BELARUS: O ȚARĂ CARE ÎȘI CAUTĂ TRECUTUL/BIELORRUSIA: UN PAÍS EN POS DE UN PASADO

BELARUS: O ȚARĂ CARE ÎȘI CAUTĂ TRECUTUL

În actualele demonstrații antiguvernamentale din Belarus, opoziția arborează steaguri în roșu și alb, iar în locurile unde poliția i-a linșat pe demonstranți, zac flori roșii și albe. Culorile acestea sunt încărcate cu un simbolism istoric… și exprimă respingerea față de președintele Aleksandr Lukașenko.

Actuala Republică Belarus s-a născut acum 25 de ani – în urma prăbușirii URSS și odată cu ea și a Republicii Socialiste Sovietice Belarus (RSSB) – cu ajutorul lui Lukașenko, cel care a hotărât ca steagul noii republici să fie tot cel vechi al RSSB, dar căruia i s-au adăugat niște ornamente folclorice marginale în alb și roșu. În secolul trecut, cele trei încercări nereușite de a dobândi independența s-au făcut sub un stindard roșu și alb.

Aleksandr Lukașenko

Aspectul cel mai complicat al actualei crize prin care trece țara este că, dacă problema sa este evidentă – Lukașenko a pierdut sprijinul maselor – în schimb, rațiunea de a fi a revendicărilor naționaliste nu este limpede. Căci Republica nu se deosebește de Rusia în ziua de azi mai mult decât se deosebea în secolul X, când stăpânii feudali locali s-au eliberat de sub suveranitatea Kievului. Limba bielorusă este pentru ruși o rusă năpădită de neologisme poloneze, iar pentru polonezi o poloneză rea, plină de neologisme rusești. Iar, dacă din punct de vedere idiomatic situația e confuză, din punct de vedere istoric este și mai mult.

Căci Rutenia, cum se numea în Evul Mediu, a devenit cunoscută ca Rusia Albă, pentru a se deosebi de Rusia care era ocupată de mongolii – o rasă galbenă – lui Ginghis Han și Kublai Han. În Occident, denumirea de Rusie Albă (traducerea formulării rusești) apare de abia prin secolul XVI. Numai în timpul în care regatul lituano-polonez și-a atins maxima întindere (includea și Ucraina Occidentală) legătura etnică, culturală și sentimentală a bielorușilor nu a fost cu Rusia.

Această înrudire strânsă dintre Rusia și Belarus se vede peste tot. În economie, 80% din comerțul exterior al bielorușilor se îndreaptă spre Rusia, iar între cele două țări nu există taxe vamale. În istoria recentă, actualul steag – copiat după cel al RSSB – a fost adoptat în urma unui plebiscit, aprobat de 75% din populație. În faza finală a URSS, când Gorbaciov a fost secretar general al PC, RSSB avea cel mai înalt nivel de viață din toată Uniunea. În nenorocirea cauzată de catastrofa nucleară de la Cernobîl, Belarus a suferit tot atât de mult ca și Ucraina.

Aleksandr Lukașenko și Vladimir Putin

Pentru naționaliștii bieloruși cei mai încăpățânați, această legătură strânsă cu Rusia înseamnă un mare obstacol. Pe de o parte, mulți bieloruși nu vor o distanțare ostilă de „fratele mai mare”. Pe de alta, în Rusia actuală, alianța cu Minsk este o piesă cheie în toată structura și strategia militară față de Occident; este piesa la care nu se poate renunța.

Toate acestea ne îndeamnă să credem că o posibilă soluție, chiar probabilă, a situației actuale va fi ca Moscova să-l lase pe Lukașenko să cadă și să accepte, pentru moment, o figură din opoziție (poate, Victor Babariko, închis de Lukașenko) ca președinte…„de probă”, păstrând steagul actual al țării.

Viktor Babariko

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

BIELORRUSIA: UN PAÍS EN POS DE UN PASADO

En las actuales manifestaciones antigubernamentales de Bielorrusia la oposición enarbola banderas rojiblancas y en los lugares en que la policía linchó manifestantes, yacen flores rojas y blancas. Y es que esos colores van cargados de un simbolismo histórico… y de expresión del repudio al presidente Alexander Lukashenko.

Porque la Bielorrusia actual nació hace 25 años – a raíz del hundimiento de la URSS y con ella, su República Socialista Soviética Bielorrusa (RSSB) – de la mano de Lukashenko, quien impuso como bandera del nuevo país la de la antigua RSSB a la que se le añadieron unos ornamentos marginales folklóricos en blanco y rojo. El siglo pasado los tres intentos malogrados de independencia bielorrusa se hicieron bajo un estandarte rojo y blanco.

Aleksandr Lukașenko

El aspecto más complicado de la actual crisis del país es que si su cuita actual es evidente – Lukashenko ha perdido el apoyo de las masas -, en cambio la razón de ser de las reivindicaciones nacionalistas no lo es. Porque la República se diferencia hoy en día tan poco de Rusia como en el siglo X, cuando los señores feudales locales se liberaron de la soberanía de Kiev. El idioma bielorruso es para los rusos un idioma ruso plagado de neologismos polacos y para los polacos, un mal polaco infestado de neologismos rusos. Y si idiomáticamente la situación es confusa, históricamente lo es aún más.

Porque Rutenia, como se llamaba en la Edad Media, pasó a ser conocida como Rusia Blanca para diferenciarse de la Rusia que estaba ocupada por los mongoles – raza amarilla – de Gengis Khan y Gubilai Khan. En Occidente la denominación de Rusia Blanca (traducción de la formulación rusa) aparece sólo a partir del siglo XVI. Solamente durante los años de máxima extensión del reino lituano-polaco, (que se extendió hasta la Ucrania Occidental) la referencia étnica, cultural y sentimental de los bielorrusos no fue rusa.

Ese estrecho parentesco entre Rusia y Bielorrusia aflora por doquier. En lo económico, el 80% del comercio exterior bielorruso se dirige a Rusia y entre los dos países no existen gravámenes aduaneros. Y en la historia inmediata, la bandera actual – calcada de la de la RSSB – fue adoptada tras un plebiscito aprobado por el 75% de la población. En las postrimerías de la URSS, cuando Gorbachov fue secretario general del PC, la RSSB gozaba del nivel de vida más alto de toda la Unión. Incluso en las desgracias el parentesco hizo acto de presencia y la catástrofe nuclear de Chernóbil causó casi tantos daños en Ucrania como en Bielorrusia.

Para los nacionalistas bielorrusos más empecinados, esta estrecha vinculación a Rusia significa un gran obstáculo. Por un lado, buena parte de los propios bielorrusos no quieren un distanciamiento hostil del “gran hermano”. Y en la Rusia actual, la alianza con Minsk es pieza clave de toda su estructura y  estrategia militar de occidente; es pieza irrenunciable.

Todo esto induce a pensar que una salida posible, incluso probable, de la situación actual sea que el Kremlin deje caer a Lukashenko y acepte de momento a una figura de la oposición (por ejemplo, Victor Babariko, encarcelado por Lukashenko) como nuevo presidente… “a prueba”, manteniendo la bandera actual del país.

Viktor Babariko

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Candidata cui?/¿Candidata de quién?    

Etiquetas

, , ,

Joe Biden y Kamala Harris

Candidata cui?   Washington, Diana Negre

Cu alegerea senatoarei de California, Kamala Harris, pentru a fi candidată la vicepreședinția SUA, aspirantul la Casa Albă, Joe Biden, a adus în prim plan o femeie care mai e și de culoare, două cerințe care par a fi obligatorii anul acesta. Harris va ajuta la păstrarea fidelității alegătorilor lui Biden, însă nu e clar dacă va aduce, în luna noiembrie, și multe voturi în plus.

Dacă trecem în revistă grupurile care favorizează Partidul Democrat, în general și în mod specific pe candidatul prezidențial Biden, vedem că unul îl va vota fără condiții: cel al democraților progresiști, cărora nu e nevoie să le facă mari concesii, deoarece sunt votanți democrați fideli și tradiționali, care niciodată nu s-au gândit să-și schimbe partidul.  Însă, sunt și unii mai radicali, pe care senatoarea Harris e posibil să nu-i mulțumească, deoarece propriile ei poziții ar putea să nu fie suficient de radicale. În ceea ce îi privește pe  democrații de centru, aceștia formează un grup care nu o dată a votat cu câte un republican, așa cum s-a întâmplat în 1980 cu „democrații lui Reagan” și e posibil să-l fi votat, cel puțin unii dintre ei, și pe Trump, în 2016.

Kamala Harris

În plus, există marea masă a „independenților”, hotărâți să nu se angajeze de partea nimănui și să-l urmeze pe candidatul care îi va atrage cel mai mult sau, cum s-ar putea întâmpla peste trei luni, să-l voteze pe cel care li se va părea cel mai puțin periculos.  

Este greu de descoperit pe care dintre aceste grupuri de alegători „veleitari” îi va inflența Kamala Harris să-i dea voturile lui Biden, în viitoarele alegeri din luna noiembrie. Pentru moment, rămâne să fie definit domeniul în care Harris se va putea desfășura. Și sunt evidente punctele sale slabe, în care va putea fi atacată.

Să începem cu istoria familiei sale: este exact opusul imaginii pe care ea s-a străduit să o cultive de când a apărut în postura de candidată în această campanie electorală. În aceste momente, în care Partidul Democrat s-a lansat într-o imagine progresista extremă și în care se accentuează prejudecățile rasiste, cu greu va putea Harris să-și folosească biografia și nici proveniența rasială pentru a atrage elementele cele mai radicale,nici măcar să modifice pozițiile Americii anti-elitiste care au votat pentru Trump.

Căci senatoarea de California nu provine dintr-o familie de imigranți de culoare, grup dezavantajat și cu dificultăți: e lucru știut că părinții ei au venit în SUA, dar nu pentru a-și câștiga existența făcând curățenie în case sau muncind la câmp. Tatăl său s-a născut într-o familie  înstărită din Jamaica, și a urmat cursurile universitare la Londra, iar după aceea, a venit în California pentru a-și completa doctoratul, devenind profesor universitar de Economie la prestigioasa universitate Stanford. Mama ei a venit din India pentru a-și lua doctoratul în Medicină și a rămas pentru a se dedica cercetării oncologice.  

Iar dacă originile familiei ei nu sunt umile, nu e umilă nici situația sa actuală, deoarece soțul ei nu e de culoare: e un avocat alb și cât se poate de „anglo”, Douglas Emhoff,  anglo atât la chip, cât și la nume.  

Ca lucrurile să fie și mai dificile, propriul ei tată, Donald Harris, a recunoscut că familia sa a avut sclavi în Jamaica.

Dacă acest „pedigree” al familiei sale îi slăbește poziția în fața unor votanți săraci sau negri, el nu atrage nici cealaltă Americă, aceea care e tăcută și care muncește în fabrici, în exploatări agricole, între Munții Apalași și cei Stâncoși, și în care zace un puternic resentiment împotriva elitelor urbane de pe cele două coaste, atlantică și pacifică.

Însă Harris are un atu în favoarea ei, sau mai bine zis, îi oferă un important sprijin lui Biden. Căci, dacă în mod obișnuit, candidații la vicepreședinție nu prea aduc voturi multe celui care vrea să ocupe o vreme Casa Albă, în această campanie, Harris are o mai mare importanță decât vicepreședinții din alegerile anterioare: mulți se tem că Biden, dacă ajunge în Biroul Oval, nu va reuși să-și termine mandatul, din cauză că ar prezenta o pierdere senilă a facultăților sale.

Harris este cu 23 de ani mai tânără decât el,cu o carieră strălucitoare.Pare să aibă facultățile fizice și mentale necesare pentru a ocupa postul de președintă,în cazul în care va fi necesar și, dacă se va întâmpla așa,este foarte posibil să câștige viitoarele alegeri prezidențiale, reușind ceea ce Hillary Clinton nu a putut câștiga acum 4 ani: să fie prima femeie președintă a SUA.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Candidata de quién?     Washington, Diana Negre

Joe Biden y Kamala Harris

Con la selección de la senadora de California, Kamala Harris, como su candidata para la vicepresidencia de Estados Unidos, el aspirante a la Casa Blanca, Joe Biden, ha elegido a una mujer y de color, dos requisitos que parecen obligados este año. Y, si Harris ayudará a mantener la fidelidad de sus votantes, no está muy claro que le sirva para añadir muchos votos en noviembre.

Si repasamos los grupos que favorecen al Partido Demócrata en general y específicamente al candidato presidencial Biden, vemos que hay unos incondicionales: los demócratas progresistas, a los que no es necesario hacer grandes concesiones, pues son fieles votantes demócratas y los tradicionales que nunca han pensado en cambiarse de partido.  Pero, también están los más radicales, a quienes la senadora Harris tal vez no satisfaga, pues sus posiciones podrían no ser lo suficientemente radicales. En cuanto a los demócratas de centro, es un grupo que en más de una ocasión ha dado su voto a un republicano, como ocurrió en 1980 con los “demócratas de Reagan” y posiblemente también, se decantaron, al menos en parte, por Trump, en 2016.

Está además la gran masa de “independientes”, decididos a no comprometerse con nadie y seguir al candidato que más les atraiga o, como podría ocurrir en menos de tres meses, por el que menos peligroso les parezca.

Kamala Harris y su marido Douglas  Emhoff

Con Kamala Harris, cuesta descubrir en cuáles de estos grupos de votantes “veleidosos” influirá para que den su voto a Biden, en las elecciones de noviembre.  De momento, está por definir el campo al que Harris puede apelar y son evidentes los puntos débiles por los que la podrán atacar.

Empecemos por su historia familiar, contraria a la imagen que ha tratado de cultivar desde que se presentó como candidata presidencial en esta campaña. En estos momentos, en que el Partido Demócrata está lanzado a una imagen progresista extrema y en que acentúan los prejuicios racistas, Harris difícilmente podrá utilizar su biografía, ni su procedencia racial para atraer a los elementos más radicales, ni tampoco para modificar las posiciones de la América anti elitista que votó por Trump.

Porque la senadora de California no proviene de una familia de inmigrantes de color, grupos normalmente desaventajados y con dificultades: ciertamente, sus dos progenitores inmigraron a Estados Unidos, pero no para ganarse el pan limpiando casas o trabajando el campo, sino que su padre, nacido en una familia pudiente de Jamaica, cursó sus estudios universitarios en Londres, antes de trasladarse a California para completar su doctorado y convertirse en catedrático de Economía en la prestigiosa universidad de Stanford. Su madre llegó de la India para doctorarse en Medicina y se dedicó a la investigación oncológica.

Kamala Harris

Si sus orígenes familiares no son humildes, tampoco lo es su situación familiar actual, porque su marido tampoco es de color, sino el abogado blanco y “anglo”, Douglas Emhoff, tan anglo de aspecto como de nombre. 

Para ponérselo más difícil, su propio padre, Donald Harris, reconoció que su familia fue propietaria de esclavos en Jamaica.

Si este “pedigree” familiar debilita su posición ante votantes pobres o negros, tampoco atrae a la “otra América”, esta América silenciosa que trabaja en fábricas, oficinas o explotaciones agrícolas entre los montes Apalaches y las Rocosas y que arrastra un fuerte resentimiento contra las élites urbanas y costeras.

Pero Harris tiene ahora otra baza en su favor, o mejor dicho ofrece un apoyo importante a Biden.  Porque si habitualmente los candidatos a la vicepresidencia no aportan muchos votos al que quiere ocupar la Casa Blanca, en esta campaña Harris tiene una importancia mayor que en elecciones anteriores: muchos temen que Biden, si llega a la Oficina Oval, no conseguirá acabar su mandato a causa de lo que parece una pérdida senil de facultades.

Harris, 23 años más joven que él y con una carrera brillante, parece tener las facultades físicas y mentales necesarias para ocupar su cargo en caso de que fuera necesario y, si esto ocurriese, es muy posible que ganase las siguientes elecciones presidenciales y conseguiría lo que Hillary Clinton no pudo lograr hace 4 años: convertirse en la primera mujer presidente de Estados Unidos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

LIBAN, A FOST ODATĂ…/LÍBANO, ÉRASE UNA VEZ…

Etiquetas

, , , , , , , ,

LIBAN, A FOST ODATĂ

Explozia care a distrus o considerabilă parte din Beirut a putut fi un accident sau un sabotaj, însă, în orice caz, a fost un epitaf cumplit pentru un Stat care nu a existat niciodată.

În mod oficial, da!, a figurat pe hărți și în documente diplomatice o țară cu numele Liban, însă această entitate politică, ivită în 1943 din colonialism (protectorat francez, după prăbușirea sultanatului otoman), niciodată n-a reușit să fie o țară adevărată. Pe teritoriul său conviețuiau, fără alt liant decât traficul comercial, multe religii – creștini maroniți, catolici, copți și ortodocși; musulmani suniți și șiiți, druzi etc. -, multe etnii, trei limbi (araba libaneză, araba clasică și franceza) fără pic de conștiință că toți și ficare dintre ei aparțineau aceleiași țări.

Cum nu putea fi altfel, acest castel politic de nisip a supraviețuit cu chiu cu vai unui șir nesfârșit de crize și războaie, mai ales datorită Alianței Atlantice și a banilor. Adică, datorită încăpățânării puterilor occidentale de a avea în Orientul Apropiat o ipotetică „țară afină” și grație impulsului mercantil al locuitorilor Libanului – poate singura trăsătură într-adevăr comună a tuturor libanezilor – s-a creat, o vreme, prosperitate și bunăstre în acest colț de lume.

Însă sub această haină politică, domnea un gol enorm: în Liban nu a existat putere militară sau polițienească reală, nu a existat vreun program social-politic care să fi fost stabilit prin consens de vreo majoritate. În acest vid nu au întârziat să năvălească probleme dintre cele mai acute și înveninate din Orientul Mijlociu: Palestina și mesianismul șiit al iranienilor.

Primul impact distructiv asupra Libanului l-a adus problema palestiniană. S-a întâmplat în 1970, când combatanții OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) au fost alungați împreună cu famiile lor din Iordania și și-au ridicat alte baze în Liban. Năvala palestiniană a stricat fragilul echilibru etnic și social și a declanșat un război civil, întreținut și agravat de Israel.

 Nici n-au apucat să se cicatrizeze bine rănile țării din această încleștare, și vidul de putere a făcut ca, în absența bunăstării comerciale de altădată, Republica Libaneză să găsească în subvențiile iraniene pentru Hizbolah (gherila șiită anti-israeliană), niște subvenții care au ajuns să fie, în ziua de azi, un trist surogat pentru securitatea socială…

Dacă la toate aceste antecedente se adaugă deflagrația celor aproape trei mii de tone de azotat de amoniu, depozitate de patru ani întregi în portul din Beirut, e firesc să ne îndoim de faptul că explozia a fost accidentală. Cu atât mai mult cu cât un fotograf a prins „ca din întâmplare” momentul exploziei, iar protestele populare au izbucnit imediat – ca și cum ar fi fost pregătite – și au fost masive și întărite cu oameni sosiți din țările vecine.

Toate acestea ne îndeamnă să credem că, mai mult decât un accident, explozia a fost lovitura de grație politică administrată unui regim – cel al profesorului universitar Hassan Diab –, instaurat în luna februarie a acestui an, și care nu mulțumea pe nimeni, în schimb irita puternic (datorită toleranței față de Hizbolah) puterile sunite din Orientul Mijlociu. 

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LÍBANO, ÉRASE UNA VEZ…

La reciente explosión que arrasó buena parte de Beirut pudo haber sido un accidente o un sabotaje, pero, en cualquier caso, ha sido un horrendo epitafio para un Estado que no ha existido nunca.

Oficialmente, sí que ha figurado en los mapas y los documentos diplomáticos un país denominado Líbano, pero esa entidad política surgida en 1943 del colonialismo (protectorado francés tras el hundimiento del sultanato otomán) no llegó jamás a ser una auténtica nación. En su territorio convivían casi sin más vínculo que el tráfico comercial muchas religiones – cristianos maronitas, católicos, coptos y ortodoxos; musulmanes sunitas y chiitas, drusos, etc. -, muchas etnias, tres idiomas (árabe libanés, árabe clásico y francés) y ninguna conciencia de pertenecer todos y cada uno al mismo país.

Como no podía ser menos, ese castillo de naipes político sobrevivió a trancas y barrancas un sinfín de crisis y guerrillas ante todo a causa de la Alianza Atlántica y el dinero. Es decir, por el empeño de las potencias occidentales de tener en el Oriente Próximo una hipotética “nación afín” y porque el empuje mercantil de los moradores del Líbano – quizá el único rasgo realmente común de todos los libaneses – había creado una burbuja de bienestar en ese rincón del mundo.

Pero debajo del manto político imperaba un enorme vacío: ni existía en el Líbano un poder militar o policial real, ni había un programa sociopolítico consensuado por una mayoría. Y en ese vacío no tardaron en irrumpir los problemas más agudos y emponzoñados del Oriente Medio : Palestina y el mesianismo chiita de los iraníes.

El primer impacto destructor del Líbano lo dio el problema palestino. Fue en 1970, cuando los guerrilleros (y sus familias) de la OLP (Organización para la Liberación de Palestina) fueron echados de Jordania y erigieron en el Líbano sus bases. La irrupción palestina rompía el frágil equilibrio étnico y social y surgió de seguida una guerra civil azuzada y agravada por Israel.

Apenas mal cicatrizado el país de esa confrontación, el vació de poder determinó que a falta del bienestar comercial de otrora, la República Libanesa encontrase en las subvenciones iraníes a Hizbolá (la guerrilla chiita anti Israel), unas subvenciones que hoy en día vienen a ser un triste sucedáneo de la seguridad social…

Si a todos estos antecedentes se añade la sorprendente deflagración de casi 3.000 tn de explosivos que llevaban cuatro años largos almacenados en el puerto beirutí, es legítimo dudar de que la explosión fuera accidental. Tanto más, si se tiene en cuenta que un fotógrafo captó “casualmente” el momento de la explosión y que las protestas populares surgieran de inmediato – como si ya estuvieran preparadas -, fueran masivas y reforzadas con gente venida de las naciones vecinas.

Todo esto induce a pensar que más que un accidente, la explosión fue la estocada política final a un régimen – el del catedrático universitario Hassan Diab – instaurado en febrero de este año y que no satisfacía a nadie e irritaba mucho (por su tolerancia con Hizbolá) a las potencias sunitas del Oriente Medio. 

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

CELE TREI GRAȚII DIN MINSK/LAS TRES GRACIAS DE MINSK

Etiquetas

, , , ,

L 1Svetlana Tihanovskaya

CELE TREI GRAȚII DIN MINSK

Că Alexander Lukașenko nu urma să fie reales președinte al Belarusului, pentru a șasea oară consecutiv, în alegerile din 9 august 2020, a crezut, de data aceasta, mai multă lume ca niciodată; mai ales, datorită a trei femei: „înlocuitoarele”. La ora adevărului, Lukașenko a câștigat din nou copleșitor, ca toți autocrații.

Aceste trei femei au fost: Svetlana Tihanovskaia, c principală candidată a opoziției, și colaboratoarele ei Maria Kolsnikova și Veronica Zepkalo. Ele s-au prezentat la alegerile prezidențiale în locul bărbaților lor, care fuseseră înlăturați din cursa electorală de către guvern, în urma unor acuzații lipsite de temei, însă suficiente pentru ca o rigididate juridică să-i bage, pentru o vreme, la închisoare.

Lui Lukașenko, care conduce țara cu metode neostaliniste, i s-au opus, dintotdeauna, mișcări democratice, dar rivalul său adevărat este Putin, președintele rus, care are ca scop prioritar în politica sa externă realizarea unei confederații cu Kazahstan și Belarus (și cu Ucraina, înainte de criza Maidanului). Lukașenko a tot încercat să evite subiectul, căci nu putea să-i spună clar Moscovei că nu e de acord (de ajutorul economic și politic al Kremlinului depinde supraviețuirea sa și a guvernului său), a tergiversat proiectul inventând tot felul de piedici interne, pentru a trage de timp.

L 3Alexander Lukașenko

Însă, nemulțumirea publică a crescut în Belarus pe măsură ce situația economiei și a libertății politice se înrăutățea, ceea ce l-a determinat pe Lukașenko să declare, în plină secesiune ucraineană, că „…numai el putea să oprească, în Minsk, un al doilea Maidan…”. Dacă bielorușii l-au crezut sau nu, nu vom ști niciodată, însă la Kremlin afirmația a fost înțeleasă ca un refuz definitiv la aspirațiile confederaliste ale lui Putin. Și de atunci, opoziția parlamentară și stradală  – mai ales aceasta din urmă – față de Lukașenko a reizbucnit cu forță; cu forță și mai ales cu imaginație.

L 5Alexander Lukașenko

Cu atât de multă imaginație, încât, în campania electorală din anul acesta, opoziția și-a mobilizat simpatizanții cu un cântec celebru pe finalul comunismului sovietic: e cântecul  sindicaliștilor polonezi ai sindicatului Solidarnosci care începea așa: „…să dărâmăm aceste ziduri, să dărâmăm aceste închisori…”

Belarus nu este acum Polonia comunistă din anii 80, iar Putin nu este Brejnev. Însă, spre îngrijorarea Minskului, Kremlinul continuă să fie Kremlin, iar visele rusești de grandoare le-au avut țarii, Sovietul Suprem și le are și Putin…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS TRES GRACIAS DE MINSK

L 2Svetlana Tihanovskaya

Que Alexander Lukashenko no fuera reelegido presidente de Bielorrusia por sexta vez consecutiva en los comicios de la semana pasada se lo ha creído esta vez más gente que nunca; ante todo a causa de tres mujeres : “las sustitutas”. A la hora de la verdad, Lukashenko volvió a ganar abrumadoramente, como todos los autócratas.

Estas tres mujeres eran Svetlana Tihanovskaya, como candidata principal de la oposición, y sus colaboradoras Maria Kolsnikova y Verónica Zepkalo que se presentaban a las presidenciales en sustitución de sus maridos/parejas que habían sido apartados de la carrera electoral por el Gobierno con acusaciones insubstanciales, pero suficientes para que un rigorismo jurídico los lleve provisionalmente a la cárcel.

A Lukashenko, quien gobierna el país con métodos neo estalinistas, se le han enfrentado desde siempre movimientos democráticos, pero su auténtico y más temible rival es Putin, el presidente ruso, quien tiene como meta prioritaria de la política exterior rusa una confederación con Kazakstán y Bielorrusia (y Ucrania, antes de la crisis del Maidan). Y Lukashenko ha tratado de marear la perdiz en este tema; ya que no podía decirle claramente que no a Moscú (de cuya benevolencia económica y política depende la supervivencia de su país y de su Gobierno), ha ido dando largas al proyecto e inventándose impedimentos domésticos para alargar el compás de espera.

L 4Alexander Lukașenko

Pero el descontento público ha ido creciendo en Bielorrusia a medida que empeoraba la economía y la libertad política, situación que le llevó a Lukashenko a declarar en plena secesión ucraniana que “…sólo él podía impedir en Minsk un segundo Maidan…”. Si los bielorrusos se lo creyeron o no, no se sabrá nunca, pero en el Kremlin la afirmación se entendió como una negativa definitiva a las aspiraciones confederalistas de Putin. Y desde entonces la oposición parlamentaria y la callejera – sobre todo esta – a Lukashenko comenzaron a rebrotar con fuerza; con fuerza, pero sobre todo con imaginación.

Con tanta imaginación que en la campaña electoral de este año la oposición movilizaba a sus simpatizantes con una canción celebre en las postrimerías del comunismo soviético: la canción de los seguidores polacos de Solidarnosc que comenzaba: “…derribemos estos muros, derribemos estas cárceles…”

Claro que la Bielorrusia de hoy no es la Polonia comunista de los 80 y que Putin no es Brézhnev. Pero para inquietud de Minsk, el Kremlin sigue siendo el Kremlin, y los sueños de grandeza rusos siguen presentes con los zares, con el soviet supremo o con Putin…

L 6Alexander Lukașenko y Vladimir Putin

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Cronica din cealaltă Americă: procese care aduc milioane/Crónica desde la otra América: pleitos milenarios 

Etiquetas

, , , , , , , ,

A 1

Cronica din cealaltă Americă: procese care aduc milioane   Washington, Diana Negre

Cu greu s-ar putea găsi ceva care să arate mai bine diferențele dintre cele două Americi, decât actuala criză cauzată de COVID -19. Coronavirusul nu face distincție între condițiile sociale sau regiunile geografice ale victimelor sale, însă circumstanțele sunt foarte diferite pentru America din zona urbană, situată pe cele două coaste, cu spitale mari și centre de cercetare, și cealaltă, care produce alimente și muncește în întreprinderile din marile întinderi rurale, unde sunt puține spitale și cu resurse limitate.

A 3

Pe lângă avantajele evidente ale funcționarilor, bancherilor și avocaților, care se refugiază în casele lor, unde unii dintre ei pot să lucreze în telemuncă, toți continuă să încaseze bani și sunt foarte puțin expuși contagiului, în timp ce restul țării, care nu se bucură de asemenea privilegii,  trebuie să facă față unor costuri în plus: procesele pe care avocații se pregătesc să le înceapă pentru a compensa victimele boli COVID -19.

Sunt vreo o sută de miliarde de dolari pe care cabinetele de avocați încearcă să le scoată de la spitale, magazine sau întreprinderi care ar putea avea niște bani. Atât pentru infectările de până acum, cât și pentru cele care ar putea să aibă loc, pe măsură ce școlile, bisericile, hotelurile sau magazinele își reiau activitățile normale.

A 6

Avocații își ascut cuțitele pentru a cere compensații pentru orice „neglijență” care să fi cauzat contagiul sau situația actuală care este posibil să nu ofere garanții suficiente. Aceasta înseamnă niște costuri exorbitante pentru cei care sunt țintele proceselor lor, nu numai pentru despăgubirile care li se vor cere, dar și pentru cheltuielile pe care vor trebui să le facă pentru a se apăra, pe lângă noile măsuri pe care vor trebui să le aplice.

Sunt costuri juridice foarte mari pentru întreprinderile acuzate, deoarece cabinetele de avocați încasează în jur de 400 de dolari pe oră, pe care clienții lor urmează să le plătească, indiferent dacă pierd sau câștigă procesele.

În mod frecvent, întreprinderile acuzate de neglijență preferă un arajament pentru a plăti despăgubiri, evitând tribunalele. Sumele plătite în felul acesta reprezintă o economie în comparație cu procesele legale, care sunt foarte costisitoare. Probabil, vor exista plăți negociate care, conform unor proiecții, ar putea însuma o sută de miliarde de dolari, în toată țara.

Beneficiarii acestor despăgubiri nu sunt victimele, care, probabil, vor primi puțini dolari fiecare, ci cabinetele de avocați care vor rămâne cu mai multe milioane pentru demersurile lor.  Și fără niciun risc, deoarece bonificația lor este stabilită în fața unui judecotor, care aprobă acordurile. Restul, împărțit între sute și mii de despăgubiți, ajunge să fie…mai nimic.

Cine sunt acești avocați? Cei care au absolvit universități de mare prestigiu, cei care se mișcă în cercurile de putere din San Francisco, New York, Washington sau Boston. În afară de Chicago, Austin (Texas) sau Madison (Wisconsin), aproape niciunul dintre acești avocați nu stă și nu lucrează în interiorul țării.

Acești juriști, care se folosesc de masele populare pe care ei spun că le apără, merg în automobile Masserati pentru a vota împotriva lui Trump, căci nu-i împărtășesc tezele, deoarece consideră că nu sunt suficient de sofisticate pentru ca acestea să merite sprijinul lor.

A 7

Clienții lor, muncitori, vânzători, băcani sau agricultori din zonele rurale sau din orășele, nu înțeleg prea bine cum anume beneficiază ei de o asemenea politică socială, căci avocații și funcționarii pot să-și supravegheze copiii când participă la ore „on line”, însă ei trebuie să aleagă între a merge la muncă, lăsând copii singuri, sau să rămână acasă și să nu mai primească salariu. Și pe deasupra, se simt disprețuiți de clasele educate și bogate.

Acum patru ani, Trump s-a bucurat că „majoritatea silențioasă” l-a adus la Casa Albă. Atunci a promis că „va asana mlaștina” corupției în Washington. Acum, cu COVID și cu criza economică, Trump este foarte slăbit, iar adepții săi, încă fideli, se tem că vor pierde alegerile prezidențiale din anul acesta și vor fi, din nou, la discreția elitelor miloase, care își umplu buzunarele în numele lor.

A 5

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Crónica desde la otra América: pleitos milenarios   Washington, Diana Negre

A 2

Es difícil encontrar algo que represente mejor las diferencias entre las dos Américas que la actual crisis del Covid19.

No es que el corona virus distinga entre la situación social o geográfica de sus víctimas, pero las circunstancias son muy diferentes para la América de las áreas urbanas, situadas principalmente en las dos costas, con grandes hospitales y centros de investigación, y la que produce alimentos y trabaja en sus industrias en las grandes extensiones de carácter rural donde los hospitales son escasos y de recursos limitados.

A 4

Aparte de las ventajas evidentes de funcionarios, banqueros o abogados, quienes se refugian en sus casas donde algunos pueden trabajar a distancia, todos siguen cobrando y se ven poco expuestos al contagio, el resto del país que no goza de tales privilegios se enfrenta a un costo adicional: los pleitos que los abogados se preparan a lanzar para compensar a las víctimas del covid19.

Son nada menos que cien mil millones de dólares que los bufetes intentan sacar a hospitales, comercios o cualquier empresa que pudiera tener algo en sus arcas. Tanto por los contagios ocurridos hasta ahora, como los que puede haber a medida que las escuelas, iglesias, hoteles o cualquier tipo de comercio reanudan sus actividades normales.

Los abogados están afilando sus cuchillos para pedir compensaciones por las “negligencias” que hayan podido permitir el contagio, o la situación actual que tal vez no ofrezca garantías suficientes. Esto significa unos costos exorbitantes para las víctimas de sus querellas, no solo por los pagos que se les podrían exigir, sino también por los costos legales para defenderse, además de nuevas medidas que habrían de aplicar.

A 8

Hay además costos jurídicos muy elevados para las empresas acusadas, pues los bufetes de abogados cobran alrededor de 400 dólares por hora, que sus clientes han de pagar tanto si pierden como si ganan los pleitos.

Es frecuente que las empresas acusadas de negligencia prefieran pactar una indemnización fuera de los tribunales.  Unas cantidades pactadas de esta forma representan un ahorro comparado con procesos legales muy caros. Probablemente habrá pagos negociados que, según varias proyecciones, podrían sumar cien mil millones de dólares en todo el país.

Los beneficiarios de estas indemnizaciones no son las víctimas, que probablemente solo cobrarán unos pocos dólares cada uno, sino los bufetes que se quedan varios millones por su gestión. Y sin riesgo alguno, porque su bonificación queda estipulada ante un juez que aprueba los acuerdos.  El resto, dividido entre cientos o millares de indemnizados, se queda en casi nada.

¿Quiénes son estos abogados? Los que han salido de las universidades de más prestigio, los que se mueven en círculos de poder en San Francisco, Nueva York, Washington o Boston. Fuera de Chicago, Austin (Texas) o Madison (Wisconsin), casi o ninguno de estos abogados vive o trabaja en el interior del país.

Estos juristas, que se benefician de las masas populares a quienes dicen ayudar, van en sus Masseratis a votar en contra de Trump, porque no comparten sus tesis y consideran que no son lo suficientemente sofisticadas para merecer su apoyo.

Sus clientes, los obreros, tenderos o agricultores de zonas rurales o pequeñas ciudades, no comprenden demasiado bien en qué se benefician de tanta política social, pues mientras abogados y funcionarios pueden vigilar a sus hijos cuando siguen las clases “on line”, ellos han de escoger entre ir a trabajar y dejar a los niños solos, o quedarse en casa y no cobrar. Encima de todo esto, se sienten objeto de desprecio por las clases ilustradas y pudientes.

Hace cuatro años, Trump celebró que esta “mayoría silenciosa” lo hubiera llevado a la Casa Blanca. Entonces les prometió “secar el pantano” de la corrupción en Washington. Hoy, con el Covid y la crisis económica, Trump está muy debilitado y sus partidarios, todavía fieles, temen perder los comicios presidenciales de este año y verse de nuevo a la merced de las élites caritativas que se forran los bolsillos en nombre de ellos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

Cronică din cealaltă Americă/Crónica desde la otra América

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , ,

A 5

Cronică din cealaltă Americă    Washington, Diana Negre

Cititorii noștri au avut și continuă să aibă ocazia de a citi, de a vedea sau a auzi la radio sau la televiziune ce gândesc jurnaliștii americani sau corespondenții acreditați în orașele Washington sau New York.

Acesta din  urmă este marele oraș cosmopolit al Americii și un loc vizitat frecvent  de turiști, în timp ce Washington este sediul guvernului federal, reședință a jurnaliștilor, are cea mai mare concentrație de avocați din lume și găzduiește un mare număr de „think tanks” –un fel de „tancuri ale gândirii”- în care, academicieni iluștri sau care aspiră la o asemenea condiție își folosesc pregătirea primită în universități de elită pentru a arăta restului lumii ce și cum să gândească.

A 1

Cele două orașe sunt foarte diferite: în timp ce New York este o junglă urbană suprapopulată, Washington este un oraș liniștit cu o populație cu densitate mică, dar cu venituri de înalt nivel al clasei mijlocii, cu parcuri și muzee gratuite, străzi străjuite de arbori, cu flori, din luna mai, până în noiembrie, când spectacolul vegetal se încheie cu o sărbătoare a toamnei în toată gama culorilor roșii.

   Cu toate diferențele lor de ritm și caracter, ambele metropole au în comun afinități politice: dacă New York-ul i-a dat, acum 4 ani, 79% din voturile sale democratei Hillary Clinton, Washington i-a luat-o înainte cu 91%.

A 2

În aceste două orașe apar cele mai influente ziare din țară: New York Times, citit și de redacțiile din toată lumea, și Washington Post, care acum este proprietatea milionarului Jeff Bezos, stăpânul firmei Amazon. Amândouă aceste ziare sunt lecturi obligatorii pentru elitele țării. Cu toate că USA Today și Wall Street Journal, cu tonuri politice mai nuanțate, au o circulație de câteva ori  mai mare, nu sunt acestea izvoarele din care se adapă corespondenții străini.

În Washington și New York, cu restaurantele lor internaționale, cu elitele lor intelectuale și centrele lor de influență, Donald Trump cu impolitețele sale produce respingere și chiar silă, care se reflectă zilnic în ziarele editate în aceste orașe.

Dar, la mai puțin de o oră de mers cu automobilul spre interior, există o altă țară ai cărei locuitori au puține privilegii și o slabă protecție în fața avatarelor, cum este de pildă pandemia, care a costat multe locuri de muncă, spre deosebire de funcționarii și experții din orașe care, pe lângă faptul că primesc salarii mult mai mari, lucrează în tele-muncă de acasă.

Tocmai acești privilegiați îi sfătuiesc să nu-și trimită copiii la școală sau să nu-și viziteze rudele, ceea ce are consecințe total diferite pentru elitele de la orașe, în comparație cu zonele rurale, unde mulți părinți nu au cunoștințele necesare pentru a-și putea ajuta copiii la lecțiile pentru școală, sau nu găsesc cu cine să-i lase atunci când sunt la muncă.

Sunt „cele două Americi” la care se tot referă oamenii politici progresiști și care doresc ștergerea diferențelor dintre elitele urbane puternice și locuitorii din imensele câmpii ce se întind de la Munții Apalași până la Munții Stâncoși, oameni care nu numai că au bani mai puțini, dar sunt conștienți că sunt disprețuiți  pentru că păstrează valori tradiționale ca patriotismul, religia sau familia.

A menține unite aceste două Americi, cu culturi, aspirații și posibilități diferite nu a fost niciodată ușor. Războiul de secesiune a fost o înfruntare între cei care aveau concepții opuse despre țara lor.

Atunci lupta s-a concentrat asupra sclaviei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Crónica desde la otra América  Washington, Diana Negre

A 3

Nuestros lectores han tenido y tienen la oportunidad de leer en las páginas de este y otros diarios, o de ver y oír en las radios y televisiones de nuestro país, lo que piensan los periodistas norteamericanos y los residentes de las ciudades de Washington o Nueva York, donde viven nuestros corresponsales.

Esta última es la gran ciudad cosmopolita de América y lugar visitado con frecuencia por nuestros compatriotas turistas, mientras que Washington es la  sede del gobierno federal,  residencia de periodistas, tiene la mayor concentración de abogados del mundo y aloja un gran número de “think tanks” -algo así como “tanques del pensamiento”- en que académicos ilustres o con aspiraciones de serlo, utilizan la preparación recibida en las universidades de élite para decir al resto del mundo lo que debe pensar.

Ambas ciudades son muy distintas: mientras NY es una jungla urbana super densa, Washington es una ciudad tranquila con una población escasa en densidad, pero de alto nivel medio de ingresos, con parques y museos gratuítos y calles arboladas que exhiben sus flores, desde mayo hasta noviembre, cuando el espectáculo vegetal termina con el fin de fiesta otoñal en toda la gama de rojos.

A pesar de sus diferencias en ritmo y carácter, ambas metrópolis tienen en común sus afinidades políticas: si NY dio, hace 4 años, el 79% de sus votos a la demócrata Hillary Clinton, Washington se le adelantó con nada menos que el 91%.

A 4

En estas dos ciudades se publican los diarios más influyentes del país: El New York Times, leído también por las redacciones del mundo entero, y el Washington Post, ahora propiedad del millonario Jeff Bezos, dueño de Amazon. Ambos son lectura obligada para las élites del país.  Aunque el USA Today y el Wall Street Journal, de tono político más  matizado, tienen una circulación varias veces mayor, no son las fuentes de las que beben los corresponsales extranjeros.

En Washington y Nueva York, con sus restaurantes internacionales, sus élites intelectuales y sus centros de influencia, Donald Trump con sus malos modales produce rechazo y hasta repugnancia, que se refleja diariamente en los diarios editados en estas urbes.

Pero a poco más de una hora en coche hacia el interior, hay otro país cuyos residentes gozan de pocos privilegios y escasa protección ante avatares como la pandemia, que ha costado muchos puestos de trabajo, a diferencia de los funcionarios y expertos urbanos quienes, además de cobrar mucho más que ellos, están trabajando desde sus casas.

Estos mismos privilegiados les dicen que no manden a sus niños a la escuela o que no visiten a sus familias, lo que tiene unas consecuencias muy distintas para las élites urbanas que para las zonas rurales, donde muchos padres no tienen conocimientos suficientes para ayudar a sus hijos a seguir las clases, o no encuentran con quien dejarlos si ellos están trabajando

Son “las dos Américas” a las que tanto se refieren los políticos progresistas deseosos de reducir las diferencias entre las élites urbanas pudientes y los residentes de las vastas planicies que se extienden desde los Apalaches hasta las Rocosas, gente que no solo tienen menos dinero, sino que se saben menospreciados por mantener valores tradicionales como el patriotismo, la religión o la familia.

Mantener unidas estas dos Américas, de culturas, aspiraciones y posibilidades diferentes, no ha sido nunca fácil.  Ya la guerra de secesión enfrentó a quienes tenían conceptos opuestos de su país.

Entonces la lucha se centró en la esclavitud.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

AGUAS ETÍOPES/AGUAS ETÍOPES

Etiquetas

, , , , ,

E 2

AGUAS ETÍOPES

În ultimele două secole – pentru a nu merge și mai  adânc – lumea a văzut conflicte dintre cele mai năstrușnice, de la războaie pornite de la o partidă de fotbal (între Salvador și Honduras, în secolul XX) până la înfruntări diplomatice pentru un motiv ca: „nu sunt de acord să porți acest nume” (Grecia – Macedonia) sau să vedem care limbă română e într-adevăr română (Republica Moldova – România, când s-a destrămat URSS). Lista o continuă în prezent Egiptul și Etiopia, care se dușmănesc, acum, din cauza timpului; a timpului necesar pentru umplerea cu apă a unui lac de acumulare.

Desigur că, în acest caz, nu este vorba despre un lac de acumulare oarecare, ci de unul gigantic – cu o capacitate maximă de 74.000 milioane de metri cubi de apă – „Renaissance”, construit de Etiopia pe teritoriul său, pe cursul Nilului Albastru. A vorbi despre Nilul Albastru înseamnă a vorbi de supraviețuirea celor o sută de milioane de locuitori ai Egiptului, o țară care reușește să trăiască în deșert numai datorită Nilului. Și, prin urmare, viteza cu care se va umple „Renaissance” a devenit o chestiune aproape de viață sau de moarte pentru Egipt și Etiopia.

Marele fluviu african – cu o lungime de 6.500 km – e alimentat, în principal de doi afluenți care se varsă în el, în Omdurman (Sudan): Nilul Alb, care izvorăște în Uganda, cu o lungime considerabilă, y și Nilul Albastru, care curge din Etiopia pe o lungime cât jumătate din fratele său ugandez, însă aduce cam 85% din debitul total.

E 3

Cei din Addis Abeba vor ca totul să meargă cât mai repede pentru a pune în funcține barajul: între 3 și 5 ani; În schimb, la Cairo, se consideră că între 7 și 10 ani va fi „o viteză mortală”; deoarece dintre cei doi afluenți ai Nilului, tocmai Nilul Albastru, care izvorăște în Etiopia aduce cea mai mare cantitate de apă fluviului care irigă Egiptul.

Acumularea apei timp de 7 ani ar însemna o reducere a debitului Nilului în tot acest răstimp cu 25%. Este o reducere care va avea ca efect o scădere a producției agricole și piscicole la fel de mare sau poate și mai mare, precum și o creștere a salinității apelor de la vărsarea Nilului, dar și riscul ca întreaga Deltă a Nilului să sece.

Sunt riscuri să izbucnească și foametea în Egipt, și într-o măsură mai mică, în Sudan. Dar, pentru Addis Abeba, intrarea în funcțiune a barajului cu cele 13 turbine ale sale ar însemna un mare pas înainte în domeniul economic. Nu numai că s-ar îmbunătăți finanțele țării prin vânzarea excedentului de energie electrică, dar această abundență energetică ar accelera industrializarea țării și ar face posibil ca mai mult de jumătate din populația țării să aibă acces la electricitate. Căci Etiopia are mare nevoie de prosperitate economică, deoarece marea majoritate a populație are venituri de aproximativ 60 $ pe lună.

Încurcătura cu exploatarea apelor Nilului și a afluenților săi vine din două vechi probleme africane. Prima și cea mai veche este politica de rea vecinătate care a prevalat în istoria continentului. Și cea de a doua, mai recentă, este că din punct de vedere juridic multe dintre acordurile internaționale asupra apelor Nilului derivă din tratatele din era colonială (1929), când nimeni nu-și imagina posibilitatea ca Africa să se industrializeze vreodată.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

AGUAS ETÍOPES

E 4

En los últimos dos siglos – para no remontarme más atrás – el mundo ha visto conflictos de lo más esperpéntico, desde guerras por un partido de futbol (Salvador – Honduras en el siglo XX) hasta enfrentamientos diplomáticos por un quítame allá ese nombre (Grecia – Macedonia) o ver qué idioma rumano es realmente rumano (República de Moldavia – Rumanía, tras el hundimiento de la URSS). La lista la acaban de ampliar ahora Egipto y Etiopía, enemistados a causa del tiempo; del tiempo necesario para llenar un embalse.

Claro que en este caso no se trata de un embalse cualquiera, sino del gigantesco – capacidad máxima: 74.000 millones de metros cúbicos de agua – “Renaissance” que ha construido Etiopía en su territorio sobre el curso del Nilo Azul. Y hablar del Nilo Azul es tanto como hablar de la supervivencia de los 100 millones de habitantes de Egipto, un país que vive en el desierto únicamente gracias al Nilo. Y, consecuentemente, la velocidad a que se va llenar el “Renaissance” se ha transformado en una cuestión de casi vida o muerte para Egipto y Etiopía.

E 1

El gran río africano – 6.500 km de recorrido – vive básicamente de dos afluentes que desembocan en él en Omdurman (Sudán): el Nilo Blanco, que nace en Uganda, con un largo camino, y el Nilo Azul, que fluye desde Etiopía a lo largo de la mitad del trecho de su hermano ugandés, pero aporta el 85% del caudal total.

En Addis Abeba quieren ir todo lo deprisa que se pueda con la puesta en marcha de la presa: de 3 a 5 años; en El Cairo, en cambio, consideran que de 7 a 10 años son ya una “velocidad mortal” para Egipto, ya que, de los dos afluyentes del Nilo – el Nilo Blanco, que nace en Uganda, y el Nilo Azul, procedente de Etiopia-, este último suministra el 85 por ciento de todo el agua que fluye anualmente por el gran río que irriga Egipto.

Y es que un embalsamiento de 7 años ya significaría una reducción del caudal total del Nilo durante este tiempo, en un 25%. Esta es una reducción que repercutiría en una merma de la producción agraria y pesquera igual o mayor, así como una salinización de las aguas de la desembocadura del Nilo, amén del riesgo –grande- de una desecación del amplio delta de este río.

Son riesgos y eventuales hambrunas para Egipto y, en menor, medida para Sudán. Pero para Addis Abeba una pronta entrada en servicio de la presa y sus 13 turbinas significaría un gran paso adelante económico. No solo mejorarían las finanzas del país con la venta de los excedentes eléctricos, sino que esta abundancia energética aceleraría la industrialización del país y permitiría que acceda al suministro eléctrico más de la mitad de la población que hoy en día no lo tiene. Y las mejoras económicas las necesita Etiopía como nadie ya que poco menos de la mayoría de la población vive con ingresos de 60 $ mensuales,

El embrollo del aprovechamiento del Nilo y sus afluentes arranca de dos viejos problemas africanos, Uno, el más antiguo, es la política de mala vecindad que ha prevalecido en la historia del Continente. Y la otra, más reciente, es que jurídicamente muchos de los acuerdos internacionales sobre las aguas del Nilo proceden de los tratados de la era colonial (1929), cuando nadie se imaginaba la posibilidad de una industrialización de África.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

POLITICI ȘI CALCULE POLITICE CU HAGIA SOPHIA/POLÍTICAS Y POLITIQUEOS CON HAGIA SOPHIA

Etiquetas

, , , , , , , , ,

V 19

POLITICI ȘI CALCULE POLITICE CU HAGIA SOPHIA

 Istoria lăcașului de cult Sfânta Sofia – Aghia Sofia – în greacă – din Istambul a avut mereu de a face atât cu credința, cât și cu politica. Chiar și acum, când președintele Erdogan redă lăcașul serviciului religios, această legătură cu politica este foarte vizibilă.

V 5

Ridicată aproximativ între anii 346-360 de Constantin cel Mare și de fiul său Constanțiu (și reinaugurată de Iustinian în anul 537) ca mândrie a creștinării Imperiului Roman, a fost transformată, în 1453 – anul când Constantinopolul a fost cucerit de sultanul Mehmet Fatih – în moschee, pentru a arăta lumii  puterea Imperiului Otoman. Iar, în 1934, din ordinul marelui reformator turc Atatürc, din moschee a devenit muzeu, atât pentru a dovedi laicizarea Turciei moderne, cât și pentru a face să eșueze expansionismul bulgar din acea vreme. Acum, Erdogan îi redă funcția religioasă, mai degrabă pe altarul politicii și ambițiilor sale, decât din pietate musulmană, cu toate că el însuși este un musulman practicant.

V 2

V 20

 

În toată această evoluție istorică, se evidențiază folosirea lăcașului de cult (o bazilică devenită moschee) pentru scopuri politice. În secolul al XV-lea, otomanii dominau în Mediterana și în răsăritul Europei, mai mult din cauza slăbiciunii rivalilor, decât  datorită vreunei puteri adevărate proprii. (Până după lupta de la Lepanto, imperiul turc nu a fost în stare să-și fabrice tunurile pe care le folosea împotriva creștinilor!). În 1934, Atatürc a hotărât, prin decret guvernamental, că moscheea devenea muzeu, pentru a evidenția laicizarea Turciei…, dar și pentru a se pune bine cu creștinii din Balcani, deoarece tocmai semnase cu Grecia, România și Iugoslavia un pact pentru a stăvili ambițiile hegemonice ale bulgarilor din vremea aceea.

V 3

Această legătură a lăcașului de cult cu puterea se accentuază și mai mult acum cu Erdogan și partidul său, AKP. Căci, din punct de vedere electoral, ambii înregistrează un accentuat declin. Ambii au ajuns la putere printr-o politică de bun simț în domeniul economic și o politică foarte moderată în cel religios. La începutul secolului, acest lucru a generat o prosperitate fără precedent, însă acum, economia merge rău, iar finanțele merg și mai rău.

V 11

Pentru a-și atrage votul maselor, Erdogan și AKP au întreprins promovarea unei politici de „nostalgie istorică”: noile obiective nu urmăresc ridicarea nivelului de trai, ci recuperarea grandorii otomane și dominația islamului. Cum nu e mai multă și mai bună pâine, sunt mai multe vise de grandoare și desființări ale reformelor lui Atatürc. În loc de o republică laică și europenistă, e mai bună una otomană și profund religioasă.

Atât de religioasă, încât comunicatul Ankarei în limba arabă asupra noului destin al Sfintei Sofii semnalează că este un pas care va fi urmat de eliberarea moscheii  Al-Aqsa, din Ierusalim… !

V 17

Rămâne de văzut dacă această întoarcere spre trecut a lui Erdogan va da rezultate. Pentru moment, republica turcă are baze militare în Libia, Qatar, Somalia și Sudan și o înfloritoare industrie națională de război, pe lângă faptul că desfășoară o dură represiune împotriva naționalismului kurd în Siria.

V 4

Nu este chiar o reeditare a imperiului lui Mehmet Fatih, însă este un bun început pentru a momi un electorat visător.

V 14

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

V 6

POLÍTICAS Y POLITIQUEOS CON HAGIA SOPHIA

 La historia del templo de Santa Sofía –“Hagia Sophia” en griego – en Estambul ha tenido siempre tanto que ver con la fe, como con la política. Incluso ahora, cuando el presidente Erdogan devuelve el edificio al servicio religioso, esta vinculación a la política salta al vista.

V 10

Erigida en el 537 como alarde de la cristianización del Imperio Romano, pasó en 1453 – año de la conquista de Constantinopla por el sultán Mehmet Fatih – a ser mezquita para mostrarle al mundo el poderío del Imperio Otomano. Y en 1934, pasó, por orden del gran reformador turco Atatürc, de templo a museo, tanto para evidenciar la laicización de la Turquía moderna, como para abortar el expansionismo búlgaro de aquél momento. Y ahora Erdogan le devuelve la función religiosa, más en aras de su política y ambiciones, que por piedad musulmana, pese a que él personalmente sea creyente.

V 7

V 16

En todo este historial destaca la utilización del templo para fines políticos. En el siglo XV los otomanos dominaban el Mediterráneo y el este de Europa, más por debilidad de los rivales, que por auténtico poderío propio (¡  hasta después de la batalla de Lepanto, el imperio turco fue incapaz de fabricar los cañones que usaba contra los cristianos !). En el 1934 Atatürc decretó el destino del templo a museo para evidenciar la laicización de Turquía…, pero también para congraciarse con los cristianos de los Balcanes ya que acababa de firmar con Grecia, Rumania e Yugoslavia un pacto para contener las ambiciones hegemónicas de los búlgaros de la época.

V 9

V 8

Y esta vinculación del templo al poder se acusa aún más ahora, con Erdogan y su partido, el AKP. Porque, electoralmente, ambos están registrando un constante declive. Ambos llegaron al poder con una política de sentido común en lo económico y de moderación, en lo religioso. A primeros de siglo, esto generó una bonanza sin igual, pero ahora, la economía va mal y las finanzas, peor.

V 12

Y para asegurarse el voto de las masas, Erdogan y el AKP han emprendido una política de “nostalgia histórica”: las nuevas metas no son elevar el nivel de vida, sino recuperar la grandeza otomana y el predominio del islam. A falta de más y mejor pan, más sueños de grandeza y el desmantelamiento de las reformas de Atatürc. En vez de una república laica y europeísta, una otomana y profundamente religiosa.

V 18

Tan religiosa es la apuesta, que en el comunicado de Ankara en lengua árabe sobre el nuevo destino de Hagia Sophia se dice que es un paso que será seguido por la toma de posesión del templo de Aqsa, de Jerusalén… !

V 1

Si este giro hacia atrás le va a dar resultado a Erdogan, está por ver. Pero de momento, la república turca cuenta ya con bases militares en Libia, Qatar, Somalia y Sudán y una pujante industria bélica nacional, amén de estar llevando a cabo una dura represión del nacionalismo kurdo en Siria.

No es ni mucho menos una reedición del imperio de Mehmet Fatih, pero es un buen comienzo para engatusar un electorado soñador.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

RAȚIUNILE LUI TRUMP/LAS RAZONES DE TRUMP 

Etiquetas

, , , , , ,

T 1

RAȚIUNILE LUI TRUMP   Washington, Diana Negre

A-l critica pe actualul președinte american este atât de ușor, încât o face aproape toată lumea. Însă, sunt domenii și situații în care are dreptate; de exemplu, în politica de securitate.

Până la venirea lui Donald Trump la președinția SUA, această țară se afla în dubla inerție creată de victoriile asupra Axei în cel de al Doilea Război Mondial și, mai târziu, asupra URSS. Mai ales triumful armat i-a permis Casei Albe să monteze o structură de alianțe care unea strâns lumea liberă cu cauza americană (aproape că o ținea legată). Era o afacere rotundă pentru toți partenerii: Pentagonul își putea permite să aibă o organizație militară proporțională cu populația sa și rațional de costisitoare; iar aliații săi se bucurau de o securitate militară  – pax americana – cu cheltuieli minime.

Adică, analizate în profunzime, cele două victorii (asupra germanilor și japonezilor, în războiul cald, si asupra URSS, în războiul rece) se dovedesc a fi, esențialmente, două victorii economice. Cei din Axă au fost învinși deoarece nu aveau nici oameni și nici resurse economice comparabile cu cele ale Washingtonului, iar Moscova a fost împinsă în ruină și dizolvare, deoarece nu a putut face față cursei înarmărilor, întreprinsă de președintele Reagan.

T 5

Toate acestea nu sunt și nici nu au fost, la vremea lor, un secret. Nu este un secret nici faptul că lumea din secolul al XXI-lea prezintă o constelație de confruntări cu totul diferită de cea din secolul al XX-lea. Nu numai că lumea bipolară (SUA și URSS) de atunci este, în ziua de azi, o scenă cu mai mulți protagoniști – China, Rusia, Uniunea Europeană, Japonia – și cu semiprotagoniști (Turcia și alte țări emergente), dar toți aceștia vin cu aportul lor mai mult în domeniul economic, decât în cel militar. Soluțiile bazate doar pe arme au rămas pentru grupuscule (teroriști și megalomanii radicale, ca Statul Islamic). Marii protagoniști au optat pentru modelul Reagan și încearcă să-și satisfacă interesele devenind hegemonici din punct de vedere economic…sau pe aproape.

T 3

În acest context, Trump a optat pentru o politică de securitate după criteriile stricte ale contabiității. A renunțat fără menajamente – dar nu recunoaște acest lucru – la conceptul de „jandarm al lumii”, din anii 40/50, pentru a interveni militar doar acolo și atunci când interesele vitale ale SUA se află în pericol. Astfel, retragerile din Afganistan, Siria sau din Nordul Africii au fost niște decizii pe care le-ar fi aprobat orice contabil sau orice general conștient de limitele pe care le impuneau banii din „pușculița” de care dispunea.

Însă aceste retrageri sunt niște nimicuri strategice; bătăliile decisive vor fi cele economice. Trump, în felul său și cu viziunea sa radicală, deja a intrat în luptă cu Beijing și încearcă să țină la respect Moscova. Dar, până nu e demonstrat contrariul, să scoți din joc compania tehnologică chineză „Huawei” sau să paralizezi gazoductul ruso-german „Nordstream 2” nu înseamnă nicidecum să înlături amenințarea economică ruso-chineză. Pentru a realiza acest lucru se vor mai duce bătălii în multe sectoare ale economiei și va trebui să existe o concepție politică pe care să o împărtășească și opoziția. Că aceste bătălii vor avea loc, este mai mult ca sigur. Dar, nu și rezultatul lor…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS RAZONES DE TRUMP      Washington, Diana Negre

T 2

Criticar al actual presidente estadounidense es tan fácil que lo hace casi todo el mundo. Pero hay temas y situaciones en las que hace lo correcto; por ejemplo en política de seguridad.

Hasta la llegada de Donald Trump a la presidencia de los EE.UU., estos habían seguido en la doble inercia generada por las victorias sobre el Eje en la Segunda Guerra Mundial y, posteriormente, sobre la URSS. Sobre todo, el triunfo armado permitió a la Casa Blanca montar un andamiaje de alianzas que vinculaba estrechamente al mundo libre a la causa estadounidense (casi le ataba). Era un negocio redondo para todos los socios: el Pentágono podía permitirse una organización militar proporcional a su demografía y razonablemente cara; y sus aliados gozaban de una seguridad militar – la pax americana – a bajo coste.

Es decir, que si se analiza más profundamente, las dos victorias (sobre alemanes y japoneses en la guerra caliente y sobre la URSS, en la guerra fría) fueron esencialmente dos triunfos económicos. A los del Eje se les venció porque carecían de hombres y recursos económicos comparables a los de Washington y a Moscú se le llevó a la ruina – y consecuente disolución – porque no pudo hacer frente a la carrera de armamentos emprendida por el Presidente Reagan.

T 4

Todo esto no es –ni fue en su día – ningún secreto. Tampoco lo es que el mundo del siglo XXI presenta una constelación de confrontaciones totalmente diferente a la del XX. No solo que ahora el mundo bipolar (EE.UU. frente a la URSS) de entonces es hoy en día un escenario con múltiples protagonistas – China, Rusia, la Unión Europea, Japón – y casi protagonistas (Turquía y otras naciones emergentes), sino que todos ellos hacen sus mayores envites en el ámbito económico muchísimo más que en el militar. Eso de las soluciones a tiro limpio ha quedado para los grupusculares (terroristas y megalomanías radicales, como el Estado Islámico). Los grandes protagonistas han optado por el modelo Reagan y tratan de alcanzar sus intereses a fuerza de ser económicamente hegemónicos… o casi.

T 6

En este contexto Trump ha optado por desarrollar su política de seguridad con criterios eminentemente contables. Ha renunciado descaradamente – pero sin confesarlo – al concepto de “policía del mundo” de los años 40/50 y se limita a intervenir militarmente sólo dónde y cuándo corren peligro los intereses vitales de los EE.UU. Así, por ejemplo, retirarse del Afganistán, Siria o el Norte África han sido decisiones que suscribiría cualquier contable o cualquier general consciente de los límites de su “caja de guerra”.

Pero todas estas retiradas han sido fruslerías estratégicas; las batallas decisivas serán las económicas. Trump, a su manera y con su visión radical, ya ha entablado batalla con Pekín y trata de tener a raya a Moscú. Pero hasta que se demuestre lo contrario, descalabrar a la tecnológica china “Huawei” o paralizar el gasoducto ruso-alemán “Nordstream 2” no es ni mucho menos relegar la amenaza económica ruso-china. Para esto hacen falta muchas más batallas en muchos sectores de la economía y una concepción política compartida por la oposición. Que esas batallas económicas se van a dar, es seguro; lo otro, no tanto.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

LIBIA: RĂZBOIUL TUTUROR/LIBIA: LA GUERRA DE TODOS

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , ,

H 1Khalifa Haftar

LIBIA: RĂZBOIUL TUTUROR

Fricțiunile militare franco-turcești din ultimele săptămâni, în apele libiene, au rădăcini adânci și complexe. Și, la fel ca atâtea alte conflicte, au un fundal economic care, în acest caz, sunt marile interese ale companiei petroliere franceze „Total” pentru hidrocarburile libiene.

În ceea ce privește rădăcinile politice, acestea sunt primordialmente două: prima este convingerea Franței că o Turcie membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană (UE) ar sfârși prin a face din UE o entitate orientată economic și politic mai mult spre răsărit, în loc să rămână o opțiune culturală și financiară esențialmente atlantică. De aici, opoziția sistematică a Franței la încercările turcilor de a dobândi protagonism în Alianța Atlantică și în UE.

E 1Recep Tayyip Erdogan

A doua vine din vremea când Libia lui Gaddafi spijinea pe față terorismul anti-occidental și participa direct la atentate sângeroase în Marea Britanie și Germania. Această viziune franceză asupra Libiei, ca leagăn și sursă de finanțare a unor organizații teroriste, în primul rând anti-occidentale, a dominat conduita, în ce privește Libia, a guvernelor franceze, în ultimii 25 de ani.

L 1

Această viziune politică explică și de ce, în actualul conflict dintre Libia Occidentală (Tripoli) și cea Orientală (Bengazi), Paris-ul l-a sprijinit ferm pe Khalifa Haftar, un autentic „senior al războiului” în stil afgan, care luptă pentru Bengazi și care are aprobarea Emiratelor Arabe și a Arabiei Saudite. Acestea îi dau ajutor mai mult din rațiuni practice decât ideologice. Haftar s-a erijat în conducător al luptei împotriva fundamentalismului musulman și a Statului Islamic în Orientul Apropiat.

Pe lângă aceasta, atât Franța, cât și Emiratele și Arabia Saudită erau convinse că, ajutându-l pe Haftar, date fiind succesele sale militare, pariau pe câștigător în războiul inter-libian, și în plus, stăvileau, astfel, expansionismul turcesc în lumea musulmană. Însă, cei trei aliați ai lui Haftar s-au implicat mai mult economic decât militar în conflictul libian. Turcia, din contră, nu numai că a trimis trupe – teoretic, „mercenari”, – și material de război sofisticat (în primul rând, drone) la Tripoli, ci a oferit și continuă să ofere mult mai fățiș și mai viguros ajutor militar libienilor din partea de vest a țării. Un triumf al acestora i-ar permite lui Erdogan să stabilească în inima Mediteranei meridionale un cap de pod foarte alarmant din punct de vedre politic și strategic. Alarmant pentru toate puterile vecine, chiar și pentru Federația Rusă…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 

L 3

LIBIA: LA GUERRA DE TODOS

H 2Khalifa Haftar

Las fricciones militares franco-turcas de las últimas semanas en aguas libias tienen luengas y múltiples raíces. Y, como tantos conflictos, tienen también un trasfondo económico que, en este caso, son los cuantiosos intereses de la petrolera francesa “Total” en los hidrocarburos libios.

En cuanto a las raíces políticas, son primordialmente dos : la primera es la convicción francesa de que una Turquía miembro pleno de la Unión Europea (UE) acabaría haciendo económica y políticamente de la UE un ente orientado hacia el este, en vez de una opción cultural y financiera esencialmente atlántica. De ahí, la oposición sistemática gala a los intentos turcos de protagonismo en la Alianza Atlántica y la UE.

E 2Recep Tayyip Erdogan

La segunda se remonta a los tiempos en que la Libia de Gaddafi apoyaba descaradamente el terrorismo anti occidental y participaba en la autoría de muy sangrientos atentados en Gran Bretaña y Alemania. Esta visión francesa de Libia como cuna y financiera de organizaciones terroristas, ante todo anti occidentales, ha dominado la conducta de los Gobiernos galos en Libia, durante los últimos cinco lustros.

Y esta visión política explica también el que en el actual conflicto entre la Libia Occidental (Trípoli) y la Oriental (Bengasi), Paris haya apoyado decididamente a Jalifa Haftar, un auténtico “señor de la guerra” a la usanza afgana, que lucha a favor de Bengasi y cuenta con el vistobueno de los Emiratos Árabes y Riad. Estos dos le prestan su ayuda más por razones prácticas que ideológicas. Haftar se ha erigido en adalid de la lucha contra el fundamentalismo musulmán y el Estado islámico en el Oriente Próximo.

L 2

Además, tanto Francia como los Emiratos y Arabia Saudí creían que ayudar a Haftar, dados sus éxitos militares, era apostar a ganador en la casi guerra civil libia, amén de frenar así el expansionismo turco en el mundo musulmán. Pero, los tres aliados de Haftar se han implicado muchísimo más económicamente que militarmente en el conflicto libio. Turquía, por el contrario, no sólo ha enviado tropas – teóricamente, “mercenarios”, – y sofisticado material bélico (ante todo, drones) a Trípoli, sino que ha seguido y sigue una política mucho más descarada y enérgica de ayuda militar a los libios occidentales. Un triunfo de este bando le permitiría a Erdogan establecer en el corazón del Mediterráneo meridional una cabeza de puente política y estratégica realmente alarmante. Alarmante para todas las potencias vecinas (e incluso la Federación Rusa), excepto Turquía, claro…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU