ERDOGAN, LA FEL CA PUTIN/ERDOGAN, COMO PUTIN

20 sábado Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

Etiquetas

economie, Egipt, Erdogan, islam, politică, putere, Putin, Rusia, Siria, Teherán, Turcia

V 5

ERDOGAN, LA FEL CA PUTIN

Rusia și Turcia s-au înfruntat aproape tot timpul de-a lungul Istoriei, dar, cu toate acestea, există, în prezent, un mare paralelism între evoluțiile lor istorice. Iar conduitele respectivilor lor lideri – Putin și Erdogan – prezintă o asemănare frapantă.

Amândoi sunt naționaliști încăpățânați, amândoi aspiră să revină la grandori istorice și amândoi își văd, în aceste momente, frânate ambițiile de niște conjuncturi economice nefavorabile. Și – cea mai surprinzătoare dintre coincidențe – amândoi au obținut, în ultima vreme, succesele lor cele mai mari în Mediterana: Putin, în Siria, și Erdogan, în Libia, două țări în care interesele Ankarei și ale Kremlinului sunt total antagonice. În timp ce Rusia îl sprijină pe Assad în Siria și pe Haftar în Libia, Turcia pariază în mod clar pe rivalii acestora.

V 1

Faptul că, în ciuda acestui antagonism există o relativă conivență ruso-turcă în cele două țări din Levant se datorează succesului pe care l-au avut până acum în atingerea scopurilor lor mediteraneene: Rusia a reușit să-și stabilească în Libia Orientală cel de al doilea cap de pod (primul se află de decenii în Siria), iar Erdogan a putut să înlăture importanța kurzilor în Siria și să frâneze înaintarea lui Haftar, pe care îl ajută generos Egiptul, Emiratele, Arabia Saudită și Franța, țări care nu văd cu ochi buni ascensiunea turcă.

De acum înainte, conviețuirea meridională ruso-turcă va fi mult mai dificilă. Pe de o parte, nu mai există „țări ale nimănui” în care să-și împartă zonele de influență. Iar, pe de alta, decăderea economică va împinge inexorabil Ankara spre orbita occidentală, deoarece numai de acolo vor putea veni rapid marile investiții de capital și mulțimile de turiști cu bani, care să reducă dezechilibrul balanței de plăți. Dacă economiile lor nu se reactivează, pe măsură ce va trece timpul, tradiționalul antagonism politic ruso-turc va sfârși prin a se impune în relațiile dintre Ankara și Kremlin.

V 4

Și să nu uităm ultimele manevre diplomatice ale lui Erdogan – apropierea de Algeria și menținerea ajutorului pentru Frații Musulmani – care trezesc reacții tot mai ostile în lumea islamică conservatoare… Însă, cu toate acestea, nu a reușit deloc să se apropie de șiismul condus de Teheran, marele rival istoric al islamismului sunit!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN, COMO PUTIN

V 3

Rusia y Turquía han estado enfrentadas en casi todo a lo largo de la Historia, pese a lo cual hay actualmente un gran paralelismo de sus evoluciones políticas. Y las conductas de sus respectivos líderes – Putin y Erdogan – presentan una similitud llamativa.

Ambos son nacionalistas empecinados, ambos dirigentes aspiran a regresar a grandezas históricas y ambos ven en estos momentos frenadas sus ambiciones por coyunturas económicas desfavorables. Y – la más sorprendente de las coincidencias – ambos han registrado últimamente sus mayores éxitos en el Mediterráneo: Putin, en Siria, y Erdogan, en Libia, dos naciones en las que los intereses de Ankara y el Kremlin son totalmente antagónicos. Mientras Rusia apoya a Assad en Siria y a Haftar en Libia, Turquía apuesta ostentosamente por los rivales de estos.

El que, a pesar de ese antagonismo, exista una relativa connivencia ruso-turca en las dos naciones del Levante se debe a que hasta ahora las dos han conseguido sus respectivas metas mediterráneas : Rusia ha logrado en Libia Oriental su segunda cabeza de puente (la primera está desde hace decenios en Siria) y Erdogan ha podido relegar la importancia kurda en Siria y frustrar los avances de Haftar, a quien ayudan generosamente Egipto, los Emiratos, Arabia Saudí y Francia, países todos que ven con malos ojos el ascenso turco.

V 2

Pero a partir de ahora la convivencia meridional ruso-turca será mucho más difícil. Por un lado, ya no existen “tierras de nadie” en que repartir sus zonas de influencia. Y por otro lado, la decadencia económica empujará inexorablemente a Ankara cada vez más hacia la órbita de influencia occidental ya que sólo de allá pueden llegar rápidamente las grandes inversiones de capital y las riadas de turistas adinerados que reduzcan el desequilibrio de la balanza de pagos. A medida que pase el tiempo sin que se reactiven las respectivas economías, el tradicional antagonismo político ruso-turco irá imponiéndose en las relaciones de Ankara y el Kremlin.

Sin olvidar que los últimos brujuleos diplomáticos de Erdogan – la aproximación a Argelia y la persistencia en sus ayudas a los Hermanos Musulmanes – provocan reacciones cada vez más hostiles del mundo islámico conservador…¡Y sin lograr, a pesar de ello, acercarse ni un ápice al chiismo que lidera Teherán, el gran rival histórico del islamismo sunita !

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Isterii și putere/Histerias y poder

20 sábado Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

albigenzi, bogomili, COVID-19, discriminare, etnie, George Floyd, negru, politică, proteste, război

D 1

Isterii și putere Washington, Diana Negre

Istoria este plină de izbucniri isterice. Și aproape toate, ca să nu spun marea lor majoritate, au fost folosite de guvernanți pentru a-și spori puterea. Cu COVID-19 se întâmplă aproape la fel.

Antecedente isterice au existat încă de la începuturile Istoriei, acum 5.000 de ani când, în Mesopotamia, erau considerați inamici toți locuitorii din Zargos, sau când egiptenii mobilizau armate împotriva „popoarelor mării”. Lucrurile acestea au continuat în toate timpurile și locurile: ucideri ale etniilor, mai ales a evreilor, care au străbătut Europa de la nord la sud, de la începuturile Evului Mediu; ucideri după criterii confesionale (albigenzi, bogomili, arieni, protestanți în țările catolice; șiiți de către suniți și invers etc. etc.) ca să nu mai vorbim de numeroasele discriminări etnice sau pur și simplu psihotice, cum au fost vânătoarea de vrăjitoare în Evul Mediu sau războaiele lui Miloșevici, în Iugoslavia secolului XX.

Panorama este interminabilă în timp și spațiu, însă privită de aproape, se reduce la două componente de bază. Una este ignoranța crasă, vecină cu prostia, care împiedică masele să analizeze informația care li se transmite. Orice știre alarmantă este acceptată fără discernământ; psihoza medievală a vânătorii de vrăjitoare este cazul cel mai evident.

Iar acum, cu COVID-19, se vede din nou atracția maselor spre panică. Pe planeta Pământ locuiesc mai mult de opt miliarde de ființe umane, iar numărul celor care au murit din cauza acestui virus este de aproximativ 400.000. O mortalitate de 5% din cazurile confirmate, sau de 0.5% din numărul populației nu a exterminat niciodată vreun popor. Însă foamea, da! Iar dacă măsurile sanitare adoptate de lumea bogată au salvat mii de bolnavi, în schimb, prăbușirea economică va afecta sute de milioane de oameni. Vrăjitoarele secolului sunt noile coronavirusuri.

D 3

A doua componentă din acest șir de psihoze iraționale o reprezintă revendicările rasiale apărute în urma morții lui G. Floyd sub genunchiul unui polițist din Minneapolis. Violența poliției nu se manifestă numai în SUA, și nici discriminarea negrilor – mai mult socială, decât administrativă – de acolo. Că și una și alta poate și trebuie să se îmbunătățească, este evident și chiar inevitabil, deoarece Constituția americană, care proclamă că „toți oamenii se nasc egali…” a fost semnată de stăpâni de sute de sclavi; însă faptul că această necesitate trebuie să fie motiv de manifestații, nu e ușor de înțeles.

Doar dacă nu cumva moartea lui Floyd și pandemia cauzată de COVID-19 sunt scuturate spre cele patru zări de niște forțe politice care vor să tulbure normalitatea socială pentru a modifica paralelogramul forțelor. Căci pe calea normală nu văd sau nu cred că au opțiuni pentru a-și spori puterile – de multe ori, nici măcar să ajungă la vreo putere. Aceste forțe slabe în guverne și chiar neînsemnate în structurile politice agită masele pentru a crea situații anormal de tensionate, cu speranța de a ajunge, pe această cale, la situații de instabilitate, în care, să se cațere la putere, printr-un mijloc, pe care, structurile democratice nu-l permit.

Istoria, din păcate, e plină și de asemenea încercări.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Histerias y poder Washington, Diana Negre

D 2

Los brotes de histeria abundan y abundaron en la Historia. Casi todos, por no decir la inmensa mayoría, fueron aprovechados por los gobernantes para incrementar su poder. Y con el covid-19 pasa tres cuartos de lo mismo.

Los antecedentes histéricos se encuentran ya en los comienzos de la Historia, 5.000 años atrás cuando en Mesopotamia veían enemigos en todos los moradores de los Zargos, o cuando los egipcios movilizaban ejércitos contra “los pueblos de la mar”. Esto ha seguido como un rosario a través de todos los tiempos y lugares: matanzas étnicas – especialmente centradas en los judíos – que recorrieron Europa del Norte al Sur desde comienzos de la Edad Media; matanzas confesionales (albigenses, bogomiles, arrianos, protestantes en los países católicos; chiitas a manos de los sunitas y viceversa, etc. etc.) amém de las aún más numerosas discriminaciones étnicas o meramente psicóticas, como la caza de brujas de la Edad Media o las guerras de Milosevic en la Yugoslavia del siglo XX.

D 5

El panorama es interminable en el tiempo y en el espacio, pero mirado de cerca se reduce a dos componentes básicos. Uno es la ignorancia supina, lindante en la estupidez, que impide a las masas analizar la información que se les transmite. Cualquier noticia alarmante es aceptada sin discernimiento alguno; la psicosis medieval de la brujería es el caso más evidente.

Ahora, con el covid-19 también se da esta querencia de las masas al pánico. En la Tierra habitamos algo más de 8.000 millones de seres humanos y los muertos por el virus rondan los 400.000. Una mortalidad del 5% de los casos confirmados, o de un 0.5% de la población, no ha exterminado nunca ningún pueblo. Pero el hambre, sí. Y si las medidas sanitarias adoptadas por el mundo rico habrán salvado a unos millares de enfermos, a cambio la quiebra económica la padecerán en el mundo entero cientos y cientos de millones. Las brujas del siglo XXI son los virus del covid-19.

Y el segundo componente en esa retahíla de psicosis irracionales entran también las reivindicaciones raciales surgidas a raíz de la muerte de G. Floyd a rodillas de un policía en Minneapolis. La violencia policial no es una exclusiva de los EE.UU. y la discriminación – social, más que administrativa – de los negros allá, tampoco. Que lo uno y lo otro se puede y se debe mejorar, es evidente y hasta inevitable, dado que la Constitución estadounidense que proclama que “… todos los hombres nacen iguales…” fue firmada por propietarios de centenares de esclavos; pero que esta necesidad sea motivo de manifestaciones universales no es fácil de entender.

D 4

A no ser que la muerte de Floyd y la pandemia del covid-19 sean aireadas a los cuatros vientos por fuerzas políticas que quieren enturbiar la normalidad social para cambiar el paralelogramo de fuerzas. Ya que por la vía normal no ven o no creen tener opciones de incrementar sus poderes – o, muchas veces, alcanzar alguno – esas fuerzas débiles en los Gobiernos y aún más, las nimias en las estructuras políticas, agitan a las masas para generar situaciones anormalmente tensas con la esperanza de llegar por esa vía a situaciones de inestabilidad que las encumbren al poder por un medio que las estructuras democráticas no permiten.

Y de esos intentos, también rebosa la Historia de todos los tiempos… para mal nuestro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

SĂ-L ADORĂM PE BAAL/ADOREMOS A BAAL

15 lunes Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Baal, libertate, manifestaţii, politică, proteste, rasism

B 4 Elie și profeții lui Baal

SĂ-L ADORĂM PE BAAL

Libertatea de expresie și de a manifesta nu numai că este legitimă, dar este și consubstanțială cu conceptul de democrație. Însă, în lumea actuală, această libertate se practică cu o abundență infinită și cu logică puțină, expunând-o, astfel, la pericolul de a fi total inutilă.

Principala rațiune de a fi a manifestațiilor este cea de a informa: de a informa puterea politică despre ceea ce simte și vrea porporul, în anumite chestiuni și în anumite momente. Este, într-un fel, o scurtătură a sistemului spre o democrație foarte directă, o democrație de bază.

Însă, odată cu masificarea demografică, această fațetă a democrației evoluează spre grotesc. Dreptul de a manifesta devine, din ce în ce mai mult, un drept de a tropăi și, nu de puține ori, devine un fel de a „muri ucigând”. Ceva în genul „dacă eu sunt supărat cine știe din ce motiv – am fost concediat, evacuat sau s-a închis vreo grădiniță din apropiere – le amărăsc viața tuturor celor din jur”… oprind circulația, urlând la drumul mare sau dând foc pubelelor de gunoi.

În ultima vreme, această derivă caricaturescă a manifestațiilor de protest a crescut în mod alarmant. Iată niște exemple: în Anglia sunt aruncate în mare statuile unor foști negustori de sclavi, doar pentru că în SUA violența poliției a atins cote înalte; în Barcelona firma Nissan e denunțată cu strigăte asurzitoare deoarece nu vrea să mai piardă bani cu întreprinderea ei de automobile; iar, în Galicia, e oprită circulația pe șosele și sunt arse anvelope, deoarece se închide Alcoa, din aceleași motive. În privința manifestațiilor cu oale și cratițe, în Istorie nu se cunoaște nici măcar un singur exemplu ca vreun guvern să fi fost schimbat prin zgomotul acestor ustensile de bucătărie.

B 1

În aceste evenimente și în multe altele foarte asemănătoare ceea ce atrage atenția este lipsa de logică. Căci e evident că niciun întreprinzător nu va continua o afacere păguboasă, doar pentru faptul că mii sau sute de persoane răcnesc din toți rărunchii. La fel de lipsită de logică este și pretenția ca autoritățile să intervină într-o criză comercială sau industrială. Căci cu strigătul „Nu închideți!” nu se cere nimic viabil, și nici nu se denunță vreo nedreptate flagrantă, și nici măcar nu se oferă vreo soluție rezonabilă – și bine gândită – problemei în chestiune.

Adică, acest val de tropăieli tânguitoare sugerează că mentalmente omenirea s-a întors cu mii de ani în urmă, când credea că dacă îi cădelnița pe zeii Baal, Assur, Ra, En-lil, Kemosh, Zeus, Vishnu etc. râurile nu se mai revărsau primăvara, slabele armate proprii îi învingeau pe rivalii mai puternici, bolile incurabile se vindecau, iar secetele încetau brusc. Nimic nu se întâmpla din toate acestea cu mii de ani în urmă oricâte rugăciuni se înălțau zeilor și, desigur, se pune întrebarea de ce cred oamenii acum că niște strigăte în stradă vor schimba legile pieței, mecanica socială a națiunilor, radicalismele sau trecutul mai mult sau mai puțin apropiat.

Cred, oare, și acum în Baal ?

Autorul articolului: Valentin Popescu

***

ADOREMOS A BAAL

B 5 Eliaj y los profetas de Baal

La libertad de expresión y de manifestación no solo es legítima, sino que es consubstancial con el concepto de democracia. Pero, en el mundo actual, esta libertad se practica con infinita abundancia y escasa lógica, exponiéndola, así, al peligro de ser absolutamente inútil.

La principal razón de ser de las manifestaciones es la de informar: de informar al poder político de lo que siente y quiere el pueblo en determinados momentos y asuntos. Es, en cierto modo, un atajo del sistema hacia una democracia directísima, una democracia de base.

Pero, con la masificación demográfica, esta faceta de la democracia está evolucionando hacia lo grotesco. El derecho a manifestarse parece cada vez más el derecho al pataleo y no pocas veces viene a ser una especie de “morir matando”. Algo así como “si yo estoy a disgusto por lo que sea – despido, desahucio o cierre de un parvulario próximo -, fastidio a todo el mundo también”… cortando el tráfico, aullando en la vía pública o quemando contendores de basura.

En los últimos tiempos esta deriva esperpéntica de la manifestación protestataria ha crecido alarmantemente. Así, sólo unos pocos ejemplos : en Inglaterra se tiran al mar estatuas de esclavistas porque en los EE.UU. la violencia policial es alta; en Barcelona se denuncia a grito pelado que Nissan no quiere seguir perdiendo dinero con su fábrica de automóviles; y en Galicia cortan carreteras y queman neumáticos porque se cierra Alcoa por la misma razón. En cuanto a las caceroladas, la Historia no registra ni un solo cambio de Gobierno en el mundo por el ruidoso machaqueo de los artilugios culinarios.

B 2

Y en estos acontecimientos y en miles más muy similares lo primero que llama la atención es la falta de lógica. Porque es evidente que ningún empresario va a seguir en un negocio ruinoso tan solo porque unos miles o cientos de personas clamen al cielo o a dios sabe quién. Tampoco se ve la lógica por ninguna parte si lo que se pretende con las manifestaciones es que las autoridades intervengan en una crisis comercial o industrial. Porque al grito de “¡ Cierre, no !” ni se reclama nada viable, ni se denuncia una injusticia flagrante, ni siquiera se ofrece una solución razonable – y razonada – al problema planteado.

Es decir, esta ola de pataletas lloronas sugiere que mentalmente la humanidad actual ha vuelto miles de años atrás, cuando creía que haciéndole sahumerios a los dioses Baal, Assur, Ra, En-lil, Kemosh, Zeus, Visnú, etc. los ríos dejarían de desbordarse en primavera, los débiles ejércitos propios vencerían a rivales más poderosos, las enfermedades incurables tenían cura o las sequías se cortaban en seco. Nada de esto sucedía miles de años atrás por muchas rogativas que se hicieran a los dioses y uno se pregunta por qué se creen los humanos actuales que una gritería en las calles va a cambiar las leyes del mercado, la mecánica social de las naciones, los radicalismos o el pasado más o menos próximo.

¿ Será que siguen creyendo en Baal ?

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

GAZUL DISCORDIEI/EL GAS DE LA DISCORDIA

06 sábado Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Gasprom, gazoduct, Germania, hidrocarburi, Marea Baltică, Marea Nordului, Nord Stream 1, Nord Stream 2, Rusia, SUA

G 1

GAZUL DISCORDIEI

Unul dintre cele mai ciudate conflicte politico-economice din ziua de azi poartă numele de „Nord Stream 2” și arată că, în marile afaceri, legea cererii și ofertei cântărește mai puțin decât legea forței. Concret, în afacerea hidrocarburilor, primul criteriu este tocmai acesta: forța.

„Nord Stream 2“ este un gazoduct (trasat paralel cu „Nord Stream 1”, acesta se află în funcțiune) care urmează să aducă gaz natural din Rusia în Germania, prin Marea Baltică și Marea Nordului. Măsoară 2.460 de km și este un proiect la care participă consorțiul monopolist rus „Gasprom”, și cinci întreprinderi din Europa occidentală care activează în domeniul energiei. Pentru ca acest gazoduct să poată fi folosit, mai este necesară montarea ultimilor 160 de km de țeavă.

G 3

Dar, operația aceasta nu îndrăznește nimeni să o facă. Mai întâi, din cauza amenințării SUA că vor impune grave sancțiuni oricărei întreprinderi care o va face. Până acum, nimeni nu a avut curajul să monteze țevile pentru ultimul tronson; nici măcar giganticul vapor rus, capabil să efectueze o asemenea muncă – „Akademik Tcherski” – care se află în punctul terminal al gazoductului, portul german Mukran. În al doilea rând, deoarece tronsoul se află în apele jurisdicționale germane, ceea ce ar supune proiectul normelor juridice comunitare.

Conform acestora, „Nord Stream 2” încalcă legislația antimonopol, deoarece, în proiectul inițial, singurul furnizor de gaz și operator al gazoductului este „Gasprom”. Pentru ca proiectul să poată primi aprobarea juridică comunitară, ar trebui ca gazoductul să fie administrat de oricine în afară de „Gasprom” și să fie deschis oricărei întreprinderi petroliere… ceea ce, se lovește, de data aceasta, de legislația rusă, care acordă întreprinderii Gasprom monopolul asupra gazului din Rusia.

Washington boicotează viitorul gazoduct, atât din rațiuni economice, căci vrea să-și vândă propriul său gaz Europei, cât și strategice. Se teme că o prea mare dependență comunitară de hidrocarburile rusești lasă țările de pe bătrânul continent la cheremul Moscovei. În plus, în domeniul politic, SUA apără interesele Ucrainei în fața Kremlinului, căci, cu cele două „Gas Stream”-uri în funcțiune, vechile gasoducte care trec prin Ucraina n-ar mai folosi la nimic, privând Kievul de substanțialele drepturi de tranzit, cât și de atu-ul politico-economic pe care îl are în relațiile cu Rusia.

G 2

Ca și cum toată încurcătura aceasta nu ar fi de ajuns pentru a le amărî viața asociaților de la „Nord Stream 2”, conjunctura economică a oscilat în ultima vreme, cu o cădere a prețului gazului lichefiat (cel care îi face concurență gazului natural) și o reducere bruscă a consumului european de hidrocarburi. A fost o asemenea reducere de consum, încât, săptămânile trecute, gazoductele care aduc gaz rusesc spre Europa Occidentală prin Polonia au înregistrat un trafic în sens invers.

Autorul articolului: Valentin Popescu

***

EL GAS DE LA DISCORDIA

G 4

Uno de los conflictos político-económicos más extraños de hoy en día se llama “Nord Stream 2” y evidencia como nadie que en los macronegocios la ley de la demanda y la oferta pesa menos que la ley de la fuerza. Concretamente, en el negocio de los hidrocarburos el primer criterio es justamente éste : la fuerza.

“Nord Stream 2“ es un gasoducto (trazado paralelo al “Nord Stream 1”, que ya funciona) que ha de llevar gas natural de Rusia a Alemania a través del Báltico y el Mar del Norte. Un recorrido 2.460 km y un proyecto que protagonizan el consorcio monopolístico Ruso “Gasprom”, conjuntamente con cinco empresas energéticas europeas occidentales. Para que el gasoducto pueda ser operativo falta colocar los últimos 160 km de tubería.

Y esto no se atreve a hacerlo nadie. En primer lugar, a causa de la amenaza estadounidense de imponer graves sanciones a cualquier empresa que lo haga. Hasta hoy no se ha atrevido ninguna empresa a colocar las tuberías del último tramo; ni siquiera el gigantesco navío ruso capaz de llevar a cabo semejante trabajo – “Akademik Tcherski” – que ya está en el punto final del gasoducto, el puerto alemán de Mukran. Y en segundo lugar, porque el tramo pendiente transcurre en aguas territoriales alemanas, lo que somete todo el proyecto a la normativa jurídica comunitaria.

G 5

De acuerdo con ésta, “Nord Stream 2” infringe la legislación antimonopolista ya que en el proyecto primigenio el único abastecedor de gas y operador del gasoducto es “Gasprom”. Para que el proyecto pueda recibir el vistobueno jurídico comunitario tendría que el gasoducto fuera regentado por cualquiera menos “Gasprom” y estar abierto a cualquier empresa petrolífera… lo que, a su vez, choca con la legislación rusa que concede a “Gasprom” el monopolio gasista en Rusia.

Washington boicotea el futuro gasoducto tanto por razones económicas – quiere vender su propio gas a Europa – como estratégicas. Teme que una gran dependencia comunitaria de los hidrocarburos rusos ponga a los países del Viejo Continente a merced de Moscú. Además, en el terreno político, los EE.UU. defienden los intereses ucranianos frente al Kremlin y con los dos “Gas Stream” en funcionamiento, los viejos gasoductos que pasan por Ucrania resultan superfluos, privando así a Kiev tanto de unos pingües derechos de tránsito, como de una baza político-económica en sus relaciones con Rusia.

G 6

Por si todo este galimatías no bastara para amargarles la vida a los socios del “Nord Stream 2”, la coyuntura económica ha variado últimamente, con una bajada de los precios del gas licuado (principal competidor del gas natural) y un descenso del consumo europeo de hidrocarburos. La reducción de este consumo ha sido tal, en las pasadas semanas, que los gasoductos que llevan gas ruso a Europa Occidental a través de Polonia han estado haciendo este tráfico en dirección inversa.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Candidatul improbabil/El candidato improbable

05 viernes Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

America, coronavirus, Delaware, Donald Trump, economie, Hillary Clinton, Joe Biden, Michael Dukakis, politică, SUA

B 3

Candidatul improbabil Washington, Diana Negre

În colecția de aspiranți septuagenari la președinția americană, figurează candidatul aproape sigur al partidului democrat, Joe Biden, care a devenit în mod automat purtătorul stindardului care va scăpa țara de o repetare a președinției lui Donald Trump.

Pentru Biden, este desăvârșirea unei lungi cariere politice, care a început acum aproape o jumătate de secol, când, în 1972, a fost ales senator al statului Delaware, pe lângă cei opt ani cât a fost vicepreședinte, în etapa Barack Obama.

Biden a tot avut aspirații prezidențiale, prima oară, în campania din 1987, când a fost învins de guvernatorul din Massachussets, Michael Dukakis, și acum patru ani, când a fost cât pe ce să-și atingă obiectivul. Însă, a concurat cu Hillary Clinton, iar conducătorii partidului au considerat că era rândul soției fostului președinte, Bill Clinton, care avea atât de puțin talent politic, încât l-a ajutat pe Donald Trump să ajungă președinte.

B 4

Cu toată neașteptata înfrângere a doamnei Clinton, de acum patru ani, Partidul Democrat se pare că urmează, acum, aceeași linie când se pune problema de a-i favoriza pe candidații săi și respectă „rândul” unui om care și-l așteaptă de atâtea decenii.

Dar, timpul nu trece degeaba, iar lui Biden, un candidat bun prin 2016, i se văd, acum, anii. Inițial, atrăgea prin faptul că părea a fi un aspirant moderat, cu capacitatea de a aglutina fără asperități anumite sectoare ale partidului. Însă, intervențiile sale la dezbateri și declarațiile pe care le face de când se află izolat în reședința unde se protejează de coronavirus, îi decepționează pe cei care îl vedeau ca pe o salvare a partidului.

Biden pare a fi distras, când argumentează, deviază și se risipește, iar imaginea sa moderată și centristă e foarte micșorată de când s-a apropiat de pozițiile rivalilor săi de stânga, până într-atât, încât a ajuns să apere deficite astronomice și programe sociale și ecologice pe care țara, după dezastrul economic al pandmiei, cu greu și le-ar putea permite.

Până la această criză sanitară, Trump putea fi fericit cu un asemenea rival, pe care îl poate învinge ușor, în orice dezbatere.

Însă, lucrurile ar putea fi total diferite: principalul argument al lui Trump a fost marea prosperitate economică din ultimii patru ani: țara folosea pe deplin forța de muncă, iar salariile și pensiile au crescut grație sporurilor de la burse.

Este ceea ce i-a atras chiar și pe cei cărora le repugnă personalitatea și manierele lui Trump și i-a transformat în adepți ai săi pe mulți dintre cei care nu au votat pentru el.

B 6

Însă, în campania care e pe punctul de a începe, Trump poate să constate că microsopicul coronavirus confirmă faptul că „nu există inamic mic”. Acum sunt multe întreprinderi care se închid din cauza pandemiei și aproximativ zece milioane de șomeri.

Dacă economia nu se reface, lucru puțin probabil judecând după durata și întinderea mare și lentă a pandemiei, la urne vor veni milioane de șomeri, întreprinzători ruinați, ecologiști care se bucură de aerul fără eșapamentul din trafic și progresiști care văd în criză confirmarea că nu pot fi urmate principiile unei economii de piață.

Dacă va fi așa, țara îl va schimba pe un președinte încrezut cu altul dezorientat, ceea ce nu anunță lucruri bune, nici pentru refacerea economică a SUA, nici pentru celelalte țări ale lumii, în lipsa motorului care, de atâtea ori, le-a remorcat în situații critice.

Autorul articolului: Diana Negre

***

El candidato improbable Washington, Diana Negre

B 5

En la colección de aspirantes septuagenarios a la presidencia norteamericana, figura el casi seguro candidato del partido demócrata, Joe Biden, convertido en el portador automático del estandarte que ha de librar al país de una repetición de la presidencia de Donald Trump.

Para Biden, es la culminación de una larga carrera política, que empezó hace casi medio siglo, cuando, en 1972, fue elegido senador del estado de Delaware, además de ocho años como vicepresidente, durante la etapa de Barack Obama.

Biden tuvo repetidamente aspiraciones presidenciales, la primera vez, en la campaña de 1987, en que fue derrotado por el gobernador de Massachussets, Michael Dukakis, y hace cuatro años, la vez en que estuvo más cerca de lograr su meta. Pero, compitió con Hillary Clinton y los líderes del partido consideraron que el turno correspondía a la esposa del ex presidente, Bill Clinton, de tan escaso talento político que ayudó a llevar a Donald Trump a la presidencia.

A pesar de la inesperada derrota de Clinton, hace cuatro años, el Partido Demócrata parece seguir, ahora, la misma línea a la hora de favorecer a sus candidatos y respeta el “turno” de un hombre que lleva tantas décadas esperando.

Pero, el tiempo no pasa en balde y a Biden, un candidato muy viable en 2016, se le notan, ahora, los años. Su atracción inicial es que parecía un aspirante moderado, con capacidad aglutinadora y sin perfiles angulosos, capaces de repeler a diversos sectores del partido. Pero, sus intervenciones en los debates y sus declaraciones desde que se halla confinado a su residencia para protegerse del coronavirus, han decepcionado a quienes los veían como la salvación del partido.

Biden parece distraído, se desvía al argumentar y su imagen moderada y centrista se ve muy mermada, desde que se ha acercado a las posiciones de sus rivales de la izquierda, hasta el punto de que defiende déficits astronómicos y programas sociales y ecológicos que el país, después del desastre económico de la pandemia, difícilmente se puede permitir.

B 1

Hasta esta crisis sanitaria, Trump podía prometérselas muy felices con semejante rival, al que puede derrotar rápidamente en cualquier debate.

La realidad podría ser muy diferente: el principal argumento de Trump ha sido la enorme bonanza económica de estos cuatro últimos años en que el país goza de pleno empleo, subidas generales de salarios y fondos de pensiones rebosantes, gracias a las subidas de las bolsas.

Es algo que ha atraído incluso a quienes les repugna su personalidad y sus modales y ha convertido en sus partidarios a muchos que no votaron por él.

Pero, en la campaña que está a punto de comenzar, Trump puede encontrarse con que el microscópico virus Covid-19 demuestra eso de que “no hay enemigo pequeño”. Hay ahora empresas en vías de desaparición a causa de la pandemia y cerca de 10 millones de parados.

Si la economía no se recompone, cosa muy posible ante la dilatada y lenta extensión de la pandemia, acudirán a las urnas millones de parados, empresarios arruinados, ecologistas que disfrutan del aire sin tráfico y progresistas que ven en la crisis la confirmación de que no se puede seguir con los principios de una economía de mercado.

De ser así, el país cambiará un presidente petulante por otro que parece desorientado, lo que no augura muchas cosas buenas ni para la recuperación económica de EEUU, ni para la del resto del mundo, a falta del motor que tantas veces lo ha remolcado en situaciones críticas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

Cenzura presei /Censura de prensa

04 jueves Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Casa Albă, cenzură, libertate, politică, presă, putere, SUA, Trump

T 1

Cenzura presei Washington, Diana Negre

Cuvintele „cenzura presei” evocă regimuri dictatoriale, în care mijloacele de informare se află într-un pericol constant de a fi supuse unor persecuții juridice, unor represalii asupra personalului lor, dacă fac cunoscute știri neplăcute pentru guvern, amenințări că vor fi suspendate temporar sau desființate și deci, cum probabil jurnaliștii veterani își amintesc, în care articolele și comentariile sunt supuse, în prealabil, unei cenzuri.

În sens invers, mijloacele de informare „pot lăsa să scape” informații nedorite prin ceea ce, în SUA, se cunoaște sub denumirea de „the spike”, adică, ghimpele, în care redacțiile plasează știrile care le prisosesc, deoarece nu se încadrează în linia lor editorială. Într-o țară în care libertatea presei e sfântă și chiar e prevăzută în primul amendament al Constituției, asemenea practici au un efect important în campaniile electorale și în curentele de opinie.

Astfel se explică de ce presa e cunoscută, aici, ca „ cea de a patra putere”, adică, faptul că realitățile politice au adăugat-o celor trei puteri: juridică, legislativă și executivă, recunoscute de Constituție.

Însă, coronavirusul nu numai că afectează viața de zi cu zi și paralizează economia țării, dar a și răsturnat cenzura presei: acum, nu mijloacele de informare se tem de cenzori, ci jurnaliștii înșiși îl cenzurează pe președinte.

T 3

Donald Trump este, fără îndoială, cel mai accesibil dintre toți cei care au locuit vreodată la Casa Albă: dă frecvent declarații pentru presă, răspunde la aproape toate întrebările și nu ezită să prelungească dialogul cu mijloacele de informare, în fața cărora își desfășoară, foarte des, gesturile lipsite de politețe, cu care ne-a obișnuit de cinci ani încoace.

În situația actuală, în care se vorbește doar de cât de mult s-a întins pandemia prin țară, și de ravagiile pe care le face printre oameni și prin economie, conduita lui Trump este un adevărat dar pentru reporteri: zilnic dă câte o conferință de presă, înconjurat de principalii săi consilieri, și nu se grăbește să o scurteze. Practic, răspunde la toate întrebările și, în plus, îi delectează cu răbufnirile sale pe numeroșii săi adversari, care au, astfel, ocazia să-l ridiculizeze.

T 5

Însă, răspunsul la acest acces la președinte a fost ignorarea: doar mijloacele de informare conservatoare, mari în audiență și puține la număr, pun la dispoziția publicului aceste conferințe de presă. Cu toate că nu vorbește numai Trump, căci intervin și experți mondiali în boli infecțioase, conferințele de presă nu ajung la audiența canalelor CNN, CBS, ABC sau NBC, care redau doar câte o frântură din spusele sau actele de trufie ale lui Trump.

Pentru rivalii săi politici, problema este că transmisiile în direct sporesc popularitatea președintelui, până într-atât, încât, acum, sunt mulți jurnaliști care cer înterzicerea lor…cu toate că tot ei nu au ezitat niciodată să îl tritureze pe președinte, timp de aproape doi ani, în efortul de a-l da jos din funcție, înainte ca cineva să aibă posibilitatea de a-l învinge la alegerile prezidențiale.

Autorul articolului: Diana Negre

***

Censura de prensa Washington, Diana Negre

T 2

La frase “censura de prensa” evoca regímenes dictatoriales, en que, los medios informativos se hallan en constante peligro de persecución jurídica, represalias a su personal, si divulgan noticias desagradables para el gobierno, amenazas de cierre temporal o definitivo de sus publicaciones e incluso, como nuestros veteranos colegas recuerdan, han de someter los artículos y comentarios a una censura previa.

En sentido contrario, los medios informativos pueden “filtrar” las informaciones no deseadas en algo que, en Estados Unidos, se conoce como “the spike”, algo así como un pincho, en que, las redacciones colocan noticias a descartar, porque no encajan con su línea editorial. En un país en que la libertad de prensa es sagrada e incluso está prevista en la primera enmienda de la Constitución, tales prácticas tienen un efecto importante en las campañas electorales y en las corrientes de opinión.

Esto explica que la prensa sea conocida aquí como “el cuarto poder”, es decir, el que las realidades políticas han añadido a los tres poderes, judicial, legislativo y ejecutivo, reconocidos en la Constitución.

Pero, el coronavirus no solo afecta la vida diaria y paraliza la economía del país, sino que también ha vuelto del revés la censura de prensa: ahora, no son los medios informativos quienes han de temer a sus censores, sino que son los periodistas quienes censuran al presidente.

T 4

Donald Trump es, sin duda, el más asequible de todos los ocupantes de la Casa Blanca: da con frecuencia declaraciones a la prensa, responde a casi todas las preguntas y no tiene reparos en alargar sus charlas con los medios informativos, ante los que despliega, con frecuencia, los malos modales a que nos tiene acostumbrados, desde hace casi cinco años.

En la situación actual, donde tan solo se habla del progreso de la pandemia por el país, así como los estragos personales y económicos que va causando, la conducta de Trump es todo un regalo para los reporteros: da diariamente una conferencia de prensa, rodeado de sus principales asesores y no tiene prisa por terminarla. Contesta a prácticamente todas las preguntas y además deleita con alguna de sus pataletas a sus numerosos enemigos, que tienen, así, más ocasión para ridiculizarlo.

T 6

Pero, la respuesta a semejante acceso al presidente ha sido el ninguneo: tan solo los medios conservadores, grandes en audiencia y pequeños en número, ponen a disposición del público estas conferencias. A pesar de que no habla solamente Trump, sino que también intervienen expertos mundiales en enfermedades infecciosas, las ruedas de prensa no llegan a las audiencias de la CNN, la CBS, ABC o NBC, quienes tan solo recogen alguna brizna de los desplantes de Trump.

El problema para sus rivales políticos, es que las transmisiones en directo aumentan la popularidad del presidente, hasta el punto de que, ahora, son muchos los periodistas que han empezado a pedir que se prohiban…aunque nunca tuvieron reparos a someter a sus oyentes a la machacona repetición de los cargos contra Trump, durante casi dos años, en su esfuerzo por retirarlo del cargo, antes de que alguien tenga la posibilidad de derrotarlo en las elecciones presidenciales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

IRAN-SUA: DE CE 52/IRAN-EE.UU. : POR QUÉ 52

03 miércoles Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Gheară de Vultur, Irán, Jimmy Carter, Khomeini, Reagan, Reza Pahlevi, SUA, Teherán

I 7

IRAN-SUA: DE CE 52 Washington, Diana Negre

Din 1979, relațiile irano-americane pot fi calificate drept „un carusel al urii” iar, în ziua de azi, servesc pentru a explica aparent absurda amenințare a lui Trump de a distruge 52 obiective iraniene.

De ce 52 și nu 50, 100 sau 1.000? Explicația se află în revoluția ayatolahilor din anul 1979. În orgia aceea de violență și ură, declanșată de ayatolahul Khomeini la întoarcerea din exilul său în Franța, adepții săi au asaltat ambasada americană din Teheran, la 4 de noiembrie 1979, și i-au luat prizonieri pe toți cei ce se aflau acolo, diplomați sau simpli funcționari.

Era o violare a Dreptului internațional și a oricărei logici, însă se potrivea perfect cu ambianța revanșistă și ura cu care Khomeini, surghiunit în Franța de către șahinșah, punea mâna pe putere în Iran. Ura sa nestăpânită împotriva lui Reza Pahlevi și a guvernului american, care-l sprijinise tot timpul cât a domnit, a fost transmisă maselor, iar violarea extrateritorialității a fost văzută de noile autorități iraniene ca un „act de justiție”. Un act de justiție pe care ayatolahii l-au prelungit 444 de zile, ținându-i prizonieri, în tot acest răstimp, pe cei 52 de cetățeni americani câți se aflau în ambasadă. Acele 444 de zile au fost percepute – și așa au rămas în amintire, chiar și azi, la Washington și Teheran -, ca tot atâtea zile de umilire a SUA. Multă lume din Washington, cu Trump în frunte, continuă să și le amintească în felul acesta.

Acel incident nu a fost numai o umilire, ci și o ridiculizare infinită pentru SUA, cu toate că, acest ultim aspect, din vina Administrației președintelui Carter: văzând că sancțiunile economice (blocarea conturilor bancare iraniene în SUA, suspendarea achizițiilor de petrol iranian, ruperea relațiilor diplomatice etc.) nu dădeau rezultate, Carter a ordonat efectuarea unei operații de comando („Gheară de vultur”) pentru recuperarea ostaticilor.

Dezastrul Operației Gheară de Vultur

În acea misiune, Pentagonul a comis o serie întreagă de aiureli. Pregătirea eliberării ostaticilor a fost o cârpăceală, iar ducerea ei la îndeplinire a fost un dezastru. Elicopterele care trebuiau să transporte trupele de comando s-au înțepenit, deoarece motoarele lor s-au înecat cu nisipul din deșert; un elicopter s-a lovit de un avion militar, pierzându-și astfel viața 8 soldați americani; operația a fost anulată la puțin timp după declanșarea ei.

În fața lumii întregi, misiunea aceea, dincolo de o cârpăceală militară, a fost percepută ca un act ridicol și o fugă precipitată, deoarece militarii au fost recuperați în ultimul moment; în teritoriul iranian au fost abandonate: material militar din abundență și mai ales echipament și documente secrete americane.

Criza s-a mai temperat în 1981, după moartea șahinșahului Reza Pahlevi, în iulie 1980. La 4 noiembrie, Irakul a invadat Iranul, adică exact în cea de a doua aniversare a asaltului asupra ambasadei americane, iar Jimmy Carter a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Ronald Reagan.

La 20 ianuarie 1981, la câteva minute după instalarea lui Reagan ca președinte, Teheranul i-a eliberat pe cei 52 de ostateci americani.

52 de ostateci, 52 de obiective pentru potențialele represalii americane și o ură are nu încetează…nici de o parte, nici de alta.

Autorul articolului: Diana Negre

***

I 1

IRAN-EE.UU. : POR QUÉ 52 Washington, Diana Negre

I 3

Asalto a la embajada norteamericana en Teheran, 4 de noviembre de 1979

Desde 1979, las relaciones iranio-estadounidenses pueden calificarse de “carrusel del odio” y, hoy en día, sirven para explicar la aparentemente absurda amenaza de Trump de destruir 52 objetivos iraníes.

¿Por qué 52 y no 50, 100 o 1.000? La explicación está en la revolución de los ayatolás de 1979. En aquella orgia de violencia y odio, desencadenada por el ayatolá Khomeini a su regreso del exilio francés, sus partidarios asaltaron la embajada de los EE.UU. en Teherán, el 4 de noviembre de 1979 y apresaron a todos sus ocupantes, diplomáticos y simples empleados.

El paso violaba el Derecho internacional y toda lógica, pero encajaba a la perfección con el clima revanchista y de odio con que Khomeini, desterrado a Francia por el Sha, se alzaba con el poder en el Irán. Su odio personal contra Reza Pahlevi y el Gobierno estadounidense que lo había apoyado durante todo su reinado fue transmitido a las masas y la violación de la extraterritorialidad fue vista por los nuevos mandatarios iraníes como un “acto de justicia”. Un acto de justicia que los ayatolás prolongaron durante 444 días, manteniendo presos, todo este tiempo, a 52 ciudadanos estadounidenses. Esos 444 días los entendieron – y los recuerdan – aún hoy, en Washington y Teherán, como otros tantos días de humillación de los Estados Unidos. Muchos, en Washington, con Trump a la cabeza, los siguen recordando así.

Y ese incidente no fue sólo una humillación, sino también un ridículo infinito para los EE.UU. aunque, esto último, por culpa de la Administración del Presidente Carter: al ver que ni las sanciones económicas (bloqueo de las cuentas bancaria iraníes en los EE.UU.; suspensión de las compras de petróleo iraní; rotura de relaciones diplomáticas; etc.) no daban ningún resultado, Carter ordenó una operación comando (“Garra de águila”) de rescate de los rehenes.

I 5 Fracaso de la operación Garra de Aguila

Y en eso el Pentágono hizo todo un alarde de despropósitos. Preparó chapuceramente la liberación y la llevó a cabo de una manera espantosa. Los helicópteros que debían llevar el comando de rescate a Teherán se atascaron al estropearse sus motores con la arena del desierto; un helicóptero chocó con un avión militar, causando la muerte de 8 soldados; y al final, la operación se abortó nada más comenzada. Pero, a ojos del mundo entero, aquello más que una chapuza militar apareció como un ridículo vergonzoso y una huída precipitada ya que se rescataron a golpe a los soldados, pero se dejó en territorio iraní abundante material militar y, sobre todo, equipos y documentos del servicio secreto estadounidense.

La crisis se alivió apenas en 1981, después de que el sha Reza Pahlevi falleciera en julio del 1980; Irak invadiera el Irán y el 4 de noviembre, en el segundo aniversario del asalto a la embajada, Jimmy Carter perdiera las elecciones presidenciales frente a Ronald Reagan.

El 20 de enero de 1981 y a los pocos minutos de la toma de posesión de Reagan como nuevo presidente, Teherán liberó a los 52 rehenes estadounidenses.

52 rehenes, 52 objetivos de represalias estadounidenses potenciales y un odio que no cesa… en ninguna parte.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

UN POST ÎN CARE DAI FALIMENT ORICUM/CARGO DE FACASO OBLIGADO

02 martes Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Casa Albă, Fox News, Kayleigh McEnany, Trump

Virus Outbreak Trump, Washington, United States - 08 May 2020 Kayleigh McEnany

UN POST ÎN CARE DAI FALIMENT ORICUM Washington, Diana Negre

În era Trump, nicio funcție guvernamentală nu e sigură, însă, există un post în care titularii sunt condamnați la defenestrare, chiar din momentul în care sunt numiți: cel de purtător de cuvânt al Casei Albe.

Este un lucru care a rămas foarte clar săptămâna aceasta: șomajul ajuns la nivelul din vremea Marii Depresiuni, testele pentru un vaccin împotriva coronavirusului, acțiunile judiciare împotriva aliaților lui Trump, care i-au irosit ultimii doi ani din președinție, rămase în suspensie şi… noua purtătoare de cuvânt a Casei Albe care a apărut numai o singură dată în fața presei şi s-a eschivat de la comentarii asupra acestor subiecte, refugiindu-se rapid în zona în care jurnaliștii nu au acces.

Trump, în schimb, a tot vorbit și a făcut comentarii în mijloacele de informare, în stânga și în dreapta. Căci, în egocentrica președinție a lui Donald Trump, acesta consideră că nimeni nu-i poate face cunoscute ideile și politica mai bine decât el însuși.

De aici faptul că puțini au reușit să rămână mult timp în postul de purtător de cuvânt și, după cum am văzut săptămâma trecută, de abia că şi-au exercitat funcția proprie acestui post.

Penultima titulară – Stephanie Grisham – nu a reușit să apară nici măcar o singură dată în fața jurnaliștilor acreditați la Casa Albă, pentru a le răspunde la întrebări. Uneori – de fapt, de cele mai multe ori – venea chiar Trump; în rest, președintele își apăra singur gestiunea prin mesaje în rețeaua Twitter.

Trump Daily Coronavirus Press Briefing, Washington, District of Columbia, USA - 23 Apr 2020

Actuala, recent numita purtătoare de cuvânt, Kayleigh McEnany, probabil va avea aceeași soartă ca predecesorii ei… cu toate că ea are asupra acestora un avantaj enorm, căci face parte, de mult timp, din cercul colaboratorilor apropiați ai lui Trump.

Kayleigh, de 32 de ani, are, în realitate, o pregătire mult superioară în legi, și nu în jurnalism. A studiat Dreptul în faimoasele universități Georgetown (Washington DC), Oxford și Harvard, în timp ce experiențele sale jurnalistice au constat din perioade de practică la furioasa televiziune proTrumpistă „Fox News”, unde a fost mult mai activă decât la CNN, care de obicei îl critică pe Trump, și unde McEnany a strălucit puțin.

Născută în Tampa, oraș din Florida, fiica unui mic întreprinzător, și căsătorită cu un jucător profesionist de baseball, nimeni nu poate prezice cât va rezista noua purtătoare de cuvânt în funcție și nici nu se poate paria că va avea parte de o ieșire atât de „considerată” ca predecesoarea ei… care a lăsat postul de purtătoare de cuvânt al Case Albe pentru a prelua șefia oficinei soției președintelui SUA.

Autorul articolului: Diana Negre

***

CARGO DE FACASO OBLIGADO Washington, Diana Negre

K 1

Kayleigh McEnany

Ningún cargo gubernamental de la era Trump es seguro, pero hay uno cuyos titulares están condenados a la defenestración, desde el mismísimo momento de su nombramiento: el de portavoz de la Casa Blanca.

Es algo que ha vuelto a quedar claro en esta semana: el desempleo aumentó a niveles de la época de la Gran Depresión, en Estados Unidos empezaron las pruebas para una vacuna contra el corona virus, las acciones judiciales contra aliados de Trump que consumieron los últimos dos años de su presidencia quedaron en entredicho, pero la nueva portavoz de la Casa Blanca tan sólo compareció una vez ante la prensa, esquivó comentarios sobre estas cuestiones y se refugió rápidamente en la zona sin acceso a los periodistas.

Trump, en cambio, siguió perorando y haciendo comentarios a troche y moche a los medios informativos. Y es que en la egocéntrica presidencia de Donald Trump, éste considera que nadie puede propagar mejor sus ideas y política que él mismo.

De ahí que pocos han aguantado mucho tiempo en el cargo de portavoz y, como hemos visto esta semana, apenas han ejercido alguna función realmente propia del mismo.

La penúltima titular – Stephanie Grisham – no llegó siquiera a comparecer ni una sola vez ante los periodistas acreditados ante la Casa Blanca, para atender las preguntas de éstos. Unas veces – las más – lo hacía Trump personalmente; y las restantes, el presidente defendía su gestión a través de los mensajes en twitter.

T 2

La actual, la recientemente nombrada Kayleigh McEnany, probablemente correrá la misma suerte que sus predecesores… aunque ella tiene sobre éstos la enorme ventaja de pertenecer, desde hace tiempo, al círculo de colaboradores íntimos de Trump.

Kayleigh, de 32 años, tiene en realidad una preparación infinitamente superior en leyes, que en periodismo. Estudió Derecho en las afamadas universidades de Georgetown (Washington DC), Oxford y Harvard, mientras que sus experiencias periodísticas ha sido principalmente unas prácticas en la rabiosamente filoTrumpista “Fox News”, donde tuvo mucho más protagonismo que en la CNN, detractora habitual de Trump, donde McEnany lució poco.

Nacida en Tampa, hija de un pequeño empresario, y casada con un jugador profesional de pelota base, nadie puede predecir cuánto tiempo aguantará la nueva portavoz en el cargo y mucho menos se puede apostar a que vaya a tener una salida del mismo tan “considerada” como tuvo su antecesora…quien dejó el puesto de portavoz de la Casa Blanca, para volver a dirigir la oficina de la esposa del presidente de los Estados Unidos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

AMINTIRI URÂTE… /MALOS RECUERDOS…

02 martes Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Coreea de Nord, Cuba, Kim Jong-un, Nikita Hrusciov, Nixon, politică, război rece, SUA, URSS

K 3 Trump şi Kim

AMINTIRI URÂTE… Washington, Diana Negre

Funambulismul politico-terorist (adică, mersul acrobatic pe sârmă) al liderului nord-corean, Kim Jong Un, cu arsenalul său nuclear și de rachete intercontinentale, mai mult irită, decât neliniștește. Iar dacă neliniștește Washingtonul și restul lumii, aceasta se întâmplă datorită multor asemănări dintre conduita conducătorului nordcorean cu cea a secretarului general al PCUS, Nikita Hrusciov, la sfrșitul anilor 50. Finalul acelei târguieli nucleare a fost criza din Cuba, care, în 1962, a împins lumea pe marginea unui război nuclear total.

Întrucât dimensiunile și importanța URSS-ului din vremea „războiului rece” și cele ale actualei Corei de Nord nu sunt comparabile, nu ne așteptăm la o altă criză tot atât de dramatică cum a fost cea a Cubei. Dar, o posibilă criză gravă în Orientul Îndepărtat ar avea consecințe globale. În plus, asemănările dintre cele două situații sunt suficiente pentru a nu putea fi trecute cu vederea.

Atrage atenția, mai ales, similitudinea abordărilor comuniste. Hrusciov vroia, la sfârșitul anilor 50, să stopeze desfășurarea militară anglo-americană în apropierea granițelor URSS, făcând caz de galopantele progrese ale tehnologiei nucleare sovietice. Așa cum face Kim acum, Hrusciov a oferit, în 1958, unilateral, un moratoriu asupra experiențelor nucleare, pentru a ajunge la un acord internațional asupra limitării arsenalului nuclear.

H 2

Hrusciov

Ca și Kim, vroia limitarea armelor, însă nu acepta ca cineva să controleze „in situ” dacă URSS respecta acordul.

Marea diferență – lăsând la o parte dimensiunile – între conduita sovieticului și cea a nord-coreanului constă în faptul că Kim, a cărui țară a tot suferit de foamete în anii din urmă, vrea acorduri de pace și, în plus, ajutoare economice. Însă, fără să-l controleze cineva, în Coreea de Nord, dacă își îndeplinește promisiunile. Despre aceasta, nici vorbă!

În negocierile ruso-americane din anii 50 au existat întâlniri la nivel înalt între Nixon și Hrusciov, așa cum au existat, acum, între Trump și Kim. Și atunci, și acum, întâlnirile s-au sfârșit fără rezultate, din cauza pretențiilor exagerate ale comuniștilor, fără contrapartida controalelor. Hrusciov a denunțat moratoriul, în 1961, și și-a continuat șantajul până a provocat criza rachetelor din Cuba, care a creat o serie de mici avantaje momentane pentru URSS, însă, în detrimentul prestigiului său.

Acest lucru a durut atât de tare la Kremlin, încât, la puțin timp, Hrusciov a fost înlăturat din funcția de secretar general al PCUS.

Își amintește, oare, Kim toate aceste lucruri…?

Autorul articolului: Diana Negre

***

H 3

Nixon y Khrushtchov

H 1

Nikita Sergheevici Hrusciov

MALOS RECUERDOS… Washington, Diana Negre

El funambulismo político-terrorista del líder norcoreano Kim Jong Un con su arsenal nuclear y de misiles intercontinentales irrita más que inquieta. Pero si inquieta a Washington y al resto del mundo es ante todo por los muchos paralelismos que tiene la actual conducta del dirigente norcoreano con la del secretario general del PC soviético – Nikita Khrushtchov – a finales de los 50. El final de aquél regateo nuclear fue la crisis de Cuba, que, en 1962, llevó al mundo al borde de la guerra nuclear total.

Dado que las dimensiones e importancia de la URSS de la “guerra fría” y las Corea del Norte actual no son comparables, no es de esperar otra crisis tan dramática como la Cuba. Pero, una muy posible crisis grave en el Lejano Oriente también tendría consecuencias globales. Y además, las semejanzas entre las dos situaciones son demasiadas para pasarlas por alto.

Sobre todo, llama la atención la similitud de los planteamientos comunistas. Khrushtchov pretendió, a finales de los 50, frenar el despliegue militar anglo-norteamericano en las proximidades de la URSS alardeando de los galopantes avances de la tecnología nuclear soviética. Y al igual que Kim ahora, Khrushtchov ofreció, en 1958, unilateralmente, una moratoria de las pruebas nucleares para llegar a un acuerdo internacional sobre la limitación del arsenal nuclear. Y al igual que Kim, quería la limitación, pero no admitía que nadie controlara “in situ” si la URSS cumplía lo acordado.

K 2

Kim Jong Un

La gran diferencia – dimensiones aparte – entre la conducta del soviético y el norcoreano estriba en que Kim, cuyo país ha padecido repetidas hambrunas en los últimos lustros, quiere acuerdos pacificadores y, más aún, ayudas económicas para su país. Pero de que le puedan investigar en Corea del Norte si cumple con lo prometido, no lo quiere ni oír.

En el tira y afloja ruso-estadounidense de los 50 hubo “cumbres” de Nixon y Khrushtchov como ahora las ha habido entre Trump y Kim. Y entonces como ahora, los encuentros acabaron en nada por la demasía de las exigencias comunistas, sin contrapartida de controles. Khrushtchov denunció la moratoria en 1961 y apuró su chantaje hasta provocar la crisis de los misiles de Cuba, que dio una serie de pequeñas ventajas momentáneas a la URSS, pero a costa de su prestigio.

Y esto dolió tanto en el Kremlin, que poco después Khrushtchov fue echado de la secretaría general del Partido Comunista soviético.

¿Recordará Kim todo esto ahora…?

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

Democrați pentru Trump/ Demócratas por Trump

02 martes Jun 2020

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

alegeri, democrați, economie, Hillary Clinton, Obama, politică, SUA, Trump

T 1 Donald Trump

Democrați pentru Trump Washington, Diana Negre

Dacă și-ar pierde principalul argument electoral, adică, bunul mers al economiei americane, președintele Trump cu greu ar fi reales, dacă nu l-ar ajuta… elitele democrate, care, în prezent, par a fi tot atât de oarbe în fața sentimentului popular, cât a fost Hillary Clinton, acum patru ani.

În Statele Unite, există un fel de coaliție nedeclarată a unor grupuri cu idei asemănătoare, pe care restul țării le vede ca pe niște elite arogante, care ignoră situația cetățeanului de rând.

Este vorba de personaje puternice, funcționari, politicieni democrați și universitari care s-au adăpat de la aceleași izvoare ideologice: universitățile primesc mai ales tineri înstăriți, care urmăresc idealuri progresiste și ignoră realitățile celor care muncesc în fabrică și adună recoltele, funcționarii hotărăsc din metropole privilegiate, ca New York și Washington, cum urmează să trăiască cei de la țară, iar Partidul Democrat este, pe zi ce trece, tot mai năpădit de elite intelectuale.

În afara Statelor Unite, puțini sunt cei care își mai amintesc de grava eroare comisă de Hillary Clinton, când i-a numit „deplorabili” pe locuitorii din zona de centru a țării, pentru simplul fapt că nu împărtășeau progresismul americanilor de pe cele două coaste, sau fraza președintelui din vremea aceea, Obama, când s-a referit la marea masă a persoanelor ignorante. Sunt oameni, a spus el, care „se refugiază în Bibliile și în armele lor”.

H 1 Hillary Clinton

Obama și Hillary îi contrapuneau, astfel, celor „deplorabili” și celor „refugiați în Bibliile lor” pe privilegiații, funcționarii, academicienii și bancherii care înțeleg politica sofisticată a piețelor deschise. În felul acesta, se situau în partea opusă milioanelor de persoane care aveau de suferit în urma închiderii fabricilor și scăderii drastice a nivelului lor de trai.

Într-o țară unde 25% dintre fundamentaliști știu să recite Biblia pe de rost, asemenea dispreț înseamnă un enorm risc electoral, atât în prezent, cât și acum patru ani.

O 1 Barack Obama

La ora actuală, politicieni democrați din state ca Michigan, Wisconsin sau Pennsylvania, state-cheie pentru alegerile prezidențiale care vor avea loc peste șase luni, par să fi uitat că măsurile lor pentru continuarea opririi economice pot avea efecte funeste, în noiembrie, pentru ei și pentru partidul lor.

Ce este sigur este că, în aceste momente, Partidul Democrat se profilează ca adept al ideii de a închide totul, în timp ce republicanii vor să reactiveze viața normală… și economia.

Statisticile arată că nu mai puțin decât 60% dintre americani cred că toate întreprinderile vor putea să-și reia activitatea și că nu guvernul și clienții sunt cei care trebuie să decidă ce distanță să mențină și ce măsuri de protecție să ia. Aceste persoane se consideră majore și capabile să discearnă ce situații sunt periculoase, acum când toată lumea cunoaște riscurile și modalitatea de contagiere cu Coronavirus.

Dacă 60% pare a fi un procentaj respectabil, democrații care doresc să mențină închisă economia, o duc și mai rău: doar 26% consideră că guvernul are obligația – și mult mai puțini, dreptul – de a tăia libertățile cu care este obișnuită țara aceasta.

Faimoasa frază a lui Ronald Reagan, un președinte foarte popular în SUA și neînțeles în Europa, circulă din nou în zilele acestea: oamenii se tem cel mai mult de cuvintele „Sunt funcționar și am venit să vă ajut”.

Unii gândesc chiar că medicii ar trebui să se limiteze la munca lor din spitale și din laboratoarele de cercetare, și să-i lase pe politicieni să decidă, deoarece anume au fost aleși să cântărească situația și să ia în considerare toți factorii care influențează societatea. Dar aceasta nu înseamnă că ponegrita clasă politică se bucură de mai multă acceptare, căci cetățenii cei mai păgubiți le reproșează tocmai că nu au știut să acționeze ca politicieni față de criza cauzată de pandemie.

Autorul articolului: Diana Negre

***

Demócratas por Trump Washington, Diana Negre

T 2 Donald Trump

Con el principal argumento electoral perdido, es decir, la buena marcha de la economía norteamericana, el presidente Trump se enfrentaría a una reelección muy difícil si no contara con ayudas …de las élites demócratas, quienes parecen hoy tan ciegas ante el sentimiento popular como lo era Hillary Clinton hace cuatro años.

Y es que en Estados Unidos hay algo así como una coalición no declarada de grupos con ideas semejantes, que el resto del país ve como élites arrogantes y desconocedoras de la situación de los ciudadanos de a pie.

Se trata de personajes pudientes, funcionarios, políticos demócratas y universitarios que han bebido de las mismas fuentes ideológicas: las universidades acogen mayormente a jóvenes adinerados que aprenden tanto de ideales progresistas como desconocen las realidades de quienes trabajan en fábricas y recogen cosechas, los funcionarios determinan desde las metrópolis privilegiadas de Nueva York y Washington cómo han de vivir los residentes de las zonas rurales y el Partido Demócrata está cada día más poblado por élites intelectuales.

Fuera de Estados Unidos, pocos recuerdan el grave error cometido por Hillary Clinton al llamar “deplorables” a los residentes del centro del país porque no comulgaban con el progresismo de las dos costas, o la frase del entonces presidente Obama cuando habló de la gran masa de personas ignorantes. Son gente, dijo que “se refugia en sus Biblias y sus armas”.

H 2 Hillary Clinton

Obama y Hillary contraponían así a los “deplorables” y los “refugiados en sus Biblias” a los privilegiados funcionarios, académicos y financieros que entienden la sofisticación de una política de mercados abiertos. Con ello, se ponían en el lado opuesto de los millones de personas perjudicadas por cierres de fábricas y el consiguiente bajón en su nivel de vida.

En un país con un 25% de fundamentalistas que recitan la Biblia de memoria, semejante menosprecio es un enorme riesgo electoral, tanto ahora como hace cuatro años.

O 2 Barack Obama

Ahora, políticos demócratas en estados como Michigan, Wisconsin o Pennsylvania, clave para las elecciones presidenciales que se celebrarán dentro de medio año, parecen olvidar que sus medidas para continuar el frenazo eonómico pueden tener efectos funestos en noviembre para ellos y para su partido.

Y lo cierto es que, en estos momentos, el Partido Demócrata se perfila como el partidario de cerrarlo todo mientras que los republicanos quieren reactivar la vida normal…y la economía.

Las estadísticas muestran que nada menos que el 60% de los norteamericanos creen que todas las empresas han de poder recuperar sus actividades y que no es el gobierno, sino los empresarios, trabajadores y clientes, quienes deben decidir a qué distancia han de mantenerse y qué medidas protectoras han de tomar. Estas personas se consideran mayores de edad y capaces de discernir situaciones peligrosas, ahora que todos saben ya los riesgos y modos de contagio del Coronavirus.

Si un 60% parece un número respetable, los demócratas que desean mantener el cierre de la economía, todavía lo tienen peor: únicamente el 26% considera que el gobierno tiene la obligación – mucho menos, el derecho – de recortar las libertades a que ese país está acostumbrado.

La famosa frase de Ronald Reagan, un presidente tan popular en Estados Unidos como incomprendido en Europa, vuelve a circular hoy en día: las palabras más temidas para los ciudadanos son “Soy funcionario y he venido a ayudarles”.

Algunos incluso piensan que los médicos deberían limitarse a su trabajo hospitalario o investigador, y dejar las decisiones a los políticos, que han sido elegidos precisamente para sopesar la situación y considerar todos los aspectos que influyen en la sociedad. Lo que no significa que la tan vilipendiada clase política goce de mayor aceptación, pues los ciudadanos más perjudicados les echan en cara, precisamente, no haber sabido actuar como políticos ante la crisis de una pandemia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto: