NAGORNO KARABAH: URĂ PREFABRICATĂ

Conflictul reactivat din Nagorno Karabah este încă o criză prefabricată care devastează lumea. Căci, cu toată istoria violentă care caracterizează zona Munților Caucaz, populația din Karabah – armeni creștini, în marea lor majoritate, și azeri musulmani – au trăit în pace, în ultimii o sută de ani; pasiunile naționaliste intransigente au apărut și au fost promovate din cancelariile celor două republici caucaziene.

Partea cea mai amară a acestui conflict sângeros – izbucnit în 1991, care a durat trei ani și care s-a soldat cu 30.000 de morți – este că e un masacru între două popoare care au, fiecare, câte un lung șir de suferințe, nedreptăți și umilințe. Nelegiuirile suferite de armeni le cunoaște toată lumea atlantică, deoarece figurează în programele școlare. Cele suferite de azeri au fost omise de programele școlare, însă nu lipsesc din Istorie. Acest hanat războinic, care și-a păstrat independența până în secolul XVIII-lea, a fost, în secolul al XIX-lea, primul cucerit de Rusia țaristă (în 1813) și de cea sovietică, în secolul al XX-lea. În 1920, Lenin a justificat fără menajamente anexarea recent createi (cu numai 23 de luni mai înainte) Republici din Azerbaigean : „URSS nu putea supraviețui fără petrolul din Baku…”.

Prăbușirea URSS-ului, la sfârșitul secolului trecut, a făcut posibilă proclamarea acestor două state. Armenia e mai săracă, cu o suprafață de 30.000 km2 și trei milioane de locuitori, cu un venit anual de 10.000 $ pe cap de locuitor, în timp ce Azerbaigeanul are 25.000 km2, zece milioane de locuitori, cu un venit anual de 18.000 $, generați mai ales de resursele petroliere ale țării. Însă, Uniunea Sovietică a dispărut fără să repare unul dintre abuzurile comise de Stalin: includerea teritoriului din Nagorno Karabaj, cu populație armenească majoritară, în Republica Sovietică Azerbaigean.

Sub regimul de fier stalinist nu au existat consecințe. Populația karabahă s-a aranjat cum a putut, existând în prezent foarte multe familii mixte. Însă, cele două noi republici foste sovietice, devenite independente, au crezut că sunt obligate să creeze populațiilor lor câte o conștiință națională. Armenii au revendicat regiunea Karabah, cu toate că ponderea lor demografică este mai mică decât acum un secol. Iar azerii, care nu puteau să-i ceară Iranului provincia persană cu același nume, au invocat presupuse credințe religioase și identități etnice împuținate. În ambele cazuri era vorba de revendicări birocratice, bazate mai mult pe lucruri depășite, decât pe realități actuale. Însă, stârniți mult dincolo de cinismul politic, au ajuns la un război în toată regula.

În mare parte, conflictul s-a agravat, deoarece convenea multora. Politicienilor înguști de la Baku și Erevan le desăvârșea o politică de „memorie istorică”, despre care credeau că îi va statornici și mai mult la putere.  

Iar Rusiei, care are baze militare în Armenia și o politică comercială hegemonică în materie de hidrocarburi moștenită de la URSS, conflictul îi venea de minune pentru a evita veleități mercantile pentru petrolul azer. În ceea ce o privește pe Turcia, dar și pe Iran, conflictul se încadra perfect în strategiile lor politice internaționale. Ankara își afirma și continuă să-și afirme, în fața întregii lumi, întâietatea ei turcomană, în timp de Terheranul își impunea și mai mult pretențiile de a conduce comunitatea de țări islamice.  

Dar, cum rămâne cu cei 30.000 de morți din perioada 1991-1994 ?

Ei bine, aceștia n-au fost nici ruși, nici turci și nici iranieni…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NAGORNO KARABAJ: ODIO PREFABRICADO

El reactivado conflicto de Nagorno Karabaj es una más de las crisis prefabricadas que asolan el mundo. Porque a pesar de la más que violenta historia que caracteriza el Cáucaso, en realidad la población karabají – armenios cristianos, en su mayoría, y azeríes musulmanes – había vivido en paz los últimos 100 años; las intransigentes pasiones nacionalistas surgieron y se fomentaron desde las respectivas cancillerías de estas dos repúblicas caucásicas.

Lo más amargo de este sangriento conflicto – que surgió por primera vez en 1991, duró tres años y se saldó con 30.000 muertos – es que es una matanza entre dos pueblos que tiene cada uno un largo historial de sufrimientos, injusticias y humillaciones. Los atropellos sufridos por los armenios los conoce todo el mundo atlántico porque figuran en los programas escolares. Los sufridos por los azeríes han sido pasados por alto por los programas escolares occidentales, pero no faltan en la Historia. Así, de un canato guerrero que mantuvo su independencia hasta el siglo XVIII pasó en el XIX a ser conquistado primero por la Rusia zarista (1813) y por la soviética en el XX. En 1920 Lenin justificó sin ambages que anexionaba la recién creada (23 meses de vida) República de Azerbaiyán “… porque la URSS no podría sobrevivir sin el petróleo de Bakú…”.

El colapso de la URSS a finales del siglo pasado permitió la formación de estos dos Estados. Armenia, la más pobre, tiene 30.000 km2 y tres millones de habitantes con un ingreso de 10.000 $ anuales per cápita, en tanto que Azerbaiyán tiene 25.000 km2, diez millones de habitantes con un ingreso anual de 18.000 $, generados mayormente por los recursos petroleros del país. Pero la Unión Soviética desapareció sin enmendar una de las cacicadas de Stalin : la adscripción del territorio de Nagorno Karabaj, de población mayoritariamente armenia, a la República Soviética de Azerbaiyán.

Bajo el férreo régimen estalinista esto no tenía mayores consecuencias. La población karabají se las arregló como pudo y hoy en día incluso son infinitas las familias mixtas. Pero las dos nuevas repúblicas independientes ex soviéticas se creyeron obligadas a generar en sus poblaciones una conciencia nacional. Los armenios reivindicaron Karabaj, pese a que ahora su peso demográfico es menor que hace un siglo. Y los azeríes, que no podían reclamarle al Irán la provincia persa del mismo nombre, invocaron presuntas creencias religiosas y menguadas identidades étnicas. Eran en ambos casos  reivindicaciones burocráticas, basadas más en hechos pasados que en realidades actuales. Pero, azuzadas mucho más allá del cinismo político, desembocaron en una guerra en toda regla.

En buena parte, el conflicto llegó a mayores porque les convenía a muchos. A los políticos de vía estrecha de Bakú y Ereván les culminaba una política de “memoria histórica” que creían que iba a afianzarlos aún más en el poder.

Y a Rusia, con bases militares en Armenia y una política comercial hegemónica de los hidrocarburos de la ex URSS, el conflicto le venía de perlas para evitar veleidades mercantiles del petróleo azerí. En cuanto a Turquía y el Irán, el conflicto les encajaba perfectamente en sus respectivas estrategias políticas internacionales. Ankara subrayaba (entonces y ahora) ante todo el mundo su liderazgo turcomano en tanto que Teherán reivindicaba aún más sus pretensiones de liderar la comunidad de naciones islámicas.

¿Y los 30.000 muertos de 1991-1994 ?

Bueno, estos no eran ni rusos, ni turcos ni iraníes…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

      

SFÂNTUL BIDEN CONTRA FERICITULUI TRUMP    Washington, Diana Negre

Politica a radicalizat societatea americană actuală în asemenea măsură, încât alegerile prezidențiale de anul acesta au ieșit din matcă și s-au revărsat peste tot. Și prima victimă a acestei crispări a fost bunul simț.

Astfel, dacă ar fi să credem ce scrie presa și ce declară politicienii, acum nu concurează pentru președinție democratul Biden și republicanul Trump – două ființe omenești obișnuite–ci două entelehii perfecte din punct de vedere moral, atotștiutoare intelectualmente, mai virgine decât Maica Precistă și mai bune la suflet decât Divina Providență. Sau, exact pe dos, Casa Albă e disputată, în aceste momente, de Satana și de Belzebut.

Evident și din fericire nu este adevărat nici ceea ce publică presa și nici ceea ce își spun în față partidele. Însă, trista realitate este că, din cauza unor rațiuni care au afectat într-un grad diferit întreaga lume bogată din SUA, societatea este mai dezorientată ca niciodată. Nimeni nu analizează cu un minimum de obiectivitate faptele și promisiunile, nimeni nu vrea să plaseze în contextul lor istoric evenimentele din trecut. Singurul adevăr acceptat (din cauza neputinței intelectuale) este propria ignoranță și voință.

Aceasta explică bucuria cu care sunt primite denunțurile unor fapte nelegiuite care nu pot fi dovedite, deoarece au avut loc în urmă cu câteva decenii sau deoarece nu există altă mărturie decât declarațiile celor care le denunță acum. Sau psihoza vinovăției care îi vizează pe americanii albi din cauza economiei sclavagiste care domnea în toată America și în mare parte din lume, acum cinci secole. Și, desigur, nimeni în America, Africa sau Asia nu ridică un deget pentru a-i denigra pe negrii și asiaticii care capturau și vindeau sclavi acum 500 de ani sau pe cei care mânjesc azi statuile lui Cervantes… Un Cervantes vinovat că ar fi fost tot atât de spaniol ca cei care – la fel ca englezii, francezii și olandezii – ar fi făcut comerț, în vremurile acelea, printre altele, cu sclavi negri.

În același siaj psihico-intelectual se situează și torturatorii culturii care cer ca în universități și institute unde afro-americanii sunt majoritari să se predea mai degrabă în „slang” local, decât în engleza clasică, căci, spun ei, cei cu afro-engleza sunt dezavantajați când susțin examene, deoarece nu se editează cărți și ziare în limba lor și nici nu există programe TV pentru ei, în idiomul „lor”.

Exemple de acest gen de aberații există până la refuz în SUA și caricaturi similare se găsesc peste tot, după cum abundă și încercările de a le explica.

Unul dintre cele mai timide și mai vechi este cel care consideră că situația actuală se datorează proastei administrații morale a bunăstării din ultimii 50 de ani: pentru ca viața să devină mai ușoară și mai plăcută în lumea industrială, societatea a renunțat tot mai mult la efort și la autodepășire. Nu era important să știe și să se poată mai mult; decisiv era să trăiești fără efort și fără să știi mare lucru. Așa că, aruncând o privire pe internet puteai – și încă mai poți – după doar câteva minute, să știi cine a fost Cristofor Columb… sau ce oră este.

Statuie vandalizată a lui Cristofor Columb

Votarea anticipată a început deja și, după unele rapoarte, aceasta are loc cu o adevărată înverșunare, însă nimeni nu știe dacă există mai mult entuziasm printre cei care vor să evite cu orice preț încă patru ani cu Trump sau cei care îl văd ca pe un salvator al unei țări care e pe punctul de a fi sfâșiată de progresiști.

Dacă rezultatele nu sunt contondente, e posibil să nu știm cine a câștigat nici măcar în ziua preluării funcției, dar, dacă se va întâmpla așa, ceea ce vom ști sigur este că, în următoarele luni, se vor dezvolta cultul și furia în favoarea și împotriva ambilor candidați.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

SAN BIDEN CONTRA BEATO TRUMP      Washington, Diana Negre

La política ha radicalizado la sociedad estadounidense actual a tal extremo que las presidenciales de este año se salen de madre por todos los costados. Y la primera víctima  de esta crispación ha sido el sentido común.

Así, y de creerse uno lo que escribe la Prensa y declaran los políticos, ahora no compiten por la presidencia el demócrata Biden y el republicano Trump – dos seres humanos de lo más corrientito –, sino dos entelequias perfectas moralmente, omnisapientes intelectualmente, más virginales que la madre de Dios y más bondadosos que la Divina Providencia. O, al revés, la Casa Blanca se la disputan en estos momentos Satanás y Belcebú.

Evidente y afortunadamente, no es verdad ni lo que publica la Prensa, ni mucho menos lo que se echan en cara los partidos. Pero la triste realidad es  que, por una serie de razones que han afectado en distinta medida a todo el mundo rico, en los EE.UU. la sociedad está más desorientada que nunca. Nadie analiza con un mínimo de objetividad hechos y promesas, ni nadie quiere situar en su contexto histórico los acontecimientos del pasado. La única verdad que se acepta (por impotencia intelectual) es la propia ignorancia y voluntad.

Esto explica la fruición con que se aceptan denuncias de violación de unos hechos indemostrables porque ocurrieron decenios atrás o porque no hay más prueba que las declaraciones de los denunciantes. O la psicosis de culpabilidad que se va imponiendo en los EE.UU. blancos por la economía esclavista que imperaba en toda América y buena parte del mundo hace cinco siglos. Y, naturalmente, nadie en América, África o Asia levanta un dedo para denigrar a los negros y asiáticos que capturaban y vendían esclavos hace 500 años o embadurnan las estatuas de Cervantes… Un Cervantes culpable de haber sido tan español como los que – al igual que ingleses, franceses y holandeses – comerciaban por aquél entonces, entre otras cosas, con esclavos negros.

En el mismo surco psico-intelectual se ubican los torturadores de la cultura que reclaman que en las universidades e institutos de población mayormente afroamericana se enseñe el “slang” local antes que el inglés clásico porque – dicen – los del afro inglés están en desventaja a la hora de examinarse porque no se editan libros y diarios en su jerga ni se emiten programas de TV en “su” idioma y para ellos.

Ejemplos de este tipo de aberraciones los hay hasta la saciedad en los EE.UU. y esperpentos similares se dan en todas partes, como también abundan los intentos de explicarlos.

 Uno de los más tímidos y más antiguo es el que atribuye la situación actual a la mala administración moral del bienestar de los últimos 50 años: en vista de que la vida se había vuelto más fácil y muelle en el mundo industrial, la sociedad abandonó cada vez más la ética del esfuerzo y superación. No interesaba saber y poder más; lo decisivo era vivir sin dar golpe y sin saber nada. Total, con echar un vistazo a internet uno podía – y aún puede- saber al cabo de unos minutos quien fue Colón…o la hora que es.

La votación anticipada ha empezado ya y, según algunos informes, con auténtica saña, pero nadie sabe si hay más entusiasmo entre quienes quieren evitar a toda costa cuatro años más de Trump, o quienes lo ven como el salvador de un país a punto de desgarrarse en manos de la progresía.

Si los resultados no son contundentes, es posible que no sepamos quién ha ganado ni siquiera el día de la toma de posesión, pero, de ocurrir eso, lo que sí sabemos es que los próximos meses desarrollarán culto y furor por y en contra de ambos candidatos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

AFGANISTAN: TRĂIASCĂ REVOLUȚIA

Afganistan este unul dintre multele locuri de pe pământ unde totul pare a fi posibil, dar mai puțin a trăi în pace. Privind acum istoria țării, descoperim un șirag neîntrerupt de rebeliuni.

Astfel, monarhia a fost înlăturată  printr-o lovitură de stat democratică (în 1973); democrația în stil afgan a fost eliminată de o revoluție de palat filo-sovietică (în 1978); iar, un an mai târziu, comuniștii s-au răsculat împotriva guvernului lor marxist pentru a înlesni intrarea regimentelor URSS în țară. În același an,1979, locuitorii din munți s-au ridicat cu arme împotriva prezenței rusești și, cu un generos ajutor militar și economic venit din partea lumii musulmane și a SUA, au obligat, până la urmă, Moscova să-și retragă trupele din Afganistan.

Dar cu toate că invadatorul străin a plecat, pacea tot n-a venit. Guvernul de la Kabul avea legitimitate, însă nu și putere, iar talibanii – cândva aliați ai serviciului secret pakistanez în traficul cu opiacee – dețineau puterea reală în mare parte din țară, fără alt drept decât cel pe care li-l dădeau  pistoalele mitralieră. Iar când (în 2005), în sfârșit, talibanii aveau atât puterea legitimă, cât și cea reală, islamismul lor fundamentalist, inspirat și finanțat de sauditul Osama bin Ladin, i-a învrăjbit cu lumea occidentală – în frunte cu SUA – într-un război pe care l-au pierdut (în 2009).

Nici astăzi pacea nu s-a instalat într-un Afganistan în care talibanii își recuceresc, pas cu pas și în atentat după atentat, puterea pe care au avut-o. Au reușit atât de mult, încât Casa Albă negociază cu ei retragerea tupelor sale din republică. Chiar au semnat un tratat în acest sens; un tratatat care ignoră în mod execrabil existența unui guvern național în Kabul.

Pentru țară e trist că reîntoarcerea talibanilor nu numai că nu a adus pacea, dar se pare că a stârnit alt ciclu de rebeliuni împotriva puterii: cele ale contrabandiștilor și traficanților de droguri. Căci, cu puterea lor tot mai mare și tot mai întinsă, nevoile economice ale administrației și ale trupelor talibanilor îi determină să ceară tribut tot mai mare populației și, mai ales, contrabandiștilor, celor care cultivă macul și traficanților de droguri. Astfel, contrabandiștilor din provincia Nangahar (lângă granița cu Pakistanul) le pretind 400 € pentru containerul „exportat”, precum și angajamentul de a lupta împotriva guvernului și a străinilor. Și în alte zone controlate de talibani, aceștia percep taxe la fel de mari pentru orice afacere mercantilă.

Consecința este că, în ziua de azi, în toate aceste teritorii, cei care sunt exploatați până la epuizare – sau doar taxați, deoarece haosul politic a făcut să se piardă obiceiul de a plăti impozite – s-au organizat în unități, unele dintre ele de până la 150 de oameni înarmați paramilitar, ca cei din Nangahar, și duc, la scară mică, un război de gherilă foarte asemănător cu cel care le-a permis locuitorilor din munți să alunge diviziile sovietice din țară.

Trăiască revoluția pentru revoluție… și banii!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

AFGANISTÁN: VIVA LA REVOLUCIÓN

El Afganistán es uno de los muchos lugares de la Tierra en los que todo parece posible, menos vivir en paz. Una mirada reciente a la historia del país revela un rosario ininterrumpido de rebeliones.

Así, a la monarquía la derribó un golpe de Estado democrático (1973); a la democracia a la afgana la eliminó una revolución de palacio filo soviética (1978); y un año más tarde, los comunistas se rebelaron contra su Gobierno marxista para propiciar la entrada de los regimientos de la URSS en el país. Ese mismo 1979, los montañeses se alzaron en armas contra la presencia rusa y, con una generosa ayuda militar y económica del mundo musulmán y los EE.UU., acabaron obligando a Moscú a retirar sus tropas del Afganistán.

Pero si se fue el invasor extranjero, en cambio no llegó la paz. El Gobierno de Kabul tenía legitimidad, pero no poder y los talibán – otrora aliado del servicio secreto pakistaní en el tráfico de opiáceos – tenía el poder real sobre gran parte del país sin más derecho que el de las metralletas. Y cuando (2005) por fin los talibán aúnan poder legítimo y real, su islamismo fundamentalista, inspirado y financiado por el saudí Osama bin Ladín, les acaba enfrentando al mundo occidental – liderado por los EE.UU. – en una guerra que acaban perdiendo (2009).

Incluso hoy la paz sigue sin asentarse en un Afganistán en el que los talibán van recuperando pasito a pasito y atentado tras atentado el poder que tuvieron. Lo han conseguido tanto que ahora la Casa Blanca negocia con ellos la retirada de sus tropas de la República, incluso han firmado un tratado para ello; un tratado que ignora ominosamente la existencia de un Gobierno nacional en Kabul.

Tristemente para el país, el retorno de los talibán no solo que no acaba de traer la paz, sino que parece incitar otro ciclo de rebeliones contra el poder : la de los contrabandistas y traficantes de drogas. Porque, con su poder cada vez mayor y más extendido, las necesidades económicas de la Administración y tropas de los talibán les lleva a imponer tributos cada vez más altos a la población y, sobre todo, a los contrabandistas, cultivadores de adormidera y narcotraficantes. Así, a los contrabandistas de la provincia de Nangahar (limítrofe con Pakistán) les reclaman 400 € por contenedor “exportado”, amén de compromisos de militancia antigubernamental e intolerancia xenófoba. En otras zonas controladas por los talibán, estos cobran tasas igualmente altas por cualquier concepto mercantil.

La consecuencia es que hoy en día, en todos estos territorios, los esquilmados – o simplemente gravados, porque con el caos político se ha perdido la costumbre de pagar impuestos – han organizado partidas, algunas de hasta 150 hombres armados paramilitarmente, como los de Nangahar, y están practicando a pequeña escala una guerra de guerrillas muy similar a la que les permitió a los montañeses echar a las divisiones soviéticas del país.

¡ Viva la revolución por la revolución… y los doblones !

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Așa este, dacă așa vi se pare    Washington, Diana Negre

La mai puțin de două luni până la alegerile prezidențiale din SUA, e bine să ne amintim că principalul argument care favorizează un candidat este impactul pe care îl are acesta asupra buzunarelor alegătorilor. Însă, de data aceasta, este dificil să știm ce criterii economice vor determina optimismul sau pesimismul americanilor.

Așa stau lucrurile, cu toate că contracția economică din anul acesta a fost atât de mare, încât produsul social brut a pierdut 33 de procente, calculat în cel de al doilea trimestru față de aceeași perioadă a anului trecut; căci, acum, proiecțiile arată o recuperare de 33 de procente pentru al treilea trimestru. În plus, populația își redobândește optimismul economic, care, în prezent, este cu 10 puncte mai mare, decât cel din vremea lui Barak Obama.

Însă, sigur este că pandemia a dat totul peste cap și, practic, este imposibil să știm dacă alegătorii se vor uita mai mult la creșterea din ultimii trei ani sau la contracția recentă, provocată de măsurile de protecție.

Privind puțin în urmă, motivele de optimism sunt evidente: venitul americanilor a crescut, în 2019, cu nu mai puțin de 6.49 procente și marii beneficiari nu au fost cei mai bogați și nici cei mai albi: de obicei, asiaticii se situează pe primul loc, însă și negrii și hispanicii și-au văzut veniturile sporite peste ceea ce a obținut populația albă. Femeile au beneficiat de o mărire de 7.8%, în timp ce pentru bărbați sporul a fost de numai 2.5%

Și nu numai sporurile, căci numărul populației active a crescut cu două milioane de persoane, ceea ce era foarte de dorit într-o țară în care participarea laborală scăzuse.

Poate amintirile bune despre economia de dinaintea pandemiei, împreună cu recuperarea din prezent, este  cauza neliniștilor care i-au cuprins pe democrați, acum, înainte de alegerile din noiembrie, neliniști care sunt justificate de sprijinul crescând de care se bucură președintele Trump, vizibil în unele sondaje: pentru prima dată, de când rivalul său democrat, Joe Biden, a devenit oficial candidat la președinție, unul dintre sondaje îl asază pe Trump în față, e drept, cu un avantaj minim.

Altă știre bună pentru președinte este că, cu toate că sprijinul pe care îl are în partid este egal cu cel al rivalului său Biden printre democrați, sondajul cel mai favorabil lui Trump îl situează cu 9 puncte în plus printre independenți, acel mic bloc fără preferințe de partid, dar care, în general, hotărăște, până la urmă, cine câștigă alegerile.

Aceasta înseamnă că republicanii vor încerca să se concentreze pe recuperarea economică, în timp ce democrații vor semnala dificultățile pe care va trebui să le înfrunte populația din cauza problemelor economice create de pandemie, astfel încât, cursa pentru Casa Albă se va afla între teamă și optimism.

Trump ar fi favorizat în această situație, căci, în toată istoria aceste țări, optimismul este cel care a câștigat de obicei, însă, în momentul de față, este, practic, imposibil să-i luăm pulsul simțirii populare. Este ca și cum acestei campanii electorale i-am pune un titlu de Luigi Pirandello: „Așa este, dacă așa vi se pare”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Así es, si así os parece  Washington, Diana Negre

A menos de dos meses de las elecciones presidenciales norteamericanas, es útil recordar que el principal motivo para favorecer a un candidato es su impacto sobre los bolsillos de los votantes.  Pero esta vez, es difícil saber cuáles serán los criterios económicos que determinarán el optimismo o el pesimismo de la población norteamericana.

Es así porque, si bien la contracción económica de este año ha sido tan grande que el producto social bruto perdió el 33%, anualizado en el segundo trimestre, las proyecciones son ahora de una recuperación de más del 25% para el tercero. Además, la población va recuperando el optimismo económico que es ahora 10 puntos mayor del que sentían al final de la presidencia de Barak Obama.

Lo cierto es que la pandemia parece haber alterado todo y es prácticamente imposible saber si los votantes se fijarán más en el crecimiento de los últimos tres años, o en la contracción reciente provocada por las medidas de protección.

Si miran un poco hacia atrás, los motivos de optimismo son evidentes: el ingreso de los norteamericanos en 2019 creció nada menos que en un 6.49% y los grandes beneficiados no fueron los más ricos ni los más blancos: como es frecuente, los asiáticos iban en cabeza, pero los negros y los hispanos vieron también crecer sus ingresos más allá de lo que logró la población blanca. Y las mujeres vieron mejora de nada menos que un 7.8%, mientras que el crecimiento para los hombres tan solo fue del 2.5%

Y no solo eso, sino que el número total de población activa aumentó en más de 2 millones de personas, algo muy deseado en un país cuya participación laboral había ido en descenso.

Quizá el buen recuerdo de la economía previa a la pandemia, junto a la recuperación actual, sea el motivo de las inquietudes demócratas ante las elecciones de noviembre, una preocupación que se ve justificada por el apoyo creciente de que goza el presidente Trump en algunas encuestas: por primera vez desde que su rival demócrata Joe Biden se convirtió oficialmente en candidato presidencial, uno de los sondeos pone a Trump por delante, aunque su ventaja sea mínima.

Otra buena noticia para el presidente es que, si bien el apoyo de que goza en su partido es prácticamente igual al de su rival Biden entre los demócratas, la encuesta más favorable pone a Trump 9 puntos por delante entre los independientes, ese pequeño bloque sin preferencias de partido y que generalmente acaba por decidir las elecciones.

Esto significa que los republicanos tratarán de centrarse en la recuperación económica, mientras que los demócratas señalarán las dificultades a que debe enfrentarse la población a causa de los problemas económicos creados por la pandemia, de forma que la carrera de la Casa Blanca estará entre el miedo y el optimismo.

Es algo que debería favorecer a Trump, pues en la historia de este país el optimismo es el que suele ganar, pero en estos momentos es prácticamente imposible tomarle el pulso al sentimiento popular. Es como para poner a esta campaña un título de Luigi Pirandello: “Así es, si así os parece”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

„AXA” MUSULMANĂ

„Axa” despre care știe toată lumea a fost alianța formată în timpul celui de al Doilea Război Mondial de Germania, Italia și Japonia, însă, de la începutul lunii septembrie a acestui an, există o nouă „Axă”: „Axa Rezistenței”, formată de Hamas și Hizbolah.

Nu mai e nevoie să spunem că rezistența este împotriva statului Israel și, într-o oarecare măsură, împotriva Emiratelor Arabe Unite, pentru că au recunoscut statul evreu. Această ultimă alianță a radicalilor musulmani are o clară fațadă teologico-naționalistă și, totuși, rațiunea principală pentru care s-au apropiat cele două organizații este, în ultimă instanță, una economică.

Căci, în timp ce Hizbolah, care își are bazele în Liban, continuă să beneficieze de sprijinul econmic, militar și politic al Iranului șiit – practic, este brațul executor al Teheranului în Orientul Apropiat -, organizația palestiniană Hamas, de la o vreme, constată că subvențiile venite din partea statelor sunite tot scad, în măsura în care e acuzată criza mondială și se reduce prețul petrolului. Însă criza economică și confruntările cu SUA afectează și economia Iranului, iar organizației Hizbolah i-ar conveni foarte mult, acum, să se poată baza pe efectivele și logistica Hamas-ului în acțiunile militare și politice inspirate de Teheran și încredințate organizației libaneze.

De fapt, în complicata și extrem de instabila scenă politică a Orientului Mijlociu, economia a fost întotdeauna unul dintre puținele puncte de referință fiabile în conduita protagoniștilor. Nici măcar apariția Rusiei și a Turciei ca noi și importanți actori în zonă nu a modificat „ultima ratio” a conduitei forțelor care se înfruntă acolo: crearea unui Stat palestinian în teritoriile ocupate de Israel și prețul unei eventuale distrugeri a acestuia.

Războaiele civile din Libia și Siria sunt foarte costisitoare și durează de prea mult timp. Niciuna dintre puterile mari și mijlocii împlicate în conflictele din zonă nu vrea – și nici nu poate – să finanțeze o criză la nesfârșit. Dintr-un punct de vedere contabil, toți vor pace. Însă, pasiunile care valsează sunt enorme, la fel ca precarul echilibru al puterii care domină de la definitiva victorie israeliană asupra musulmanilor. Și, prin urmare, aproape toată lumea tatonează orbește ca să vadă dacă se ivește vreo soluție.

Teheran, Moscova, Ankara, Washington, Riad sau Bruxelles nu pot să aibă inițiative îndrăznețe, deoarece un eventual – și foarte posibil – eșec ar avea consecințe funeste în politica națională și foarte grave în cea internațională. De aici vine faptul că tocmai cei care formează alaiul – Emirate, Hizbolah și Hamas – au făcut pași îndrăzneți, dar fiecare într-o direcție opusă… Este ceea ce se întâmplă de obicei în politica din Orientul Mijlociu.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL “EJE” MUSULMAN

El “Eje” que todo el mundo conoce es la alianza formada durante la II Guerra Mundial por Alemania, Italia y el Japón, pero, desde primeros de septiembre de este año, existe un nuevo “Eje” : el “Eje de la Resistencia”, formado por Hamas y Hizbolá.

No hace falta decir que lo de la resistencia va a cuenta de Israel y, en cierta medida, también contra los Emiratos Árabes, por haber reconocido al Estado judío. Esta última alianza de los radicales musulmanes tiene una clara fachada teológico-nacionalista y sin embargo, la razón principal de la aproximación de las dos organizaciones es económica en última instancia.

Porque, mientras Hizbolá, asentada en el Líbano, sigue contando con el apoyo económico, militar y político del Irán chiita  – prácticamente, es el brazo ejecutor de Teherán en el Oriente Próximo -, la palestina Hamas lleva tiempo notando que las subvenciones de los Estados sunitas van disminuyendo en la misma medida en que se acusa la crisis coyuntural mundial y baja el precio del petróleo. Pero la crisis económica y las confrontaciones con los EE.UU. afectan también la economía iraní y al Hizbolá le vendría de perlas ahora poder contar con los efectivos y la logística de Hamas en las acciones militares y políticas inspiradas por Teherán y encomendadas a la organización libanesa.

En realidad, en el complicado y sumamente inestable escenario político del Oriente Medio, la economía ha sido siempre uno de los pocos puntos de referencia fiables de la conducta de los protagonistas. Ni siquiera la aparición de Rusia y Turquía como nuevos e importantes actores de la zona ha variado la “ultima ratio” de la conducta de las fuerzas en liza: la creación de un Estado palestino en los territorios ocupados por Israel y el precio de su eventual destrucción.

Las guerras civiles de Libia y Siria son costosísimas y de excesiva duración. Ninguna de las grandes y medianas potencias implicadas en los conflictos de la zona quiere – ni puede – seguir financiado una crisis de nunca acabar. Desde un punto de vista contable, todo el mundo desea la paz. Pero las pasiones en danza son enormes, al igual que el precario equilibrio de poder imperante desde la definitiva victoria israelí sobre los musulmanes. Y, consecuentemente, casi todo el mundo va dando palos de ciego a ver si se vislumbra una solución.

Teherán, Moscú, Ankara, Washington, Riad o Bruselas no pueden tomar iniciativas atrevidas, porque un eventual – y muy posible – fracaso tendría consecuencias funestas en la política nacional y muy graves, en la internacional. De ahí que hayan sido las comparsas – Emiratos, Hizbolá y Hamas – las que hayan dado pasos atrevidos, aunque cada uno en una dirección diametralmente opuesta… Cosa casi obligada en la política del Oriente Medio

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Celelalte ambarcațiuni improvizate   Washington, Diana Negre

Dacă la coastele meridionale europene sosesc încontinuu ambarcațiuni din diferite țări africane, spre țărmurile americane se îndreaptă plute cu cubanezi care înfruntă curenții periculoși din strâmtorile Floridei. Cei care scapă cu viață din această aventură, riscă să fie trimiși înapoi de autoritățile americane în insula pe care voiau să o părăsească.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Europa, unde moartea migranților stârnește dezbateri, apeluri la solidaritate și expediții de salvare, în Statele Unite soarta acestor naufragiați sau imigranți frustrați nici măcar nu-i comentată în mijlocele de informare în masă.

E o schimbare radicală față de ceea ce se întâmpla în secolul XX, de când Fidel Castro a preluat puterea în Cuba:  mii de cubanezi au imigrat legal în SUA și, atunci când nu au reușit, s-au lansat pe mare în mici ambarcațiuni, pentru a călători din insula lor, spre partea meridională a Floridei.

A fost o scurgere constantă până într-atât, încât, în ziua de azi, trăiesc, în Statele Unite, două milioane și jumătate de cubanezi, emigranți și urmași ai celor care au fugit de sistemul castrist. În Miami, locuiesc jumătate de milion de cubanezi.

Timp de decenii, sosirea lor în SUA a fost foarte diferită de cea a imigranților fără acte din alte țări, pe care, în general, poliția îi trimitea înapoi, peste frontiera mexicană. Cubanezii,în schimb, erau primiți cu brațele deschise, beneficiau de programe de primire și integrare și chiar erau salvați de pe mare de paza de coastă și de organizații ale cubanezilor rezidenți în SUA.

Motivul acestui tratament diferit era Războiul Rece, care făcea din imigranții ilegali niște exilați politici care fugeau de un regim comunist aliat și finanțat de Uniunea Sovietică, marele rival al SUA. Datorită acestui fapt, cubanezii beneficiau de Legea de Îmbinare Cubaneză, care le permitea să trăiască într-o „libertate provizore” timp de un an și o zi, după care, deveneau rezidenți legali. În plus, aveau tot felul de beneficii pentru a se putea integra în societatea americană.

Situația a început să se schimbe în ultima decadă a secolului trecut: odată cu sfârșitul Războiului Rece, s-a sfârșit și justificarea pentru a-i primi pe refugiații din țările comuniste, iar Bill Clinton (președinte din 1991, până în 1999) a inițiat o politică de apropiere de Cuba, în încercarea de a restabili relațiile diplomatice. Astfel, privilegiile de care se bucura imigrația cubaneză au dispărut treptat, însă nu și dorința cetățenilor cubanezi de a părăsi sărăcia din insula lor și de a se bucura de posibilitățile economice pe care le vedeau în Statele Unite.

Cum căile legale s-au închis, plecările din insulă în mici ambarcațiuni s-au intensificat și, cu toate că guvernul cubanez nu i-a mai persecutat, călătoria pe mare era extraordinar de periculoasă.  Mulți dintre ei își pierdeau viața în această încercare și unica mărturie a tragediei lor erau plutele goale care ajungeau uneori până la țărmurile Floridei.

Un grup de exilați cubanezi a organizat expedițiile „Fraților care sar în ajutor”, ale căror helicoptere patrulau de-a lungul celor 90 de mile care separă insula de micile insulițe stâncoase de lângă Florida pentru a descoperi plutele și a-i salva pe cei care se aflau pe ele. Aceste operații au luat sfârșit atunci când guvernul de la Havana a hotărât că aceste elicoptere au pătruns în apele jurisdicționale ale insulei și a doborât două aparate,ceea ce l-a determinat pe Clinton să suspende politica de apropiere de Cuba.

Cea mai mare schimbare a normelor migratorii a marcat-o politica de „picioare uscate sau ude”, în vigoare de la Administrația Clinton încoace: cei care reușeau să ajungă pe sol american, beneficiau de normele Legii Îmbinării Cubaneze, însă cei care erau salvați de pe mare erau trimiși înapoi în Cuba, în condițiile în care guvernul cubanez se angaja să nu-i persecute pentru această încercare a lor de a fugi.

Situația a devenit, însă, mult mai rea pentru ei, deoarece protecția de care beneficiau  „picioarele uscate” a dispărut și ,acum, se află în aceeași condiție ca restul celor care visează să emigreze în SUA.  

Mulți cred că sunt victime ale politicii președintelui Trump, care s-a arătat de atâtea ori ostil imigranților, însă adevărul este că aceste probleme au început cu mult înainte și sunt o consecință a voiajului „istoric” al președintelui democrat Barak Obama în Cuba, care a pus capăt unei jumătăți de secol de înfruntări între cele două țări și a permis stabilirea de relații diplomatice.

Mulți au văzut în aceasta o versiune caribeeană a dialogului care s-a stabilit între cele două Germanii prin „Ostpolitic”, însă normalizarea diplomatică nu a dus la alte concesii decât din partea SUA, căci Cuba nu și-a schimbat nici politica internațională, nici cea în domeniul drepturilor omului.

Faptul că imigranții cubanezi au fost tratați mai rău de președinții democrați decât cei republicani s-ar putea explica prin profilul alegătorului cubanez, conservator, în general și cu mare greutate în rezultatele electorale din Florida, un stat cheie în alegerile reciente.

Dar, odată cu venirea republicanului Trump la Casa Albă, situația lor nu s-a îmbunătățit, ci s-a înrăutățit și mai mult, deoarece el respinge orice fel de imigrare: dacă încearcă să intre prin granița mexicană, li se interzice intrarea și trebuie să aștepte să li se rezolve cererea de azil. Dacă supraviețuiesc călătoriei pe mare cu pluta, sunt deportați înapoi în Cuba sau sunt nevoiți să aștepre în Mexic.

Opinia publică americană nu le acordă nicio atenție, doarece mijloacele de informare – cu excepția celor din statul Florida – de abia dacă vorbesc despre acest subiect:  spre deosebire de articolele care stârnesc compasiune față de imigranții din Mexic și din celelalte țări latino-americane,  îngrămădiți în fața punctelor de trecere a frontierei, nu prea mai există simpatie și pentru cubanezi.

Plutașii cubanezi par a fi prinși, astfel, în procesul politic american în care sunt uitați atât de democrați, cât și de conservatori, căci toți încearcă să evite orice imigrare și cu orice preț.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Las otras pateras    Washington, Diana Negre

Si a las costas meridionales europeas van llegando pateras de diversos países africanos, a las norteamericanas se dirigen balsas con cubanos que se enfrentan a las peligrosas corrientes de los estrechos de Florida.  Quienes no pierden la vida en la travesía, corren el riesgo de que las autoridades de inmigración norteamericanas los devuelvan sin piedad a la isla que querían dejar atrás.

A diferencia de lo que ocurre en Europa, donde las muertes de los migrantes provocan debates y llamados a la solidaridad y expediciones de salvamento, en Estados Unidos la suerte de estos náufragos o inmigrantes frustrados ni siquiera se comenta en los medios informativos.

Es un cambio radical frente a lo que ocurrió durante el siglo XX desde la toma de poder en Cuba por Fidel Castro:  millares de cubanos emigraron legalmente a Estados Unidos y, cuando ya no pudieron hacerlo, se lanzaron al mar en pequeñas embarcaciones para hacer la travesía desde su isla a la parte meridional de Florida. 

Fue un goteo constante hasta el punto de que hoy viven en Estados Unidos cerca de 2,5 millones de cubanos, entre emigrados y descendientes de quienes huyeron del sistema castrista. En Miami reside nada menos que medio millón de cubanos

 Durante décadas, su llegada a EEUU fue muy distinta a la de los inmigrantes indocumentados de otros países, a quienes generalmente la policía devolvía sin contemplaciones al otro lado de la frontera mexicana. Los cubanos, en cambio, eran recibidos con los brazos abiertos, se beneficiaban de programas de acogida e integración, o incluso los rescataban en el mar funcionarios del servicio de guardacostas y organizaciones de cubanos residentes en Estados Unidos.

El motivo de la diferencia era la Guerra Fría, que convertía a los cubanos de inmigrantes ilegales en exiliados políticos que huían de un régimen comunista aliado y financiado por la Unión Soviética, el gran rival de Estados Unidos. Gracias a ello, se beneficiaban de la Ley de Ajuste Cubano, que les permitía vivir en “libertad provisional” durante un año y un día, al cabo del cual se convertían en residentes legales. Tenían además todo tipo de beneficios para promover su integración en la sociedad norteamericana.

La situación empezó a cambiar en la última década del siglo pasado: con el fin de la Guerra Fría, acabó la justificación para acoger a refugiados de países comunistas y Bill Clinton (presidente de 1991 a 1999) inició una política de acercamiento a Cuba con intentos de restablecer relaciones diplomáticas. Con esto, los privilegios para la inmigración cubana empezaron a desaparecer, pero no el deseo de los ciudadanos cubanos de abandonar la pobreza de su isla y disfrutar de las posibilidades económicas que veían en EEUU.

Al cerrarse otras vías legales, las salidas de la isla en pequeñas embarcaciones se intensificaron y, aunque el gobierno cubano dejó de perseguirlos, la travesía era extraordinariamente peligrosa.  Muchos morían en su intento y el único testimonio de su tragedia quedaban las balsas vacías que a veces llegaban a las costas florideñas.

Un grupo de exiliados cubanos organizó las expediciones de “Hermanos al Rescate”, cuyos helicópteros patrullaban las 90 millas que separan la isla de los cayos de Florida para localizar a las balsas y salvar a sus ocupantes. Sus operaciones acabaron cuando el gobierno de La Habana decidió que esos helicópteros se habían adentrado en las aguas jurisdiccionales de la isla y derribó dos de los aparatos, lo que obligó a Clinton a suspender su política de acercamiento a Cuba.

El mayor cambio en las normas migratorias consistió en la política de “pies secos o mojados”, en vigor desde la Administración Clinton: quienes conseguían llegar a terreno norteamericano, se beneficiaba de las normas de la Ley de Ajuste Cubano, pero los rescatados en el mar eran devueltos a Cuba, cuyo gobierno se comprometía a no perseguirlos por su intento de fuga.

La situación ahora es mucho peor para ellos, pues la protección de que gozaban los “pies secos” ha desaparecido y están ahora en la misma situación que el resto de los que aspiran a emigrar a Estados Unidos.

Cubanos en una balsa

Muchos pensarán que son victimas de la política del presidente Trump, que tantas veces se ha mostrado hostil a los inmigrantes, pero sus últimos problemas empezaron mucho antes y son consecuencia del viaje “histórico” del presidente demócrata Barak Obama a Cuba, que acabó con medio siglo de enfrentamientos entre ambos países y permitió el establecimiento de relaciones diplomáticas.

Muchos lo vieron como una versión caribeña de la “Ostpolitic” alemana que estableció un diálogo entre las dos Alemanias, pero la normalización diplomática no ha llevado a concesiones más que por parte de EEUU pues Cuba no ha modificado ni su política internacional ni en el campo de los derechos humanos.

Que los inmigrantes cubanos fueran peor tratados por los presidentes demócratas que por los republicanos podría explicarse por el perfil del votante cubano, generalmente conservador y con gran influencia en los resultados electorales de Florida, un estado clave en recientes elecciones.

Pero con la llegada del republicano Trump a la Casa Blanca, la situación no mejoró para ellos, sino que se ha endurecido aún más, pues les aplica su resistencia a cualquier tipo de inmigración:  si tratan de cruzar la frontera mexicana, les prohiben la entrada y han de esperar a que se tramite su petición de asilo. Si consiguen sobrevivir la travesía en balsa, son deportados a Cuba o han de esperar en México.

La opinión pública norteamericana no les presta atención, en buena parte porque los medios informativos –  a excepción del estado de Florida – apenas hablan de ello:  A diferencia de las crónicas para generar compasión hacia los inmigrantes de México y otros países del Continente, hacinados frente a los pasos fronterizos, hay poca simpatía por los cubanos.

Los balseros cubanos parecen así atrapados en el proceso político norteamericano donde los olvidan tanto los demócratas como los conservadores, quienes tratan de evitar cualquier inmigración a toda costa. 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

QUANTUM DE BESTIALITATE

Poliția americană este brutală; căștile albastre au fost brutale în Africa; represiunea Turciei împotriva gherilei kurde este și a fost brutală; protestele anti-nucleare germane au fost brutale; războaiele de gherilă afgană și vietnameză au fost bestiale…

Numai acestea ?…

Întrebarea este obligatorie, deoarece, dacă privim fără părtinire Istoria  – cea îndepărtată și cea apropiată –, trebuie să recunoaștem că delincvența americană este la fel de brutală ca atentatele gherilelor, războaiele de independență sau epurările politice din sistemele autoritare.

De fapt, violența a fost o constantă a existenței umane și, cu toate că pare a fi o incongruență a coexistenței societăților umane, e totuna dacă analizăm războaiele asiriene, invadarea Greciei de către perși, cruciadele, Revoluția Franceză sau războaiele mondiale. Ba, chiar e mai rău: a fost aceeași violență și în mișcările reformiste ale societăților „avansate” din secolele XX și XXI, care urmăreau să îmbunătățească conviețuirea, pe baza violenței, intimidării și a constrângerii.

În secolul trecut, când încă existau două Germanii (RFG și RDG, aceasta din urmă, comunistă), în foarte democratica Germanie Federală, cei care se opuneau centralelor nucleare organizau demonstrații de protest care, aproape întotdeauna, se terminau cu ciomăgeli cumplite între poliție și turbulenți. Autoritățile federale au făcut un studiu sociologic al fenomenului și s-a ajuns la concluzia că, în țară – în vremea aceea, RFG avea aproximativ 60 de milioane de locuitori – exista un nucleu permanent de vreo trei mii de inși, care veneau bucuroși la orice demonstrație numai pentru a se putea părui zdravăn cu poliția. Nu-i interesa dacă demonstrația era împotriva desfășurării unor rachete sau a construirii vreunei noi piste pe aeroportul din Frankfurt; importantă era nu cauza, cu ocazia de a da frâu liber bestiei din interiorul lor.

Alarmant pentru RFG din anii 70 nu erau cei trei sau cinci mii de turbulenți care se înscriau imediat – cu căști, bocanci de alpinism și ciomege – la orice demonstrație de amploare; ci îngrijorătoare pentru țară era, și mai este, predispoziția constantă la violența extremă a unui nucleu – un „quantum”, ar spune fizicienii – din societate.

Se poate afirma că – mutatis mutandis – lucrul acesta este valabil, și în ziua de azi, pentru orice țară. Grav și neliniștitor este că această tară, care în restul lumii e restrânsă la episoade, mai mult sau mai puțin, limitate, dobândește statut de normalitate în SUA. Vedem, în prezent, cum acolo, în cea de a doua instituție ca importanță (prima este Statul de drept), care a fost inventată pentru a garanta pacea socială  – alegerile -, vehemența și intransigența cu care se desfășoară campania electorală pun în pericol tocmai pacea socială.

Oare chiar nu vrea nmeni pace socială și conviețuire civilizată ?

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

QUANTUM DE BESTIALIDAD

La policía estadounidense es brutal; los cascos azules en África han sido brutales; la represión turca de la guerrilla kurda es y ha sido brutal; las protestas antinucleares alemanas han sido brutales; las guerras de guerrilla afgana y vietnamitas han sido bestiales…

¿Sólo ellas ?…

La pregunta es obligada porque, si se mira desapasionadamente la Historia – la lejana y la próxima –, se ha de reconocer que la delincuencia estadounidense también es brutal al igual que lo son y fueron los atentados guerrilleros, las guerras de independencia o las purgas políticas de los sistemas autoritarios.

En realidad, la violencia ha sido una constante de la existencia humana y, aunque parezca una incongruencia de la coexistencia de las sociedades humanas, da lo mismo que se contemplen las guerras asirias, la invasión persa de Grecia, las cruzadas. La Revolución Francesa o las guerras mundiales. Peor aún: se da la misma violencia incluso si se mira en los movimientos reformistas de las sociedades “avanzadas” del siglo XX y XXI, que pretenden mejorar la convivencia, a base de violencia, intimidación y coacción.

El siglo pasado, cuando aún existían dos Alemanias (la RFA y la RDA comunista), en la muy democrática Alemania Federal los detractores de las centrales nucleares organizaban manifestaciones de protestas que acababan casi siempre en batallas campales entre la policía y los camorristas. Y las autoridades federales hicieron un estudio sociológico del fenómeno que llegó a la conclusión de que en el país – a la sazón, cerca de 60.000.000 de habitantes – había un núcleo constante de alrededor de 3.000 personas que se apuntaba a cualquier manifestación de protesta con tal de poderlas emprender a palos con la policía. Daba lo mismo que la protesta fuera contra el despliegue de misiles o la construcción de una nueva pista en el aeropuerto de Fráncfort; lo importante no era la causa, sino dar rienda suelta a la bestia que se llevaba dentro.

Lo alarmante para la RFA de los años 70 no eran los tres o cinco mil camorristas que se apuntaban – con cascos, botas de montañismo y bastos – a cualquier manifestación de mayor envergadura; lo alarmante para el país era, y sigue siéndolo, la predisposición constante a la violencia extrema de un núcleo – un “quantum”, dirían los físicos – de la sociedad.

Se puede decir que – mutatis, mutandis – esto es válido hoy en día para cualquier país. Lo grave, lo inquietante es que esta tara, que en el resto del mundo queda aún confinada a episodios más o menos limitados, está adquiriendo carta de naturaleza en los EE.UU. Actualmente, estamos presenciando como allá, en la segunda institución más importante (la primera es el Estado de derecho) que se ha inventado para garantizar la paz social – los comicios -, la vehemencia e intransigencia con que se desarrolla la campaña electoral está poniendo en peligro precisamente la paz social.

¿Es que no quiere nadie la paz social y la convivencia civilizada?

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

Vaccinuri electorale     Washington, Diana Negre

În ambianța tensionată și polarizată a politicii americane, unde alegerile din noiembrie prezintă două tabere care n-au aproape nimic în comun, există un lucru care îi preocupă atât pe progresiști, cât și pe conservatori: amenințarea persistentă a pandemiei de COVID-19 și creșterea continuă a numărului de persoane care mor infectate.

Căci, cu toate că, în Statele Unite, decesele bolnavilor de COVID-19 sunt, proporțional, jumătate din cele înregistrate în Spania, indicii de contagiu sunt mai înalți, și aceasta îngrijorează toată populația, indiferent de crezurile ei politice.

Dacă teama de COVID-19 este comună, în schimb, strategia pe care democrații și republicanii o recomandă pentru a combate pandemia este foarte diferită. Din rațiuni electorale, democrații prezintă o perspectivă dezolantă sub tutela lui Trump, în timp ce republicanii caută aspectele mai puțin negative pentru a-l sprijini pe candidatul lor.  

Astfel, în timp ce democrații și aliații lor din sindicatul învățătorilor încearcă cu disperare să țină sălile de clasă închise, republicanii insistă că e nevoie de un învățământ cu prezență în sălile de clasă, care, pe lângă faptul că ar fi folositor studenților, dă impresia de normalitate, face să scadă senzața de alarmă și sporește încrederea în guvernul actual.

Punctul cel mai curios al înfruntării dintre cele două tabere este mult așteptatul vaccin împotriva COVID-19: Casa Albă a hotărât ca acesta să fie la dispoziția populației începând cu data de 1 noiembrie, în timp ce democrații încearcă să împiedice procesul… cel puțin până după ce votează populația.

Alegerile generale, atât pentru Casa Albă, cât și pentru guvernatori și deputați, atât federali, cât și statali, vor avea loc pe 3 noiembrie și niciunul dintre cele două partide nu vrea ca virusul să poată servi ca avantaj pentru celălalt.

De exemplu, dacă vaccinul de la Astra Zeneca ar trebui să fie disponibil din ziua de 1 noiembrie, plasma cu anticorpi pentru a combate sau pentru a evita boala este deja aprobată. Este ceva ce a stârnit dezbateri printre medici și acest proces, cum e normal într-o perioadă electorală tensionată, se desfășoară la lumina zilei, prin articole publicate în mijloacele de informare.

Un exemplu este critica dură lansată împotriva lui Stephen Hahn, director al FDA, centru federal care controlează aprobarea noilor medicamente (Food and Drug Administration-Controlul Medicamentelor și al Alimentelor). Într-o scrisoare deschisă publicată într-o revistă medicală, Dr. Topol îl critică dur pentru că s-a grăbit să aprobe un vaccin care încă se află într-o perioadă de încercare și pentru că apără folosirea plasmei.

Stephen Hahn

Autorul acestui articol este Dr. Eric Topol, directorul revistei medicale Medscape, un punct de referință pentru profesioniștii din țară și din străinătate. Cuvintele sale nu sunt un atac exclusiv împotriva lui Hahn, ci și o critică indirectă împotriva președintelui Trump, pentru că a făcut presiuni să se aprobe atât vaccinul anti COVID-19, cât și folosirea plasmei.

Dezbaterea dintre specialiști este ceva obișnuit și se va menține, poate, cu mai puține nuanțe politice, începând din noiembrie, însă este interesant să semnalăm că, și în Europa, va fi disponibil vaccinul de la Astra Zeneca, începând din noiembrie, dar fără a fi necesară vreo implicare electorală.

Pentru Trump, a cărei campanie împotriva candidatului democrat, Joe Biden, devine, pe zi ce trece, una și aceeași, e greu de crezut că disponibilitatea vaccinului, cu două zile înainte de alegeri, va avea un efect important.

Mult mai bine va fi – pentru el și pentru țară – să scadă numărul contagierilor (de la 66 de mii de cazuri zilinice, în luna iulie, au scăzut la 30 de mii, în cea mai bună zi din septembrie) și, mai ales, să se reducă numărul morților, cum de fapt se și întâmplă (în ultima săptămână, indicele mortalității printre cei infectați s-a redus cu 7%).

În mod ironic, dacă actuala tendință va continua, datorată în mare parte precauției populației, pe lângă progresele din centrele medicale care învață treptat să trateze boala și dispun de mai multe mijloace, este posibil ca acest COVID-19 să piardă atât din virulența sanitară, cât și din cea politică, și peste două luni, alegerile să reintre în șablonul lor obișnuit, care este… buzunarul.

Însă, atitudinea alegătorilor la 3 noiembrie, datorită perspectivelor economice sau preocupărilor sanitare, este posibil să fie mai puțin influențată decât la alegerile anterioare: un procentaj crescând al populației votează deja în octombrie în secțiile de votare, căci este permis votul anticipat. Mai este și votul prin poștă, care e posibil să impună numărători repetate, și acest lucru ne va împiedica să aflăm timp de câteva săptămâni, dacă va fi Biden sau Trump cel care va sta la Casa Albă, până în 2024.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Vacunas electorales  Washington, Diana Negre

En el ambiente tenso y polarizado de la política norteamericana, donde las elecciones de noviembre presentan dos campos con casi nada en común, hay un punto que preocupa tanto a progresistas, como a conservadores:  la persistente amenaza del Covid19 y el constante aumento de personas fallecidas por su causa.

Porque, si bien en Estados Unidos las muertes entre los enfermos de covid son proporcionalmente la mitad que en España, los índices de contagio son bastante más altos y con ello la preocupación alcanza a todas las capas de población, independientemente de los credos políticos.

Pero, si este temor al Covid es común, en cambio, la estrategia que demócratas y republicanos recomiendan para combatirlo es muy diferente. Por razones electorales, los demócratas presentan un panorama desolador bajo la tutela de Donald Trump, mientras que los republicanos buscan los aspectos menos negativos para aupar su candidato.

Así, mientras los demócratas y sus aliados en el sindicato de maestros tratan desesperadamente de mantener las aulas cerradas, los republicanos insisten en la necesidad de una enseñanza presencial, algo que además de beneficiar a los estudiantes, da una sensación de normalidad que hace bajar la sensación de alarma y aumenta la confianza en el gobierno actual.

Donde más curioso resulta el enfrentamiento entre ambos bandos es ante la tan esperada vacuna contra el Covid19: la Casa Blanca ha decidido que esté a disposición del público a partir del 1 de noviembre, mientras que los demócratas tratan de frenar el proceso…por lo menos hasta que la población haya votado.

Y es que las elecciones generales, tanto para la Casa Blanca, como para gobernadores y diputados, tanto federales, como estatales, se celebran el 3 de noviembre y ninguno de los dos partidos quieren que el virus pueda servir de ventaja a sus rivales.

Así, por ejemplo, si la vacuna de Astra Zeneca debería estar disponible el día 1 de noviembre, el plasma con anticuerpos para combatir o evitar la enfermedad está aprobado ya. Es algo que ha suscitado debates entre médicos y este proceso, como corresponde a un tenso período electoral, se lleva a cabo a la luz del día, a través de artículos publicados en medios informativos.

Un ejemplo de esto es la dura crítica lanzada contra Stephen Hahn, director del FDA, centro federal que controla la aprobación de nuevos fármacos (Food and Drug Administration-Control de Medicinas y Alimentos). En una carta abierta publicada en una revista médica, el Dr. Topol lo critica duramente por haberse precipitado a aprobar una vacuna que todavía está en período de pruebas y por defender el uso del plasma.

El autor de ese artículo es el Dr. Eric Topol, director de la revista médica Medscape, un punto de referencia para los profesionales dentro y fuera del país. Sus palabras no son un ataque exclusivamente contra Hahn, sino también una crítica indirecta al presidente Trump, por haber presionado a que se aprueben tanto las vacunas contra el Covid, como el uso del plasma.

El debate entre especialistas es habitual y se mantendrá, quizá con menos ribetes políticos, a partir de noviembre, pero es interesante señalar que también en Europa la vacuna de Astra Zeneca estará disponible en noviembre, sin necesidad de implicaciones electorales.

Para Trump, cuya campaña contra el candidato demócrata Joe Biden es cada día más pareja, cuesta creer que la disponibilidad de la vacuna, 2 días antes de los comicios, vaya a tener un gran efecto.

Mucho mejor sería -para él y para el país-  que continúe la bajada general de contagios (se ha pasado de 66 mil casos diarios en julio a 30 mil en el mejor día de septiembre) y especialmente que también se reduzca el número de muertos como ha ido ocurriendo (en la última semana el índice de mortalidad entre los contagiados se redujo en un 7%).

Irónicamente, de continuar la tendencia actual, debida en parte a una mayor cautela de la población, además de los avances en los centros médicos que van aprendiendo a tratar la enfermedad y cuentan con más armas en su arsenal, es posible que el Covid haya perdido tanto en virulencia sanitaria, como política y que, dentro de dos meses, las elecciones vuelvan a su patrón habitual, que es el bolsillo.

Pero la actitud de los votantes el 3 de noviembre, ya sea por las perspectivas económicas o las preocupaciones sanitarias, quizá tenga menos influencia que en otros comicios anteriores: un porcentaje creciente de la población vota ya en octubre en los colegios electorales que permiten el sufragio adelantado. Y está además del voto por correo, que posiblemente obligará a varios recuentos, lo que tal vez impida conocer, hasta varias semanas después, si será Biden o Trump quien ocupará la Casa Blanca hasta 2024. 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

Milo Djukanovic

UN PREȘEDINTE ETERN

Milo Djukanovic a câștigat din nou alegerile din Muntenegru, însă cu o precară majoritate relativă. Tot câștigă neîntrerupt de 30 de ani încoace, astfel că este cel mai longeviv politician european la putere.

Inamicii săi susțin că victoriile electorale ale lui Djukanovic sunt rezultatul unor alianțe mafiote și ale unor fraude politice. Dau asigurări că este așa, dar încă nu au reușit să demonstreze nimic; în schimb, este clar că liderul muntenegrean este un mag al pragmatismului… și al aranjamentelor politice. Întreaga sa biografie este un compendiu al acestor lucruri.

Căci deja în 1991, când Muntenegru încă era o republică a fostei Iugoslavii, Djukanovic, la numai 29 de ani, a devenit președinte a micului teritoriu (14.000 km² , 640.000 de locuitori) cu ajutorul lui Milosevic, politicianul iugoslav care a declanșat cel mai cumplit război balcanic, la sfârșitul secolului XX și care a dus la dispariția Iugoslaviei.

Pragmatismul lui Djukanovic l-a făcut să-i fie fidel lui Milosevic pe timp de pace și pe timp de război – trupele sârbești au atacat orașul Dubrovnic de pe teritoriul muntenegrean -, însă, de îndată ce acesta a pierdut războiul s-a dezis de alianța cu Belgradul și de comunism, pentru a deveni un entuziast apărător al democrației, al puterilor occidentale și al Uniunii Europene.

Milo Djukanovic

Pentru președintele muntenegrean aceasta n-a presupus niciun sacrificiu. Căci, calitățile sale erau oportunismul și pactismul, nicidecum ideologiile sau loialitățile până în pânzele albe. De când a început să se preumble prin politică – la 23 de ani –, Djukanovic a ținut seama doar de două principii: să meargă din alianță în alianță (până într-atât, încât, în 30 de ani de când e la putere, nu a condus nici măcar un singur guvern format dintr-un singur partid) și să se alieze, tot timpul, cu câștigătorii.

Când s-a fisurat comunismul sovietic, Djukanovic s-a grăbit să-și creeze propriul său partid socialist („Partidul Democratic al Socialiștilor”) pentru a continua să conducă cu mandatarii comuniști de mai înainte, dar sub o etichetă democratică. Nu a fost invenția sa; au procedat la fel toți conducătorii comuniști din Europa Centrală și Răsăriteană, însă Djukanovic s-a desfășurat cu mai puțină ideologie și cu mai mult succes decât toți colegii săi foști comuniști.

Și în privința eticii a fost la fel ca foștii săi colegi comuniști convertiți la democrație de dragul puterii: pentru a se îmbogăți el, aliații și câțiva puțini compatrioți de ai săi, a tolerat cu entuziasm acțiunea care a transformat Muntenegru într-o mare platformă a contrabandei cu tutun. Iar atunci când afacerea aceasta a secat, iar rivalii politici din țară și conducătorii occidentali i-au reproșat nelegiuirea, Djukanovic s-a justificat spunând că, de fapt „…Muntenegru n-a fost decât o verigă în tranzitul țigărilor …”

Toate aceste aspecte din biografia președintelui muntenegrean explică ascensiunea și succesele sale, însă nu sunt suficiente pentru a înțelege eternizarea sa la putere. Dar ne ajută să înțelegem acest lucru opoziția politică muntenegreană.  Aceasta a avut un nivel deplorabil. Dovadă în acest sens a fost liderul opoziției  Nebojsa Medojevic, care a afirmat că epidemia Covid-19 „…este rezultatul unor mașinații ale lui George Soros și Bill Gates…” iar candidatul democrat la președinția SUA – Joe Biden – este, de fapt “…omul pedofililor din America cea mai retrogradă…”                     

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

PRESIDENTE ETERNO

Milo Djukanovic

Milo Djukanovic ha vuelto a ganar las elecciones en Montenegro, aunque con una precaria mayoría relativa. Es algo que viene haciendo ininterrumpidamente desde hace 30 años, con lo que es el político europeo actual que lleva más años en el poder.

Sus enemigos aseguran que los triunfos electorales de Djukanovic son fruto de alianzas mafiosas y fraudes políticos. Y si lo aseguran, no lo han podido demostrar aún; en cambio es evidente que el líder montenegrino es un mago del pragmatismo… y, también, del pasteleo político. Toda su biografía es un compendio de ambas cosas.

Porque ya en 1991, cuando Montenegro era aún una república de la extinta Yugoslavia, Djukanovic llegó a los 29 años de edad a la presidencia del pequeño territorio (14.000 km² , 640.000 habitantes) de la mano de Milosevic, el político yugoslavo que desencadenó la peor guerra balcánica de finales del siglo XX y que acabó con la desaparición de Yugoslavia.

El pragmatismo de Djukanovic le hizo ser fiel a Milosevic en la paz y en la guerra – las tropas serbias atacaron Dubrovnic desde tierras montenegrinas – , pero en cuanto ese perdió la guerra, se desdijo de la alianza con Belgrado y con el comunismo para hacerse entusiasta paladín de la democracia, las potencias occidentales y la Unión Europea.

Para el presidente montenegrino eso no supuso ningún sacrificio. Lo suyo era el oportunismo y el pactismo, no las ideologías ni las fidelidades numantinas. Desde que empezó – a los 23 años – a brujulear en la política, Djukanovic se ha atenido sólo a dos principios : ir por el mundo de alianza en alianza (hasta el extremo de que en los 30 años de poder no presidió ni un solo Gobierno de un solo partido) y aliarse siempre con los ganadores.

Cuando quebró el comunismo soviético, Djukanovic se apresuró a fundar su partido socialista (“Partido Democrático de los Socialistas”) para seguir mandando con los mandatarios comunistas de antes, pero bajo una etiqueta democrática. No fue un invento suyo; lo hicieron todos los gerifaltes comunistas de la Europa Central y del Este, pero Djukanovic lo hizo con menos ideología que ninguno de sus colegas excomunistas y con más éxito que todos ellos.

En lo ético, también ha sido muy parecido a sus colegas comunistas convertidos a la democracia por mor del poder: para enriquecerse él, sus aliados y unos pocos compatriotas más, toleró con entusiasmo que Montenegro se erigiera en la gran plataforma del contrabando de tabaco. Y cuando este negoció menguó y los rivales políticos nacionales y los dirigentes occidentales le reprocharon la ilegalidad, Djukanovic se justificó diciendo que en realidad “…Montenegro solo fue un eslabón del tránsito de los cigarrillos…”

Todos estos aspectos de la biografía del presidente montenegrino explican su auge y sus éxitos, pero no bastan para entender su eternización en el poder. Esto último lo hace la oposición política montenegrina. Esta ha sido de un nivel deplorable. Prueba de ello es el líder opositor Nebojsa Medojevic, quien declaró en una ocasión que la epidemia de Covid-19“…es fruto de una maquinación de George Soros y Bill Gates…” y que el candidato demócrata a la presidencia estadounidense–Joe Biden–era en realidad“… el hombre de los pedófilos de la América más retrógrada…”     

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.