Ariadna vă propune o lectură specială: câteva fragmente din cartea în curs de apariţie a lui Dan Ursuleanu COMEDIA SALVEAZĂ ROMÂNIA.

Camelia Stănescu şi Dan Ursuleanu

Nota Ariadnei : L-am cunoscut pe Dan Ursuleanu în primăvara lui 1990. Lucram de puţin timp la Radio, la Redacţia Greacă din REPS, adică Redacţia Emisiunilor pentru Străinătate. Într-o zi, am simţit nevoia să-i scriu o scrisoare în care-i spuneam că emisiunea lui, Exploratorii lumii de mâine, mă salvase de la marasm. Camelia, cred că ea a avut idea, a publicat-o în Programul Radio. M-am simţit puţin jenată că fusese publicată şi, într-o zi, pe la amiază mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să-l caut în birou şi să-i spun că aş fi preferat să nu fi apărut. Aşa ne-am cunoscut. Era înconjurat de o lumină blândă, liniştită, frumoasă, bună. Mi-a plăcut imediat. Am şi uitat de ce venisem. Lângă el stătea, în picioare, Camelia Stănescu, soţia lui. Şi ea răspândea o lumină vie, colorată, binefăcătoare, misterioasă şi… foarte tânără, foarte proaspătă… şi la fel de bună. Pe Camelia o urmăream pe furiş când venea în cabina de înregistrări, chiar vizavi de biroul nostru de la etajul I. O recunoscusem, într-o zi, după voce. Câţiva ani mai târziu Camelia m-a luat cu ea în Grecia în cadrul proiectului Pe urmele lui Panait Istrati, proiect care mi-a descoperit, pentru prima data, Grecia reală, Grecia vie… Pentru un absolvent de Clasice, era un miracol !

Iată că acum Camelia îmi trimite câteva fragmente din Memoriile/Amintirile lui Dan. Mă bucur să le postez în Ghemul Ariadnei. Ce de amintiri mi-au trezit…

NB: Clubul Curioşilor, al Cameliei Stănescu-Ursuleanu, şi Exploratorii lumii de mâine, emisiunea lui Dan Ursuleanu au fost cele mai minunate emisiuni de la Radio Tineret şi printre cele mai bune ale Radioului din toate timpurile.

ARIADNA

Dan Ursuleanu

În martie 2012, DAN trăia momente de mare depresie. După o activitate prestigioasă la Radio era uitat. Atunci, i-am amintit că în vremurile grele s-a salvat prin  umor şi autoironie. L-am îndemnat să scrie. Era singura  modalitate de a scăpa de gânduri negre. Scria noaptea. Îmi citea fiecare nouă pagină. O făcea ca şi când ar fi făcut o năzdrăvănie.  Şi eu eram încântată. Chiar şi cei mai talentaţi dintre noi, au, iată, nevoie de laudă. Un an mai târziu, Dan Ursuleanu se stingea din viaţă, lăsându-mi această carte prin care îşi propunea să transmute grijile în zâmbet. Cartea s-a rătăcit în calculator. Am descoperit-o, după îndelungi căutări, într-un mail către o prietenă. O voi publica în acest an.

Camelia Stănescu-Ursuleanu

Camelia Stănescu şi Dan Ursuleanu

 

FRAGMENTE DIN COMEDIA SALVEAZĂ ROMÂNIA (MEMORIILE LUI DAN URSULEANU)

Cuvânt.  Înainteee !!!

Volumul pe care tocmai l-aţi deschis poate fi asemuit cu visul unui alchimist. Alchimiştii trăgeau nădejde să găsească o şmecherie prin care să poată transforma orice lucru în aur. Aveau şi un precedent ilustru în vremurile mitologice. Legendarul Midas, regele Frigiei, l-a rugat pe Dionysos să-i facă favorul ca orice lucru va atinge să se metamorfozeze în aur. Zeul i-a îndeplinit dorinţa. Nesăbuită dorinţă: Midas fu cât  pe-aci să moară de foame, pentru că până şi mâncarea i se prefăcea în aur, înainte de a ajunge la gură. Spăşit, şi-a recunoscut în faţa lui Dionysos necugetarea şi l-a implorat să facă la loc comanda, ceea ce zeul a acceptat.

Această pildă veche a rămas valabilă pentru toată lumea, mai puţin pentru alchimişti, care – în caz de succes – ar fi putut repeta păţania nefericitului rege frigian. Norocul lor a fost că nu le-a ieşit figura: deşi s-au dat peste cap, aur tot n-au izbutit să producă.

Ceva, însă, alchimiştii au reuşit să facă. Anume, mi-au lăsat moştenire un model de lucru şi o ambiţie transformatorie. Aceea de a preschimba necazul în haz, grijile în zâmbet şi dramatica Românie a neajunsurilor, în comedie. Nu e puţin lucru. Ce altceva mai de preţ aş putea oferi celor nevoiaşi, decât nişte momente de bună dispoziţie, pe fondul întunecărilor de fiecare zi. Credeţi că mi-a fost uşor? Nici pomeneală. Când dificultăţile se rostogolesc peste tine, când orice neghiob se dă mare pe micul ecran, când bădărănia îşi dă întâlnire cu brutalitatea, pentru a te intimida şi pune la colţ, când vezi năruindu-se în jurul tău cultură, valori morale, sentimente alese, idealuri înalte, îi mai arde cuiva de râs ?

Ei bine, da. Mie, unuia, îmi arde. Mai bine zis, îi voi arde cu râsul meu coroziv pe cei ce se fac vinovaţi de prăbuşirea societăţii noastre. Vă rog să fiţi alături de mine întru acest râs însumat, pentru ca usturimea să le fie mai mare.

Priviţi încă o dată jur-împrejurul vostru. Totul e de plâns. Totul e de râs. Orice aspect are două chipuri, asemena lui Ianus bifrons, şi el tot locatar al mitologiei (ca să fac caz de cultura mea generală).

Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă – totul se transformă, pretinde o lege a fizicienilor. Să-i credem pe cuvânt, or fi ştiind ei ceva. Transformarea, metamorfoza, schimbarea, prefacerea, mimetismul, avatarul, deghizarea, masca, grima şi fardul, iată numai o parte din multiplele aspecte ale aceluiaşi fenomen de disimulare. Prototipul tuturor acestor ipostaze a fost – convingerea mea e formată – biblica „schimbare la faţă”.  Iar Hristos a fost, de asemenea,  protagonistul prefacerii apei în vin, dar şi al transformării câtorva pâini, a câtorva peşti, în multe pâini şi mulţi peşti.

În cadrul relaţiilor interumane, dorinţa unora de a fi luaţi drept altul dă naştere la situaţii de o mare diversitate. Cineva se ascunde în spatele măştii de carnaval. Fapt banal. Într-o celebră piesă de teatru, Caragiale ridică o atare situaţie la rang de mare comedie. Să mai zăbovim o clipă în preajma scenei. Un mărunt funcţionar, călcat în picioare de şefi şi de colegi, îşi îndreaptă şira spinării într-un moment măreţ de demnă răzvrătire. Şi astfel Mitică Blajinu se transformă în Mielul turbat, din comedia tandră lui Aurel Baranga. Regele Lear constată la greu că două din fiicele sale, pe care le credea îngeri iubitori, sunt de fapt demoni ingraţi. Harap Alb şi Spânul fac schimb de identitate între ei, la fel ca Prinţul şi Cerşetorul. Voit sau nevoit, fiecare din ei devine celălalt. Există indivizi care, din raţiuni mai mult sau mai puţin profesionale, recurg la tehnicile deghizării. Actorii conduc clasamentul, maeştri fiind la capitolul întruchipării a nenumărate personaje. Machiaj, peruci, bărbi şi mustăţi false, deghizări ingenioase, roluri de compoziţie, travestiuri, un întreg arsenal de arme actoriceşti sunt puse în slujba iluziei scenice. De la un spectacol la altul, omul din luminile rampei schimbă vârstele, înfăţişările, epocile.

La antipodul moralei, îi avem pe acei profesionişti ai răului, figurând în nomenclatorul meseriilor anti-sociale ca spărgători de bănci. Ei dau buzna la sediul banilor, cu o armă în mână şi, ameninţători, devalizează sertarele cu lovele, cărând cât poate duce fiecare. Prinde orbul, scoate-i ochii: camerele de supraveghere, ca şi martorii vor reţine imaginea unui individ deghizat, cu un ciorap lycra tras peste figură, sau purtând o mască. Spărgătorii cu simţul umorului preferă chipul de împrumut al unei fantome, dacă nu, al unui preşedinte american (Nixon, Clinton, Bush jr…).

Chirurgia estetică este mama schimbării la faţă. Din obsesia întineririi, din foamea de a fi în pas cu moda, unii oameni se lasă supuşi caznelor transformatoare. Lifting, silicoane, botox, corecţii de nas, de urechi, liposucţii, piercing, inele trecute prin buze, cristale Zwarowski aplicate pe piele, nimic nu e destul pentru a truca aspectul natural. Cât despre doamnele cam trecute, ele aspiră să-şi ascundă, cu ajutorul ultimelor descoperiri ale cosmeticii, vârsta respectivă. Nici măcar copiii nu pot scăpa de fascinaţia modificării. Printre jucăriile lor preferate se numără transformerele, ciudăţenii care, prin câteva mişcări, se prefac din tigru în războinic spaţial şi din rinocer în Baba-Cloanţa. Unde mai pui, atracţia aceloraşi copii pentru „jocul de-a mama şi de-a tata”, ce implică deghizarea comică în hainele părinteşti.

O, dar câte alte exemple îmi stau la dispoziţie. Justificată folcloric, poate religios, observăm pasiunea unor triburi (amerindiene/de piei-roşii sau africane) pentru a-şi zugrăvi tenul cu diferite simboluri indescifrabile, a-şi înfige în păr tot soiul de podoabe rupte din natură,  a se împopoţona până la a deveni de nerecunoscut. Străvechi tehnici tribale au ca rezultat deformarea capetelor, alungirea gâturilor, micşorarea labei piciorului, prelungirea limbii şi câte şi mai câte. Când vrea, omenirea poate fi foarte nebună, Dumnezeu s-o ierte!

Hai, încă un pic, până nu mă plictisesc. Mai adaug, deci, figura din basme cu datul de trei ori peste cap, având ca rezultat transformarea unui personaj în cu totul alceva. Tava cu jăratic oferită calului răpciugos, cu corolarul acestui gest, metamorfozarea animalului într-un armăsar first class, capabil să zboare până la nori, tur-retur. Spionul care, în primejdie să fie demascat, îşi rade barba, se ascunde după nişte ochelari fumurii şi se pierde în mulţime, devenit un om nou (altfel de cum gândea acest concept Nicolae Ceauşescu). Glasul modificat la telefon atunci când, la capătul celălalt al firului, recunoşti vocea unei persoane care te inoportunează. Operaţia atroce a schimbării de sex, ajunsă sport naţional în China ultimilor ani, până şi la copii. Luptătorii ninja înveşmântaţi în negru, camuflându-se în decor, de parcă nici n-ar exista. Excentricul (sau ghinionistul) care, sorbind o poţiune fermecată, devine invizibil în paginile romanului lui Wells. Cărţile poştale illustrate, capabile să ofere o imagine diferită, după cum bate lumina. Gata. Presupun că am reuşit să vă conving. Ideea de care mă voi ţine ca scaiul este transformarea, cu uneltele amuzamentului, a unei Românii vremelnic triste, într-un tărâm al comediei… duioase, burleşti sau bufe. Promit să mă ţin de Cuvânt. Înainteee !!!

Desigur, autorul.

P.S. – Pe şomajul ăsta este greu să găseşti chiar şi un post… scriptum !

Camelia Stănescu

 

RADIOCOMEDII

Locul meu statornic de muncă a fost Radioteleviziunea Română, apoi, după scindarea instituţiei, Societatea Română de Radiodifuziune. Organizaţie serioasă de presă audio, cu greutate şi influenţă. Acum, ajuns la vârsta memorialistului, simt nevoia să împărtăşesc şi altora întâmplări trăite sub zodia microfonului.

Nu vă aşteptaţi să downloadez în aceste pagini amintiri sobre, încărcate cu virtuţi educative. Nu-mi permite firea mea sprinţară, înclinată spre persiflare. Voi extrage din trecut portrete şi păţanii cu haz care să vă mai descreţească un pic frunţile boţite de grijile zilnice.

Chiar la etajul 5 al clădirii din Berthelot 60-64, nivelul la care se afla redacţia mea, funcţiona biblioteca instituţiei. Avea un fond de cărţi impresionant, acumulat în ani şi ani de donaţii şi de achiziţii făcute cu cap. Bătrânul bibliotecar de acum 4-5 decenii era o figură ! Om cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, dar cam ipohondru, maniacal şi oarecum temător de oameni. Prudent să nu se molipsească de vreun virus luat de la cititori, se ascundea în spatele unui ghişeu, manipulând cărţile şi fişele numai cu mănuşi. Avea o grijă aproape paranoică pentru comoara care-i fusese încredinţată în gestiune, iar marea lui obsesie era să nu-i fie furate tipăriturile peste noapte. La încheierea fiecărei zile de muncă, oferea martorilor ocazionali un spectacol de neuitat. Încuia şi descuia uşa minute în şir, ca pentru a găsi poziţia ideală a cheii în broască. Când era mulţumit de rezultat, începea partea a doua a recitalului. Cramponat de clanţă, trăgea de uşă alte minute bune, pentru a se convinge în forul său interior că e bine închisă. Convins în fine că mai mult de atât nu poate face, dădea să plece cu paşi şovăielnici, dar brusc se întorcea şi relua procedurile de la capăt. Una peste alta, despărţirea bibliotecarului de uşă dura circa o jumătate de oră. Când părăsea definitiv locul faptei, tot se mai găsea câte un răutăcios să-l atenţioneze: „Vedeţi că n-aţi încuiat cum trebuie !”. Bătrânelul tresărea, dădea să reia războiul lui cu clanţa, apoi ridica din umeri şi, cu chipul trist, se scuza: „Cum mi-o fi norocul…”.

Când s-a pensionat, l-am regretat cu toţii. În ciuda tipicăriilor sale, era un bibliotecar bun. Ştia pe dinafară tot ce avea pe rafturi şi, mai mult, citise aproape totul. Îi spuneai ce anume temă cauţi, iar el te îndruma precis la volumele corespunzătoare. De atunci, nici un alt bibliotecar al Radioului nu i-a mai egalat performanţele. Anii au trecut şi colecţia de cărţi a instituţiei a început să bată pasul pe loc din lipsă de fonduri pentru achiziţii. A venit Revoluţia, în vâltoarea evenimentelor  s-au furat cărţi cu nemiluita, noile generaţii de redactori născuţi gata culţi n-au mai simţit nevoia să citească. În mod firesc, a venit un preşedinte al Radiodifuziunii care a dat bibliotecii lovitura de graţie, desfiinţând-o, pentru a da spaţiului respectiv o altă destinaţie. Fugit ireparabile tempus. Sau où sont les neiges d’antant… Sau cum vreţi dumneavoastră, dar tot înainte era mai bine.

Acum mulţi ani, discoteca instituţiei noastre era în grija unui alt maniac al ordinii, dar care a rămas un reper în istoria Radiodifuziunii. Ştia pe dinafară coperţile miilor de discuri aflate pe rafturi, ascultase tot, îţi putea oferi referinţe despre muzici, interpreţi, dirijori, concursuri şi festivaluri muzicale, curente, momente istorice, stiluri de interpretare. Era un autentic muzicolog eşuat într-un depozit de discuri. Cel mai greu lucru era să împrumuţi de la el un disc, măcar pentru o jumătate de oră, ca să copiezi un fragment într-o cabină de lucru. Dacă schiţai rugămintea respectivă, chipul magazionerului erudit se schimonosea, ca sub efectul unei dureri atroce de burtă. Nu se poate, discul nu trebuie să părăsească încăperea, acul pick-up-ului nu trebuie să mai treacă prin şanţurile lui, căci îl uzează. Discoteca este un tezaur care trebuie apărat şi conservat, ceva cam ca o rezervaţie naturală. Dar, spre deosebire de o rezervaţie, nimeni nu bibileşte leii aşa cum îngrijea discotecarul nostru comoara din gestiune. Cum mai ştergea de praf fiecare vinil în parte, cum mai înlătura amprentele digitale, trecând peste ele vată îmbibată în alcool medicinal. În momentele de răgaz dregea câte o anvelopă de disc deteriorată, ca un legător de cărţi adâncit în restaurarea unei coperţi.

Asemenea personaje dedicate până la exagerare meseriei lor nu erau o raritate în rândurile slujbaşilor Radioului. Se cuvine să-l evoc aici pe Toto Mihăilescu, sufletul „zgomotecii”, cum numeam noi familiar fonoteca de sonorizări a Radiodifuziunii. De cum auzea că un reporter urmează să plece pe teren, Toto îl implora: „Adu-mi şi mie nişte zgomote înregistrate”. Şi astfel, în colecţiile atert păstorite de el se acumulau sunetele specifice activităţilor industriale, sonorităţi decupate din natură, cele ale mijloacelor motorizate, imagini sonore ale sălilor de spectacol, ale restaurantelor, ale ambianţei casnice, ale întrecerilor sportive, ale, ale, ale… El însuşi cumpăra uneori din străinătate, pe banii proprii, discuri de sonorizări editate de radiodifuziunile lumii. Găseai la Toto, atunci când îţi erau necesare în vreo emisiune, zgomote şi sunete istorice, de epocă, datând de la începuturile gramofonului şi ale magnetofonului. Doreai semnalele orologiului din turnul Big Ben, claxonul primelor automobile Ford, rafalele Katiuşei sau semnalele emise de sateliţii artificiali ai Pământului ? Le găseai ordonate pe benzile lui Toto Mihăilescu. Răgetele fiarelor sălbatice, cântecul păsărilor din toată lumea, şuieratul vânturilor sau canonada războaielor, zgomotul cascadelor sau pur şi simplu cel al apei care curge de la robinet, îţi erau accesibile, distincte şi perfect înregistrate, graţie strădaniei acestui om de neînlocuit.

Când Toto a ieşit la pensie, zgomoteca a început să se subţieze şi nimic n-a mai fost ca pe vremea lui. Mulţi redactori iresponsabili, în loc să completeze, să îmbogăţească diversitatea sonorizărilor din colecţie, le împuţinau tăind cu foarfeca secvenţa necesară şi lăsând un gol în urma intervenţiei lor reprobabile. Omul Toto îşi sfinţea locul, alţii după el l-au prăduit.

Un personaj excepţional a fost „urechea absolută” Virgil Oniţiu. Deşi orb din tinereţe şi luptând mulţi ani cu un cancer care avea să-l răpună în cele din urmă, Virgil a avut timpul necesar să facă proba unor calităţi puţin obişnuite. Făcea parte din comisia de avizare tehnică a înregistrărilor efectuate de formaţiile muzicale ale Radioului. Era capabil să perceapă orice tăietură şi lipitură făcute pe banda de magnetofon, chiar dacă operaţiunea fusese întreprinsă ireproşabil. Cufundat în întunericul său absolut, îşi exersase acuitatea auditivă până la un nivel greu de egalat. De verdictul lui depindea trecerea examenului tehnic  al opusului respectiv.

Dotat cu aptitudini remarcabile de matematician, Oniţiu beneficia şi de o memorie ieşită din comun. Ţinea minte tabele comparative de preţuri din diferite ţări, cursuri valutare la zi, valorile meteorologice pentru oraşele României. Alcătuia horoscoape impecabile cunoscuţilor săi, era un pianist de valoare şi juca şah blind la un nivel care-l propulsase în echipa Radiodifuziunii. Obişnuia să facă turism, în compania unui însoţitor, care-i relata în detaliu imaginea traseelor străbătute. După care, Virgil avea orgoliul să povestească altora itinerarele parcurse de el, făcându-le recomandări în legătură cu cele „văzute” la faţa locului. Un alt amănunt picant: Oniţiu mergea adeseori la cinema, percepând filmul din replici şi din sonorităţi.

Primul meu redactor-şef, Victor Popa, mai trăieşte şi astăzi. Îi sunt recunoscător pentru că el m-a angajat la Radio şi îi doresc viaţă lungă. A fost un şef bun, respectat, cu experienţă profesională şi fler. Era sobru, părea uneori sever, dar adesea nu-şi reprima căldura sufletească. Printre hobby-urile lui se număra şi jocul de şah. În momentele de răgaz, sau după amiaza, până seara târziu, înnădea partidă după partidă cu secretarul general de redacţie Gavrilă Săcădat. Prin biroul lui mai trecea nu de puţine ori, în acelaşi scop, Octavian Paler, redactor şef la Literar şi, ulterior, vice-preşedinte al Radioteleviziunii. Scorurile meciurilor lor se contabilizau în timp, atingând numere mari cu trei cifre. Eu însumi, pasionat de şah, primeam permisiunea de a-i chibiţa, cu condiţia să respect obligaţia de a nu-mi da cu părerea şi de a mă menţine într-o muţenie neutră. Cred că jucau pe bani, deşi acest lucru nu era de domeniul evidenţei. Dacă aşa stăteau lucrurile, deconturile se făceau în ziua de salariu. Când Popa juca împotriva lui Săcădat, ţineam cu cel dintâi, dar deveneam suporterul lui Paler atunci când acesta se aşeza în faţa tablei. Nivelul meciurilor se menţinea la o valoare bunicică, aveai ce vedea. Doamne, dar totuşi, să ajungi în câteva luni la un scor de 627-584, asta nu era ceva normal!

De altfel, apetitul pentru jocuri în redacţia Tineret a Radiodifuziunii, se manifesta nedisimulat, adus la rang de lăcomie. Tablele de şah nu ne lipseau, nici cutia de mini-biliard. Personal organizasem şi un mare concurs de pariuri şi pronosticuri fotbalistice, care a atras echipe din toată instituţia. Denumirea lui, parafrazând „Daciada”, era DACUS (Deplină Afirmare Competiţională a Ucenicilor Sportului). Se dezvoltase un întreg limbaj criptic al participanţilor, unde COCO însemna cotizaţia de concurs, COCOCAR desemna carnetul în care se ţinea evidenţa COCO, CASCO era casierul concursului în persoană şi aşa mai departe. Echipele se identificau prin denumiri, embleme şi fanioane proprii (a noastră se numea Leopardon). Ţinta era să dăm pronosticuri asupra scorului exact, iar cei mai buni „ghicitori” primeau premii în bani. Sumele câştigate erau modeste, însă ofereau suficiente motive de împăunare. O parte din cotizaţii erau reportate pentru cheful de la sfârşitul campionatului. O petrecere anuală pentru care închiriam salonul unui restaurant. Acolo acordam diplome, ne duelam în epigrame, glumeam şi ne simţeam bine. Bărbaţi în toată firea care ne jucam de-a copiii mari.

Apropo de restaurant, cârciumile, bodegile, braseriile şi grădinile de vară existau în exces prin jurul clădirii Radioului. Mulţi colegi îşi dădeau acolo un modest obol. Într-o zi, rotofeiul nostru confrate Gigi Enache intră în birou, cu figura alarmată. Îl întrebăm ce s-a întâmplat. „Fraţilor, nu mai avem salvare ! Ăştia de la T.A.P.L. ne-au încercuit. Eu nu mai pot face faţă, m-am predat lor în mod necondiţionat. Capitulare scrie pe mine.”

Unul din cei care semnau condica la restaurantul „Codrii Cosminului”, era foarte talentatul ilustrator muzical Mihai Roman, un geniu al pupitrului de montaj. Culmea e că dacă se abţiguia un pic lucra mai bine. Omul acesta era o comoară nepreţuită de folclor bahic şi a lăsat multe calambururi şi vorbe de duh-neală pentru arhivele nescrise ale chefliilor. El e cel care a transformat titlul piesei de teatru „Răzvan şi Vidra” în „Răzvin şi Vadra”. Tot el parodia în stil etilist numele unor colegi. Constantin Sărbăutoreanu (Săbăreanu), George E…mache (Enache), Litrus (Titus) Vâjeu, Marius Troznea (Grozea), fără a se scuti nici pe el însuşi : Mihai Rom-an ! Supărat pe nevastă-sa, Geta, pentru că îl bombănea pe tema păhărelului, a lansat o nestemată de replică – „Pleacă, Geto, d-acia, că sunt stirpe de roman”. Geto-dacii şi romanii, întreaga etnogeneză a poporului român, în numai câteva cuvinte. Roman avea acasă un papagal vorbitor, pe care-l învăţase să spună măscări în prezenţa musafirilor. De fapt Mihăiţă al nostru nu obişnuia să bea mult, dar se trotila repede, din doar câteva sorbituri. Săracul murit pe la 60 de ani, dintr-o cauză firească – maladie a ficatului pus la grea încercare. Cu toţii l-am regretat mult, ilustrator şi om hâtru ca el nu am mai întâlnit în anii următori. Asta, în ciuda faptului că făcea şi boacăne. Într-o noapte i-a venit rândul să fie ofiţer de serviciu pe instituţie. Locaţia acestei îndeletniciri era cabinetul vice-preşedintelui. Pe atunci înalta funcţie era îndeplinită de generalul Dumitru Nicolae, care îşi ţinea uniforma militară într-o garderobă din biroul său. Din plictiseală, Roman i-a cotrobăit în dulap şi, descoperind uniforma, a vrut să vadă cum îi şade în ţinută militară. S-a îmbrăcat în general, s-a admirat în oglindă şi, obosit fiind s-a întins pe o canapea, unde l-a luat somnul. Aşa l-a găsit dimineaţa şeful cel mare. Vă imaginaţi ce tărăşenie a ieşit. Altă dată, din raţiuni numai de el ştiute, a dat foc la o perdea. Au venit pompierii, i-au tras o amendă, dar lucrurile s-au oprit aici. Firea simpatică şi valoarea profesională a lui Mihăiţă îl făceau inexpugnabil la sancţiuni mai drastice.

Printre oamenii incomparabili ai Radioteleviziunii s-a numărat, fără dubii, şi Andrei Bacalu, pe numele său real Adolf Bacal. Era un evreu cu o minte scăpărătoare, cultivat, cunoscător al vreo zece limbi străine şi având audio-vizualul în sânge. Medic la un dispensar dintr-o comună dobrogeană, a fost descoperit şi adus la Televiziune de către oamenii lui Tudor Vornicu. Tot Vornicu l-a instalat în redacţia Ştiinţă, conştient de apetenţa noului angajat pentru acest domeniu. Un an mai târziu, americanii trimiteau primul echipaj cosmic pe lună. Bineînţeles, din studioul Televiziunii românii transmiteau în direct evenimentul. A fost ocazia care l-a consacrat pe Bacalu ca mare specialist în cosmonautică. Era tobă de informaţii, asculta în căşti numeroase posturi străine, reda impecabil tot ce era mai interesant şi comenta live imaginile recepţionate de la Cape Canaveral. Deşi şeful redacţiei Ştiină era Ion Petru, vioara întâi devenise Andrei Bacalu, expert fiind şi în cursele auto de Formula Unu, de la care realiza minunate transmisiuni în direct.

Andrei părea a fi ajuns pe cai mari, dar a venit şi pentru el ceasul rău. Ghinionul său a fost Congresul internaţional al Chimiei de la Bucureşti, patronat de Elena Ceauşescu. Ştiţi, aceea cu polimerii, cu poliperii şi cu „codoi” (aşa cum pronunţa ea formula chimică a bioxidului de carbon). Bacalu s-a dat peste cap să reflecte în mod cât mai cuprinzător evenimentul, numai că tovarăşei i s-a năzărit că imaginea lui apare mai frecvent în emisiuni decât a ei. „Ce caută broscoiul ăla pe micul ecran ? Să dispară imediat de la Televiziune !”

Mai marii instituţiei nu s-au îndurat să-l demită pe un redactor atât de valoros, aşa că, pentru a-l ascunde de furia cotoroanţei, l-au transferat la Radio. Până când Ceauşeasca a prins de veste şi nu s-a mai putut face nimic. Lui Andrei Bacalu i s-a desfăcut contractul de muncă. A mai lucrat vreo trei ani pe la nişte institute ştiinţifice, unde s-a ciocnit de mentalitatea unor şefi obtuzi. „Aha, ai fost vedetă ? Află că aici nu mai eşti vedetă !” Mâhnit, fosta glorie a Radioteleviziunii şi-a strâns catrafusele şi a emigrat în Israel, unde a lucrat… tot la radio, ca redactor muzical. În ultimii ani a mai revenit de câteva ori în ţară, prilejuri pentru a fi primit ca un oaspete de onoare. Deh, binecunoscutul oportunism românesc. Care a deturnat nu puţine destine y compris pe cel al lui Adolf Bacal.

Nu sunt evreu, dar unii au presupus că aş fi. „Argumentele” lor, hilare şi ticăloase simultan, mi-au creat o falsă identitate etnică. Anume că numele meu, Ursuleanu, ar proveni dintr-un Berman disimulat. Că prenumele Dan ar trimite la una din cele 12 seminţii ale poporului lui.

Israel. Şi că tatăl meu, fie-i amintirea de neşters, avea urechile cam clăpăuge. Atribuirea abuzivă a unei obrâşii evreieşti mi-a pricinuit uneori neajunsuri în „ţara noastră antisemită”, nu-i aşa. La absolvirea, cu note mari, a facultăţii, profesoara universitară Zoe Dumitrescu Buşulenga  mi-a comunicat o veste stupefiantă :„Să ştii că te propusesem ca asistent la catedra de literatură română. Din păcate, decanatul s-a opus, pentru că eşti evreu. Sunt vremuri în care nu sunt admişi alţi evrei în colectivele de catedră.” Şi totuşi, în facultate existau personalităţi de rit mozaic, cu o platformă bine consolidată. Printre ei, acad. Alexandru Graur, Savin Bratu, Vera Călin.

Reputaţia nemeritată de evreu mi-a fost betonată de infamul articol despre „Evreii care au pus mâna pe Radioteleviziune”, publicat în revista „România Mare” de către directorul ei Corneliu Vadim Tudor. Lista neagră a lui Vadim includea de-a valma evrei şi creştini, incriminaţl fără discernământ că ar fi clienţi ai sinagogii şi, din acest motiv, demni de toate consideraţiile abjecte. Revoltată, cumnata mea a cerut audienţă la C.V.T., care a primit-o flancat de avocatul său personal şi de un consilier. Femeia i-a fluturat bossului pe sub nas certificatul meu de botez. După ce l-a examinat cu o grimasă de neîncredere, Vadim a dat verdictul :„Pe mine nu mă convingi cu prostiile astea. Rămâne cum am stabilit. Evreu”.

Nu m-ar fi deranjat deloc ca acel mârşav articol să aibă dreptate asupra religiei mele. Radioteleviziunea beneficia de aportul multor evrei cu un binemeritat statut de vedetă. Pentru a nu-i enumera aici decât pe celebrii Alexandru Stark, Iosif Sava, Elisabeta Mondanos, David Naftuli, Andrei Bacalu, Eugen Preda, Andrei Banc, Magdalena Boiangiu, Sergiu Deleanu sau Eduard Jurist. Mulţi au trecut deja în lumea umbrelor, dar aportul lor la istoria instituţiei este evocat şi astăzi cu un deosebit respect.

În cele ce urmează, îmi face plăcare să scot din tolba cu amintiri întâmplări simpatice pe care le-am trăit la locul meu de muncă şi portrete duioase ale unor colegi de care m-au apropiat relaţiile de serviciu. Voi începe cu un episod petrecut înainte de sosirea mea în Radio, dar păstrat în folclorul oral al organizaţiei.

Pe vremea când în fruntea instituţiei trona Melita Apostol, zbir comunist de tristă reputaţie, angajaseră ca liftier un biet om, niţeluş retardat sau, cum s-ar spune în argoul de azi, „dus cu capul”. Într-o zi, şefii lui l-au postat la liftul preşedintei, considerându-se că apăsatul unui buton nu e mare filosofie. Dimineaţa, fix la ora 8, tovarăşa Apostol intră în ascensor, unde, ce să vezi ? Prăpăditul trăgea viguros dintr-o ţigară proastă. A urmat un dialog halucinant:

– Ce faci, omule, fumezi ?

– Da. Un pachet pe zi.

– Dumneata ştii cine sunt eu ?

– Nu.

– Eu sunt Melita Apostol.

– Mi se fâlfâie !

Soarta omului era pecetluită. A doua zi a fost exilat într-o magazie de la subsol, ca să nu mai cadă sub ochii marii şefe.

La polul opus al ierarhiei se afla peste ani Eugen Preda, colos al jurnalismului, ajuns director general al Radioului obiectiv şi să aplaneze în mod corect eventualele conflicte şi tensiuni dintre salariaţi. Sub cristalul de pe biroul său pusese un  cartonaş cu deviza „Diplomaţia este arta de rotunji colţurile ascuţite”, împrumutată de la Disraeli. Era sever în privinţa disciplinei, dar milos cu subalternii care treceau prin momente nefericite ale vieţii. Tuturor încerca să le fie de ajutor. Când a murit tatăl unui instalator sanitar, m-a chemat ca  să-mi dicteze textul scrisorii de consolare pentru meşterul cu pricina. Din ciorna pe care am păstrat-o, vă redau câteva rânduri :

„Dragul nostru Stelian, sunt alături de dumneata în suferinţa care te încearcă. Pierderea tatălui este un moment greu prin care am avut nefericirea să trec şi eu, cunosc amarul unei asemenea nenorociri. Totuşi, sunt convins, tatăl dumitale a fost mândru că a crescut şi educat un om destoinic ca dumneata, că a părăsit această lume lăsând un urmaş care poartă cu cinste numele familiei sale…” Iar Eugen Preda nu făcea niciodată complimente gratuite.

O perioadă i-am fost lui Preda secretar şi şef de protocol. Pentru diferitele momente festive organizate de Radiodifuziune, mă pusese să alcătuiesc o listă de personalităţi care urmau să fie invitate. De fapt, erau chiar două liste, una cu VIP-urile de primă linie, iar alta extinsă. Cu ocazia unui concert de Crăciun, organizat la sala Mihail Jora, Preda mi-a cerut să pun în operă lista.

– Îi invităm pe toţi ? l-am întrebat.

– Pe toţi.

– Şi pe rabinul şef Moses Rosen ?

– Şi pe el.

– Respectuos vă atrag atenţia că e un concert de Crăciun.

– Nu, nu. Pe el nu !

Obsesia lui Eugen Preda era să aducă la perfecţiune fluxul programelor de actualităţi. Promptitudinea şi calitatea ştirilor se asigurau cu disciplină şi cu bună organizare. Crease birouri şi plantase corespondenţi de ştiri la ONU, la UE, în teatrele de război şi în toate ţările importante ale lumii. Radiodifuziunea se abonase la fluxurile marilor agenţii de ştiri, dar îşi înfiinţase şi o agenţie proprie, RADOR. Actualitatea internă era acoperită printr-o reţea de corespondenţi harnici, ca şi de studiourile teritoriale are Radioului. Preda asculta toate radiojurnalele şi, dacă avea observaţii de făcut, suna imediat la „camera ştirilor”. Asta se putea întâmpla la ceas de după amiază sau la ora 3 dimineaţa. Pe mulţi „ştirişti” i-a trimis să se perfecţioneze la marile posturi de radio europene sau americane. Nu de puţine ori a invitat la Bucureşti directori de la Radio France sau de la BBC, pentru a ne împărtăşi aspecte din valoroasa lor experienţă profesională şi organizatorică.

Îmi amintesc că, într-o vară, vreo 20 de cursanţi ne găseam faţă în faţă cu un anume domn Martin, director economic al BBC-ului. Omul ne-a pus să descriem cum se face managementul financiar la Radiodifuziunea Română. După ce ne-a ascultat atent, oaspetele străin a făcut o mutră lungă, uluită, şi a spus :

 – Sistemul dvs. de management este mult superior celui practicat la BBC. Dacă noi am fi procedat ca dvs., eram de mult în faliment.

Revenind la Preda, ultimii ani ai carierei sale profesionale începuseră să ne îngrijoreze. Parcă nu mai era la fel ca mai înainte. Devenise mai incoerent şi mai lacrimogen. Aţipea des, uneori chiar în timp ce vorbea conducând o şedinţă. Am pus asta pe seama unei îmbătrâniri precoce. Într-un fel chiar asta era, dar cu agravanta unui Alzheimer, care avea să îl răpună peste câţiva ani. Oricum, Eugen Preda şi-a făcut datoria, devenind unul din personajele importante din istoria Radioului românesc. În holul de la intrarea principală a instituţiei au fost expuse mai mulţi ani biroul la care a lucrat Preda şi fotografia fostului director general.

Observ că am momente când eşuez în pasaje sobre, uneori chiar solemne. Nu acesta e tonul pe care îl doresc pentru cartea mea. Nu cu seriozitatea vom salva România, deşi dl. Ion Ţiriac crede cu convingere acest lucru. Eu unul cred că destinul neamului nostru a fost marcat de faptul că dacii mureau râzând. Trebuie să desprindem un înţeles dintr-un atare sfârşit al vieţii, şi acela nu poate fi altul decât „comedia salvează România”. Comedia şi nimic altceva. Cum anume ? Habar n-am, dar sunt sigur că o cale trebuie să existe. Poate cea a lui „ridendo castigat mores”. Romanii nu erau proşti când au gândit aserţiunea asta. Nici n-ar fi putut să fie nătângi, câtă vreme noi, urmaşii Romei, suntem atât de deştepţi. Sau poate nu.

Ca toate mass-media din România, şi Radioteleviziunea a trecut în anii ceauşismului prin furcille caudine ale cenzurii. „Pieptănându-ne” adeseori emsiunile, cenzura atingea de multe ori cote groteşti. Circula chiar o anecdotă: stâlpul este un brad trecut prin cenzura Radioteleviziunii. Această „botniţă” politică te lua la puricat pe baza unei săptămânale liste de concepte şi de cuvinte declarate indezirabile până la noi dispoziţii. Uneori motivaţia interdicţiei era descifrabilă, dar adeseori ea rămânea total ocultă. Desigur, cenzura vâna în primul rând „ereziile” la linia partidului, sau inadecvarea textului la dogmele statuate de cuvântările secretarului general. Dar se mai întâmplau şi evenimente nedorite, mai mici sau mai mari, având drept consecinţă repudierea unor zone din dicţionar.

Un atare eveniment a fost agresiunea unui câine asupra soţiei lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretarul cu propaganda al Partidului. Marele demnitar comunist a hotărât condamnarea câinilor la uitare, prin interzicerea publicării oricărei referinţe la aceste animale culpabile. „Căţeluşii” mai mici din propaganda de partid au extins din propria iniţiativă interdicţia până la „nimic despre animale”. Emisiunea „Noapte bună, copii” a primit astfel un croşeu în plină (fi)gură, câci îi era aproape imposibil să supravieţuiască fără „Capra cu trei iezi”, „Balaurul cu şapte capete” sau „Povestea porcului”. Nenumărate creaţii ale poeziei, prozei şi teatrului au intrat sub obroc, de la „Pescăruşul” lui Cehov la poemul „Moartea căprioarei” scris de Labiş şi de la „Broaştele” lui Aristofan la „Racii” lui Ivasiuc. Ca să nu mai vorbim de scriitorii Constantin Turturică şi Corneliu Leu, de actorii Cornel Vulpe, Lazăr Vrabie şi Dem Rădulescu-Bibanu sau de oraşele Lupeni şi Lyon, de peştera Urşilor şi de lacul Capra. Eu însumi am ezitat o vreme să mă mai prezint pe post cu formula „La microfon Dan Ursuleanu”. Să nu se interpreteze că…

Se cunoaşte că între România şi Ungaria, deşi ambele vajnice membre ale acum răposatului Tratat de la Varşovia, nu au lipsit şi unele momente politice tensionate. Ca urmare a unui asemenea moment, presa a primit indicaţia (absurdă) să sancţioneze statul vecin prin eliminarea din textele difuzate a tuturor cuvintelor cu etimologie maghiară. Au devenit astfel tabu vocabule precum „meleag”, „oraş”, „meşteşug”, „papricaş”, „palincă” şi altele asemenea. Excesele, ca de obicei, nu au întârziat să apară. Îmi amintesc că mi-a fost scoasă dintr-o emisiune o biată îngrijitoare de şcoală, care nu reuşea să pronunţe cuvântul „igienizare”. Orice făcea, îi ieşea pe gură „ighenizare”. Cenzorul a pretins că femeia îşi desconspiră maghiarismul, pentru că utilizează cuvântul „igen”, adică „da” pe ungureşte ! A trebuit să o dau afară din reportaj, cu „igen-ul” ei cu tot.

Titlurile melodiilor îţi dădeau adeseori bătăi de cap. Şlagăre la modă, cântece foarte populare au căzut sub foarfecele „vigilenţilor”. Îmi amintesc, la întâmplare, „Ochii verzi să nu-i crezi” (tovarăşul Jivkov ne vizitează ţara şi … are ochii verzi), „Ce cauţi tu în viaţa mea” (e o vizită de lucru a tovarăşului Ceauşescu în judeţul Maramureş) „Ilenuţa tractorista” (lăsaţi-o pe tovarăşa în pace) sau „Nicuşor are o tobă” (de ce să îl ironizaţi pe fiul tovarăşului ?).

Tot la coşul de gunoi a ajuns un comentariu despre filosoful grec Epicur (e bine să evităm trivialităţile în graiul moldovenesc). Cât despre numele politicianului englez Michael Foot, e indecent să fie pronunţat pe post !

Printre preocupările cenzorilor era şi aceea de a feri familia prezidenţială de supărări pricinuite de presă. Imaginea Ceauşeştilor trebuia protejată de aluzii ironice. Oricât de mici, ele căpătau conotaţiile unei crime de lezmajestate. În scenete umoristice, nu era permis să apară personaje numite Nicolae sau Elena. Termenul „cizmar” era de preferat să fie evitat. Bancurile cu gângavi sau cu bâlbâiţi erau interzise cu desăvârşire (să nu fie cumva o trimitere la…).

Prin anii ’80, pe vremea cartelelor alimentare, raţionalizarea unor produse de-ale gurii obliga românii să facă foame. Era perioada nechezolului, a tacâmurilor de pui, a surogatelor de tot felul. Din cabinetul 2, Lenuţa recomanda cu fervoare tăiţeii cu varză şi ne sugera ca, în caz de nevoie, să paştem iarbă. În schimb, ouăle, carnea, uleiul, zahărul, făina şi alte „raţionalizate” se puteau procura doar în cantităţi derizorii. O revistă de ştiinţă popularizată făcea pe atunci elogiul sâmburilor de struguri prăjiţi, ca substitut al cafelei. Se năştea atotbiruitorul salam cu soia care, după revoluţie, avea să-i învingă pe candidaţii la preşedinţie reveniţi din Occident (Păi dacă n-ai mâncat salam cu soia, ca noi, cum ai neruşinarea să pretinzi cârma ţării ?). Pe acest fundal de carenţe nutriţionale, cenzura veghea ca până şi noţiunea de chef, de ospăţ, să fie eradicată. Emisiunile speciale de Revelion, altădată bazate pe pilonul central al mesei îmbelşugate, stropită cu băuturi alese, se rezumau pe atunci la dialoguri sterile, în jurul a nimic. Subiectele momentelor umoristice se limitau acum la birocraţie, frizeri, neînţelegeri între soţi şi penele de automobil. A, era să uit, şi conflictele cu vecinii de palier !

Dar apoteoza cenzurii  am îndurat-o după o noapte a Învierii. Poetul Adrian Păunescu se angajase să deturneze tinerii de la slujba de Înviere, organizând în aceeaşi noapte o uriaşă şedinţă a Cenaclului Flacăra pe un stadion. Punct ochit, punct lovit: 30 000 de tineri, în majofritate elevi şi studenţi, au muşcat momeala. Numai că, pe la două noaptea, când cenaclul s-a spart, aceiaşi tineri au aprins lumânări şi s-au revărsat în şuvoaie luminoase pe bulevardele oraşului. A ieşit bucluc mare. Sancţiuni, exmatriculări, în unele cazuri procese. Povestea s-a reflectat şi la Radio. Câinii de pază ai purităţii ideologice ne pândeau de după colţ cu noile liste de interdicţii lexicale, pe al căror antet scria : Nimic despre misticism, nimic despre supranatural. Se isprăvise cu bisericile şi cu catedralele, devenite peste noapte „ctitorii”. Adio mănăstiri, numele vostru mediatic este pentru moment „monumente istorice”. Ileana Cosânzeana se lua de mână cu Sfântul Aşteaptă pentru a pleca în uitare. Păsări-Lăţi-Lungilă şi Dealul Mitropoliei aveau o soartă comună: afară de pe undele hertziene ! Îmi revin în amintire câteva intervenţii ale cenzurii în emisiunile mele : „Mâna divină a meşterului Brâncuşi” (renunţaţi la „divină”, e în plus) ; „Dosarele zac înmormântate într-un sertar” (vă trebuie neapărat şi înmormântate ?) ; „Cele două accelerate fac cruce la Teiuş” (să facă orice, cerc, pătrat, triunghi, numai cruce nu !) ; „Tânărul îi cam trăgea clopotele fetişcanei” (nu poate să-şi exprime sentimentele fără clopote ?).

Vă mărturisesc, campania antireligioasă a cenzurii m-a cam enervat. Aşa că am scris (şi afişat la gazeta de perete a redacţiei) următorul scheci :

Trenul

– text de nedifuzat la radio –

Se auzi un clopot de alarmă şi trenul se opri în plină câmpie. În ger şi în zăpadă.

– De ce ne-am oprit aici ? se auziră întrebări din toate compartimentele.

Aşteptăm câteva minute, până face cruce cu acceleratul din sens invers. Uşa compartimentului se deschide şi intră un tinerel.

– Eu mi-s Tică, se recomandă el simpatic şi ocupă un loc. Mă întreabă fără tranziţie

– Ce slujbă aveţi ?

– O, făcui eu mândru, Am un serviciu divin: redactor la Radio.

– Trebuie să fiţi un om cult !

– Vă împărtăşesc un adevăr. Cultura e tot ce-ţi rămâne după ce ai uitat totul.

– Bine cuvântat !

Apoi tinerelul se ridică şi începu să cotrobăiască prin bagajul său din plasă.

– Ştiţi, am îngropate aici, în sacoşă, nişte cărţi de joc. Facem un popa prostu?

– Mulţumesc, nu. Am mântuit cu obiceiul ăsta.

Tinerelul renunţă şi scoase o ţigară.

– Aveţi cumva un foc ? mă întrebă el.

– Nu, dar poate o să vă dea Domnul de alături.

Plodul din poala femeii de la geam se trezi şi începu să urle.

– Iii, coană, fă-l să tacă !

Maică-sa îi îndesă biberonul în gură şi dădu o comandă scurtă :

– Papă !

– Afurisită iarnă… Grija ni-e că o să înţepenim în tren. Şi, pe deasupra, e frig ca la Arhanghelsk.

Care a fost, în deceniile cenzurii, episodul cel mai caraghios pe care l-am îndurat ? Pe atunci mi se păreau vexante, caraghioase au devenit  doar din perspectiva timpului, aşa, ca întâmplările din anii de armată. Totuşi, pentru că insistaţi, vă spun. Într-un articol de ştiinţă, autorul, un tânăr fizician, vorbea despre „acţiune şi reacţiune, un cuplu de forţe”. A venit cenzorul, a ascultat şi a decis : „Nu e bine. În România socialistă forţele reacţiunii au fost anihilate de mult. Textul trebuie să sune aşa – „Un cuplu de forţe, acţiunea şi iar acţiunea”.

La Programul III, cel al emisiunilor pentru tineret, unde lucram, un loc de cinste îl ocupau farsele colegiale. Excelau în această privinţă Liviu Tudor Samuilă şi Titus Vâjeu. Amândoi erau foarte imaginativi şi dotaţi cu talentul imitaţiilor. Liviu avea ce avea cu Mariela Oţoiu, colegă candidă şi cu frica lui Dumnezeu. Odată, Mariela era ofiţer de serviciu pe instituţie. La ora 20,30 urma să fie înlocuită de o altă persoană. Tocmai când îşi strângea catrafusele, sună telefonul. Liviu Samuilă, cu vocea generalului Nicolae Dumitru, vicepreşedinte pe atunci al Radioteleviziunii, o întreabă viclean : Aveţi ceva de mâncare ? Îngrijorată, Mariela îngaimă : Nu, nu mai am… Liviu dă lovitura de graţie : Poate trimiteţi pe cineva să vă cumpere nişte biscuiţi. Schimbul dvs. nu mai poate veni. Are o problemă gravă de familie. Aşa încât urmează să faceţi şi tura de noapte. Mariela abia a apucat să mai băiguie : Ei, dacă trebuie…

Bineînţeles, lucrurile aveau să se rezolve peste zece minute, când a venit ofiţerul de schimb. O fi ştiind Mariela Oţoiu cine a fost, în realitate, falsul general ?

Încă o dată, duetul Liviu – Mariela. Scena este acum biroul lor redacţional de toate zilele. Peste o oră expira termenul-limită de predare a planurilor trimestriale de emisiuni. Mariela era cu sacii în căruţă, mai puţin unul singur. Aştepta cu înfrigurare un telefon de la profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, care urma să-i comunice titlurile colaborărilor sale pentru emisiunile viitoare. Minutele treceau şi Mariela stătea ca pe ghimpi. Este momentul în care atacă Liviu, instalat în acelaşi birou. Până atunci citise liniştit un ziar de sport. Pune mâna pe telefon şi formează numărul vecinei de birou. Aceasta ridică receptorul, plină de speranţă. Urmează un dialog halucinant, în care Liviu adoptă vocea graseiată a profesorului :

L – Alo ! Sunt prrofesorrul Crrohmălniceanu…

M – Vă mulţumesc că aţi sunat.

L – Notaţi, vă rrog, titlurrile.

M – O secundă !

Descoperă că nu are hârtie la îndemână şi îi cere o coală… tocmai lui Liviu. Acesta o serveşte prompt.

M – Sunt gata, domnule profesor.

L – Drramaturrgia ţărrănesc-intelectuală în publicistica lui Eminescu // Mihail Sadoveanu în conştiinţa secolului al XVII-lea…

M – Da, am scris, domnule profesor.

Dictarea a continuiat implacabil, cu titluri unul mai aberant ca altul. Concentrată să scrie, Mariela nu dădea atenţie înţelesurilor. Crritica literrară de salon trranspusă în arrena sporrtivă // Bătrrâneţea scrriitorrilorr copii ajunşi la maturritate // Chipul comunistului de omenie în drramaturrgia lui Carragiale // Efectul literraturrii memorrialistice asuprra perrsoanelor uituce // Accente masculine în crreaţia Anei Aslan / Mielofagia, concept cheie în teatrrul interrbelic…

La fiecare câteva titluri, Mariela, care avea scrisul lăbărţat, îi mai solicita o coală călăului ei. La sfârşit, după mulţumirile de rigoare, a zburat cu textul la dactilografe.

Din fericire, adevăratul Crohmălniceanu a telefonat la timp, reparând posibilile consecinţe catastrofale pe care le putea aduce farsa lui Liviu.

Nici eu nu am scăpat din ghearele lui Liviu Samuilă. De două ori m-a prins cu garda jos. Şi, ca întotdeauna, bizuindu-se pe două arme – telefonul şi darul de imitator.

O duminică dimineaţă, pe la ora 9. Dormeam dus. Telefonul sună. Răspund cu ochii cârpiţi de somn.

– Alo…

– Marciuc de la personal, la aparat. Vino repede la mine, că trebuie să te rezolv de urgenţă.

Vocea lui Marciuc era inconfundabilă. Niţel chelălăitoare şi cu un puternic accent rusesc.

– Să mă rezolvaţi ?! În ce sens ?

– Nu ţi-a spus şefa dumitale ? Ai la mine în lucru o Budapestă.

Să vă traduc. Asta însemna că Marciuc pregătea dosarul meu de plecare în delegaţie la Budapesta. Eram uluit. Abia mă întorsesem de la Budapesta cu o lună în urmă.

 – Iar ?!! Tot la Budapesta ?

– Asta nu mă priveşte pe mine. Eu primesc dispoziţia şi mă conformez. A, să-mi aduci două fotografii.

– Ce fel ?

– Cum, ce fel ? Gol, pe blană.

Abia atunci am înţeles că Liviu Samuilă (cine altul ?) îşi ţesea plasa la telefon. Evident, nu m-am mai dus cu pozele la serviciul personal.

Alt telefon,în preajma sărbătorilor de iarnă.De unde să-mi închipui că tot Liviu mă suna?

– Sunt inginerul Buzilă de la Telefoane.

– Vă salut cu respect, tovarăşe inginer. Ce doriţi ?

– V-am sunat să vă urez Sărbători Fericite ! Aşa procedăm mai nou cu clienţii noştri importanţi.

– Sunteţi foarte amabil. La Mulţi Ani şi dumneavoastră !

Scurtă pauză. Apoi domnul Buzilă a spus :

– A, aş dori să vă informez. Ne-au sosit primele 100 de telefoane cu claviatură. N-aţi dori cumva să vă instalăm şi dumneavoastră unul ?

– Mie ?! De ce tocmai mie ?

– Pentru că aveţi o notă de plată foarte consistentă. Apelaţi mult la serviciile noastre.

Mulţumesc mult, sunt onorat, ba noi suntem onoraţi, chestii din astea, formale. Inginerul mai are de făcut o precizare.

– Veniţi chiar acum cu o cerere la Palatul Telefoanelolr. Etajul 7, camera 74. Întrebaţi de inginerul Buzilă.

Cu cererea scrisă, am zburat spre Telefoane. Inutil să vă spun că, oricât m-am învârtit pe acolo, n-am dat peste nici un Buzilă…

Să nu credeţi că, în materie de farse, am fost mereu victima. Când am avut ocazia, nu m-am dat în lături să le orchestrez. Una din ele i-a fost regizată, cu ajutorul unor colegi, lui George Enache. Gigi, băiat cu multe calităţi, avea totuşi un punct slab – suferea de păcatul invidiei. Speculând această meteahnă, am lansat zvonul că urmează să plec într-o deplasare de serviciu în Finlanda. Mircea Munteanu avea sarcina de a-l învenina pe Gigi, misiune de care s-a achitat cu multă plăcere.

– Auzi, măi Enache, al dracu’ băftos e Ursuleanu ăsta. Are casă, maşină, tablouri de valoare, a pus mâna pe Camelia şi tot el e trimis în Finlanda. Păi, e drept lucru ?

Gigi se înverzea la faţă şi îşi rodea unghiile de obidă. Până şi şeful secţiei, Eduard Jurist, turna gaz peste foc în şedinţe:

– Când Ursuleanu ne va transmite din Finlanda…

Cât despre mine, simulam că învăţ rudimente de limbă finlandeză şi ţineam pe birou câteva cărţi despre ţara celor o mie de lacuri.

După un timp, Enache mi s-a adresat ţâfnos :

– Auzi, tu nu mai pleci odată ?

– Unde să plec ?

– În Finlanda aia a ta.

– Ce să caut eu în Finlanda ?!?

Gigi a rămas total siderat şi n-a mai vorbit cu mine vreo patru zile. Pe urmă i-a trecut paraponul, că aşa era în redacţia noastră.

Maestru al farselor era şi Titus Vîjeu, intelectual rafinat, spiritual şi tobă de carte. Imita la perfecţie vocile şi stilul de vorbire al unor persoane publice şi, pe deasupra  s-a afirmat şi ca un excelent poet. Într-o zi îi lua un interviu în direct pe post filmologului Florian Potra. Pe parcursul dialogului, vocea lui Titus s-a modificat treptat, până la a da impresia că discută Florian Potra cu… Florian Potra. Culmea e că oaspetele nu şi-a dat seama, dar pentru ascultători era stupefiant !

Capodopera farselor lui Titus Vîjeu l-a avut ca obiect pe un şofer modest şi umil al autobazei Radio. Acesta conducea o maşină ce îl servea pe Adrian Păunescu, pe vremea când poetul susţinea un ciclu de emisiuni la redacţia literară condusă de Iulius Ţundrea. Şoferul în cauză, pe numele său Perieţeanu, avea de mai multă vreme o problemă personală nerezolvată. Omului îi trebuia un apartament şi, pentru a-l obţine, îi era necesar un aviz al redactorului şef. Ţundrea însă, din neglijenţă sau din nepăsare, întârzia nepermis de mult să-i dea semnătura.

Acestea erau premisele de la care Titus Vîjeu a pornit la urzirea farsei. L-a sunat pe Perieţeanu la garaj şi, cu o impecabilă voce Adrian Păunescu, i-a spus:

– Domnule, m-am gândit de ceva vreme, dumneata eşti un şofer foarte bun. Îmi placi. Ce salariu ai dumneata acolo ?

Perieţeanu şi-a divulgat confidenţiala sa leafă.

– Rahat, domnule. E o nimica toată pentru un om de valoarea dumitale. Uite ce-ţi propun. Vino la mine, la Flacăra, îţi dublez salariul, primeşti pe mână un Mercedes şi, pe deasupra, îţi dau şi casă. Eşti de acord?

Câştigătorul lozului cel mare a capitulat instantaneu şi necondiţionat, cu un DA rostit din inimă, gata să-i sărute telefonic mâna binefăcătorului său.

Cu promisiunea maestrului în minte, iepuraşul devenit, ca prin farmec, leu, s-a dus să-l înfrunte pe lupul cel rău. A intrat în biroul lui Ţundrea, trântind uşa de perete.

– Ani de zile m-ai desconsiderat, ţi-ai bătut joc de mine, m-ai călcat în picioare ca pe un gândac de bucătărie ! Dar uite că soarta îndreaptă lucrurile şi repară nedreptăţile!

Speriat de izbucnirea intempestivă a subalternului său, redactorul-şef i-a arătat un scaun.

– Vă rog, luiaţi loc, tovarăşe Perieţeanu ! Poate îmi explicaţi şi mie despre ce anume e vorba…

Şoferul s-a aşezat şi a expus faptele.Ţundrea a căzut pe gânduri. A rupt tăcerea spunând:

– Mă, băiatule, îl cunosc bine pe Păunescu, nu e el omul care să promită asemenea binefaceri. Şi, pe urmă, de unde să ştie el problema ta cu casa. I-ai spus tu ?

– Păi… nu…

– Vezi ? Ceva nu e în regulă. Probabil ţi-a făcut-o Titus Vîjeu. El e cel mai autentic Păunescu, după Păunescu însuşi.

Intrat la idei, Perieţeanu a ieşit cu coada între picioare şi a început căutarea lui Titus prin întreaga clădire. L-a găsit şi l-a înşfăcat de reverele hainei.

– Dumneata ai fost, banditule ?

Luat prin surprindere, autorul farsei s-a predat cu arme şi bagaje.

– Eu ! Dar mi-ar plăcea să îţi dau tot ce ţi-am promis!

Nu trebuie să-l compătimiţi pe săracul păcălit. Întâmplarea i-a căzut bine, căci Ţundrea a semnat până la urmă cererea lui de casă.

Închei turul farselor colegiale cu una pusă la punct de Mircea Munteanu şi îndreptată împotriva Elisabetei Iosif. În aprilie 1982 agenţiile de ştiri vuiau. Timp de 72 de zile, insulele Malvine (Falkland) devin obiectul unui război aprig între Argentina şi Marea Britanie.

Mircea Munteanu nu putea rata ocazia. Cu o mină încruntată, se adresă victimei Liz Iosif: Păi de ce tocmai Helmis şi Grozea să plece în Malvine ? Ştim noi cine are liber să plece în Occident ! Vor face transmisii de acolo şi or să se umple de bani. Timp de douiă luni, Liz a suferit enorm ; în calitate de realizatoare a emisiunii Meridian Club, se considera ea îndreptăţită să plece afară. Întrând în joc, toţi îi căinau pe cei doi pretendenţi la Malvine : Nu plecaţi ! La familiile voastre nu vă gândiţi? Dacă n-o să muriţi de glonţ, în cel mai bun caz vă veţi stinge de foame pe front !

Şi totuşi ambii „corespondenţi de război” au plecat… în concediu la Mamaia. Gluma s-a finalizat cu două transmisii umoristice din Malvine. Autorul lor, Titus Vîjeu, le-a afişat la gazeta de perete a redacţiei.

CORESPONDENŢĂ DE FRONT

De din vale de Malvine

Grăim, doamnă, către tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe…

Port Stanley, 15 aprilie (agenţia Helmis – Press Service)

Soarele, neaşteptat pentru această lună a anului – ne aflăm la doar câteva mii de mile de Tierra del Fuego – acordă recentului conflict din Falkland şansa unei încleştări cordiale. Garnizoana locală rezistă eroic, cu aceeaşi încăpăţânare cu care Ursuleanu apără cauza emisiunilor SF. Pentru întărirea efectivelor au fost mobilizaţi vânătorii localnici de fluturi care – înarmaţi cu plase – sunt gata să atace la sol avioanele britanice aflate încă în zbor. Se semnalează mare agitaţie în cadrul turmelor de oi din insulă, care se pare că vor fi supuse unui plebiscit local pentru a-şi exprima, evident, opţiunile. Latino-americanii, atinşi de febra luptelor de cocoşi, le ademenesc cu mirajul luptelor de berbeci. Englezii, mai pragmatici, le promit sticle de whisky. Desigur că, în aceste condiţii, colegul nostru Mihai Roman s-ar dori berbec sub protecţia lui United Kingsd(r)om. Chiar în aceste momente, primele lovituri de tun de pe portavioanele argentiniene se fac auzite până în adăpostul antiatomic unde mă găsesc alături de o focoasă băştinaşă, care-şi exprimă speranţa că insula va fi ocupată de redacţia emisiunilor pentru tineret. Asediul acestei femei fiind mai violent decât cel al desantului aerian, mă văd nevoit să închei brusc transmisia. Ar fi păcat să ratez ocazia…

Puerto Argentina, 15 aprilie (agenţia Grozea News)

Plouă năzdrăvan pentru această perioadă a anului, lucru firesc dacă ne gândim că, la puţine mile, se află Ţara de Foc. Insula prezintă un aspect la fel de paşnic ca un Club al Invitaţilor condus de Săbăreanu. Vreau să spun că se trage din toate părţile.

În ce mă priveşte, nervul sciatic mă anunţă că vor învinge englezii. Se repetă deci situaţia din al II-lea Război Mondial. Dacă ar fi conduşi de Petre Idriceanu cu pipa în gură, s-ar putea crede că a reînviat Winston Churchill. Aşa le trebuie. În tabăra anglo-saxonă toată lumea îşi dă întâietatea cu ultra-politicosul please, fapt ce-mi aminteşte de Liz. Iată însă că vechiul meu reumatism se activează aici, printre străini, departe de cabinetul medical al Radiodifuziunii, ceea ce mă determină să sintetizez concluziile : mâine va începe derby-ul Conflictelor mondiale curente între Regatul Unit şi Argentina. Arbitrează sub pavilion ONU o brigadă de cavaleri ai fluierului, supervizată de Mircea Sandu. Stop.

P.S. – Pe insulă nu există femei. Mare păcat !

Camelia Stănescu şi Dan Ursuleanu

Mare figură, doctorul Paul Bernstein ! Nu ştiu dacă practicase medicina măcar o singură zi, dar la Radio părea a lucra dintotdeauna. Era salariat la Direcţia Relaţii Internaţionale, specializat în limba germană. Avea un talent deosebit de a simula tot timpul că este foarte ocupat. Maşina lui de scris era mereu încărcată cu o coală. Stătea visător în faţa ei fără să facă nimic. Dar când uşa se deschidea, începea să dactilografieze la întâmplare, ca împins de un resort. Nu se ştie ce şef intră, e bine să te vadă că munceşti, era principiul lui sănătos de viaţă.

Doctorul Paul avea reputaţia de om descurcăreţ, capabil să scoată un beneficiu din orice situaţie. Vă voi relata două întâmplări ilustrative în acest sens.

În anul 1953, Bucureştiul a organizat Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Tânărul – pe atunci – Paul a fost trimis ca translator la aeroport, unde urma să sosească delegaţia oaspeţilor din R.D.Germană. Numai că acolo s-a anunţat că avionul de la Berlin va întârzia vreo trei ore. Între timp soseşte avionul chinezilor. Prin staţia de amplificare a aeroportului se face apelul Dacă există cineva cunoscător al limbii chineze, este rugat să se prezinte la secretariatul Festivalului. Tacticos, doctorul Paul se înfiinţează la biroul cu pricina. Eu sunt omul. Înţeleg şi pot traduce chineza, dar nu o pot vorbi. I se explică situaţia. Translatorul român de chineză nu s-a prezentat la aeroport. Trebuie tradusă scurta alocuţiune a conducătorului delegaţiei şi nu se pune problema ca translatorul să vorbească în limba marelui popor asiatic. Va ieşi şi un ban la trebuşoara asta.

Să fie primit, zice Paul şi se îndreaptă domol spre salonul de protocol. Acolo, distinsul musafir rosteşte în microfon frază cu frază, pe care traducătorul providenţial le face inteligibile pentru auditoriul român

Suntem fericiţi să păşim pe pământul ţării dumneavoastră… Sperăm ca delegaţia noastră să fie un factor activ în desfăşurarea Festivalului… Va fi o întâlnire a păcii şi a prieteniei între popoare… Trăiască străvechea legătură de nezdruncinat dintre poporul chinez şi poporul frate român !

Asta a fost tot. Doctorul îşi încasează onorariul şi se întoarce în holul aeroportului, pentru a-i aştepta pe nemţi.

Seara, momentul „chinez” este prezentat la radio. Colegii lui Paul îl ascultă stupefiaţi în reportajul respectiv. A doua zi, tabără cu întrebările asupra lui :

– Mă, tu chiar ştii limba chineză ?

– Câtuşi de puţin.

– Păi atunci, cum ai…

– Prin logică deductivă. Ce altceva credeţi că ar fi putut spune băiatul ăla ?…

Peste mulţi ani, după Revoluţie, fata lui Paul Bernstein s-a căsătorit cu un neamţ şi s-a stabilit în Germania. Doctorul o vizita în fiecare an, parcurgând drumul la volanul automobilului. Odată l-a prins noaptea într-o mică localitate austriacă. A căutat o cameră, a văzut pe un gard anunţul Zimmer şi a intrat. Gazda, o femeie mărunţică a anunţat preţul, 100 de şilingi, şi i-a pus în vedere că nu are voie să-şi prepare decât cel mult un ceai. Orice altceva de-ale gurii îi va da ea, contra cost. Au bătut palma, după care femeia i-a solicitat datele personale pentru a le înscrie în cartea de imobil. Paul s-a recomandat ca „medic, din Bucureşti”.

 – Chiar sunteţi medic ? a întrebat austriaca.

– Natürlich. Unul apreciat în ţara mea !

– O, Dumnezeu v-a adus în casa noastră !

A urmat o stufoasă relatare despre bătrânul ei soţ, care suferă de o afecţiune sâcâitoare la un picior. Şi, consecutiv, rugămintea de a-l consulta. Doctorul Paul a acceptat cu amabilitate, a stat vreo 20 de minute cu bolnavul, pe care l-a pus să facă tot soiul de mişcări ale piciorului cu pricina. Şi-a dat imediat seama că e vorba de gută, dar a prelungit consultul medical ca să dea impresia că a muncit din greu cu pacientul. La sfârşit i-a recomandat femeii să-i aplice soţului cataplasme cu tărâţe calde.

– Vă mulţumesc din suflet, doctore. Acum nu îmi mai sunteţi dator cu nimic !

– Eu nu, dar dumneavoastră da ! Consultaţia mea face 200 de şilingi…

Pe drumul de întoarcere, Paul a mai oprit o dată la casa respectivă. Starea pacientului se ameliorase şi, culmea, femeia recunoscătoare l-a răsplătit pe medic cu încă 100 de şilingi. Trăiască guta şi beneficiile tămăduirii !

Aş putea să mai scot din desaga cu amintiri din Casa Radio multe episoade, poate interesante. Oameni, caractere, întâmplări, dialoguri cu haz. Dar nu vreau acum să trag toate cartuşele într-o singură rafală. Veţi cunoaşte mai mult din această lume, pe cât de pestriţă, pe atât de cunoscută mie, într-o viitoare carte. Veţi avea atunci dreptul să cântaţi în cor: O, ce carte minunată/Editura ne-o arată !

Deşi nu m-ar deranja să faceţi acelaşi lucru chiar cu acest volum pe care vă opintiţi din greu să-l citiţi. Hai, încă un mic efort înaintea apoteozei…

Dan Ursuleanu

Costin Diaconescu întâmpinându-l pe Dan Ursuleanu