„Axa” despre care știe toată lumea a fost alianța formată în timpul celui de al Doilea Război Mondial de Germania, Italia și Japonia, însă, de la începutul lunii septembrie a acestui an, există o nouă „Axă”: „Axa Rezistenței”, formată de Hamas și Hizbolah.
Nu mai e nevoie să spunem că rezistența este împotriva statului Israel și, într-o oarecare măsură, împotriva Emiratelor Arabe Unite, pentru că au recunoscut statul evreu. Această ultimă alianță a radicalilor musulmani are o clară fațadă teologico-naționalistă și, totuși, rațiunea principală pentru care s-au apropiat cele două organizații este, în ultimă instanță, una economică.
Căci, în timp ce Hizbolah, care își are bazele în Liban, continuă să beneficieze de sprijinul econmic, militar și politic al Iranului șiit – practic, este brațul executor al Teheranului în Orientul Apropiat -, organizația palestiniană Hamas, de la o vreme, constată că subvențiile venite din partea statelor sunite tot scad, în măsura în care e acuzată criza mondială și se reduce prețul petrolului. Însă criza economică și confruntările cu SUA afectează și economia Iranului, iar organizației Hizbolah i-ar conveni foarte mult, acum, să se poată baza pe efectivele și logistica Hamas-ului în acțiunile militare și politice inspirate de Teheran și încredințate organizației libaneze.
De fapt, în complicata și extrem de instabila scenă politică a Orientului Mijlociu, economia a fost întotdeauna unul dintre puținele puncte de referință fiabile în conduita protagoniștilor. Nici măcar apariția Rusiei și a Turciei ca noi și importanți actori în zonă nu a modificat „ultima ratio” a conduitei forțelor care se înfruntă acolo: crearea unui Stat palestinian în teritoriile ocupate de Israel și prețul unei eventuale distrugeri a acestuia.
Războaiele civile din Libia și Siria sunt foarte costisitoare și durează de prea mult timp. Niciuna dintre puterile mari și mijlocii împlicate în conflictele din zonă nu vrea – și nici nu poate – să finanțeze o criză la nesfârșit. Dintr-un punct de vedere contabil, toți vor pace. Însă, pasiunile care valsează sunt enorme, la fel ca precarul echilibru al puterii care domină de la definitiva victorie israeliană asupra musulmanilor. Și, prin urmare, aproape toată lumea tatonează orbește ca să vadă dacă se ivește vreo soluție.
Teheran, Moscova, Ankara, Washington, Riad sau Bruxelles nu pot să aibă inițiative îndrăznețe, deoarece un eventual – și foarte posibil – eșec ar avea consecințe funeste în politica națională și foarte grave în cea internațională. De aici vine faptul că tocmai cei care formează alaiul – Emirate, Hizbolah și Hamas – au făcut pași îndrăzneți, dar fiecare într-o direcție opusă… Este ceea ce se întâmplă de obicei în politica din Orientul Mijlociu.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL “EJE” MUSULMAN
El “Eje” que todo el mundo conoce es la alianza formada durante la II Guerra Mundial por Alemania, Italia y el Japón, pero, desde primeros de septiembre de este año, existe un nuevo “Eje” : el “Eje de la Resistencia”, formado por Hamas y Hizbolá.
No hace falta decir que lo de la resistencia va a cuenta de Israel y, en cierta medida, también contra los Emiratos Árabes, por haber reconocido al Estado judío. Esta última alianza de los radicales musulmanes tiene una clara fachada teológico-nacionalista y sin embargo, la razón principal de la aproximación de las dos organizaciones es económica en última instancia.
Porque, mientras Hizbolá, asentada en el Líbano, sigue contando con el apoyo económico, militar y político del Irán chiita – prácticamente, es el brazo ejecutor de Teherán en el Oriente Próximo -, la palestina Hamas lleva tiempo notando que las subvenciones de los Estados sunitas van disminuyendo en la misma medida en que se acusa la crisis coyuntural mundial y baja el precio del petróleo. Pero la crisis económica y las confrontaciones con los EE.UU. afectan también la economía iraní y al Hizbolá le vendría de perlas ahora poder contar con los efectivos y la logística de Hamas en las acciones militares y políticas inspiradas por Teherán y encomendadas a la organización libanesa.
En realidad, en el complicado y sumamente inestable escenario político del Oriente Medio, la economía ha sido siempre uno de los pocos puntos de referencia fiables de la conducta de los protagonistas. Ni siquiera la aparición de Rusia y Turquía como nuevos e importantes actores de la zona ha variado la “ultima ratio” de la conducta de las fuerzas en liza: la creación de un Estado palestino en los territorios ocupados por Israel y el precio de su eventual destrucción.
Las guerras civiles de Libia y Siria son costosísimas y de excesiva duración. Ninguna de las grandes y medianas potencias implicadas en los conflictos de la zona quiere – ni puede – seguir financiado una crisis de nunca acabar. Desde un punto de vista contable, todo el mundo desea la paz. Pero las pasiones en danza son enormes, al igual que el precario equilibrio de poder imperante desde la definitiva victoria israelí sobre los musulmanes. Y, consecuentemente, casi todo el mundo va dando palos de ciego a ver si se vislumbra una solución.
Teherán, Moscú, Ankara, Washington, Riad o Bruselas no pueden tomar iniciativas atrevidas, porque un eventual – y muy posible – fracaso tendría consecuencias funestas en la política nacional y muy graves, en la internacional. De ahí que hayan sido las comparsas – Emiratos, Hizbolá y Hamas – las que hayan dado pasos atrevidos, aunque cada uno en una dirección diametralmente opuesta… Cosa casi obligada en la política del Oriente Medio
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Celelalte ambarcațiuni improvizate Washington, Diana Negre
Dacă la coastele meridionale europene sosesc încontinuu ambarcațiuni din diferite țări africane, spre țărmurile americane se îndreaptă plute cu cubanezi care înfruntă curenții periculoși din strâmtorile Floridei. Cei care scapă cu viață din această aventură, riscă să fie trimiși înapoi de autoritățile americane în insula pe care voiau să o părăsească.
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Europa, unde moartea migranților stârnește dezbateri, apeluri la solidaritate și expediții de salvare, în Statele Unite soarta acestor naufragiați sau imigranți frustrați nici măcar nu-i comentată în mijlocele de informare în masă.
E o schimbare radicală față de ceea ce se întâmpla în secolul XX, de când Fidel Castro a preluat puterea în Cuba: mii de cubanezi au imigrat legal în SUA și, atunci când nu au reușit, s-au lansat pe mare în mici ambarcațiuni, pentru a călători din insula lor, spre partea meridională a Floridei.
A fost o scurgere constantă până într-atât, încât, în ziua de azi, trăiesc, în Statele Unite, două milioane și jumătate de cubanezi, emigranți și urmași ai celor care au fugit de sistemul castrist. În Miami, locuiesc jumătate de milion de cubanezi.
Timp de decenii, sosirea lor în SUA a fost foarte diferită de cea a imigranților fără acte din alte țări, pe care, în general, poliția îi trimitea înapoi, peste frontiera mexicană. Cubanezii,în schimb, erau primiți cu brațele deschise, beneficiau de programe de primire și integrare și chiar erau salvați de pe mare de paza de coastă și de organizații ale cubanezilor rezidenți în SUA.
Motivul acestui tratament diferit era Războiul Rece, care făcea din imigranții ilegali niște exilați politici care fugeau de un regim comunist aliat și finanțat de Uniunea Sovietică, marele rival al SUA. Datorită acestui fapt, cubanezii beneficiau de Legea de Îmbinare Cubaneză, care le permitea să trăiască într-o „libertate provizore” timp de un an și o zi, după care, deveneau rezidenți legali. În plus, aveau tot felul de beneficii pentru a se putea integra în societatea americană.
Situația a început să se schimbe în ultima decadă a secolului trecut: odată cu sfârșitul Războiului Rece, s-a sfârșit și justificarea pentru a-i primi pe refugiații din țările comuniste, iar Bill Clinton (președinte din 1991, până în 1999) a inițiat o politică de apropiere de Cuba, în încercarea de a restabili relațiile diplomatice. Astfel, privilegiile de care se bucura imigrația cubaneză au dispărut treptat, însă nu și dorința cetățenilor cubanezi de a părăsi sărăcia din insula lor și de a se bucura de posibilitățile economice pe care le vedeau în Statele Unite.
Cum căile legale s-au închis, plecările din insulă în mici ambarcațiuni s-au intensificat și, cu toate că guvernul cubanez nu i-a mai persecutat, călătoria pe mare era extraordinar de periculoasă. Mulți dintre ei își pierdeau viața în această încercare și unica mărturie a tragediei lor erau plutele goale care ajungeau uneori până la țărmurile Floridei.
Un grup de exilați cubanezi a organizat expedițiile „Fraților care sar în ajutor”, ale căror helicoptere patrulau de-a lungul celor 90 de mile care separă insula de micile insulițe stâncoase de lângă Florida pentru a descoperi plutele și a-i salva pe cei care se aflau pe ele. Aceste operații au luat sfârșit atunci când guvernul de la Havana a hotărât că aceste elicoptere au pătruns în apele jurisdicționale ale insulei și a doborât două aparate,ceea ce l-a determinat pe Clinton să suspende politica de apropiere de Cuba.
Cea mai mare schimbare a normelor migratorii a marcat-o politica de „picioare uscate sau ude”, în vigoare de la Administrația Clinton încoace: cei care reușeau să ajungă pe sol american, beneficiau de normele Legii Îmbinării Cubaneze, însă cei care erau salvați de pe mare erau trimiși înapoi în Cuba, în condițiile în care guvernul cubanez se angaja să nu-i persecute pentru această încercare a lor de a fugi.
Situația a devenit, însă, mult mai rea pentru ei, deoarece protecția de care beneficiau „picioarele uscate” a dispărut și ,acum, se află în aceeași condiție ca restul celor care visează să emigreze în SUA.
Mulți cred că sunt victime ale politicii președintelui Trump, care s-a arătat de atâtea ori ostil imigranților, însă adevărul este că aceste probleme au început cu mult înainte și sunt o consecință a voiajului „istoric” al președintelui democrat Barak Obama în Cuba, care a pus capăt unei jumătăți de secol de înfruntări între cele două țări și a permis stabilirea de relații diplomatice.
Mulți au văzut în aceasta o versiune caribeeană a dialogului care s-a stabilit între cele două Germanii prin „Ostpolitic”, însă normalizarea diplomatică nu a dus la alte concesii decât din partea SUA, căci Cuba nu și-a schimbat nici politica internațională, nici cea în domeniul drepturilor omului.
Faptul că imigranții cubanezi au fost tratați mai rău de președinții democrați decât cei republicani s-ar putea explica prin profilul alegătorului cubanez, conservator, în general și cu mare greutate în rezultatele electorale din Florida, un stat cheie în alegerile reciente.
Dar, odată cu venirea republicanului Trump la Casa Albă, situația lor nu s-a îmbunătățit, ci s-a înrăutățit și mai mult, deoarece el respinge orice fel de imigrare: dacă încearcă să intre prin granița mexicană, li se interzice intrarea și trebuie să aștepte să li se rezolve cererea de azil. Dacă supraviețuiesc călătoriei pe mare cu pluta, sunt deportați înapoi în Cuba sau sunt nevoiți să aștepre în Mexic.
Opinia publică americană nu le acordă nicio atenție, doarece mijloacele de informare – cu excepția celor din statul Florida – de abia dacă vorbesc despre acest subiect: spre deosebire de articolele care stârnesc compasiune față de imigranții din Mexic și din celelalte țări latino-americane, îngrămădiți în fața punctelor de trecere a frontierei, nu prea mai există simpatie și pentru cubanezi.
Plutașii cubanezi par a fi prinși, astfel, în procesul politic american în care sunt uitați atât de democrați, cât și de conservatori, căci toți încearcă să evite orice imigrare și cu orice preț.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Las otras pateras Washington, Diana Negre
Si a las costas meridionales europeas van llegando pateras de diversos países africanos, a las norteamericanas se dirigen balsas con cubanos que se enfrentan a las peligrosas corrientes de los estrechos de Florida. Quienes no pierden la vida en la travesía, corren el riesgo de que las autoridades de inmigración norteamericanas los devuelvan sin piedad a la isla que querían dejar atrás.
A diferencia de lo que ocurre en Europa, donde las muertes de los migrantes provocan debates y llamados a la solidaridad y expediciones de salvamento, en Estados Unidos la suerte de estos náufragos o inmigrantes frustrados ni siquiera se comenta en los medios informativos.
Es un cambio radical frente a lo que ocurrió durante el siglo XX desde la toma de poder en Cuba por Fidel Castro: millares de cubanos emigraron legalmente a Estados Unidos y, cuando ya no pudieron hacerlo, se lanzaron al mar en pequeñas embarcaciones para hacer la travesía desde su isla a la parte meridional de Florida.
Fue un goteo constante hasta el punto de que hoy viven en Estados Unidos cerca de 2,5 millones de cubanos, entre emigrados y descendientes de quienes huyeron del sistema castrista. En Miami reside nada menos que medio millón de cubanos
Durante décadas, su llegada a EEUU fue muy distinta a la de los inmigrantes indocumentados de otros países, a quienes generalmente la policía devolvía sin contemplaciones al otro lado de la frontera mexicana. Los cubanos, en cambio, eran recibidos con los brazos abiertos, se beneficiaban de programas de acogida e integración, o incluso los rescataban en el mar funcionarios del servicio de guardacostas y organizaciones de cubanos residentes en Estados Unidos.
El motivo de la diferencia era la Guerra Fría, que convertía a los cubanos de inmigrantes ilegales en exiliados políticos que huían de un régimen comunista aliado y financiado por la Unión Soviética, el gran rival de Estados Unidos. Gracias a ello, se beneficiaban de la Ley de Ajuste Cubano, que les permitía vivir en “libertad provisional” durante un año y un día, al cabo del cual se convertían en residentes legales. Tenían además todo tipo de beneficios para promover su integración en la sociedad norteamericana.
La situación empezó a cambiar en la última década del siglo pasado: con el fin de la Guerra Fría, acabó la justificación para acoger a refugiados de países comunistas y Bill Clinton (presidente de 1991 a 1999) inició una política de acercamiento a Cuba con intentos de restablecer relaciones diplomáticas. Con esto, los privilegios para la inmigración cubana empezaron a desaparecer, pero no el deseo de los ciudadanos cubanos de abandonar la pobreza de su isla y disfrutar de las posibilidades económicas que veían en EEUU.
Al cerrarse otras vías legales, las salidas de la isla en pequeñas embarcaciones se intensificaron y, aunque el gobierno cubano dejó de perseguirlos, la travesía era extraordinariamente peligrosa. Muchos morían en su intento y el único testimonio de su tragedia quedaban las balsas vacías que a veces llegaban a las costas florideñas.
Un grupo de exiliados cubanos organizó las expediciones de “Hermanos al Rescate”, cuyos helicópteros patrullaban las 90 millas que separan la isla de los cayos de Florida para localizar a las balsas y salvar a sus ocupantes. Sus operaciones acabaron cuando el gobierno de La Habana decidió que esos helicópteros se habían adentrado en las aguas jurisdiccionales de la isla y derribó dos de los aparatos, lo que obligó a Clinton a suspender su política de acercamiento a Cuba.
El mayor cambio en las normas migratorias consistió en la política de “pies secos o mojados”, en vigor desde la Administración Clinton: quienes conseguían llegar a terreno norteamericano, se beneficiaba de las normas de la Ley de Ajuste Cubano, pero los rescatados en el mar eran devueltos a Cuba, cuyo gobierno se comprometía a no perseguirlos por su intento de fuga.
La situación ahora es mucho peor para ellos, pues la protección de que gozaban los “pies secos” ha desaparecido y están ahora en la misma situación que el resto de los que aspiran a emigrar a Estados Unidos.
Cubanos en una balsa
Muchos pensarán que son victimas de la política del presidente Trump, que tantas veces se ha mostrado hostil a los inmigrantes, pero sus últimos problemas empezaron mucho antes y son consecuencia del viaje “histórico” del presidente demócrata Barak Obama a Cuba, que acabó con medio siglo de enfrentamientos entre ambos países y permitió el establecimiento de relaciones diplomáticas.
Muchos lo vieron como una versión caribeña de la “Ostpolitic” alemana que estableció un diálogo entre las dos Alemanias, pero la normalización diplomática no ha llevado a concesiones más que por parte de EEUU pues Cuba no ha modificado ni su política internacional ni en el campo de los derechos humanos.
Que los inmigrantes cubanos fueran peor tratados por los presidentes demócratas que por los republicanos podría explicarse por el perfil del votante cubano, generalmente conservador y con gran influencia en los resultados electorales de Florida, un estado clave en recientes elecciones.
Pero con la llegada del republicano Trump a la Casa Blanca, la situación no mejoró para ellos, sino que se ha endurecido aún más, pues les aplica su resistencia a cualquier tipo de inmigración: si tratan de cruzar la frontera mexicana, les prohiben la entrada y han de esperar a que se tramite su petición de asilo. Si consiguen sobrevivir la travesía en balsa, son deportados a Cuba o han de esperar en México.
La opinión pública norteamericana no les presta atención, en buena parte porque los medios informativos – a excepción del estado de Florida – apenas hablan de ello: A diferencia de las crónicas para generar compasión hacia los inmigrantes de México y otros países del Continente, hacinados frente a los pasos fronterizos, hay poca simpatía por los cubanos.
Los balseros cubanos parecen así atrapados en el proceso político norteamericano donde los olvidan tanto los demócratas como los conservadores, quienes tratan de evitar cualquier inmigración a toda costa.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Poliția americană este brutală; căștile albastre au fost brutale în Africa; represiunea Turciei împotriva gherilei kurde este și a fost brutală; protestele anti-nucleare germane au fost brutale; războaiele de gherilă afgană și vietnameză au fost bestiale…
Numai acestea ?…
Întrebarea este obligatorie, deoarece, dacă privim fără părtinire Istoria – cea îndepărtată și cea apropiată –, trebuie să recunoaștem că delincvența americană este la fel de brutală ca atentatele gherilelor, războaiele de independență sau epurările politice din sistemele autoritare.
De fapt, violența a fost o constantă a existenței umane și, cu toate că pare a fi o incongruență a coexistenței societăților umane, e totuna dacă analizăm războaiele asiriene, invadarea Greciei de către perși, cruciadele, Revoluția Franceză sau războaiele mondiale. Ba, chiar e mai rău: a fost aceeași violență și în mișcările reformiste ale societăților „avansate” din secolele XX și XXI, care urmăreau să îmbunătățească conviețuirea, pe baza violenței, intimidării și a constrângerii.
În secolul trecut, când încă existau două Germanii (RFG și RDG, aceasta din urmă, comunistă), în foarte democratica Germanie Federală, cei care se opuneau centralelor nucleare organizau demonstrații de protest care, aproape întotdeauna, se terminau cu ciomăgeli cumplite între poliție și turbulenți. Autoritățile federale au făcut un studiu sociologic al fenomenului și s-a ajuns la concluzia că, în țară – în vremea aceea, RFG avea aproximativ 60 de milioane de locuitori – exista un nucleu permanent de vreo trei mii de inși, care veneau bucuroși la orice demonstrație numai pentru a se putea părui zdravăn cu poliția. Nu-i interesa dacă demonstrația era împotriva desfășurării unor rachete sau a construirii vreunei noi piste pe aeroportul din Frankfurt; importantă era nu cauza, cu ocazia de a da frâu liber bestiei din interiorul lor.
Alarmant pentru RFG din anii 70 nu erau cei trei sau cinci mii de turbulenți care se înscriau imediat – cu căști, bocanci de alpinism și ciomege – la orice demonstrație de amploare; ci îngrijorătoare pentru țară era, și mai este, predispoziția constantă la violența extremă a unui nucleu – un „quantum”, ar spune fizicienii – din societate.
Se poate afirma că – mutatis mutandis – lucrul acesta este valabil, și în ziua de azi, pentru orice țară. Grav și neliniștitor este că această tară, care în restul lumii e restrânsă la episoade, mai mult sau mai puțin, limitate, dobândește statut de normalitate în SUA. Vedem, în prezent, cum acolo, în cea de a doua instituție ca importanță (prima este Statul de drept), care a fost inventată pentru a garanta pacea socială – alegerile -, vehemența și intransigența cu care se desfășoară campania electorală pun în pericol tocmai pacea socială.
Oare chiar nu vrea nmeni pace socială și conviețuire civilizată ?
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
QUANTUM DE BESTIALIDAD
La policía estadounidense es brutal; los cascos azules en África han sido brutales; la represión turca de la guerrilla kurda es y ha sido brutal; las protestas antinucleares alemanas han sido brutales; las guerras de guerrilla afgana y vietnamitas han sido bestiales…
¿Sólo ellas ?…
La pregunta es obligada porque, si se mira desapasionadamente la Historia – la lejana y la próxima –, se ha de reconocer que la delincuencia estadounidense también es brutal al igual que lo son y fueron los atentados guerrilleros, las guerras de independencia o las purgas políticas de los sistemas autoritarios.
En realidad, la violencia ha sido una constante de la existencia humana y, aunque parezca una incongruencia de la coexistencia de las sociedades humanas, da lo mismo que se contemplen las guerras asirias, la invasión persa de Grecia, las cruzadas. La Revolución Francesa o las guerras mundiales. Peor aún: se da la misma violencia incluso si se mira en los movimientos reformistas de las sociedades “avanzadas” del siglo XX y XXI, que pretenden mejorar la convivencia, a base de violencia, intimidación y coacción.
El siglo pasado, cuando aún existían dos Alemanias (la RFA y la RDA comunista), en la muy democrática Alemania Federal los detractores de las centrales nucleares organizaban manifestaciones de protestas que acababan casi siempre en batallas campales entre la policía y los camorristas. Y las autoridades federales hicieron un estudio sociológico del fenómeno que llegó a la conclusión de que en el país – a la sazón, cerca de 60.000.000 de habitantes – había un núcleo constante de alrededor de 3.000 personas que se apuntaba a cualquier manifestación de protesta con tal de poderlas emprender a palos con la policía. Daba lo mismo que la protesta fuera contra el despliegue de misiles o la construcción de una nueva pista en el aeropuerto de Fráncfort; lo importante no era la causa, sino dar rienda suelta a la bestia que se llevaba dentro.
Lo alarmante para la RFA de los años 70 no eran los tres o cinco mil camorristas que se apuntaban – con cascos, botas de montañismo y bastos – a cualquier manifestación de mayor envergadura; lo alarmante para el país era, y sigue siéndolo, la predisposición constante a la violencia extrema de un núcleo – un “quantum”, dirían los físicos – de la sociedad.
Se puede decir que – mutatis, mutandis – esto es válido hoy en día para cualquier país. Lo grave, lo inquietante es que esta tara, que en el resto del mundo queda aún confinada a episodios más o menos limitados, está adquiriendo carta de naturaleza en los EE.UU. Actualmente, estamos presenciando como allá, en la segunda institución más importante (la primera es el Estado de derecho) que se ha inventado para garantizar la paz social – los comicios -, la vehemencia e intransigencia con que se desarrolla la campaña electoral está poniendo en peligro precisamente la paz social.
¿Es que no quiere nadie la paz social y la convivencia civilizada?
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
În ambianța tensionată și polarizată a politicii americane, unde alegerile din noiembrie prezintă două tabere care n-au aproape nimic în comun, există un lucru care îi preocupă atât pe progresiști, cât și pe conservatori: amenințarea persistentă a pandemiei de COVID-19 și creșterea continuă a numărului de persoane care mor infectate.
Căci, cu toate că, în Statele Unite, decesele bolnavilor de COVID-19 sunt, proporțional, jumătate din cele înregistrate în Spania, indicii de contagiu sunt mai înalți, și aceasta îngrijorează toată populația, indiferent de crezurile ei politice.
Dacă teama de COVID-19 este comună, în schimb, strategia pe care democrații și republicanii o recomandă pentru a combate pandemia este foarte diferită. Din rațiuni electorale, democrații prezintă o perspectivă dezolantă sub tutela lui Trump, în timp ce republicanii caută aspectele mai puțin negative pentru a-l sprijini pe candidatul lor.
Astfel, în timp ce democrații și aliații lor din sindicatul învățătorilor încearcă cu disperare să țină sălile de clasă închise, republicanii insistă că e nevoie de un învățământ cu prezență în sălile de clasă, care, pe lângă faptul că ar fi folositor studenților, dă impresia de normalitate, face să scadă senzața de alarmă și sporește încrederea în guvernul actual.
Punctul cel mai curios al înfruntării dintre cele două tabere este mult așteptatul vaccin împotriva COVID-19: Casa Albă a hotărât ca acesta să fie la dispoziția populației începând cu data de 1 noiembrie, în timp ce democrații încearcă să împiedice procesul… cel puțin până după ce votează populația.
Alegerile generale, atât pentru Casa Albă, cât și pentru guvernatori și deputați, atât federali, cât și statali, vor avea loc pe 3 noiembrie și niciunul dintre cele două partide nu vrea ca virusul să poată servi ca avantaj pentru celălalt.
De exemplu, dacă vaccinul de la Astra Zeneca ar trebui să fie disponibil din ziua de 1 noiembrie, plasma cu anticorpi pentru a combate sau pentru a evita boala este deja aprobată. Este ceva ce a stârnit dezbateri printre medici și acest proces, cum e normal într-o perioadă electorală tensionată, se desfășoară la lumina zilei, prin articole publicate în mijloacele de informare.
Un exemplu este critica dură lansată împotriva lui Stephen Hahn, director al FDA, centru federal care controlează aprobarea noilor medicamente (Food and Drug Administration-Controlul Medicamentelor și al Alimentelor). Într-o scrisoare deschisă publicată într-o revistă medicală, Dr. Topol îl critică dur pentru că s-a grăbit să aprobe un vaccin care încă se află într-o perioadă de încercare și pentru că apără folosirea plasmei.
Stephen Hahn
Autorul acestui articol este Dr. Eric Topol, directorul revistei medicale Medscape, un punct de referință pentru profesioniștii din țară și din străinătate. Cuvintele sale nu sunt un atac exclusiv împotriva lui Hahn, ci și o critică indirectă împotriva președintelui Trump, pentru că a făcut presiuni să se aprobe atât vaccinul anti COVID-19, cât și folosirea plasmei.
Dezbaterea dintre specialiști este ceva obișnuit și se va menține, poate, cu mai puține nuanțe politice, începând din noiembrie, însă este interesant să semnalăm că, și în Europa, va fi disponibil vaccinul de la Astra Zeneca, începând din noiembrie, dar fără a fi necesară vreo implicare electorală.
Pentru Trump, a cărei campanie împotriva candidatului democrat, Joe Biden, devine, pe zi ce trece, una și aceeași, e greu de crezut că disponibilitatea vaccinului, cu două zile înainte de alegeri, va avea un efect important.
Mult mai bine va fi – pentru el și pentru țară – să scadă numărul contagierilor (de la 66 de mii de cazuri zilinice, în luna iulie, au scăzut la 30 de mii, în cea mai bună zi din septembrie) și, mai ales, să se reducă numărul morților, cum de fapt se și întâmplă (în ultima săptămână, indicele mortalității printre cei infectați s-a redus cu 7%).
În mod ironic, dacă actuala tendință va continua, datorată în mare parte precauției populației, pe lângă progresele din centrele medicale care învață treptat să trateze boala și dispun de mai multe mijloace, este posibil ca acest COVID-19 să piardă atât din virulența sanitară, cât și din cea politică, și peste două luni, alegerile să reintre în șablonul lor obișnuit, care este… buzunarul.
Însă, atitudinea alegătorilor la 3 noiembrie, datorită perspectivelor economice sau preocupărilor sanitare, este posibil să fie mai puțin influențată decât la alegerile anterioare: un procentaj crescând al populației votează deja în octombrie în secțiile de votare, căci este permis votul anticipat. Mai este și votul prin poștă, care e posibil să impună numărători repetate, și acest lucru ne va împiedica să aflăm timp de câteva săptămâni, dacă va fi Biden sau Trump cel care va sta la Casa Albă, până în 2024.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Vacunas electorales Washington, Diana Negre
En el ambiente tenso y polarizado de la política norteamericana, donde las elecciones de noviembre presentan dos campos con casi nada en común, hay un punto que preocupa tanto a progresistas, como a conservadores: la persistente amenaza del Covid19 y el constante aumento de personas fallecidas por su causa.
Porque, si bien en Estados Unidos las muertes entre los enfermos de covid son proporcionalmente la mitad que en España, los índices de contagio son bastante más altos y con ello la preocupación alcanza a todas las capas de población, independientemente de los credos políticos.
Pero, si este temor al Covid es común, en cambio, la estrategia que demócratas y republicanos recomiendan para combatirlo es muy diferente. Por razones electorales, los demócratas presentan un panorama desolador bajo la tutela de Donald Trump, mientras que los republicanos buscan los aspectos menos negativos para aupar su candidato.
Así, mientras los demócratas y sus aliados en el sindicato de maestros tratan desesperadamente de mantener las aulas cerradas, los republicanos insisten en la necesidad de una enseñanza presencial, algo que además de beneficiar a los estudiantes, da una sensación de normalidad que hace bajar la sensación de alarma y aumenta la confianza en el gobierno actual.
Donde más curioso resulta el enfrentamiento entre ambos bandos es ante la tan esperada vacuna contra el Covid19: la Casa Blanca ha decidido que esté a disposición del público a partir del 1 de noviembre, mientras que los demócratas tratan de frenar el proceso…por lo menos hasta que la población haya votado.
Y es que las elecciones generales, tanto para la Casa Blanca, como para gobernadores y diputados, tanto federales, como estatales, se celebran el 3 de noviembre y ninguno de los dos partidos quieren que el virus pueda servir de ventaja a sus rivales.
Así, por ejemplo, si la vacuna de Astra Zeneca debería estar disponible el día 1 de noviembre, el plasma con anticuerpos para combatir o evitar la enfermedad está aprobado ya. Es algo que ha suscitado debates entre médicos y este proceso, como corresponde a un tenso período electoral, se lleva a cabo a la luz del día, a través de artículos publicados en medios informativos.
Un ejemplo de esto es la dura crítica lanzada contra Stephen Hahn, director del FDA, centro federal que controla la aprobación de nuevos fármacos (Food and Drug Administration-Control de Medicinas y Alimentos). En una carta abierta publicada en una revista médica, el Dr. Topol lo critica duramente por haberse precipitado a aprobar una vacuna que todavía está en período de pruebas y por defender el uso del plasma.
El autor de ese artículo es el Dr. Eric Topol, director de la revista médica Medscape, un punto de referencia para los profesionales dentro y fuera del país. Sus palabras no son un ataque exclusivamente contra Hahn, sino también una crítica indirecta al presidente Trump, por haber presionado a que se aprueben tanto las vacunas contra el Covid, como el uso del plasma.
El debate entre especialistas es habitual y se mantendrá, quizá con menos ribetes políticos, a partir de noviembre, pero es interesante señalar que también en Europa la vacuna de Astra Zeneca estará disponible en noviembre, sin necesidad de implicaciones electorales.
Para Trump, cuya campaña contra el candidato demócrata Joe Biden es cada día más pareja, cuesta creer que la disponibilidad de la vacuna, 2 días antes de los comicios, vaya a tener un gran efecto.
Mucho mejor sería -para él y para el país- que continúe la bajada general de contagios (se ha pasado de 66 mil casos diarios en julio a 30 mil en el mejor día de septiembre) y especialmente que también se reduzca el número de muertos como ha ido ocurriendo (en la última semana el índice de mortalidad entre los contagiados se redujo en un 7%).
Irónicamente, de continuar la tendencia actual, debida en parte a una mayor cautela de la población, además de los avances en los centros médicos que van aprendiendo a tratar la enfermedad y cuentan con más armas en su arsenal, es posible que el Covid haya perdido tanto en virulencia sanitaria, como política y que, dentro de dos meses, las elecciones vuelvan a su patrón habitual, que es el bolsillo.
Pero la actitud de los votantes el 3 de noviembre, ya sea por las perspectivas económicas o las preocupaciones sanitarias, quizá tenga menos influencia que en otros comicios anteriores: un porcentaje creciente de la población vota ya en octubre en los colegios electorales que permiten el sufragio adelantado. Y está además del voto por correo, que posiblemente obligará a varios recuentos, lo que tal vez impida conocer, hasta varias semanas después, si será Biden o Trump quien ocupará la Casa Blanca hasta 2024.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Milo Djukanovic a câștigat din nou alegerile din Muntenegru, însă cu o precară majoritate relativă. Tot câștigă neîntrerupt de 30 de ani încoace, astfel că este cel mai longeviv politician european la putere.
Inamicii săi susțin că victoriile electorale ale lui Djukanovic sunt rezultatul unor alianțe mafiote și ale unor fraude politice. Dau asigurări că este așa, dar încă nu au reușit să demonstreze nimic; în schimb, este clar că liderul muntenegrean este un mag al pragmatismului… și al aranjamentelor politice. Întreaga sa biografie este un compendiu al acestor lucruri.
Căci deja în 1991, când Muntenegru încă era o republică a fostei Iugoslavii, Djukanovic, la numai 29 de ani, a devenit președinte a micului teritoriu (14.000 km2 , 640.000 de locuitori) cu ajutorul lui Milosevic, politicianul iugoslav care a declanșat cel mai cumplit război balcanic, la sfârșitul secolului XX și care a dus la dispariția Iugoslaviei.
Pragmatismul lui Djukanovic l-a făcut să-i fie fidel lui Milosevic pe timp de pace și pe timp de război – trupele sârbești au atacat orașul Dubrovnic de pe teritoriul muntenegrean -, însă, de îndată ce acesta a pierdut războiul s-a dezis de alianța cu Belgradul și de comunism, pentru a deveni un entuziast apărător al democrației, al puterilor occidentale și al Uniunii Europene.
Milo Djukanovic
Pentru președintele muntenegrean aceasta n-a presupus niciun sacrificiu. Căci, calitățile sale erau oportunismul și pactismul, nicidecum ideologiile sau loialitățile până în pânzele albe. De când a început să se preumble prin politică – la 23 de ani –, Djukanovic a ținut seama doar de două principii: să meargă din alianță în alianță (până într-atât, încât, în 30 de ani de când e la putere, nu a condus nici măcar un singur guvern format dintr-un singur partid) și să se alieze, tot timpul, cu câștigătorii.
Când s-a fisurat comunismul sovietic, Djukanovic s-a grăbit să-și creeze propriul său partid socialist („Partidul Democratic al Socialiștilor”) pentru a continua să conducă cu mandatarii comuniști de mai înainte, dar sub o etichetă democratică. Nu a fost invenția sa; au procedat la fel toți conducătorii comuniști din Europa Centrală și Răsăriteană, însă Djukanovic s-a desfășurat cu mai puțină ideologie și cu mai mult succes decât toți colegii săi foști comuniști.
Și în privința eticii a fost la fel ca foștii săi colegi comuniști convertiți la democrație de dragul puterii: pentru a se îmbogăți el, aliații și câțiva puțini compatrioți de ai săi, a tolerat cu entuziasm acțiunea care a transformat Muntenegru într-o mare platformă a contrabandei cu tutun. Iar atunci când afacerea aceasta a secat, iar rivalii politici din țară și conducătorii occidentali i-au reproșat nelegiuirea, Djukanovic s-a justificat spunând că, de fapt „…Muntenegru n-a fost decât o verigă în tranzitul țigărilor …”
Toate aceste aspecte din biografia președintelui muntenegrean explică ascensiunea și succesele sale, însă nu sunt suficiente pentru a înțelege eternizarea sa la putere. Dar ne ajută să înțelegem acest lucru opoziția politică muntenegreană. Aceasta a avut un nivel deplorabil. Dovadă în acest sens a fost liderul opoziției Nebojsa Medojevic, care a afirmat că epidemia Covid-19 „…este rezultatul unor mașinații ale lui George Soros și Bill Gates…” iar candidatul democrat la președinția SUA – Joe Biden – este, de fapt “…omul pedofililor din America cea mai retrogradă…”
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
PRESIDENTE ETERNO
Milo Djukanovic
Milo Djukanovic ha vuelto a ganar las elecciones en Montenegro, aunque con una precaria mayoría relativa. Es algo que viene haciendo ininterrumpidamente desde hace 30 años, con lo que es el político europeo actual que lleva más años en el poder.
Sus enemigos aseguran que los triunfos electorales de Djukanovic son fruto de alianzas mafiosas y fraudes políticos. Y si lo aseguran, no lo han podido demostrar aún; en cambio es evidente que el líder montenegrino es un mago del pragmatismo… y, también, del pasteleo político. Toda su biografía es un compendio de ambas cosas.
Porque ya en 1991, cuando Montenegro era aún una república de la extinta Yugoslavia, Djukanovic llegó a los 29 años de edad a la presidencia del pequeño territorio (14.000 km2 , 640.000 habitantes) de la mano de Milosevic, el político yugoslavo que desencadenó la peor guerra balcánica de finales del siglo XX y que acabó con la desaparición de Yugoslavia.
El pragmatismo de Djukanovic le hizo ser fiel a Milosevic en la paz y en la guerra – las tropas serbias atacaron Dubrovnic desde tierras montenegrinas – , pero en cuanto ese perdió la guerra, se desdijo de la alianza con Belgrado y con el comunismo para hacerse entusiasta paladín de la democracia, las potencias occidentales y la Unión Europea.
Para el presidente montenegrino eso no supuso ningún sacrificio. Lo suyo era el oportunismo y el pactismo, no las ideologías ni las fidelidades numantinas. Desde que empezó – a los 23 años – a brujulear en la política, Djukanovic se ha atenido sólo a dos principios : ir por el mundo de alianza en alianza (hasta el extremo de que en los 30 años de poder no presidió ni un solo Gobierno de un solo partido) y aliarse siempre con los ganadores.
Cuando quebró el comunismo soviético, Djukanovic se apresuró a fundar su partido socialista (“Partido Democrático de los Socialistas”) para seguir mandando con los mandatarios comunistas de antes, pero bajo una etiqueta democrática. No fue un invento suyo; lo hicieron todos los gerifaltes comunistas de la Europa Central y del Este, pero Djukanovic lo hizo con menos ideología que ninguno de sus colegas excomunistas y con más éxito que todos ellos.
En lo ético, también ha sido muy parecido a sus colegas comunistas convertidos a la democracia por mor del poder: para enriquecerse él, sus aliados y unos pocos compatriotas más, toleró con entusiasmo que Montenegro se erigiera en la gran plataforma del contrabando de tabaco. Y cuando este negoció menguó y los rivales políticos nacionales y los dirigentes occidentales le reprocharon la ilegalidad, Djukanovic se justificó diciendo que en realidad “…Montenegro solo fue un eslabón del tránsito de los cigarrillos…”
Todos estos aspectos de la biografía del presidente montenegrino explican su auge y sus éxitos, pero no bastan para entender su eternización en el poder. Esto último lo hace la oposición política montenegrina. Esta ha sido de un nivel deplorable. Prueba de ello es el líder opositor Nebojsa Medojevic, quien declaró en una ocasión que la epidemia de Covid-19“…es fruto de una maquinación de George Soros y Bill Gates…” y que el candidato demócrata a la presidencia estadounidense–Joe Biden–era en realidad“… el hombre de los pedófilos de la América más retrógrada…”
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Două convenții pentru două Americi Washington, Diana Negre
Cu încheierea Convenției Republicane, joia trecută, în SUA, totul e gata pentru ultimul tronson din campania electorală, care, în mod tradițional, începe în septembrie, a doua zi după ultima sărbătoare estivală a Zilei Muncii, care, anul acesta, cade pe data de 7 ale lunii.
Atât Joe Biden, cât și Donald Trump au urmat liniile previzibile: candidatul democrat a încercat să o scalde pentru a satisface noile curente mai radicale și progresiste, cât și pe centriștii și, în mod special, marea masă de independenți, care își schimbă preferințele politice foarte frecvent. O săptămână mai târziu, Trump a reafirmat pozițiile care l-au adus la Casa Albă, acum patru ani, cu toate că a încercat, din nou, să întindă o mână grupurilor care, în mod tradițional, sunt democrați, mai ales, populației negre.
În acest scop, Trump a adus la Convenție diferiți oratori negri care au vorbit despre avantajele economice pe care președinția sa le-a creat pentru ei și pentru comunitățile lor. Au venit și niște femei care au semnalat că, departe de a fi un macist, Trump întodeauna a oferit oportunități profesionale femeilor. Chiar și familia sa a încercat să îndulcească imaginea de persoană necontrolată și eratică a președintelui, cu toate că este improbabil ca elogiile fiicei și soției sale să cântărească mai mult decât dovezile adunate în patru ani de președinție și încă doi de campanie.
Ceea ce pare a fi clar în aceste momente este că, oricât s-ar strădui ambele partide să-i convingă pe alegători că învingătorul va fi președintele tuturor, fiecare dintre ele apelează în mod clar la partizanii săi, care deja se tem că vor fi prejudiciați în cazul în care câștigă candidatul rival.
Pentru trumpiști, o guvernare Biden va încerca să impună un sistem socialist atât de extrem, încât va aduce în SUA o tiranie populară asemănătoare cu cea sovietică, în timp ce democrații văd în Trump un om grosier, un investitor care nu respectă normele și îi disprețuiește pe toți cei care nu gândesc ca el.
În aceste condiții, lunga cariera politică a lui Biden, cândva criticat pentru moderația sa, contează puțin. Același lucru se întâmplă cu realizările economice ale lui Trump, care au încetat atunci când țara a fost paralizată de pandemie. Aceste lucruri erau previzibile în procesul electoral american, care nu se caracterizează tocmai prin moderație.
Ceea ce se pare că îi preocupă cel mai mult pe democrați acum este dacă Biden va putea să se înfrunte verbal cu Trump, în dezbaterile pe care cei doi aspiranți la președinție le vor avea în faza finală a campaniei. Însă, nu e preocupat numai Partidul Democrat pentru ceea ce pare a fi o senilitate crescândă a candidatului său, ci – indirect – și Trump, de teamă ca Biden să nu fie char atât de fragil pe cât se așteaptă unii.
Astfel, președinta Camerei Reprezentanților, democrata Nancy Pelosi, apără, acum, o teză pe care au început să o prezinte unii jurnaliști de orientare democrată, și anume: să fie desființate dezbaterile. Pelosi consideră că Biden n-ar trebui să se coboare în fața unui rival atât de grosier, postură care este o noutate în lupta politică americană. L-a acuzat pe Trump de comportament urât atunci când a avut dezbateri cu Hillary Clinton, acum patru ani, ceea ce, după părerea sa, l-a descalificat pentru a se mai înfrunta și cu Biden.
Pe lângă înfruntările dintre cei doi candidați, mai există o dezbatere în stradă și pe stadioanele sportive: dacă mulți sportivi cunoscuți renunță să mai joace în semn de respingere a lui Trump, mulți dintre cei care au votat pentru actualul președinte se sperie de tulburările continue din diferite orașe, care au devenit adevărate câmpuri de luptă cu răniți și chiar cu morți: este ceva ce anunță ce va fi țara cu un guvern democrat.
Între timp, sondajele tot reduc distanța dintre cei doi candidați: avantajul pe care îl are Biden față de Trump, este mai mic decât cel pe care l-a avut Hillary Clinton față de același Trump, în această fază a campaniei.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Dos convenciones para dos Américas Washington, Diana Negre
Con el cierre de la Convención Republicana, este pasado jueves, todo está listo en Estados Unidos para el último tramo de la campaña electoral, que empieza tradicionalmente en Septiembre, al día siguiente de la última celebración estival, el Día del Trabajo, que, este año, cae en el día 7.
Tanto Joe Biden, como Donald Trump siguieron las líneas previsibles: el candidato demócrata intentó mantenerse en la cuerda floja para satisfacer tanto a las nuevas corrientes más radicales y progresistas, como a los centristas del partido y, especialmente, a la gran masa de independientes que cambian sus preferencias políticas con frecuencia. Una semana más tarde, Trump reafirmó las posiciones que le llevaron a la Casa Blanca, hace cuatro años, aunque también intentó, de nuevo, extender una mano a los grupos tradicionalmente demócratas, especialmente la población negra.
Para ello, Trump hizo aparecer en la Convención a varios oradores negros que hablaron de las ventajas económicas que su presidencia había representado para ellos y sus comunidades. También acudieron mujeres para señalar que, lejos de ser un machista, siempre ha dado oportunidades profesionales a las mujeres. Finalmente, su familia trató de dulcificar la imagen de personalidad descontrolada y errática del presidente, aunque es improbable que todos los elogios de su hija y su mujer pesen más que la evidencia acumulada en cuatro años de presidencia y casi dos de campaña.
Lo que parece claro, en estos momentos, es que, por mucho que ambos partidos traten de convencer a los votantes de que el vencedor será el presidente de todos, cada uno sólo apela claramente a sus seguidores, quien ya temen verse perjudicados seriamente si gana el candidato rival.
Para los trumpistas, un gobierno Biden tratará de imponer un sistema socialista tan extremo que traerá a los Estados Unidos una tiranía popular semejante a la soviética, mientras que los demócratas tan solo ven en Trump un hombre grosero, un inversor que se salta las normas y desprecia a cuantos no piensan como él.
En estas condiciones, la larga carrera política de Biden, otrora criticado por su moderación, cuenta poco. Y lo mismo ocurre con los logros económicos que Trump consiguió, pero que acabaron cuando el país quedó paralizado por la pandemia. Ambas cosas eran previsibles en un proceso electoral como el americano, que no se caracteriza por su moderación.
Lo que ahora parece preocupar más a los demócratas es si Biden tendrá la capacidad de enfrentarse verbalmente a Trump en los debates que los dos aspirantes a la presidencia tienen en la fase final de la campaña. Pero, no preocupan sólo al Partido Demócrata por lo que parece ser una senilidad creciente de su candidato, sino – indirectamente – también a Trump, por temor a que Biden no resulte tan frágil como muchos esperan.
Así, la presidenta de la Cámara de Representantes, la demócrata Nancy Pelosi, defiende ahora una tesis que empezaron a presentar algunos periodistas filo demócratas, que es la de anular los debates. En el caso de Pelosi, considera que Biden no debería rebajarse ante un rival tan grosero, postura que constituye realmente una novedad en la lucha política norteamericana. Incluso acusó a Trump de malos modales cuando debatió a Hillary Clinton, hace cuatro años, algo que, a su parecer, lo habría de descalificar para enfrentarse a Biden.
Al margen del enfrentamiento entre ambos candidatos, hay otro debate que se realiza en calles y estadios deportivos: si muchos deportistas populares renuncian a jugar en señal de rechazo a Trump, muchos de quienes votaron por el actual presidente se asustan ante los continuados disturbios en las calles de varias ciudades, convertidas en auténticos campos de batalla con heridos y hasta víctimas mortales: es algo que ven como un precursor de lo que sería el país con un gobierno demócrata.
Entre tanto, las encuestas van reduciendo las distancias entre ambos candidatos: la ventaja que hoy Biden le lleva a Trump, es menos que la que hubo entre Hillary Clinton y Trump en esta fase de la campaña.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Actuala criză bielorusă se poate rezuma spunând că este un compendiu de păcate ale dictaturii. Iar Lukașenko, președinte al Republicii chiar de la crearea ei, le-a comis pe toate.
Primul și cel mai mare dintre ele este că nu a știut – sau nu a putut – să împiedice o continuă decădere economică a țării. Când Belarus a fost o republică a URSS-ului, nivelul ei de viață a fost unul dintre cele mai înalte din Uniune și cel mai înalt înregistrat vreodată în toată istoria țării.
Tocmai acesta a fost argumentul – să se mețină sructurile, mentalitățile și abordările economice din era comunistă – cu care Aleksandr Lukașenko a câștigat primele alegeri din Repubică, dar și pe următoarele patru. Eternul președinte a îndeplinit toate aceste promisiuni, cu excepția celei economice. Din cauza lui, desigur, însă și din cauză că Rusia lui Putin nu este suficient de bogată pentru a-și asigura satisfacerea propriilor ei necesități simultan cu cele ale Belarusului.
Eșecul economic este demolator în oricare parte a lumii și în orice sistem politic. Însă impactul său asupra conviețuirii este virulent dacă regimul este unul autoritar vlăguit. Represiunea lui Lukașenko împotriva oponenților – ceva mai mult de 7.000 de deținuți în cele cinci legislaturi – sunt o biată poșircă polițienească în comparație cu „epurările” staliniste din anii 30.
Lukașenko, orbit de dorința nestăpânită de a rămâne la putere, nu și-a dat seama că, cu toate că îi băga în închisoare pe oponenți și câștiga alegerile practic fără opoziție, managementul său de guvernare îi anihila tot mai mult adeziunea populară. A reușit cea mai rea constelație posibilă a unei dictaturi: să fie foarte urât de toată lumea, și, în același timp, să fie puțin temut.
Ca și cum nu era suficient, sprijinul vital financiar și politic venit din afară, din partea Federației Ruse a lui Putin, insuficient, l-a sacrificat, în ultimii ani, când a trebuit să facă uz, pentru ochii opiniei publice bieloruse, de independentism, amânând „ad calendas grecas” proiectul macro-economic transnațional promovat de Kremlin.
Pentru a completa tabloul negativ al situației, să spunem că Lukașenko are apucăturile unui clasic „aparatcik” al URSS-ului stalinist – format în rândurile forțelor armate și al cadrelor de partid – apucături cu care își alungă adepții și prietenii. Anecdota care ilustrează cel mai bine această trăsătură a sa este confruntarea pe care a avut-o cu cel care a fost ministru german de externe – Westerwelle, liberal și cunoscut homosexual – pe la începutul secolului. Westerwelle a spus public că Lukașenko era „… ultimul dictator din Europa…”, la care președintele bielorus a replicat că „…e mai bine să fii dictator, decât homosexual…”
Guido Westerwelle
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
MINSK: PECADOS DE DICTADURA
La actual crisis bielorrusa se puede resumir, diciendo que es un compendio de pecados de dictadura. Y Lukashenko, presidente de la República desde su creación a finales del siglo pasado, los ha cometido todos.
El primero y mayor de todos es que no ha sabido – o podido – impedir una constante decadencia económica del país. Cuando Bielorrusia fue una de las repúblicas de la URSS, su nivel de vida era uno de los más altos de la Unión y el más alto registrado en toda la historia de la nación.
Fue justamente con este argumento – mantener las estructuras, mentalidades y planteamiento económicos de la era comunista – con lo que Alexander Lukashenko ganó los primeros comicios de la República y las cuatro siguientes. Pero el presidente eterno cumplió todas estas promesas, salvo la económica. Por defectos propios, evidentemente, pero posiblemente también, o aún más, porque la Rusia de Putin no es lo bastante rica como para atender al mismo tiempo sus propias necesidades y las de Bielorrusia.
El fracaso económico es demoledor en cualquier parte del mundo y con cualquier sistema político. Pero su incidencia sobre la convivencia resulta virulenta, si coincide con un régimen autoritario a medio gas. Las represiones de Lukashenko contra los disidentes – algo más 7.000 encarcelamientos en cinco legislaturas – resultan aguachirle policial en comparación con las “purgas” estalinistas de los años 30.
Lukashenko, cegado por su permanencia en el poder, no se percató que si bien metía en la cárcel a los disidentes y ganaba los comicios prácticamente sin oposición, su gestión gubernamental aniquilaba cada vez más la adhesión popular. Había logrado la peor constelación posible de una dictadura: ser muy odiado y poco temido.
Para colmo, a su máximo apoyo financiero y político exterior – la Federación Rusa de Putin – lo sacrificó en los últimos años al alardear, por mor de la opinión pública bielorrusa, de independentismo y aplazando “ad calendas grecas” el proyecto macroeconómico transnacional promovido por el Kremlin.
Culmina el cuadro negativo de la situación, el que Lukashenko tenga los modales de un clásico “aparatchik” de la URSS estalinistas – formado en las filas de las fuerzas armadas y los cuadros del partido – con lo que se gana pocos seguidores y menos amigos. La anécdota que mejor ilustra este rasgo es su confrontación con el que fue ministro de Exteriores alemán – Westerwelle, liberal y conocido homosexual – a principios de siglo. Westerwelle dijo públicamente que Lukashenko era “…el último dictador de Europa…”, a lo que el presidente bielorruso replicó que “…era mejor ser dictador que marica…”
Guido Westerwelle
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Caritatea începe cu noi înșine: afacerea politică Washington, Diana Negre
La Congresul SUA, la fel ca la Casa Albă, au ajuns multe persoane cu bani puțini. Și, mai ales la Casa Albă, mai ales în ultima vreme, majoritatea s-au îmbogățit.
Nu este nu lucru surprinzător și nici nu este neapărat un indiciu de corupție: în definitiv, americanii înșiși acceptă principiul conform căruia „afacerea Statelor Unite este banul” (the bussines of the USA is money) iar oamenii politici de la Washington nu se sfiesc să urmeze acest principiu.
Unii legiuitori vin de la început cu mari averi pe posturile lor, și nu numai cei din Partidul Republican. Printre democrați, care, în ultima vreme, se străduiesc să apară ca păstori ai săracilor, există personaje, cum este liderul Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, care posedă o avere de peste o sută de milioane de euro. Nu a câștigat atâția bani în Camera inferioară și nici în vreo muncă anterioară, căci niciodată nu a avut nevoie să muncească sau să câștige un salariu. Fiică a primarului din Baltimore, care e bănuit că ar fi avut ceva legături cu mafia locală, Nancy s-a născut în abundență, iar acum, încasează, anual, peste 200 de mii de euro de la Congresul american, însă suma aceasta este nimic în comparație cu averea ei personală.
Însă, nu Pelosi are cea mai mare avere din Congres, căci sunt alți cinci congresmani mai bogați decât ea și mulți alții cu pușculițele pline, dar și vreo cincizeci care n-au decât datorii… bancare. Sunt personaje care obțin ușor credite pentru a efectua diferite investiții, iar soliditatea veniturilor lor ca oameni politici și garanția pe care o oferă postul pe care îl ocupă fac ca unii dintre ei să aibă datorii de peste un milion de euro.
Adevărul este că toți au un salariu anual garantat de peste 150 de mii de euro, la care se adaugă indemnizațiile de reprezentare și întreținere, toate plătite de contribuabili. Însă, aceste venituri nu ar fi suficiente pentru a garanta datorii de zece ori mai mari, dacă n-ar fi influența de care se bucură, grație fotoliilor pe care le ocupă și care le permit să rezolve tot felul de probleme.
Dacă sunt mulți legiuitori federali (535 de senatori și congresmani), totuși, cei care într-adevăr primesc bani mulți sunt președinții. Unii dintre ei, ca Wilson, Rockefeller, Kennedy sau Bush, au venit la Casa Albă cu averi personale considerabile. De fapt, averile i-au ajutat să ajungă pe cea mai înaltă funcție în stat, căci campania electorală este foarte costisitoare.
Însă, așa cum au demonstrat personaje ca Barak Obama sau Bill Clinton, se pot obține bani din alte locuri, datorită afinităților ideologice, dorinței de putere sau beneficiilor pe care le aduce amiciția cu Casa Albă, deoarece sunt mulți care donează milioane ca să obțină victoria candidatul lor favorit.
Să luăm exemplul lui Bill și Hillary Clinton, puțin armonizați ca soți. Ei formează, însă, o excelentă echipă politică și financiară. După ce au plecat de la Casa Albă, Hillary Clinton a spus că erau „ruinați” când și-au terminat mandatul prezidențial, ceea ce nu se potrivea cu afirmațiile bărbatului ei, care, puțin mai înainte, tocmai declarase că nu se temea de viitorul care îi aștepta: „atâta timp cât sănătos și am energii, nu vom avea probleme cu banii”. Jurnaliștii se întrebau cum era posibil ca, după opt ani de serviciu excelent, casă gratis și un salariu anual de peste 250 mii de euro, să mențină un asemenea nivel de viață, fără să posede o mare avere personală.
Și într-adevăr nu au fost probleme, însă, atât soția lui cât mai ales el au muncit zdravăn pentru a menține nivelul de viață cu care erau obișnuiți. Salariul lui Hillary ca senatoare de New York putea să acopere doar cheltuielile de bază, deoarece cei aproximativ 150.000 de mii de euro nu ajungeau pentru a plăti un pălățel în cartierul exclusiv Georgetown din Washington, unde avea să locuiască ea, ca senatoare. În plus, mai exista elegantul edificiu în apropierea orașului New York, în care stătea mai mult fostul președinte. Desigur și el își primește pensia, care împreună cu cheltuielile de întreținere se ridică la peste 800.000 de euro. În fond, nici el și nici ea nu au de ce să-și facă griji pentru siguranța lor, deoarece contribuabilul american va acoperi cheltuielile pentru o securitate comparabilă cu cea pe care au avut-o când au stat la Casa Albă, cât timp unul dintre ei va fi în viață.
Însă, toate acestea nu au fost de ajuns pentru a rămâne la același nivel de viață, iar această sarcină i-a revenit mai ales bărbatului din casă, care s-a deșălat călătorind la prima clasă sau cu avioane private pentru a ține conferințe în jurul lumii, în schimbul a 250 până la 500 de mii de dolari conferința. Și nevasta lui a contribuit la întreținerea casei cu pensia ei relativ modestă de senatoare și cu niște conferințe, cu toate că nereușita ei electorală de acum patru ani a redus considerabil interesul pentru ele, iar onorariile ei au căzut cu 87%.
Soții Obama
Mai recent este cazul familiei Obama, care a venit la Casa Albă cu fonduri puține și, în plus, prima doamnă s-a văzut nevoită să renunțe la munca ei de avocată pentru a-i fi alături președintelui. Desigur, salariul președinților se poate economisi în totalitate, însă ei au fost nevoiți să facă față cheltuielilor foarte mari cu școlile private pentru cele două fiice ale lor, deoarece acestea au fost la una dintre cele mai scumpe școli din Washington, alături de vlăstarii altor elite politice și mai ales financiare, căci Sidwell Friends, care s-a însărcinat să aibă grijă și de unica fiică a soților Clinton, percepe cheltuieli anuale de școlarizare, per elev, de 35.000 de euro.
Aceasta nu înseamnă că Obama sau Clinton recomandă accesul la școlile de elită pentru toată lumea: ambii au fost apărători ai școlilor publice, la fel ca alți luminători ai Partidului Democrat care-și trimit copiii la școli private. În privința aceasta au un mare sprijin popular printre rezidenții din cartierele scumpe, unde școlile publice (educația publică este finanțată cu impozitele pe cadastru) sunt excelente, dar și printre săracii care nu pot plăti școli private și locuiesc tocmai în zonele unde impozitele cadastrale sunt mici și, ca în orice lucru, dacă se plătește puțin, nici nu se obține mult.
Soții Obama
Ei bine, dacă soții Obama au sosit la Casa Albă fără avere personală, când au plecat și-au cumpărat un mic palat în zona cea mai elegantă a Washingtonului, unde au hotărât să rămână pentru ca fiicele lor să-și poată completa educația în centre privilegiate. Palatul a costat vreo șapte milioane de euro, dar au șansa, neplăcută pentru ei, să fie vecini cu alt milionar pe care îl detestă profund: Ivanka Trump, fiica actualului președinte.
Iar în această privință, Trump este puțin mai diferit: a venit gata bogat la Casa Albă, urmând exemplul altor președinți, cum au fost Kennedy și Hoover, și a renunțat din prima zi la salariul de președinte, pe care îl donează în fiecare lună, ridicându-se, anual, la 350.000 de euro.
Dar, familia Obama nu va mai fi vecină cu Trump în cea de-a doua reședință pe care tocmai și-au cumpărat-o în locul favorit al elitelor politice, Martha’s Vineyard, într-o insulă din statul Massachussets, pentru care au plătit peste 10 milioane de euro. La fel ca și Clinton, nu au adunat această avere prin mijloace ascunse, ci, în bună parte din drepturile de autor ale lui Barak Obama, pe lângă conferințele pe care bărbatul și nevasta le-au ținut în diferite locuri din lume.
Donald Trump
Conferințele sunt, de fapt, sursa acestor bani și de ele nu beneficiază numai foștii președinți: dacă Obama primește, în prezent, 400.000 $ pentru fiecare conferință, Bill și Hillary Clinton au strâns 150 de milioane, în primii lor 15 ani de când au plecat de la Casa Albă, cu toate că, în ultima vreme, sunt cotați cu mult mai puțin. George Bush primește 200.000 și nu rămân mult în urmă alte personaje care au ocupat funcții înalte: fostul vicepreședinte, Al Gore, încasează până în 100.000, Condolezza Rice (fostă secretar de stat), 150.000, Ben Bernanke (fost președinte al rezervei federale) între 200 și 400 de mii, colegul său, Alan Greenspan, 250,.000, la fel ca Arnold Schwarzeneger, fost actor și fost guvernator al Californiei.
Mulți dau o bună parte din bani unor organizații de caritate, însă, mai înainte, au aplicat pricipiul conform căruia caritatea începe cu propia persoană: din diferite partide și crezuri politice, de stânga și de dreapta, de origini umile sau patriciene, toți se înscriu la câte o prebendă pe care le-o oferă faima și trecutul lor.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
La caridad empieza por uno mismo: el negocio de la política Washington, Diana Negre
Bill y Hillary Clinton
Al Congreso de Estados Unidos, igual que a la Casa Blanca, han llegado muchas personas de poco dinero, pero, en las últimas décadas, la mayoría se han hecho ricos, empezando por la Casa Blanca.
No es sorprendente y ni siquiera necesariamente señal de corrupción: a fin de cuentas, los propios norteamericanos aceptan el principio de que “el negocio de Estados Unidos es el dinero” (the bussines of the USA is money) y los políticos de Washington no se quedarán atrás en seguir este principio.
Algunos legisladores llegaron ya con grandes fortunas a sus escaños, y no solamente del Partido Republicano. Entre los demócratas, quienes últimamente insisten en presentarse como los pastores de los pobres, hay personajes como la líder de la Cámara de Representantes Nancy Pelosi, cuya fortuna estimada es superior a los 100 millones de euros. No la ganó en la Cámara Baja, ni en ningún trabajo anterior, pues jamás en su vida tuvo necesidad de trabajar y de ganarse un sueldo. Hija del alcalde de Baltimore, a quien se le sospechaban afinidades con la mafia local, creció en la abundancia y ahora cobra más de 200 mil Euros anuales en el Congreso, pero esta cantidad es una minucia frente a su fortuna personal.
Pelosi no tiene la mayor fortuna del Congreso, sino que hay otros cinco más ricos que ella en la Cámara y muchos otros con huchas repletas, si bien alrededor de una cincuentena no tienen más que deudas…de tipo empresarial. Son personajes capaces de conseguir créditos para financiar diversos tipos de inversiones y la solidez de sus ingresos como políticos y el aval que su oficio representa es tal, que algunos deben más de un millón de euros.
Cierto es que todos tienen garantizado un sueldo de más de 150 mil euros anuales, al que se suman gastos de representación y mantenimiento de oficina, todos a cargo de los contribuyentes. Pero estos sueldos no permitirían avalar deudas diez veces mayores, si no fuera por la influencia de que disfrutan gracias a sus escaños, que les permiten resolver todo tipo de problemas.
Si los legisladores federales son muchos (535 entre senadores y congresistas), quienes realmente se llevan la palma a la hora de cobrar son los presidentes. Algunos, como Wilson, Rockefeller, Kennedy o Bush, llegaron a la Casa Blanca con una fortuna personal considerable. En realidad, esta fortuna les sirvió para llegar a la primera magistratura del país, pues financiar una campaña electoral es una empresa de elevado costo.
Pero como demostraron personajes como Barak Obama o Bill Clinton, el dinero se puede sacar de otros lugares: ya sea por afinidades ideológicas, deseo de poder o cálculo de los beneficios que puede aportar una amistad con la Casa Blanca, hay muchos donantes millonarios dispuestos a apostar por la victoria de su candidato favorito.
Tomemos como ejemplo a Bill y Hillary Clinton, poco avenidos como matrimonio, pero excelente equipo como socios políticos y financieros. Poco después de salir de la Casa Blanca, Hillary Clinton dijo que estaban “arruinados” al acabar su término presidencial, algo que contradecía las afirmaciones de su consorte, quien poco antes había declarado a la prensa que no temía por su futuro económico: “mientras yo esté sano y tenga energías, no van a haber problemas económicos”. Los periodistas se preguntaban cómo, después de ocho años de excelente servicio, casa gratis y un sueldo superior a los 250 mil euros anuales, iban a poder mantener un nivel de vida semejante sin tener una gran fortuna personal.
Bill y Hillary Clinton
Y realmente no hubo problema, pero tanto su mujer como especialmente él, tuvieron que trabajar duro para mantener el nivel de vida a que estaban acostumbrados. El sueldo de Hillary como senadora por Nueva York tan solo podría cubrir los gastos más básicos, pues los cerca de 150.000 mil euros no bastaban para pagarse una mansión en el exclusivo barrio de Georgetown en Washington, donde ella tenía que residir como senadora. Estaba además su elegante edificio en las afueras de Nueva York, donde pasaba más tiempo el ex presidente. Naturalmente, él también cobra su pensión que, sumada a gastos de mantenimiento, se eleva a más de 800.000 euros. Además, ni él ni ella se han de preocupar por su seguridad, pues el contribuyente americano cubrirá los gastos de una protección semejante a los tiempos de la Casa Blanca, mientras uno de los dos siga en vida.
Todo esto no era suficiente para mantener su nivel de vida y este algo estuvo principalmente a cargo del hombre de la casa, quien se deslomó viajando en primera clase o en aviones particulares para dar conferencias alrededor del mundo, a cambio de 250 a 500 mil dólares. Su mujer también contribuyó al mantenimiento del hogar con su relativamente modesta pensión de senadora y con algunas conferencias, aunque su derrota electoral de hace 4 años redujo mucho el interés y sus honorarios cayeron en nada menos que un 87%.
Más reciente es el caso de la familia Obama, que llegó a la Casa Blanca con escasos fondos y, además, la primera dama tuvo que renunciar a su trabajo de abogada para atender sus obligaciones al lado del presidente. Naturalmente, el sueldo de los presidentes se puede ahorrar en su casi totalidad, pero ellos tuvieron que enfrentarse a los elevados costos de las escuelas privadas de sus dos hijas, quienes asistieron a una de las escuelas más caras de Washington, donde se codearon con los retoños de otras élites políticas y sobre todo financieras, pues Sidwell Friends, que también se encargó de cuidar a la única hija de Clinton, tiene una matrícula anual de unos 35,000 Euros.
Barack Obama y su mujer
Esto no significa que los Obama o los Clinton recomienden acceso a las escuelas de élite para todos: ambos han sido paladines de las escuelas públicas, igual que otras luminarias del Partido Demócrata que también mandan a sus hijos a las escuelas privadas. Y en esto tienen un gran apoyo popular entre los residentes de barrios caros, donde las escuelas públicas (la educación pública se financia con los impuestos del catastro) son excelentes, pero no tanto entre los pobres que no se pueden pagar la escuela privada y viven precisamente en zonas donde los impuestos catastrales son bajos y, como en todo, si se paga poco no se consigue mucho.
La familia de Barack Obama
Pues bien, los Obama que llegaron a la Casa Blanca sin fortuna personal, se compraron al salir una mansión en la parte más elegante de Washington, donde decidieron quedarse para que sus hijas pudieran completar su educación en los centros de privilegio. Esta casa tenía un costo aproximado de 7 millones de Euros, aunque lamentablemente para ellos son vecinos precisamente de otro millonario al que desprecian profundamente: Ivanka Trump, hija del actual presidente.
Y Trump es en esto algo distinto: llegó ya rico a la Casa Blanca y, siguiendo el ejemplo de otros presidentes como Kennedy y Hoover, renunció desde el primer día a cobrar su sueldo, que dona todos los meses y asciende a unos 350.000 euros anuales.
Los Obama no tendrán de vecinos a los Trump en la segunda residencia que acaban de comprar en el lugar favorito de las élites políticas, Martha’s Vineyard, en una isla del estado de Massachussets, por la que han pagado más de 10 millones de euros. Como los Clinton, no amasaron esta fortuna con tapujos sino en buena parte con los derechos de autor de Barak Obama, además de las conferencias que marido y mujer hayan podido dar en diversos lugares del mundo.
Donald Trump
Y es que las conferencias son la fuente principal de tanto dinero y no benefician solo a los expresidentes: si Obama está cobrando ahora hasta de 400.000 $ por cada una, Bill y Hillary Clinton se llevaron 150 millones en los primeros 15 años desde que dejaron la Casa Blanca, si bien últimamente su cotización es mucho más baja. George Bush recibe unos 200.000 y no le van muy a la zaga otros personajes con altos cargos: el exvicepresidente Al Gore cobra hasta 100.000, Condolezza Rice (ex secretaria de estado), 150.000, Ben Bernanke (ex presidente de la reserva federal) entre 200 y 400 mil, su colega Alan Greenspan, 250,000, lo mismo que Arnold Schwarzeneger, ex actor y ex gobernador de California.
Muchos dan buena parte a organizaciones caritativas pero antes aplicaron el principio de que la caridad que empieza por uno mismo: de diferentes partidos y credos políticos, de izquierda a derecha, de orígenes humildes o patricios, todos se apuntan a las prebendas que les ofrece su fama y su historial.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În actualele demonstrații antiguvernamentale din Belarus, opoziția arborează steaguri în roșu și alb, iar în locurile unde poliția i-a linșat pe demonstranți, zac flori roșii și albe. Culorile acestea sunt încărcate cu un simbolism istoric… și exprimă respingerea față de președintele Aleksandr Lukașenko.
Actuala Republică Belarus s-a născut acum 25 de ani – în urma prăbușirii URSS și odată cu ea și a Republicii Socialiste Sovietice Belarus (RSSB) – cu ajutorul lui Lukașenko, cel care a hotărât ca steagul noii republici să fie tot cel vechi al RSSB, dar căruia i s-au adăugat niște ornamente folclorice marginale în alb și roșu. În secolul trecut, cele trei încercări nereușite de a dobândi independența s-au făcut sub un stindard roșu și alb.
Aleksandr Lukașenko
Aspectul cel mai complicat al actualei crize prin care trece țara este că, dacă problema sa este evidentă – Lukașenko a pierdut sprijinul maselor – în schimb, rațiunea de a fi a revendicărilor naționaliste nu este limpede. Căci Republica nu se deosebește de Rusia în ziua de azi mai mult decât se deosebea în secolul X, când stăpânii feudali locali s-au eliberat de sub suveranitatea Kievului. Limba bielorusă este pentru ruși o rusă năpădită de neologisme poloneze, iar pentru polonezi o poloneză rea, plină de neologisme rusești. Iar, dacă din punct de vedere idiomatic situația e confuză, din punct de vedere istoric este și mai mult.
Căci Rutenia, cum se numea în Evul Mediu, a devenit cunoscută ca Rusia Albă, pentru a se deosebi de Rusia care era ocupată de mongolii – o rasă galbenă – lui Ginghis Han și Kublai Han. În Occident, denumirea de Rusie Albă (traducerea formulării rusești) apare de abia prin secolul XVI. Numai în timpul în care regatul lituano-polonez și-a atins maxima întindere (includea și Ucraina Occidentală) legătura etnică, culturală și sentimentală a bielorușilor nu a fost cu Rusia.
Această înrudire strânsă dintre Rusia și Belarus se vede peste tot. În economie, 80% din comerțul exterior al bielorușilor se îndreaptă spre Rusia, iar între cele două țări nu există taxe vamale. În istoria recentă, actualul steag – copiat după cel al RSSB – a fost adoptat în urma unui plebiscit, aprobat de 75% din populație. În faza finală a URSS, când Gorbaciov a fost secretar general al PC, RSSB avea cel mai înalt nivel de viață din toată Uniunea. În nenorocirea cauzată de catastrofa nucleară de la Cernobîl, Belarus a suferit tot atât de mult ca și Ucraina.
Aleksandr Lukașenko și Vladimir Putin
Pentru naționaliștii bieloruși cei mai încăpățânați, această legătură strânsă cu Rusia înseamnă un mare obstacol. Pe de o parte, mulți bieloruși nu vor o distanțare ostilă de „fratele mai mare”. Pe de alta, în Rusia actuală, alianța cu Minsk este o piesă cheie în toată structura și strategia militară față de Occident; este piesa la care nu se poate renunța.
Toate acestea ne îndeamnă să credem că o posibilă soluție, chiar probabilă, a situației actuale va fi ca Moscova să-l lase pe Lukașenko să cadă și să accepte, pentru moment, o figură din opoziție (poate, Victor Babariko, închis de Lukașenko) ca președinte…„de probă”, păstrând steagul actual al țării.
Viktor Babariko
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
BIELORRUSIA: UN PAÍS EN POS DE UN PASADO
En las actuales manifestaciones antigubernamentales de Bielorrusia la oposición enarbola banderas rojiblancas y en los lugares en que la policía linchó manifestantes, yacen flores rojas y blancas. Y es que esos colores van cargados de un simbolismo histórico… y de expresión del repudio al presidente Alexander Lukashenko.
Porque la Bielorrusia actual nació hace 25 años – a raíz del hundimiento de la URSS y con ella, su República Socialista Soviética Bielorrusa (RSSB) – de la mano de Lukashenko, quien impuso como bandera del nuevo país la de la antigua RSSB a la que se le añadieron unos ornamentos marginales folklóricos en blanco y rojo. El siglo pasado los tres intentos malogrados de independencia bielorrusa se hicieron bajo un estandarte rojo y blanco.
Aleksandr Lukașenko
El aspecto más complicado de la actual crisis del país es que si su cuita actual es evidente – Lukashenko ha perdido el apoyo de las masas -, en cambio la razón de ser de las reivindicaciones nacionalistas no lo es. Porque la República se diferencia hoy en día tan poco de Rusia como en el siglo X, cuando los señores feudales locales se liberaron de la soberanía de Kiev. El idioma bielorruso es para los rusos un idioma ruso plagado de neologismos polacos y para los polacos, un mal polaco infestado de neologismos rusos. Y si idiomáticamente la situación es confusa, históricamente lo es aún más.
Porque Rutenia, como se llamaba en la Edad Media, pasó a ser conocida como Rusia Blanca para diferenciarse de la Rusia que estaba ocupada por los mongoles – raza amarilla – de Gengis Khan y Gubilai Khan. En Occidente la denominación de Rusia Blanca (traducción de la formulación rusa) aparece sólo a partir del siglo XVI. Solamente durante los años de máxima extensión del reino lituano-polaco, (que se extendió hasta la Ucrania Occidental) la referencia étnica, cultural y sentimental de los bielorrusos no fue rusa.
Ese estrecho parentesco entre Rusia y Bielorrusia aflora por doquier. En lo económico, el 80% del comercio exterior bielorruso se dirige a Rusia y entre los dos países no existen gravámenes aduaneros. Y en la historia inmediata, la bandera actual – calcada de la de la RSSB – fue adoptada tras un plebiscito aprobado por el 75% de la población. En las postrimerías de la URSS, cuando Gorbachov fue secretario general del PC, la RSSB gozaba del nivel de vida más alto de toda la Unión. Incluso en las desgracias el parentesco hizo acto de presencia y la catástrofe nuclear de Chernóbil causó casi tantos daños en Ucrania como en Bielorrusia.
Para los nacionalistas bielorrusos más empecinados, esta estrecha vinculación a Rusia significa un gran obstáculo. Por un lado, buena parte de los propios bielorrusos no quieren un distanciamiento hostil del “gran hermano”. Y en la Rusia actual, la alianza con Minsk es pieza clave de toda su estructura y estrategia militar de occidente; es pieza irrenunciable.
Todo esto induce a pensar que una salida posible, incluso probable, de la situación actual sea que el Kremlin deje caer a Lukashenko y acepte de momento a una figura de la oposición (por ejemplo, Victor Babariko, encarcelado por Lukashenko) como nuevo presidente… “a prueba”, manteniendo la bandera actual del país.
Viktor Babariko
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Cu alegerea senatoarei de California, Kamala Harris, pentru a fi candidată la vicepreședinția SUA, aspirantul la Casa Albă, Joe Biden, a adus în prim plan o femeie care mai e și de culoare, două cerințe care par a fi obligatorii anul acesta. Harris va ajuta la păstrarea fidelității alegătorilor lui Biden, însă nu e clar dacă va aduce, în luna noiembrie, și multe voturi în plus.
Dacă trecem în revistă grupurile care favorizează Partidul Democrat, în general și în mod specific pe candidatul prezidențial Biden, vedem că unul îl va vota fără condiții: cel al democraților progresiști, cărora nu e nevoie să le facă mari concesii, deoarece sunt votanți democrați fideli și tradiționali, care niciodată nu s-au gândit să-și schimbe partidul. Însă, sunt și unii mai radicali, pe care senatoarea Harris e posibil să nu-i mulțumească, deoarece propriile ei poziții ar putea să nu fie suficient de radicale. În ceea ce îi privește pe democrații de centru, aceștia formează un grup care nu o dată a votat cu câte un republican, așa cum s-a întâmplat în 1980 cu „democrații lui Reagan” și e posibil să-l fi votat, cel puțin unii dintre ei, și pe Trump, în 2016.
Kamala Harris
În plus, există marea masă a „independenților”, hotărâți să nu se angajeze de partea nimănui și să-l urmeze pe candidatul care îi va atrage cel mai mult sau, cum s-ar putea întâmpla peste trei luni, să-l voteze pe cel care li se va părea cel mai puțin periculos.
Este greu de descoperit pe care dintre aceste grupuri de alegători „veleitari” îi va inflența Kamala Harris să-i dea voturile lui Biden, în viitoarele alegeri din luna noiembrie. Pentru moment, rămâne să fie definit domeniul în care Harris se va putea desfășura. Și sunt evidente punctele sale slabe, în care va putea fi atacată.
Să începem cu istoria familiei sale: este exact opusul imaginii pe care ea s-a străduit să o cultive de când a apărut în postura de candidată în această campanie electorală. În aceste momente, în care Partidul Democrat s-a lansat într-o imagine progresista extremă și în care se accentuează prejudecățile rasiste, cu greu va putea Harris să-și folosească biografia și nici proveniența rasială pentru a atrage elementele cele mai radicale,nici măcar să modifice pozițiile Americii anti-elitiste care au votat pentru Trump.
Căci senatoarea de California nu provine dintr-o familie de imigranți de culoare, grup dezavantajat și cu dificultăți: e lucru știut că părinții ei au venit în SUA, dar nu pentru a-și câștiga existența făcând curățenie în case sau muncind la câmp. Tatăl său s-a născut într-o familie înstărită din Jamaica, și a urmat cursurile universitare la Londra, iar după aceea, a venit în California pentru a-și completa doctoratul, devenind profesor universitar de Economie la prestigioasa universitate Stanford. Mama ei a venit din India pentru a-și lua doctoratul în Medicină și a rămas pentru a se dedica cercetării oncologice.
Iar dacă originile familiei ei nu sunt umile, nu e umilă nici situația sa actuală, deoarece soțul ei nu e de culoare: e un avocat alb și cât se poate de „anglo”, Douglas Emhoff, anglo atât la chip, cât și la nume.
Ca lucrurile să fie și mai dificile, propriul ei tată, Donald Harris, a recunoscut că familia sa a avut sclavi în Jamaica.
Dacă acest „pedigree” al familiei sale îi slăbește poziția în fața unor votanți săraci sau negri, el nu atrage nici cealaltă Americă, aceea care e tăcută și care muncește în fabrici, în exploatări agricole, între Munții Apalași și cei Stâncoși, și în care zace un puternic resentiment împotriva elitelor urbane de pe cele două coaste, atlantică și pacifică.
Însă Harris are un atu în favoarea ei, sau mai bine zis, îi oferă un important sprijin lui Biden. Căci, dacă în mod obișnuit, candidații la vicepreședinție nu prea aduc voturi multe celui care vrea să ocupe o vreme Casa Albă, în această campanie, Harris are o mai mare importanță decât vicepreședinții din alegerile anterioare: mulți se tem că Biden, dacă ajunge în Biroul Oval, nu va reuși să-și termine mandatul, din cauză că ar prezenta o pierdere senilă a facultăților sale.
Harris este cu 23 de ani mai tânără decât el,cu o carieră strălucitoare.Pare să aibă facultățile fizice și mentale necesare pentru a ocupa postul de președintă,în cazul în care va fi necesar și, dacă se va întâmpla așa,este foarte posibil să câștige viitoarele alegeri prezidențiale, reușind ceea ce Hillary Clinton nu a putut câștiga acum 4 ani: să fie prima femeie președintă a SUA.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
¿Candidata de quién? Washington, Diana Negre
Joe Biden y Kamala Harris
Con la selección de la senadora de California, Kamala Harris, como su candidata para la vicepresidencia de Estados Unidos, el aspirante a la Casa Blanca, Joe Biden, ha elegido a una mujer y de color, dos requisitos que parecen obligados este año. Y, si Harris ayudará a mantener la fidelidad de sus votantes, no está muy claro que le sirva para añadir muchos votos en noviembre.
Si repasamos los grupos que favorecen al Partido Demócrata en general y específicamente al candidato presidencial Biden, vemos que hay unos incondicionales: los demócratas progresistas, a los que no es necesario hacer grandes concesiones, pues son fieles votantes demócratas y los tradicionales que nunca han pensado en cambiarse de partido. Pero, también están los más radicales, a quienes la senadora Harris tal vez no satisfaga, pues sus posiciones podrían no ser lo suficientemente radicales. En cuanto a los demócratas de centro, es un grupo que en más de una ocasión ha dado su voto a un republicano, como ocurrió en 1980 con los “demócratas de Reagan” y posiblemente también, se decantaron, al menos en parte, por Trump, en 2016.
Está además la gran masa de “independientes”, decididos a no comprometerse con nadie y seguir al candidato que más les atraiga o, como podría ocurrir en menos de tres meses, por el que menos peligroso les parezca.
Kamala Harris y su marido Douglas Emhoff
Con Kamala Harris, cuesta descubrir en cuáles de estos grupos de votantes “veleidosos” influirá para que den su voto a Biden, en las elecciones de noviembre. De momento, está por definir el campo al que Harris puede apelar y son evidentes los puntos débiles por los que la podrán atacar.
Empecemos por su historia familiar, contraria a la imagen que ha tratado de cultivar desde que se presentó como candidata presidencial en esta campaña. En estos momentos, en que el Partido Demócrata está lanzado a una imagen progresista extrema y en que acentúan los prejuicios racistas, Harris difícilmente podrá utilizar su biografía, ni su procedencia racial para atraer a los elementos más radicales, ni tampoco para modificar las posiciones de la América anti elitista que votó por Trump.
Porque la senadora de California no proviene de una familia de inmigrantes de color, grupos normalmente desaventajados y con dificultades: ciertamente, sus dos progenitores inmigraron a Estados Unidos, pero no para ganarse el pan limpiando casas o trabajando el campo, sino que su padre, nacido en una familia pudiente de Jamaica, cursó sus estudios universitarios en Londres, antes de trasladarse a California para completar su doctorado y convertirse en catedrático de Economía en la prestigiosa universidad de Stanford. Su madre llegó de la India para doctorarse en Medicina y se dedicó a la investigación oncológica.
Kamala Harris
Si sus orígenes familiares no son humildes, tampoco lo es su situación familiar actual, porque su marido tampoco es de color, sino el abogado blanco y “anglo”, Douglas Emhoff, tan anglo de aspecto como de nombre.
Para ponérselo más difícil, su propio padre, Donald Harris, reconoció que su familia fue propietaria de esclavos en Jamaica.
Si este “pedigree” familiar debilita su posición ante votantes pobres o negros, tampoco atrae a la “otra América”, esta América silenciosa que trabaja en fábricas, oficinas o explotaciones agrícolas entre los montes Apalaches y las Rocosas y que arrastra un fuerte resentimiento contra las élites urbanas y costeras.
Pero Harris tiene ahora otra baza en su favor, o mejor dicho ofrece un apoyo importante a Biden. Porque si habitualmente los candidatos a la vicepresidencia no aportan muchos votos al que quiere ocupar la Casa Blanca, en esta campaña Harris tiene una importancia mayor que en elecciones anteriores: muchos temen que Biden, si llega a la Oficina Oval, no conseguirá acabar su mandato a causa de lo que parece una pérdida senil de facultades.
Harris, 23 años más joven que él y con una carrera brillante, parece tener las facultades físicas y mentales necesarias para ocupar su cargo en caso de que fuera necesario y, si esto ocurriese, es muy posible que ganase las siguientes elecciones presidenciales y conseguiría lo que Hillary Clinton no pudo lograr hace 4 años: convertirse en la primera mujer presidente de Estados Unidos.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Kamala Harris y su marido Douglas Emhoff
