la historia y la cultura turca se han caracterizado por todo lo contrario: un gran sentido práctico y muy escasa fantasía. En el caso concreto del AKP, este tocar de pies a tierra fue la clave de su arrollador ascenso en la política turca. Su ideario era ambicioso y ultranacionalista, pero su programa era eminentemente posibilista: hacer en cada momento lo que se podía, sin dilapidar fuerzas y recursos en quimeras megalómanas.

En el escenario nacional eso fue un éxito total, tanto en lo económico como en lo político; se redujo drásticamente la presión emigrante y subió el nivel de vida. Y en el escenario internacional, Ankara dejó de ser un segundón dócil tanto en la OTAN como en las relaciones con la Unión Europea. Remendando su política nacional de los “pequeños pasos” posibles, fue explotando su posición estratégica – coste: cero – e invirtió un buen dinero en afianzarse en los escenarios asequibles a bajo precio. Y estos eran (y lo son aún) la comunidad islámica y África.

El mundo musulmán es rico, pero caótico y fragmentado por antagonismos históricos como la rivalidad entre Irán y los sauditas, así como por la carencia de una conciencia e identidad política compartidas. Es este hueco la meta del dúo AKP/Erdogan. Ankara se ha volcado en proyectos culturales de apariencia inocua y gran potencial subversivo: fomento y financiación de la escolaridad tradicional musulmana, culto islámico, promoción de una gran oferta mediática – especialmente en TV – y de la red de trasportes aéreos.

Por si faltaba algo en este despliegue acaparador, Erdogan apostó por una fuerte mejoría del Ejército turco, el segundo más numeroso de la Alianza Atlántica. El incremento de sus inversiones en material bélico solo llamó la atención – y poco – a los expertos, mientras que sus devaneos de infidelidad militar, como la compra de armamento ruso o la confrontación con Chipre y Grecia por los yacimientos de gas del Mediterráneo Oriental o Francia en Libia irritaban mucho… sin llegar jamás a ser tan graves como para provocar respuestas contundentes. Es significativo también que Turquía cuente desde el 2017 con bases militares en Qatar y Sudán, territorios musulmanes, pero muy alejados de la presencia militar rutinaria turca.

En el caso de África, Turquía volvió a aprovechar un vacío relativo. La inestabilidad política del Continente ha ahuyentado en gran medida a los inversores occidentales y árabes, así como aminoró los intereses políticos de las grandes potencias (excepto China). Ankara se involucró allí a fondo, aunque más política que económicamente. Fruto de ello es que hoy en día tienen embajadas en la capital turca 32 naciones africanas, cuándo en el 2009 sólo eran 10. Y al revés, hoy hay 39 embajadas turcas en África frente a las 12 que existían en el 2009.

Más significativo, aunque casi ignorado por la opinión pública mundial, es la política de ayudas al desarrollo. “TIKA”, el organismo turco encargado de ello, invirtió el año pasado 8.650.000 millones de dólares en estas ayudas, lo que representa el 1,15% de su producto interior bruto; es un porcentaje muy superior al fijado por la OECD (0,7%) para sus Estados miembros, con lo que figura como el país más generoso, por delante de naciones tradicionalmente dadivosos, como Luxemburgo, Noruega o Suecia.

Lo malo para Erdogan es que este ambicioso plan de recuperación de la primacía política mundial requiere una gran financiación y la economía turca va de mal en peor, desde hace cuatro años largos.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Nu există inamic mic  Washington, Diana Negre

Această zicătoare populară, pe care o spun uneori producătorii de insecticide, are, acum, o nouă întrebuințare, care se întinde de la minuscul, la foarte mare: micul țânțar care producea mâncărimi s-a transformat într-un virus infinit mai mic, capabil să ucidă și, în același timp, a ajuns să fie o problemă mult mai mare pentru țara cea mai bogată și mai puternică din lume.

Căci știrea conform căreia atât președintele Trump, cât și soția sa s-au îmbolnăvit de COVID-19 nu putea să sosească într-un moment mai inoportun pentru mandatarul de la Casa Albă și pentru Partidul Republican, angajați într-un dificil proces electoral, pe care sondajele, atât din mijloacele de informare prietene cât și din cele adverse, îl prevăd ca aducător de victorie pentru rivalul său democrat, Joe Biden.

În momentele acestea, este dificil să știm dacă reacția populară va fi una de sprijin și solidaritate, cel puțin printre simpatizanții săi, sau dacă îi va lua din sprijin și va cauza o pierdere a încrederii în el. În atmosfera rarefiată a politicii americane actuale, e greu să ne imaginăm că rivalii îi vor oferi o pauză din compasiune.

Joe Biden a încercat să marcheze un ton de respect, căci, atunci când a aflat că Trump s-a îmbolnăvit, a ordonat să fie retrase toate anunțurile cu atacuri împotriva rivalului său.

Alți membri ai Partidului Democrat au reacționat așa cum se așteptau mulți, cu expresia traductibilă în orice limbă „v-am spus eu că așa se va întâmpla”. Văd tot felul de riscuri de contagiere în adunările electorale pe care le-a organizat, chiar dacă înainte sau după acestea testele pentru COVID-19 au ieșit negative.

În SUA, reacția cea mai de încredere este, de obicei, cea a banilor, mai ales a Burselor, mereu temătoare: vinerea trecută, chiar de la deschidere, au venit în picaj, ca răspuns mai degrabă la tendințele lor, decât la vreun sprijin pentru Trump: se pare că investitorii se tem mai mult de nesiguranță, decât de relele cunoscute.

Pe măsură ce treceau orele, indicii s-au stabilizat, însă valorile mai speculative și agresive au închis cu pierderi importante, apropiate de 2% și a fost foarte probabil ca tendința de scădere se se accentueze, deoarece medicii au hotărât să-l interneze pe Trump, sâmbăta trecută, în spitalul militar Walter Reed, unul dintre cele mai prestigioase din țară, unde au fost tratați și alți președinți, când au suferit de boli grave: Truman, Eisenhower, Nixon și Reagan, precum și alți mandatari străini, cum a fost Churchill.

După internarea sa în spital, au sporit speculațiile și ipotezele referitoare la viitorul campaniei sale și nimeni nu știe dacă Trump va putea să-și reia lupta electorală.

Casă americană

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

No hay enemigo pequeño   Washington, Diana Negre

Este refrán popular, usado a veces por los fabricantes de insecticidas, tiene ahora una nueva aplicación que se extiende desde lo pequeñísimo a lo grande: el pequeño mosquito que causaba picazón, se ha convertido en un virus infinitamente más pequeño que puede matar y, al mismo tiempo, en un problema mucho mayor para el país más rico y poderoso del mundo.

Porque la noticia de que tanto el presidente Trump como su mujer han contraído el Covid-19 no podía llegar en un momento más inoportuno para el mandatario y su Partido Republicano, enfrascados en un difícil proceso electoral que las encuestas, tanto de medios amigos como enemigos, prevén que dará la victoria a su rival demócrata, Joe Biden.

En estos momentos, es difícil saber si la reacción popular será de apoyo y solidaridad, al menos entre sus seguidores, o si le restará apoyo y generará pérdida de confianza.  En el ambiente enrarecido de la política norteamericana actual, cuesta imaginar que sus rivales le den una pausa compasiva.

Joe Biden ha intentado marcar un tono de respeto y, al enterarse de la enfermedad de Trump, ordenó a su campaña que retirara todos los anuncios con ataques contra la personalidad de su rival.

Otros miembros del Partido Demócrata han reaccionado de la forma que muchos esperaban, con la expresión traducible a cualquier idioma de “I told you so” (“ya te lo había advertido”). Ven todo tipo de riesgos de infección en los actos electorales que presidió, por mucho que antes y después de los mismos las pruebas del Covid-19 fueran negativas.

La reacción más fiable en Estados Unidos acostumbra a ser la del dinero, en particular las Bolsas, siempre temerosas: nada más abrir la sesión de este viernes cayeron en picado, lo que parecía responder más a sus tendencias que a su apoyo por Trump: los inversores parecen temer más la incertidumbre que los males conocidos.

A medida que avanzó el día, los índices se fueron estabilizando pero los valores más especulativos y agresivos cerraron con pérdidas importantes cercanas al 2% y era muy probable que la tendencia a la baja aumente a partir de este lunes, porque los médicos decidieron trasladar a Trump el sábado al hospital militar Walter Reed, uno de los centros médicos de más prestigio y calidad del país, donde otros presidentes han sido atendidos cuando tuvieron enfermedades graves: Truman, Eisenhower, Nixon y Reagan fueron tratados allí, además de mandatarios extranjeros como Churchill.

En las horas siguientes a su ingreso en el hospital, fueron aumentando las especulaciones e hipótesis en cuanto al futuro desarrollo de la campaña y nadie sabía si Trump podrá reanudar los actos electorales.

Entretanto, los norteamericanos siguen adaptando su vida a los riesgos del Covid-19 y lo cierto es que no representa un sacrificio para la mayoría de ellos: en este país, la gente prefiere el campo y los espacios abiertos a la vida urbana y la situación les ofrece una excusa magnífica para abandonar las ciudades, no ya para unas cortas vacaciones, sino para instalarse definitivamente. A fin de cuentas, es la realización del “sueño americano”, cuya principal característica ha sido hasta ahora una casa muy grande en un terreno todavía mayor y esto tan solo pueden financiarlo hoy en día en las zonas rurales.

Casa americana tradicional

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Frontierele COVID-ului    Washington, Diana Negre

La jumătate de an de când a început pandemia de COVID-19, americanii încă nu s-au pus de acord asupra celei mai bune modalități de a se proteja de virusul care cauzează această boală, însă ce au reușit a fost să-și reconsidere modul de trăi și o fac după placul lor.

Pe de o parte, vacanțele și timpul liber şi le petrec în locuri care, în general, plac unei populații nu prea interesată de viața urbană, ci de dorința de a se bucura de natură și de spații deschise. Pe de alta, locurile unde trăiesc și muncesc acești oameni se află în schimbare, ceea ce poate însemna o reconsiderare a felului de a trăi, a atitudinilor politice și a manierei în care își câștigă traiul.

Nu numai că vacanțele lungi sau scurte s-au schimbat, aici la fel ca de cealaltă parte a Atlanticului, cu călătorii scurte și în locuri puțin aglomerate, dar americanii se mută, de nevoie și din plăcere, din orașele în care locuiesc.

Nevoia este schimbarea pe care o fac întreprinderile, unele dintre ele mari ca Boeing, care se folosește de criza din sector – criza ei proprie, în mod special -, pentru a desființa liniile de producție din statul Washington și a le muta în Carolina de Sud. În cazul întreprinderii Boeing, aceasta e în pierdere și pentru că marile companii aviatice nu mai fac comenzi pentru avionul 737, care, de luni de zile, nu se mai vinde din rațiuni de securitate.

Accidentele cu aparatele 737 vor obliga firma Boeing să suspende producția acestor avioane; acum însă, compania continuă aceeași linie ca ceilalți fabricanți de aparate de zbor și își va închide treptat instalațiile din statele de pe coaste, pentru a le muta în sudul și centrul țării: nu numai că mâna de lucru e mai ieftină acolo, dar și sindicatele au mai puțină putere, cel puțin pentru câțiva ani de acum încolo, și astfel, va putea economisi milioane de dolari.

Casă americană clasică

Dacă toate acestea au o importanță economică evidentă, deoarece vor servi la dezvoltarea unor state mai înapoiate, cum este Alabama, unde familiile câștigă puțin peste jumătate din salariul locuitorilor din Washingon, consecințele politice pot fi și ele foarte mari, și vor deveni evidente peste câțiva ani.

Căci, pe măsură ce un stat devine bogat, voturile conservatoare se vor reduce, iar Partidul Conservator riscă să piardă un teren care până acum a fost sigur, în centrul și în sudul țării. Este un proces care s-a repetat de multe ori: statul Vermont din zona numită Noua Anglie, nu numai că era faimos pentru zăpezile sale abundente, dar și pentru că locuitorii săi erau atât de conservatori încât refuzau beneficiile Asigurărilor Sociale, când a început acest program acum 85 de ani, doarece considerau o umiliță să depindă de stat.

Însă, din 1935, până acum, a avut loc o mare migrare din New York spre Vermont, atât lume care își face vacanțele acolo, cât și oameni care s-au pensionat. Consecința este că acum acesta este unul dintre cele mai progresiste din SUA. Acolo a locuit candidatul prezidențial Bernie Sanders, un om atât de îndrăgostit de comunism, încât mergea să-și petreacă vacanțele în Cuba și în Uniunea Sovietică.

Aceeași deplasare de populație și de mentalitate se vede și în alte locuri: astfel, Colorado era un stat mai degrabă conservator, până când a venit suficientă lume din California, care se „refugia” de programele progresiste, lume care a continuat să voteze pentru partidul democrat, aducând acolo ideile politice din statul lor. Astăzi, Colorado votează pentru Partidul Democrat.

E posibil ca același lucru să se întâmple în unul din statele care cântărește mult pentru republicani, și care este Texas. Deja capitala sa, Austin, votează cu democrații de ceva timp, deoarece populația sa este o copie a altor centre urbane, cum sunt Washington sau New York. Pe măsură, însă, ce sosesc acolo oameni din California, voturile merg tot mai mult spre democrați.

Este posibil ca acest efect să se observe deja în luna viitoare, iar Texasul să fie o decepție pentru republicani, ceea ce ar crea noi probleme pentru partidul lor. Oricum, situația este acum total anormală, deoarece președintele Trump s-a îmbolnăvit de COVID și nimeni nu știe cum va evolua o boală deosebit de periculuoasă pentru un om ca el care are 74 de ani.

COVID a accelerat tendința de a fugi de centrele urbane, nu numai pentru că întreprinderile caută locuri cu costuri mai mici, ci și pentru că muncitorii vor să meargă să locuiască undeva unde să-și împlinească cu bani mai puțini „visul american”, adică să doarmă într-o casă foarte mare, în mijlocul unui teren pe care nu l-ar putea plăti în marile orașe.

Nimeni nu știe când va fi gata vaccinul, nici cât va fi de eficient pentru a proteja lumea de COVID, însă se pare că va fi prea târziu pentru a opri un proces care se potrivește foarte bine cu spiritul anti-urban al americanilor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Les fronteres del covid   Washington, Diana Negre

Mig any des que va començar la pandèmia del Covid, els nordamericans encara no s´han posat d’acord en quines son les millors maneres per a protegirse del virus del Covid, pero el que sí han fet es replantejarsse la manera de viure i ho fan d’una manera molt d’acord al seu gust.

D’una banda, les vacances i el temps lliure els porten als llocs que generalment agraden a una población amb pocs interessos per a la vida urbana i molt dessig de gaudir de la natura i els espais oberts. D’un altre, els seus llocs de residencia i treball van canviant,el que pot representar un replantejament de la manera de viure,las actituts polítiques i la manera de guanyarse la vida.

No es ja només que les vacances llargues i curtes han canviat, aquí com a l’altre banda de l’Atlántic, amb viatges curts i llocs amb poques aglomeracions, es que també van canviant de ciutat de residència, no nomès per necessitat, sinó també per gust.

La necesitat es el canvi que están fent les empreses, algunes tant grans com Boeing, que aprofita la crisi -del sector i la seva en particular-, per eliminar línees de producción a l’estat de Washington i portarles a Carolina del Sud. En el cas de Boeing, no pateix nomès perque les companyies d’aviació no encarreguen avions, sinó també per els seus problemas amb l’avió 737, que fa mesos ha deixat de vendre per raons de seguretat.

Els accidents amb aparells 737 van obligar Boeing a sospendre la seva producción d’aquests aparells, peró ara l’empresa segueix la mateixa línea que altres fabricants d`aeronáutica i va tencant les instal.lacions als estats costaners per anarse cap al sur i centre del país: no nomès que la mà d’obre es mes barata, sinó que també els sindicats tenen molta menys força i, al menys durant uns quants anys, podrán estalviar milions de dòlars.

Si tot aixó te una importancia económica evident, perque servirá per desenvolupar estats mes enderrerits com Alabama, on les famílies guanyen poc mes de la meitat que els residents de Washingon, les consequències polítiques poden ser també molt grans, tot i que caldrà esperar uns quants anys perque siguin evidents.

Es perque, a mesura que un estat es va fent ric, els vots conservadors van baixant i el Partit Republicà te un risc de perdre el que fins ara havia estat un terreny segur, en el centre i sur del país.  Es un procés que s’ha repetit molts vegades: l’estat de Vermont a Nova Angleterra, no només era famós per la gran cantitat de neu, sinó que els seus residents eren tan conservadors que van rebuitjar els beneficis de la Seguridad Social quan va començar el programa fa ara 85 anys, perque consideraven una humiliació dependre de l’Estat.

Casa americana clásica

Pero des de 1935 fins ara hi ha hagut una gran emigració de Nova York a Vermont, tant de gent que hi va per fer vacances, con d’altre que s’hi jubila. La consequència ha estat que avui es un dels llocs mes progressistes del país i allá hi viu el candidat presidencial Bernie Sanders, un home tan enamorat del comunisme que anava de vacances a Cuba i la Unió Soviética.

El mateix trasbals de población i de mentalitat es visible en altres llocs: així, Colorado era un estat mes aviat conservador, fins que van arribar prou gent de Califòrnia que, malgrat “refugiarse” dels programes progressistes, han seguit votant per el partit demócrata i han exportat així les idees polítiques del seu estat. Avui, Colorado vota pel Partit Demòcrata.

Es posible que el mateix arribi a un dels estats que me pesen per els republicans, que es Texas. Ja la seva capital, Austin, vota demócrata des de fa temps perque la seva población es una cópia dels altres centres urbans com Washington o Nova York, peró a mesura que hi van arriban a la resta dels estats gent de Califórnia, els vots van anant mes i mes cap als demòcrates.

Es posible que aquest efecte es pugui notar ja en les eleccions del mes que ve i que Texas sigui una decepció per els republicans, el que afaixiria encara mes problemas per el seu partit. De tota manera, la situación es ara totalment anormal perque el president Trump, ha agafat també el Covid i ningú sap com evolucionará una malaltia que es especialmente perillosa para a la gent gran come ell, que ha passat ja dels 74 anys

El Covid ha accelerat la tendencia de fugir dels centres urbans, no nomès perque les empreses cerquen llocs amb costos mes baixos, sinó que també els treballadors volen anar a viure a on poden aconseguir amb molts menys diners, el “somni americà”, que vol dir poder dormir en una casa molt gran al mig d’un terreny impagable en les grans ciutats.

Ningú sap quan arribarà la vacuna ni com será de efectiva per protegir del Covid, peró sembla que serà massa tard per aturar un procés que encaixa tan be amb l’esprit anti-urbà dels nordamericans.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NAGORNO KARABAH: URĂ PREFABRICATĂ

Conflictul reactivat din Nagorno Karabah este încă o criză prefabricată care devastează lumea. Căci, cu toată istoria violentă care caracterizează zona Munților Caucaz, populația din Karabah – armeni creștini, în marea lor majoritate, și azeri musulmani – au trăit în pace, în ultimii o sută de ani; pasiunile naționaliste intransigente au apărut și au fost promovate din cancelariile celor două republici caucaziene.

Partea cea mai amară a acestui conflict sângeros – izbucnit în 1991, care a durat trei ani și care s-a soldat cu 30.000 de morți – este că e un masacru între două popoare care au, fiecare, câte un lung șir de suferințe, nedreptăți și umilințe. Nelegiuirile suferite de armeni le cunoaște toată lumea atlantică, deoarece figurează în programele școlare. Cele suferite de azeri au fost omise de programele școlare, însă nu lipsesc din Istorie. Acest hanat războinic, care și-a păstrat independența până în secolul XVIII-lea, a fost, în secolul al XIX-lea, primul cucerit de Rusia țaristă (în 1813) și de cea sovietică, în secolul al XX-lea. În 1920, Lenin a justificat fără menajamente anexarea recent createi (cu numai 23 de luni mai înainte) Republici din Azerbaigean : „URSS nu putea supraviețui fără petrolul din Baku…”.

Prăbușirea URSS-ului, la sfârșitul secolului trecut, a făcut posibilă proclamarea acestor două state. Armenia e mai săracă, cu o suprafață de 30.000 km2 și trei milioane de locuitori, cu un venit anual de 10.000 $ pe cap de locuitor, în timp ce Azerbaigeanul are 25.000 km2, zece milioane de locuitori, cu un venit anual de 18.000 $, generați mai ales de resursele petroliere ale țării. Însă, Uniunea Sovietică a dispărut fără să repare unul dintre abuzurile comise de Stalin: includerea teritoriului din Nagorno Karabaj, cu populație armenească majoritară, în Republica Sovietică Azerbaigean.

Sub regimul de fier stalinist nu au existat consecințe. Populația karabahă s-a aranjat cum a putut, existând în prezent foarte multe familii mixte. Însă, cele două noi republici foste sovietice, devenite independente, au crezut că sunt obligate să creeze populațiilor lor câte o conștiință națională. Armenii au revendicat regiunea Karabah, cu toate că ponderea lor demografică este mai mică decât acum un secol. Iar azerii, care nu puteau să-i ceară Iranului provincia persană cu același nume, au invocat presupuse credințe religioase și identități etnice împuținate. În ambele cazuri era vorba de revendicări birocratice, bazate mai mult pe lucruri depășite, decât pe realități actuale. Însă, stârniți mult dincolo de cinismul politic, au ajuns la un război în toată regula.

În mare parte, conflictul s-a agravat, deoarece convenea multora. Politicienilor înguști de la Baku și Erevan le desăvârșea o politică de „memorie istorică”, despre care credeau că îi va statornici și mai mult la putere.  

Iar Rusiei, care are baze militare în Armenia și o politică comercială hegemonică în materie de hidrocarburi moștenită de la URSS, conflictul îi venea de minune pentru a evita veleități mercantile pentru petrolul azer. În ceea ce o privește pe Turcia, dar și pe Iran, conflictul se încadra perfect în strategiile lor politice internaționale. Ankara își afirma și continuă să-și afirme, în fața întregii lumi, întâietatea ei turcomană, în timp de Terheranul își impunea și mai mult pretențiile de a conduce comunitatea de țări islamice.  

Dar, cum rămâne cu cei 30.000 de morți din perioada 1991-1994 ?

Ei bine, aceștia n-au fost nici ruși, nici turci și nici iranieni…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NAGORNO KARABAJ: ODIO PREFABRICADO

El reactivado conflicto de Nagorno Karabaj es una más de las crisis prefabricadas que asolan el mundo. Porque a pesar de la más que violenta historia que caracteriza el Cáucaso, en realidad la población karabají – armenios cristianos, en su mayoría, y azeríes musulmanes – había vivido en paz los últimos 100 años; las intransigentes pasiones nacionalistas surgieron y se fomentaron desde las respectivas cancillerías de estas dos repúblicas caucásicas.

Lo más amargo de este sangriento conflicto – que surgió por primera vez en 1991, duró tres años y se saldó con 30.000 muertos – es que es una matanza entre dos pueblos que tiene cada uno un largo historial de sufrimientos, injusticias y humillaciones. Los atropellos sufridos por los armenios los conoce todo el mundo atlántico porque figuran en los programas escolares. Los sufridos por los azeríes han sido pasados por alto por los programas escolares occidentales, pero no faltan en la Historia. Así, de un canato guerrero que mantuvo su independencia hasta el siglo XVIII pasó en el XIX a ser conquistado primero por la Rusia zarista (1813) y por la soviética en el XX. En 1920 Lenin justificó sin ambages que anexionaba la recién creada (23 meses de vida) República de Azerbaiyán “… porque la URSS no podría sobrevivir sin el petróleo de Bakú…”.

El colapso de la URSS a finales del siglo pasado permitió la formación de estos dos Estados. Armenia, la más pobre, tiene 30.000 km2 y tres millones de habitantes con un ingreso de 10.000 $ anuales per cápita, en tanto que Azerbaiyán tiene 25.000 km2, diez millones de habitantes con un ingreso anual de 18.000 $, generados mayormente por los recursos petroleros del país. Pero la Unión Soviética desapareció sin enmendar una de las cacicadas de Stalin : la adscripción del territorio de Nagorno Karabaj, de población mayoritariamente armenia, a la República Soviética de Azerbaiyán.

Bajo el férreo régimen estalinista esto no tenía mayores consecuencias. La población karabají se las arregló como pudo y hoy en día incluso son infinitas las familias mixtas. Pero las dos nuevas repúblicas independientes ex soviéticas se creyeron obligadas a generar en sus poblaciones una conciencia nacional. Los armenios reivindicaron Karabaj, pese a que ahora su peso demográfico es menor que hace un siglo. Y los azeríes, que no podían reclamarle al Irán la provincia persa del mismo nombre, invocaron presuntas creencias religiosas y menguadas identidades étnicas. Eran en ambos casos  reivindicaciones burocráticas, basadas más en hechos pasados que en realidades actuales. Pero, azuzadas mucho más allá del cinismo político, desembocaron en una guerra en toda regla.

En buena parte, el conflicto llegó a mayores porque les convenía a muchos. A los políticos de vía estrecha de Bakú y Ereván les culminaba una política de “memoria histórica” que creían que iba a afianzarlos aún más en el poder.

Y a Rusia, con bases militares en Armenia y una política comercial hegemónica de los hidrocarburos de la ex URSS, el conflicto le venía de perlas para evitar veleidades mercantiles del petróleo azerí. En cuanto a Turquía y el Irán, el conflicto les encajaba perfectamente en sus respectivas estrategias políticas internacionales. Ankara subrayaba (entonces y ahora) ante todo el mundo su liderazgo turcomano en tanto que Teherán reivindicaba aún más sus pretensiones de liderar la comunidad de naciones islámicas.

¿Y los 30.000 muertos de 1991-1994 ?

Bueno, estos no eran ni rusos, ni turcos ni iraníes…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

      

SFÂNTUL BIDEN CONTRA FERICITULUI TRUMP    Washington, Diana Negre

Politica a radicalizat societatea americană actuală în asemenea măsură, încât alegerile prezidențiale de anul acesta au ieșit din matcă și s-au revărsat peste tot. Și prima victimă a acestei crispări a fost bunul simț.

Astfel, dacă ar fi să credem ce scrie presa și ce declară politicienii, acum nu concurează pentru președinție democratul Biden și republicanul Trump – două ființe omenești obișnuite–ci două entelehii perfecte din punct de vedere moral, atotștiutoare intelectualmente, mai virgine decât Maica Precistă și mai bune la suflet decât Divina Providență. Sau, exact pe dos, Casa Albă e disputată, în aceste momente, de Satana și de Belzebut.

Evident și din fericire nu este adevărat nici ceea ce publică presa și nici ceea ce își spun în față partidele. Însă, trista realitate este că, din cauza unor rațiuni care au afectat într-un grad diferit întreaga lume bogată din SUA, societatea este mai dezorientată ca niciodată. Nimeni nu analizează cu un minimum de obiectivitate faptele și promisiunile, nimeni nu vrea să plaseze în contextul lor istoric evenimentele din trecut. Singurul adevăr acceptat (din cauza neputinței intelectuale) este propria ignoranță și voință.

Aceasta explică bucuria cu care sunt primite denunțurile unor fapte nelegiuite care nu pot fi dovedite, deoarece au avut loc în urmă cu câteva decenii sau deoarece nu există altă mărturie decât declarațiile celor care le denunță acum. Sau psihoza vinovăției care îi vizează pe americanii albi din cauza economiei sclavagiste care domnea în toată America și în mare parte din lume, acum cinci secole. Și, desigur, nimeni în America, Africa sau Asia nu ridică un deget pentru a-i denigra pe negrii și asiaticii care capturau și vindeau sclavi acum 500 de ani sau pe cei care mânjesc azi statuile lui Cervantes… Un Cervantes vinovat că ar fi fost tot atât de spaniol ca cei care – la fel ca englezii, francezii și olandezii – ar fi făcut comerț, în vremurile acelea, printre altele, cu sclavi negri.

În același siaj psihico-intelectual se situează și torturatorii culturii care cer ca în universități și institute unde afro-americanii sunt majoritari să se predea mai degrabă în „slang” local, decât în engleza clasică, căci, spun ei, cei cu afro-engleza sunt dezavantajați când susțin examene, deoarece nu se editează cărți și ziare în limba lor și nici nu există programe TV pentru ei, în idiomul „lor”.

Exemple de acest gen de aberații există până la refuz în SUA și caricaturi similare se găsesc peste tot, după cum abundă și încercările de a le explica.

Unul dintre cele mai timide și mai vechi este cel care consideră că situația actuală se datorează proastei administrații morale a bunăstării din ultimii 50 de ani: pentru ca viața să devină mai ușoară și mai plăcută în lumea industrială, societatea a renunțat tot mai mult la efort și la autodepășire. Nu era important să știe și să se poată mai mult; decisiv era să trăiești fără efort și fără să știi mare lucru. Așa că, aruncând o privire pe internet puteai – și încă mai poți – după doar câteva minute, să știi cine a fost Cristofor Columb… sau ce oră este.

Statuie vandalizată a lui Cristofor Columb

Votarea anticipată a început deja și, după unele rapoarte, aceasta are loc cu o adevărată înverșunare, însă nimeni nu știe dacă există mai mult entuziasm printre cei care vor să evite cu orice preț încă patru ani cu Trump sau cei care îl văd ca pe un salvator al unei țări care e pe punctul de a fi sfâșiată de progresiști.

Dacă rezultatele nu sunt contondente, e posibil să nu știm cine a câștigat nici măcar în ziua preluării funcției, dar, dacă se va întâmpla așa, ceea ce vom ști sigur este că, în următoarele luni, se vor dezvolta cultul și furia în favoarea și împotriva ambilor candidați.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

SAN BIDEN CONTRA BEATO TRUMP      Washington, Diana Negre

La política ha radicalizado la sociedad estadounidense actual a tal extremo que las presidenciales de este año se salen de madre por todos los costados. Y la primera víctima  de esta crispación ha sido el sentido común.

Así, y de creerse uno lo que escribe la Prensa y declaran los políticos, ahora no compiten por la presidencia el demócrata Biden y el republicano Trump – dos seres humanos de lo más corrientito –, sino dos entelequias perfectas moralmente, omnisapientes intelectualmente, más virginales que la madre de Dios y más bondadosos que la Divina Providencia. O, al revés, la Casa Blanca se la disputan en estos momentos Satanás y Belcebú.

Evidente y afortunadamente, no es verdad ni lo que publica la Prensa, ni mucho menos lo que se echan en cara los partidos. Pero la triste realidad es  que, por una serie de razones que han afectado en distinta medida a todo el mundo rico, en los EE.UU. la sociedad está más desorientada que nunca. Nadie analiza con un mínimo de objetividad hechos y promesas, ni nadie quiere situar en su contexto histórico los acontecimientos del pasado. La única verdad que se acepta (por impotencia intelectual) es la propia ignorancia y voluntad.

Esto explica la fruición con que se aceptan denuncias de violación de unos hechos indemostrables porque ocurrieron decenios atrás o porque no hay más prueba que las declaraciones de los denunciantes. O la psicosis de culpabilidad que se va imponiendo en los EE.UU. blancos por la economía esclavista que imperaba en toda América y buena parte del mundo hace cinco siglos. Y, naturalmente, nadie en América, África o Asia levanta un dedo para denigrar a los negros y asiáticos que capturaban y vendían esclavos hace 500 años o embadurnan las estatuas de Cervantes… Un Cervantes culpable de haber sido tan español como los que – al igual que ingleses, franceses y holandeses – comerciaban por aquél entonces, entre otras cosas, con esclavos negros.

En el mismo surco psico-intelectual se ubican los torturadores de la cultura que reclaman que en las universidades e institutos de población mayormente afroamericana se enseñe el “slang” local antes que el inglés clásico porque – dicen – los del afro inglés están en desventaja a la hora de examinarse porque no se editan libros y diarios en su jerga ni se emiten programas de TV en “su” idioma y para ellos.

Ejemplos de este tipo de aberraciones los hay hasta la saciedad en los EE.UU. y esperpentos similares se dan en todas partes, como también abundan los intentos de explicarlos.

 Uno de los más tímidos y más antiguo es el que atribuye la situación actual a la mala administración moral del bienestar de los últimos 50 años: en vista de que la vida se había vuelto más fácil y muelle en el mundo industrial, la sociedad abandonó cada vez más la ética del esfuerzo y superación. No interesaba saber y poder más; lo decisivo era vivir sin dar golpe y sin saber nada. Total, con echar un vistazo a internet uno podía – y aún puede- saber al cabo de unos minutos quien fue Colón…o la hora que es.

La votación anticipada ha empezado ya y, según algunos informes, con auténtica saña, pero nadie sabe si hay más entusiasmo entre quienes quieren evitar a toda costa cuatro años más de Trump, o quienes lo ven como el salvador de un país a punto de desgarrarse en manos de la progresía.

Si los resultados no son contundentes, es posible que no sepamos quién ha ganado ni siquiera el día de la toma de posesión, pero, de ocurrir eso, lo que sí sabemos es que los próximos meses desarrollarán culto y furor por y en contra de ambos candidatos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.