Toți au pierdut     Washington, Diana Negre/luni, 9 nov. 2020

Cu toate că rezultatele de până acum îl dau sigur pe Donald Trump ca perdant ca să-l lase la Casa Albă pe Joe Biden, este foarte posibil ca socotelile să se încheie săptămâna viitoare, după cum nu se exclude nici posibilitatea ca recunoașterea oficială a victoriei electorale a lui Biden să aibă loc în decembrie, pentru a lăsa timp tribunalelor să-l declare învingător.

În orice caz, în alegerile acestea au pierdut toți: Donald Trump, deoarece nu va avea suficiente voturi pentru a continua în funcția de președinte, Joe Biden, deoarece victoria sa este obținută cu o mică marjă și va fi nevoit să caute aliați, Partidul Democrat, deoarece nu a reușit să înfăptuiască revoluția progresistă pe care au tot anunțat-o liderii săi, și nici nu a știut să-și păstreze alegătorii care îi erau fideli, în timp ce republicanii, cu toate că au ieșit mult mai bine în tot restul alegerilor de marțea trecută (3 nov. 2020), au pierdut președinția.

Dacă e să începem cu cei doi candidați prezidențiali, este clar că Trump a pierdut, devreme ce nu mai este președinte, iar Biden va avea puține posibilități să înfăptuiască ceva. Mai întâi, pentru că unicul program pe care îl are într-adevăr este posibil să fie  cel pe care și l-a făcut ca să ajungă președinte, un vis pe care îl are de 32 de ani.

În 2016, când a lăsat cale liberă pentru Hillary Clinton, deoarece partidul a considerat că „îi venea rândul primei doamne”, ar fi avut posibilitatea să câștige niște alegeri care, pentru Clinton, erau prea dificile. Acum, că și-a împlinit visul, este prea târziu: pe lângă deteriorarea sa fizică și aparența de senilitate, a trebuit să facă concesii sectoarelor mai radicale ale partidului, constatînd că poporul american a respins foarte clar acest radicalism. La fel ca cele 6 personaje ale lui Pirandello în căutarea unui autor, acesta este un președinte care își caută un mandat.

În privința partidelor, marele perdant este cel Democrat, care, mai mult ca sigur, nu va putea avea majoritatea în Senat, așa cum părea acum câteva zile: a avansat întrucâtva, dar în loc de 4 fotolii necesare pentru a controla această cameră, câștigă sigur doar unul singur. Mult mai rea e situația în Camera Reprezentanților, unde, înainte, avea o majoritate de 35 de fotolii, care acum se va reduce cel puțin cu 10, cu consecințele dureroase pentru președinta camerei, Nancy Pelosi.

Același lucru s-a întâmplat cu guvernele celor 50 de state: nu numai că democrații nu au reușit să schimbe Parlamentele statale sau guvernatorii, dar republicanii au reușit chiar să avanseze pe acest teren.

Reacțiile din interiorul Partidului au fost foarte negative și rapide: majoritatea congresmenilor i-au acuzat pe membrii mai radicali pentru politica lor din partid, iar pe liderii democrați, pentru faptul că nu sunt în stare să înțeleagă atitudinea majorității americanilor, care e posibil să dorească, din când în când, unele mici schimbări, dar nu și un regim socialist.

Sectoarele mai progresiste indicau o mișcare spre socialism, cu sprijinul lor pentru senatorul Bernie Sanders care a fost candidat la președinție: Sanders a făcut, când s-a logodit, un voiaj la Moscova, în plin Război Rece. A fost prieten cu Fidel Castro și nu se sfia să se declare socialist.   

Cu toate că el repeta că socialismul și comunismul nu sunt același lucru, liderii democrați s-au gândit că îi va fi foarte greu să câștige cu un asemenea profil de socialist și l-au sprijinit pe Biden, care a acceptat ideile lui Sanders și a ales-o ca vicepreședintă pe Kamala Harris, care, cu toate că este fiica unor imigranți, nu este nici săracă și nici prea neagră (părinții ei au venit în SUA ca să-și ia doctoratul, mama sa era medic-cercetător, tatăl său, profesor universitar, iar familia acestuia avea sclavi). În schimb, ea se află la stânga spectrului politic, ca atâta lume din California.

În unele aspecte, republicanii sunt cei care au cules beneficii de pe urma dezordinii conservatoare, însă pierderea președinției le va limita aspirațiile, cu toate că, aproape sigur, vor putea opri multe inițiative democrate și, dacă au noroc, vor putea recupera chiar și majoritatea în ambele Camere.

Dar, cu dinamismul societății americane, doi ani reprezintă un termen foarte lung, iar sentimentele pot să se schimbe, mai ales, dacă, în curând, va exista un vaccin pentru COVID, care să permită revenirea la normalitate și care va face să crească economia. Însă, oricât de mult s-ar schimba, nu se vor face eforturi mai mari pentru o mare mișcare socialistă.

În sfârșit, celălalt mare perdant este jurnalismul: nici atacurile sale împotriva lui Trump nu au servit pentru a aduce la putere lideri progresiști, nici proiecțiile sale electorale nu s-au adeverit. Și nu servește ca scuză faptul că sondajele s-au înșelat, deoarece au existat și sondaje care au prevăzut ceea ce avea să se întâmple, însă acestea nu au fost luate în considerare, deoarece nu spuneau ceea ce se dorea să se vândă.

Astfel, cu toate că părăsește Casa Albă, Donald Trump poate că e cel care a pierdut cel mai puțin: „America nu va fi niciodată socialistă” așa a promis, iar alegerile i-au dat dreptate. A cerut negrilor să vadă dacă nu le convine mai mult Partidul Republican, iar sprijinul lor a crescut cu 50 la sută (de la 8 la 12%). A spus că va ajuta femeile și minoritățile și, în aceste alegeri, republicanii au adus mai multe femei și hispani în Congres decât s-au adus vreodată în toată istoria țării.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tots han perdut     Washington, Diana Negre

Tot i que els resultats recollits fins ara donen gairebé per segur que Donald Trump haurà de fer les maletes per deixar la Casa Blanca per Joe Biden, es molt possible que els comptes no hagin acabat fins la propera setmana i hom tampoc poc descartar que no hi hagi un reconeixement official de la victòria electoral de Biden fins al desembre, per donar temps als tribunals a declararlo com a guanyador.

Però en qualsevol cas, en aquestes eleccions han perdut tots: Donald Trump, perque gairebé segur que no tindrà prous vots com per seguir com a president, Joe Biden perque la seva victòria es per marges petits i encara ha de buscar al.liats, el Partit Demòcrata perque no ha aconseguit ni la “revolució” progresista que havien anunciat els seus líders, ni ha sabut mantener els seus votants habituals, mentre que els republicans, tot i que han sortit molt be en la resta de les eleccions de dimarts passat, han perdut la presidencia.

Si comencem per els dos candidats presidencials, es evident que Trump haurà perdut si deixa de ser president, peró Biden tindrà poques possibilitats de fer res. En primer lloc, perque es posible que l’únic programa que realment té es arribar a president, un somni que ha estat seguint desde fa 32 anys.

Al 2016, quan va deixar el camp lliure a Hillary Clinton, perque el partit consideraba que “li tocava a l’ex primera dama”, hauria tingut possibilitats de guanyar unes eleccions per les que Clinton ho tenia molt difícil. Ara que segurament aconseguirá el seu somni, es massa tard: apart del seu desgast físic i l’apariència de senilitat, ha hagut de fer concessions als sectors mes radicals del partit, peró ara es trova que el poble americà ha rebutjat aquest radicalisme molt clarament.  Com els 6 personatges de Pirandello en cerca d’autor, aquest es un president en cerca d’un mandat.

Pel que fa els partits, el gran perdedor es el Demòcrata, que segurament no podrá aconseguir la majoria al Senat que tant segura la semblava fa uns dies: han avvançat una mica, pero en lloc dels 4 escons necessaries per controlar aquest Cambra, segurament només guanyaràn 1.  Molt pitjor han estat els resultats a la Cambra de representant, on tenien abans una majoria de 35 escons que com a mínim es reduirà en 10, amb consequències dolentes per la seva president, la senyora Nancy Pelosi.

I el mateix ha passat amb els governs dels 50 estats: no nomès que els demòcrates no han aconseguit capgirar cap dels Parlaments estatals o els governadors, es que a mes els republicans han avançat en aquest terreny.

Les reaccions dins del Partit van ser molt negatives i ràpides: la majoria dels congressites van acusar els membres mes radicals per les seves polítiques al partit, i als líders demòcrates de no saber entendra l’actitut de la majoria dels nordamericans, que potser volen de tant en tant alguns petits canvis, però no dessitjen un règim socialista. Els sectors mes progressistes indicaven un movimiento cap al socialisme amb el seu suport per el senador Bernie Sanders, que va ser candidat a president: Sanders va fer el viatge de nuvis a Moscou en plena Guerra Freda, era amic de Fidel Castro i no tenia cap problema en identificarse com a socialista.

Tot i que ell insistia que el socialisme i el comunisme no son el mateix, els líders demòcrates van pensar que li seria molt difícil guanyar amb el seu perfil i van donar suport a Biden que va acceptar les idees de Sanders i va triar com a vicepresidenta Kamala Harris, que malgrat ser filla d’inmigrants no era ni pobre ni molt negre (els seus pares van arribar als Estat Units per el doctorat, la seva mare era metgesa investigadora i el seu pare catedràtic i la seva familia venia esclaus), pero en canvi es a l’esquerra de l’espectre polític, com tanta gent a Califòrnia.

En alguns aspectes, els republicans son els que han recollit els beneficies del desgavell demócrata, pero la pérdue de la presidencia limitarà les seves aspiracions, tot i que gairebé segur podrán aturar moltes iniciatives demòcrates i, si tenen sort, fins i tot podrían recuperar la mejoría en les dues Cambres.

Pero amb el dinamisme de la societat nordamericana, dos anys es un temps molt llarg i els sentiments poden canviar, especialmente si aviat hi ha una vacuna per el Covid que permeti tornar a la normalitat i fer crèixer l’economia. Però per molt que canviin, el que no hi haurà serán mes esforços per un gran moviment socialista.

Finalment, l’altre gran perdedor es el periodisme: ni els seus atacs contra Trump han servit per portar al poder els líders progressistes, ni les seves projeccions electorals es van cumplir.  I no serveix l’escusa que les enquestes es van equivocar, perque hi havia sondejos que preveien gairebé el que ha passat, pero els van menysprear perque no deien el que volia vendre.

D’aquest manera, malgrat deixar la Casa Blanca, Donald Trump pot ser qui  menys ha perdut: “Amèrica no será mai socialista” va prometre, i les eleccions li han donat la raó.   Va demanar als negres que mirin si no els convé mes el Partit Republicà i el suport negre ha crescut en un 50% (del 8 al 12%). Va dir que ajudaria les dones i les minories i en aquestes eleccions els republicans han tingut mes portat al Congrés mes dones i llatins que mai.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

REVOLUȚIA CARE N–A MAI AVUT LOC    Washington, Diana Negre

Un proverb german ne asigură că „atunci când mâncăm, temperatura mâncării nu mai este cea din timpul gătitului” iar, în alegerile americane, nu numai că nu a mai fost caldă, dar, a sosit aproape rece.

În cazul acesta, mâncarea a fost „revoluția” promisă de aripa de stânga a Partidului Democrat, care a preluat controlul asupra campaniei electorale și a mesajului pe care îl transmitea partidul. A fost o încercare sprijinită de o convingere surprinzătoare, atât prin intensitatea, cât și prin cuprinderea ei, de a introduce practici socialiste în SUA și a modifica radical această țară: sistemul parlamentar, numărul statelor, funcționarea Tribunalului Suprem, protecția mediului înconjurător și un sistem de impozite de tip european, care, aici, ar fi fost considerat confiscator.

În timpul campaniei, dar și cu câteva luni mai înainte, democrații și-au radicalizat pozițiile spre stânga, iar vocile moderate și-au pierdut audiența. Este un curent greu de oprit în Partidul Democrat, deoarece bazele sale, simpatizanții săi se află în zonele urbane de pe coastele atlantică și pacifică, cu tendințe mai radicale, atât datorită culturii dominante, cât și influenței pe care o au studenții și universitățile dominate de un idealism absolut.

Asemenea propuneri sunt bine primite în aceste locuri, însă provoacă groază în restul țării, unde este respinsă orice intenție socialistă.

Promițând „o revoluție”, democrații satisfac bazele lor din orașe, dar alungă tot mai mult restul țării. Acest lucru nu s-a văzut în alegerile prezidențiale, dar a fost evident în alegerile pentru cele două Camere ale Congresului, precum și în Parlamentele și guvernele celor 50 de state.

Există ceea ce aici se numește „trifecta”, adică, unul dintre partide domină ambele Camere plus administrația statală. Democrații aveau 15 asemenea trifecte, iar republicanii 22, dar, de acum, vor fi 24, câștigate în state foarte disparate, cum ar fi ruralul Montana sau progresistul moderat New Hampshire, de pe coasta atlantică.

Erau atât de convinși că vor obține majoritatea în Senat, încât se vedeau fericiți schimbând normele pentru a putea guverna fără vreo rezistență din partea opoziției, care nu ar fi putut opri trecerea țării de la 50 de state, câte are în prezent, la 52, admițând insula Porto Rico și transformând orașul Washington într-un stat independent. Dacă ar fi reușit, democrații și-ar fi asigurat majoritatea senatorilor pentru mult timp de acum încolo, deoarece fiecare stat vine cu câte doi senatori. Porto Rico votează masiv cu democrații, iar, în capitala insulei, candidații democrați obțin peste 90% din voturi.

Cu asemenea majorități asigurate, senatorii democrați ar putea să-și impună judecătorii lor federali și magistrații din Tribunalul Suprem, deoarece aceștia sunt confirmați de Senat. Erau atât de convinși că a sosit vremea lor, încât nu mai aveau răbdare pentru a urma cursul normal de înlocuire a magistraților care își terminau mandatul, și intenționau să mărească considerabil și imediat numărul judecătorilor din Tribunalul Suprem, astfel ca actuala majoritate republicană să fie diluată cu noii sosiți.

În plus față de aceste schimbări ale funcționării statului, se pregăteau să aprobe un „New Green Deal”, o versiune ecologistă a ceea ce a fost „New Deal” al președintelui Roosevelt, pentru a scoate țara din Depresiunea de acum 90 de ani.  Adică, ar fi însemnat să înlocuiască rapid combustibilii fosili cu alții mult mai scumpi și mai puțin contaminanți, modificare ce în New York sau Washington nu ar fi fost o problemă, însă în marile întinderi ale câmpiilor americane, prețul combustibilului este un procent considerabil din bugetul familiei.  

Alegerile din marțea trecută au năruit aceste vise: dacă numărarea voturilor pentru președinție a fost foarte disputată, respingerea acestor intenții a fost foarte clară: în Congres, exista o majoritate de 35 de democrați. Însă, aceștia, în loc să câștige, au pierdut fotolii dintr-o majoritate care ar fi putut să ajungă până la două treimi din Cameră.  

Președinta lor, Nancy Pelosi, părea să fie marea perdantă, cu riscul de a-și scurta mandatul din cauza rebeliunii multor membri care o acuză, acum, că a cedat în fața elementelor mai progresiste, în dauna celor care reprezintă majoritatea simțirii populare din centrul geografic și social al țării.

Născută într-o familie politică și cu o mare experiență în aceste lupte, Pelosi a știut, în îndelungata ei carieră, să facă aranjamente cu Partidul Repubilcan, însă, de data aceasta, a refuzat categoric să coopereze, pentru a-și arăta astfel respingerea față de președintele Trump, chiar și atunci când a fost vorba despre aprobarea unor legi pentru ajutorarea victimelor COVID, pentru simplul motiv că, indirect, ar fi sporit popularitatea lui Trump.

Între timp, republicanii au ocupat teritorii care, în mod tradițional erau ale democraților: nu mai sunt un partid al elitelor și au dobândit sprijin printre minorități, cum sunt imigranții hispani și negrii; în convenția lor au știut să le transmită un mesaj pozitiv asupra posibilităților economice pe care le vor avea în viitor, în contrast cu tânguielile convenției democrate, cu izbucnirile și propunerile ei de a închide sectoare întregi ale economiei și de a rezolva problemele populației prin economate.

Cu o miopie electorală greu de înțeles, democrații au transmis acest mesaj chiar și comunităților de exilați cubanezi și venezolani, care au fugit de comunism, sau de centro-americani care caută în SUA protecție împotriva abuzurilor și a violenței.

Cu asemenea tactici, democrații au încetat să mai fie partidul care avea grijă de cei mai slabi și a devenit reprezentantul elitelor și al sindicatului funcționarilor, care formează ei înșiși o clasă privilegiată, datorită locului lor de muncă sigur, într-o țară unde nu există penalizări pentru concedieri, și datorită prestațiilor sociale, pentru care sunt invidiați de majoritatea țării, care are o asigurare medicală precară și trebuie să-și clădească pensia proprie.

Ca și cum redistribuția economică nu ar fi deajuns pentru a-i speria pe cei care vor să adune beneficiile eforturilor și abilităților lor, democrații au înălțat steagurile segregării, atunci când au favorizat unele grupuri etnice față de altele în California, sau în prestigioasele universități Harvard și Yale, unde, studenții asiatici sunt discriminați, deoarece vin mai bine pregătiți decât toți ceilalți. „Privilegiul” acestor studenți asiatici nu se datorează bogăției familiilor lor, ci unei mentalități a muncii și a îmbogățirii personale, o anatemă pentru egalitarismul progresismului Democrat.

Joe Biden a devenit, acum, președinte, și străzile Washington-ului sunt în sărbătoare pentru a celebra victoria sa, însă, în fața sa, se află sarcina de a păstra echilibrul între stânga extremă a partidului care l-a adus la președinție, și marea masă care nu vrea schimbări prea mari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA REVOLUCION QUE NO FUE    Washington, Diana Negre

Durante la campaña y en los meses anteriores, los demócratas fueron radicalizando sus posiciones hacia la izquierda y las voces moderadas perdieron audiencia. Es una corriente difícil de parar en el Partido Demócrata, pues sus bases están en las zonas urbanas y costeras, con tendencias más radicales, tanto por la cultura dominante como por el influjo de estudiantes y universidades, dominadas por un idealismo a ultranza.

Tales propuestas son bien acogidas en estos lugares, pero provocan horror en el resto del país que rechaza cualquier amago socialista.

Al prometer una “revolución” los demócratas satisfacen sus bases urbanas, pero repelen cada vez más al resto del país y esto no se reflejó en la votación presidencial, pero si en las dos Cámaras del Congreso y en los Parlamentos y gobiernos de los 50 estados.

Existe lo que llaman aquí la “trifecta”, es decir, cuando el mismo partido domina las dos Cámaras parlamentarias además del gobierno estatal. De estas trifectas, los demócratas tenían 15 y los republicanos 22, que a partir de ahora serán 24 y las ganaron en estados tan dispares como el rural Montana y el costero y moderadamente progresista New Hampshire.

También tenían tanta confianza en recuperar la mayoría del Senado, que se las prometían felices cambiando las normas para poder gobernar sin ninguna resistencia de la oposición, que no podría impedir que el país pasara de sus 50 estados actuales a 52, al admitir a Puerto Rico y convertir la ciudad de Washington en un estado independiente. De conseguirlo, los demócratas tendrían asegurada la mayoría senatorial por largo tiempo pues cada estado aporta dos senadores. Puerto Rico vota demócrata por amplias mayorías y en la capital los candidatos demócratas obtienen más del 90% de los votos.

Con semejantes mayorías garantizadas, los senadores demócratas podrían imponer los jueces federales y los magistrados del Tribunal Supremo, pues son cargos de confirmación senatorial.  Tan convencidos estaban de que había llegado su hora, que no tenían paciencia para seguir el proceso habitual de substituir a los magistrados salientes, sino que se proponían ampliar considerablemente y de inmediato el número de jueces del Supremo, de forma que la actual mayoría republicana quedaría diluida con los recién llegados.

Junto con estos cambios en el funcionamiento del Estado, se preparaban a aprobar un “New Green Deal”, una versión ecologista de lo que fue el “New Deal” del presidente Roosevelt para sacar al país de la Depresión hace 90 años. Representaba substituir aceleradamente los combustibles de origen fósil por otros mucho más caros y menos contaminantes, algo que en Nueva York o Washington no preocupa mucho, pero en las vastas dimensiones de las planicies americanas, el precio del combustible es un porcentaje notable en el presupuesto familiar.

Las elecciones del pasado martes dieron al traste con estos sueños: si el recuento presidencial estuvo muy disputado, el rechazo a las respuestas fue claro: en el Congreso, donde la Cámara tenía una mayoría de 35 demócratas, perdieron escaños que podrían representar dos tercios de la mayoría de que gozan actualmente. 

Su presidenta, Nancy Pelosi, parecía la gran perdedora, con el riesgo incluso de tener que acortar su mandato por la rebelión de muchos miembros que la acusan ahora de ceder ante los elementos más progresistas a costa de quienes representan la mayoría del sentir popular del centro geográfico y social del país.

Nacida en una familia política y con gran experiencia en estas lides, Pelosi supo a lo largo de su dilatada carrera formar compromisos con el Partido Republicano, pero esta vez se negó totalmente a cooperar para expresar así su rechazo al Presidente Trump, incluso si esto representaba negarse a aprobar leyes de socorro a las víctimas del Covid, por la simple razón de que indirectamente aumentarían la popularidad de Trump.

Entre tanto, los republicanos han ido ocupando territorio tradicionalmente demócrata: han dejado de ser el partido de las élites para ganar apoyo entre las minorías, como los inmigrantes hispanos y los negros; les supieron transmitir en su convención un mensaje positivo de las posibilidades económicas que tienen ante sí, en contraste con las lamentaciones de la convención demócrata, con sus fulminaciones y propuestas para cerrar sectores enteros de la economía y resolver los problemas de la población a base de sopa boba.

Con una miopía electoral incomprensible, los demócratas difundieron este mensaje incluso en las comunidades de exiliados cubanos y venezolanos refugiados del comunismo, o de centroamericanos que buscan en Estados Unidos protección contra los abusos y la violencia.

Con semejantes tácticas, los demócratas han dejado de ser el partido que cuida a los más débiles, para convertirse en el representante de las élites y de los sindicatos de funcionarios, que ya son de por sí una clase privilegiada por la seguridad de empleo en un país donde no hay penalización por despidos, y por las prestaciones sociales que les envidia la mayoría del país que tiene un precario seguro médico y ha de forjar su propia pensión.

Por si la redistribución económica no fuera poco para espantar a quienes quieren acumular los beneficios de sus esfuerzos y habilidades, los demócratas enarbolaron banderas de segregación al favorecer a unos grupos étnicos sobre otros en California, o en las prestigiosas universidades de Harvard y de Yale, donde discriminan a los estudiantes asiáticos porque llegan mejor preparados que la mayoría. El “privilegio” de estos estudiantes asiáticos  no se debe a la riqueza de sus familias, sino a una mentalidad  de trabajo y superación personal, un anatema para el igualitarismo de la progresía Demócrata.

Joe Biden se ha convertido ahora en presidente y las calles de Washington son una fiesta para celebrar su victoria, pero ante sí tiene la tarea de mantener el equilibrio entre la ultra izquierda de su partido que le ayudó a convertirse en presidente, y la gran masa que no quiere grandes cambios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RIDICOL CU PENE

Prin lege, gâștele elvețiene trebuie să se bălăcească în heleștee sub cerul liber și cu un asistent… altfel, crescătorii vor fi amendați.

Lumea e plină de anecdote și istorioare absurde, ridicole, însă puține se pot întrece cu una recentă, din foarte înțeleapta și pragmatica Confederație Helvetică: bătălia pentru legea ca gâștele să se poată scălda.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, polemica dintre o mână de crescători elvețieni de gâște și Departamentul federal pentru Calitatea Alimentelor (DCA) se învârte în jurul a 3.000 de palmipede pe an (în întreaga Confederație există doar 6 ferme pentru îngrășarea acestor păsări, adică vreo 500 pentru fiecare fermă) care, în marea lor majoritate, sunt consumate în țara vecină, Germania, unde gâsca la cuptor este mâncarea tradițională de Crăciun.

Însă, chiar și așa, tema aceasta a generat o polemică ce a făcut să zâmbească întreaga Elveție. Căci, unul dintre cei mai mari crescători de păsări din țară – Robin Geisser, crescător cu diplomă (în Elveția chiar există o asemenea categorie profesională) – are ca afacere-hobby colaterală o fermă de gâște; incubează și crește bobocii, îi dă spre îngrășare uneia dintre cele 6 ferme și, în ultimele 12 săptămâni înainte de Crăciun, recuperează păsările pentru a le îndopa și a le vinde (deja tăiate) restaurantelor germane.

Pentru această ultimă fază, Geisser are cotețe cu o mică piscină în care gâștele se bălăcesc în largul lor.  După DCA, aceasta nu ar fi bine. Departamentul pretinde – categoric și cu toată autoritatea puterilor sale – ca gâștele să se scalde în heleșteele sau lacurile existente în lunci naturale „…și în primele 6 săptămâni de viață ale bobocilor, să se scalde sub supravegherea unei persoane…” 

Geisser și ceilalți, puțini, crescători de gâște luptă pentru a desființa normele impuse de DCA și explică: „…desigur, cum este o chestiune marginală, dumnealor impun mai mult ceea ce nu pricep, decât ceea ce este factibil. Niciodată nu le-ar trece prin cap să impună norme similare pentru crescătorii de vaci sau suine …

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

RIDICULEZ CON PLUMAS

Por normativa legal, los gansos suizos han de chapotear en balsas al aire libre y con bañista… so pena de que los criadores sean multados.

El mundo está lleno de anécdotas e historietas absurdas, ridículas, pero pocas pueden competir con una reciente de la muy sensata y pragmática Confederación Helvética: la batalla legal por el baño de los gansos.

Para rizar el rizo, la polémica entre el puñado de criadores suizos de gansos y el Departamento federal para la Calidad de los Alimentos (DCA) gira en torno a menos de 3.000 palmípedos al año (en toda la Confederación existen solo 6 granjas dedicadas al cebado de estas aves, unas 500 por granja) que en su inmensa mayoría son consumidas en la vecina Alemania, donde el ganso al horno es plato tradicional navideño.

Pero, así y todo, el tema ha generado una polémica que hace sonreír a toda Suiza. Y es que uno de los mayores avicultores del país – Robin Geisser, avicultor diplomado (en Suiza existe semejante categoría profesional)  – tiene como negocio-hobby colateral una granja de gansos; cría los polluelos, los da a engordar a una de las mentadas 6 granjas nodrizas y en las últimas 12 semanas antes de la Navidad los recupera para cebarlos y venderlos (ya degollados) a la clientela de restauradores.

Para esta última fase, Geisser tiene un gallinero con una pequeña piscina en la que las aves chapotean a gusto y capricho. Y esto está mal según el DCA. El Departamento exige – tajantemente y con toda la autoridad de sus poderes – que los gansos se bañen en estanques o lagos existentes en praderas naturales y “…que durante las primeras 6 semanas de vida de las aves, lo hagan bajo la supervisión de una persona…” 

Geisser y los otros, pocos, criadores de gansos luchan por derogar las normativas del DCA y explican: “…claro, como es un tema marginal, dictan más por lo que no saben que por lo que es factible. Jamás se les ocurriría imponer normas similares para los criadores de reses o cerdos…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Adio, Donald    Washington, Diana Negre; publicat la 7 noiembrie 2020

Nu avem rezultatele alegerilor prezidențiale de marțea trecută (3 noiembrie 2020) și nici nu vom ști când le vom avea, însă reacția piețelor și a oamenilor politici republicani ne lasă să înțelegem că Donald Trump aparține trecutului…

Acest lucru era vizibil a doua zi după alegeri, când câteva state nu au putut oferi rezultate demne de încredere și perspectivele erau din ce în ce mai rele pentru Trump: bursele, care reprezintă pulsul piețelor, au continuat trendul ascendent din zilele anterioare, în timp ce unii oameni politici americani și entități de orientare conservatoare se felicitau pentru situația în care se afla țara.

Era surprinzătoare bucuria aceea tocmai printre beneficiarii reformelor economice ale lui Trump, care, însă se temeau, desigur, de ceva mult mai rău, cum ar fi fost un guvern monocolor democrat, cu mare marjă pentru ideile mai progresiste.

De fapt, cum stau lucrurile nu știe nimeni și e posibil ca Trump să rămână la Casa Albă încă patru ani. Dar, la fel de posibil este ca președintele milionar, care în primele ore ale numărării voturilor se afla pe primul loc, să sfârșească prin a pierde în fața rivalului său, Joe Biden, ceea ce, în mod normal, ar crea îngrijorare în cercurile economice, având în vedere  intenția declarată a candidatului democrat de a mări impozitele și a introduce măsuri dure pentru protejarea mediului.

Reacția favorabilă față de această situație probabilă nu se datorează perspectivelor pe care le-ar deschide președinția lui Biden, ci probabilității foarte mari ca guvernarea care urmează să funcționeze din ianuarie să fie împărțită între ambele partide: democrații vor păstra controlul Camerei Reprezentanților, cu toate că vor fi pierdut din fotolii, în timp ce republicanii vor reuși să domine în Senat, cu toate că și ei vor fi pierdut din locuri.

Această guvernare împărțită, care limitează puterea președintelui, este, în general, pe placul americanilor, cu toate că, uneori, în momente de mare entuziasm, le-au dat unor președinți ca Bill Clinton, Barak Obama sau George W. Bush majoritatea în ambele camere ale Congresului. Însă această cuprindere a întregii puteri nu a durat mult și, la numai doi ani, spășiți că au dăruit atâta armonie centrelor de putere, au restituit opoziției una sau ambele camere ale Congresului.

Desigur, situația nu poate fi pe placul lui Trump care, consecvent personalității și faimei sale de a nu se încovoia, a anunțat deja că va încredința echipei sale de juriști sarcina de a se înfrunta în disputele postelectorale cu celălalt partid.

Pentru început, cel care încă este președinte a anunțat că va cere o re-numărare a voturilor în statul Wisconsin, unde, în primele ore, Trump părea să câștige. Se îndoiesc de rezultate și susținătorii săi din Arizona, tradițional fief republican, stat în care Trump și-a atras cu râvnă antipatia locuitorilor prin repetatele atacuri la adresa îndrăgitului lor senator și erou de război, John McCain, până când a reușit să-i determine să-l aleagă pe candidatul democrat.

Dacă el ține cu dinții de Biroul Oval, se pare că americanii sunt hotărâți, totuși, să se despartă de el: democrații se bucură că scapă de un personaj pe care îl detestă, iar republicanii îi mulțumesc pentru serviciile aduse și, după cum este obiceiul în țară, vor merge înainte fără să  mai privească în urmă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Adios, Donald   Washington, Diana Negre

Ni tenemos resultados de las elecciones de este martes, ni sabremos cuándo los tendremos, pero las reacciones de los mercados y de políticos republicanos daban a entender que Donald Trump pertenece al pasado…

Esta actitud era visible al día siguiente de los comicios, cuando varios estados no habían podido ofrecer todavía resultados fiables, pero las perspectivas eran cada vez peores para Trump: las bolsas, que representan el sentir de los mercados, continuaron con las alzas de los dos días anteriores, mientras que varios políticos republicanos y entidades de orientación conservadora se felicitaban por la situación en que se halla el país.

Parecía sorprendente semejante alegría entre los beneficiarios de las reformas económicas de Trump, pero seguramente se debió a que temían algo mucho peor, como un gobierno monocolor demócrata con gran margen para las ideas más progresistas.

En realidad, cuál es esta situación, no lo sabe nadie exactamente y es posible incluso que Trump consiga seguir cuatro años más en la Casa Blanca.  Pero parece muy probable que el millonario presidente, quien en las primeras horas de recuento iba por delante, acabe perdiendo por pequeños porcentajes ante su rival Joe Biden, algo que normalmente habría de producir inquietud en los círculos económicos por la disposición declarada del candidato demócrata a subir los impuestos e imponer medidas duras para la protección ambiental.

Y es que la reacción favorable ante lo que parece ser la situación no se debe a las perspectivas presidenciales de Biden, sino a la alta probabilidad de que el gobierno que ha de entrar en funciones en enero esté dividido entre ambos partidos: los demócratas mantendrán su control de la Cámara de Representantes, aunque habrán perdido escaños, mientras que los republicanos conseguirán probablemente dominar el Senado, aunque también con algunas pérdidas.

Este gobierno dividido, que limita el poder del partido presidencial, es algo que a los norteamericanos les gusta en general, aunque en momentos de gran entusiasmo les han dado a presidentes como Bill Clinton, Barak Obama o George W Bush la mayoría en las dos cámaras del Congreso. Pero semejante copo de poder no ha sido duradero y generalmente, ya al cabo de dos años, arrepentidos de dar tanta armonía en los centros de poder, mandan a la oposición a una – o ambas – Cámaras del Congreso.

Naturalmente, la situación no puede ser del agrado de Trump quien, fiel a su personalidad y su fama de no doblegarse, ha anunciado ya que pondrá a trabajar el equipo jurídico contratado para enfrentarse a disputas postelectorales.

Para empezar, el aún presidente ha anunciado que pedirá un recuento de los votos del estado Wisconsin, donde, en las primeras horas, Trump parecía el ganador. Sus simpatizantes también dudan de los resultados de Arizona, tradicionalmente un feudo republicano, pero donde Trump se ganó a pulso las antipatías de sus habitantes con repetidos ataques a su popular senador y héroe de guerra John McCain, hasta conseguir que favorezcan al candidato demócrata.

Pero si él se aferra a su Despacho Oval, parece que los norteamericanos están listos a desprenderse de él: si los demócratas celebran librarse de un personaje al que detestan, los republicanos le agradecen los servicios prestados y, según la costumbre del país, seguirán adelante sin mirar atrás.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Căutând vinovați…și rezultate     Washington, Diana Negre

Încă nu știm – și nici nu știm când vom ști – cine va câștiga alegerile prezidențiale din SUA de marțea trecută, însă se pare că toată lumea știe cine sunt vinovații pentru rezultatele care nu plac: sondajele, mijloacele de informare, jocurile electorale murdare sunt considerate, acum, justificări ale realităților neplăcute.

Căci, atât democrații cât și republicanii sunt foarte nemulțumiți de rezultate. Democrații, deoarece se așteptau să obțină o victorie fulminantă cu candidatul lor la președinție, Joe Biden, care nu numai că l-ar fi îndepărtat pe Donald Trump de la Casa Albă, dar l-ar fi și umilit, pe el și pe adepții săi, care l-au apărat până în ultimul moment.

În ceea ce îi privește pe republicani, care încă se agață de infima posibilitate ca Trump să câștige totuși, responsabili pentru faptul că Trump nu a ieșit bine nu sunt numai mijloacele de informare, care l-au urmărit ani de zile, ci și sondajele care i-au descurajat pe partizanii lui Trump, care nici măcar nu s-au dus să voteze, deoarece li s-a părut inutil.

În ciuda marilor adunări electorale ale lui Trump, toți știau că perspectivele sale nu erau deloc bune, așa că a fost o adevărată surpriză faptul că rezultatele celor doi candidați au fost foarte asemănătoare.

Pentru Trump, prima știre bună a venit din Florida, un stat cheie pentru marea majoritate a alegerilor: susținătorii lui Biden credeau că acest stat va vota pentru candidatul democrat. Nu le venea să creadă: multe mijloace de informare au așteptat foarte mult timp până au recunoscut victoria lui Trump.

Entuziasmul republicanilor și îngrijorarea democraților au mers crescendo pe măsură ce Trump obținea rezultate bune și în alte state cheie, ca Georgia sau Pennsylvania, însă situația a început să se schimbe odată cu trecrea orelor, deoarece avantajele lui Trump scădeau, iar Biden își  îmbunătățea situația.

Cu niște rezultate atât de egalizate, este greu de imagimat faptul că niciunul dintre candidați nu accepta înfrângerea, astfel că este foarte probabil ca nu alegătorii, ci tribunalele să decidă cine va fi viitorul președinte.

Este foarte probabil, de asemenea, ca voturile să fie renumărate. Sunt și multe voturi trimise prin poștă care încă nu au fost numărate. Așa că, în cel mai bun caz, rezultatele se vor ști la sfârșitul săptămânii, însă dacă decizia o vor lua tribunalele, s-ar putea să se tărăgăneze până la jumătatea lunii decembrie.

Tot atât sau poate și mai importantă pentru stabilitatea viitoarei administrații este alegerea Senatului, unde reublicanii aveau până acum o ușoară majoritate: din cei o sută de senatori, 53 erau republicani, iar 45 democrați. În dimineața zilei de miercuri, fiecare partid a câștigat câte 47 de senatori, ceea ce ar deschide posibilitatea ca democrații să aibă majoritatea în ambele camere și un guvern democrat în cazul în care Biden devine președinte.

În general, americanilor nu le plac guvernările monocolore și trebuie să ne gândim că în curând una dintre camere își va schimba culoarea… iar președintele va pierde alegerile.

În cazul improbabil că Trump va câștiga până la urmă, va avea mâinile legate, căci, în ambele camere, vor domina democrații, astfel că cel de al doilea mandat al său nu ar fi decât un lung șir de obstrucții ale democraților împotriva lui și o paralizie aproape totală pentru administrația sa.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Buscant culpables…i resultats    Washington, Diana Negre

Encara no sabem -ni sabem quan ho sabrem- qui va guanyar les elecciones presidencials nordamericanes aquest dimarts, peró el que tothom si que sembla saber, es qui es el culpable del resulat que no li agrada: les enquestes, els mitjans informatius, els jocs bruts electorals, son considerats ara com justificacions per realitats poc agradoses.

Perque tant demòcrates com republicans han quedat molt descontents amb els resultats.  Els demòcrates perque esperaven una victoria fulminant del seu candidat presidencial Joe Biden, que no només hauria d’allunyar Donald Trump de la Casa Blanca, sinó que els deixaria humiliat, a ell i als eguidors que tant l’han defensat fins el derrer moment.

Pel que fa els republicans, que encara s’agafen a la petita possibilitat que Trump acabi guanyant, els responsables que Trump no hagi quedat gaire bé no son només els mitjans informatius que l’han perseguit durant quatre anys, sinó també les enquestes que van desanimat tant els seguidors de Trump que ni tant sols van anar a votar perque els semblava inútil.

Malgrat els actes electorals multitudinaris de Trump, tots sabien perfectament que les seves perspectives no eren gaire bones així que va ser tota una sorpressa que els resultats dels dods candidats fossin molt semblants.

Per a Trump, la primera bona notícia va arribar de la Florida, un estat clau en la gran majoria de les eleccions i que els seguidors de Biden creien que votaria per el candidat demócrata. Tant va ser la sorpresa quan aixó no va passar, que molts mitjans van esperar molt de temps per reconéixer la victòria de Trump.

L’entusiasme dels republicans i la preocupació dels demòcrates va anar creixent a mesura que Trump tenia bons resultts en altres estats clau, com Georgia o Pennsylvania, pero la situació va anar canviant a mesura que passaven les hoes, perque els adventatges de Trump anaven minvant i Biden seguía millorant.

Amb uns resultats tan igualats, costa imaginar que cap dels candidats accepti una derrota, així que es molt probable que no siguin els votants, sinó els tribunals, quie determinin qui será el proper president.

Entre que en molts llocs es probable que tornin a comptar els vots, i també perque hi ha vots per correu que encara no s’han comptat, en el millor dels casos hi hauria resultats en acabar la setmana, peró si la decisió arriba als tribunals, podría estendre-se fins a meitat de Desembre.

Tant o mes important per l’estabilitat del proper govern es la elecció  del Senat, on els republicans han tingut fins ara una petita majoria: dels 100 senadors, 53 eren republicans i 45 demócrates. Aquest dimecres al matí, havien guanyat 47 de cada partit, el que obria la possibilitat d’una majoria demócrata en les dues cambres i un govern totalment demócrata en el cas que Biden es converteixi en president.

En general, als nordamericans no els agraden els governs monocolors i cal pensar que aviat una de les cambres canviaria de mà….o el president perdria les properes eleccions.

En el cas improbable que Trump acabi per guanyar, tindria les mans lligades amb les dues cambres en mans demòcrates, de manera que el seu segón termini no seria no mes una continuación de les obstruccions demócratas contra ell  i una gairebé paràlisi de govern.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MARGINALIZAȚII BUNĂSTĂRII

„Socialismul scandinav” a fost lăudat pe drept, dar și din prea multă credulitate. Căci, dacă acum câteva decenii, socialismul condus cu moderație – socialismul scandinav, și mai concret, cel suedez – uimea Europa cea bogată prin eficiența și echilibrul său social, în ziua de azi, modelul acela nu mai funcționează.

De ceva vreme, șomajul printre tineri nu coboară sub 20 %, iar perspectivele sunt din ce în ce mai rele, deoarece, în comparație cu enorma protecție – prin lege, din anii 80 – a loculului de muncă, în prezent, foarte multe întreprinderi îi pot concedia, fără piedici și fără consecințe, pe cei care figurează în schemă, dar în perioade de probă (în Suedia proba durează 6 luni). Astfel, este mai ieftin și, mai ales, se evită costisitoarea greșeală de a angaja personal conflictiv.

Situația are și nuanțe absurde deoarece tocmai sindicatele și oamenii politici se opun adaptării legislației muncii la actualele condiții de pe piață. Se tem – nu fără motiv – că o flexibilizare a angajărilor, făcând concedierea mai ușoară și mai ieftină, ar crea o masă de salariați ficși; adică, o enormă masă de alegători și afiliați.

Principalele cauze ale acestui șomaj cronic printre tineri sunt, în esență, două: imigrația și transformarea ansamblului întreprinderilor.

Generozitatea cu care țările scandinave i-au primit, la sfârșitul secolului trecut, pe cei care fugeau de foame și de războaie a creat, pe termen lung, o dublă problemă pentru ele. Pe de o parte, imigranții de acum fac concurență mai ales tineretului local pentru locuri de muncă în gastronomie, sector în care, în mod tradițional, sunt angajați tineri fără prea multă calificare. Pe de altă parte, imigranții veterani nu mai acceptă slujbe prost plătite, deoarece indemnizațiile sociale – Suedia arată în acest domeniu o generozitate de invidiat – sunt mai mari decât aceste salarii și, în plus, vin „pe degeaba”. Adică, le lasă timp liber pentru tot felul de munci ilegale.

Conducătorii socialismului generos nu au bănuit că așa vor evolua lucrurile și, prin urmare, au scăpat problema de sub control. Dacă ar fi existat conducători foarte bine pregătiți ar fi putut prevedea acest lucru, dar nu a fost cazul. Prin anii 80, niciun ministru sau sindicalist nu putea să prevadă că marea ofertă de locuri de muncă avea să treacă, în câteva decenii, de la marile fabrici, spre întreprinderile mijlocii, mici și chiar minuscule, cum sunt barurile, cofetăriile și restaurantele proprietate privată.

Acum, mulți se întreabă dacă nu cumva, pentru a putea supraviețui, tinerele generații vor fi nevoite să emigreze, la fel ca în secole trecute.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LOS MARGINADOS DEL BIENESTAR

El “socialismo escandinavo” ha sido alabado con tanta justicia como papanatismo. Y es que, si hace unos decenios el socialismo dirigido con moderación – el socialismo escandinavo o, más concretamente, el sueco -admiraba en la Europa rica por su eficiencia y equilibrio social, hoy en día, esto ya no rige para dicho modelo.

Y es que, desde hace lustros, el paro juvenil no baja en el país del 20 % y las perspectivas para él son cada vez peores, porque, ante el enorme proteccionismo del empleo por la legislación de los 80, hoy en día, son legión las empresas y los autónomos que cubren las vacantes de las plantillas a base de periodos de prueba (en Suecia este dura 6 meses), periodo en el que se puede despedir sin mayores trabas ni consecuencias. Así es más barato y, sobre todo, se evitan costosos errores de fichar personal conflictivo.

La situación tiene incluso sus ribetes de absurdidad, por cuanto las fuerzas más reaccionarias a una adaptación de la legislación laboral a las condiciones actuales del mercado son justamente aquellas que las deberían promover: sindicatos y políticos. Ambos temen – y no sin razón – que una flexibilización de las contrataciones, haciendo más fácil y barato el despido, volvería en su contrato a la masa de asalariados fijos; es decir, una enorme masa de votantes y afiliados.

Las causas principales de este paro crónico de los “debutantes laborales” son fundamentalmente dos: la inmigración y la transformación del panorama empresarial.

La generosidad con que las naciones escandinavas acogieron ya a finales del siglo pasado a los fugitivos del hambre y las guerras ha supuesto a la larga un doble problema para estas naciones. Por un lado, los inmigrantes recientes compiten ante todo con la juventud local por los puestos de trabajo en la gastronomía, tradicionalmente el estribo por el que los jóvenes sin mayor cualificación entraban en el mercado laboral. Y, por otro lado, los inmigrantes veteranos se niegan a optar a las labores peor pagadas porque se han dado cuenta de que las subvenciones sociales – Suecia es en este campo de una generosidad envidiable – son mayores que esos salarios y, además, son “de balde”. Es decir que dejan tiempo libre para las chapuzas ilegales.

Los dirigentes del socialismo generoso no sospecharon esta evolución y, consecuentemente, el problema se les ha escapado de las manos. Esto se podía haber previsto en su día por dirigentes muy capacitados, pero no fue el caso. Lo que era casi imposible de prever en los 80 para cualquier ministro o sindicalista era que, al cabo de los decenios, la gran oferta laboral pasaría de las macro fábricas a empresas medianas e incluso minúsculas, como los bares, cafeterías y restaurantes de propiedad privada.

Pero es lo que ha sucedido y más de uno se pregunta, si para sobrevivir, las jóvenes generaciones suecas están abocadas hoy a la emigración como siglos atrás.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

În căutare de inamici    Washington, Diana Negre

În fața dificultăților acestei campanii electorale, în care argumentele au rămas micșorate din cauza neliniștilor create de COVID și în care spiritele celor două tabere sunt prea aprinse pentru a prezenta sau a asculta rațiunile bazate pe fapte, atât democrații, cât și republicanii par să recurgă la condiția de victime, devenită o modă în ultimii ani.

Aceasta i-a determinat să caute nu prieteni, ci inamici. În interiorul țării, chestiunea prieteniilor și a inamicițiilor este de înțeles, deoarece scena politică e atât de polarizată, încât taberele sunt clar demarcate, însă dincolo de camarazii sau rivalii din interiorul societății americane, există o surprinzătoare tendință de a căuta responsabilii în exteriorul țării.

Mulți oameni politici par a fi dispuși să declare că partidul lor, care reprezintă aproximativ jumătate din populația cea mai bogată și cea mai puternică din lume, este victima unui amestec străin și că pierderile lor electorale sau problemele lor politice vin din afara Statelor Unite.

Desigur, pentru a avea o posibilitate de a influența opiniile dintr-o țară ca SUA, este nevoie ca efortul să-l facă o țară cu mare greutate internațională, care, în aceste momente, nu  poate fi decât China sau Rusia, oricât de mult și-ar fi pierdut regimul de la Moscova importanța internațională pe care o avea în vremea Războiului Rece.

Din momentul în care Trump a câștigat alegerile, acum patru ani, se pare că cele două tabere politice și-au ales inamicul: pentru Trump, este foarte clar că acest inamic este China, deoarece, în timpul campaniei și imediat după ce a venit la Casa Albă, nu a încetat să critice practicile comerciale ale acestei țări și a luat o serie de măsuri pentru a limita exporturile chinezești spre SUA.

Democrații nu au acceptat aceste critici și–chiar și candidatul democrat Joe Biden – continuă să spună că Beijing-ul nu reprezită vreo amenințare, nici comercială și nici politică, iar excedentul comercial chinez are o importanță minoră și acțiunile militare ale Chinei nu reprezintă un pericol pentru Statele Unite,după cum nu-i îngrijorează nici crescânda influență politică și comercială chineză în toată lumea.

În cine văd democrații, în ultimii ani, un adevărat inamic este Rusia, pe care o acuză că a influențat – sau cel puțin că a încercat să o facă – alegerile de acum patru ani din America în favoarea lui Trump. În același timp, l-au acuzat în mod repetat pe Trump că „a colaborat” cu Rusia și că a tolerat intervenția ei în afacerile americane, în schimbul unui sprijin pentru a câștiga alegerile împotriva lui Hillary Clinton.

Și aceasta nu a fost doar o acuzație pentru a face zgomot politic, ci ca să justifice un „impeachment” împotriva lui Trump pe motiv că ar fi cerut ajutorul Moscovei pentru campania sa electorală. Cu toate că acest impeachment a durat 2 ani și a costat 32 de milioane de dolari și cu toate că nu s-a putut găsi nicio dovadă, democrații tot nu s-au lăsat convinși de nevinovăția lui Trump.

Republicanii, desigur, văd în pozițiile anti-rusești ale democraților un pericol internațional, deoarece, spun ei, e mai bine să colaborezi cu cea care a fost cealaltă supraputere în anii Războiului Rece, chiar dacă nu ar fi decât pentru a limita manevrele Chinei.

Ceea ce este mai ciudat în toată această serie de acuzații și suspiciuni este că faimosul „dosar” împotriva lui Trump, care a servit pentru justificarea impeachement-ului, a fost prezentat de un fost agent al serviciilor secrete britanice, Christopher Steele, care s-a pregătit în Rusia, și conține numeroase date false.

Adică, Moscova ar fi atât prietena, cât și inamica lui Trump.

Ceea ce ar fi foarte posibil, deoarece rușii ar fi putut vedea avantajul de a juca de ambele părți, pe de o parte pentru a-l câștiga pe Trump dacă ajungea președinte, iar pe de alta, pentru a se lipi de democrați în cazul în care câștiga Hillary Clinton.

Căci, doamna Clinton se afla într-o poziție foarte bună pentru a colabora cu Moscova: în vremea lui Barak Obama, mai întâi rivalul ei la președinție și pe urmă președintele care i-a dat portofoliul externelor, sloganul lui Hillary Clinton era „resetarea”, adică, o reașezare a relației cu Moscova, pentru a o transforma din rivalitate, în cooperare.

Privit astfel, Trump are doi inamici, China și Rusia, în timp ce democrații ar avea ambele țări ca prietene. Și ce prietene!

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Buscant enemics   Washington, Diana Negre

Devant de les dificultats d’aquesta campanya electoral, on els arguments han quedat minvats per les angoixes del Covid i on els ánims dels dos bàndols están massa excitats per a presentar o escoltar raons basades en els fets, tant els demòcrates com els republicans semblen recòrrer al victimisme que s’ha posat tant de mode en els derrers anys.

Aixó els ha portat a buscar, no tant amics, sinó enemics. Dins del país, la qüestió de les amistats i enemistats es mes comprensible, perque l’escenari polític està tan polaritzat que els bàndols están molt clars, peró a mes dels companys o rivals dins de la societat nordamericana, hi ha una tendencia sorprenent a buscar responsables fora del país.

Molts polítics semblen disposats a declarar que el seu partit, que representa aproximadamente la meitat de la población del país mes ric i poderós del món, es víctima de la intervenció estrangera i que les seves pérdues electorals, o els seus problemas polítics venen de fora dels Estats Units.

Naturalment, per a tenir alguna opció d’influïr en les opinions d’un país com els Estats Units, cal que l’esforç el faci un país de gran pes internacional el que, en aquest moments, només semble posible per la Xina i per Rússia, per molt que el régim de Moscou hagi perdut molt pes internacional des dels dies de la Guerra Freda.

Des que Trump va guanyar les elección fa quatre anys, sembla que els dos bàndols polítics han escollit el seu enemic: Per a Trump, es ben clar que aquest enemic ha de ser la Xina, perque ja durant la campanya i desseguida que va arribar a la Casa Blanca no ha parat de criticar les seves pràcticques comercials i ha pres una sèrie de mesures per limitar les seves exportacions als Estats Units.

Els demòcrates no han acceptat aquests critiques i molts -fins i tot el candidat demócrata Joe Biden- segueixen dient que Pekin no representa cap amenaça ni comercial ni política, que el superávit comercial xinès te poca importancia i que les seves accions militars no poden mai representar un perill per els Estats Units, com tampoc semblen preocuparse per la creixent influencia policía i comercial xines arreu del món.

On els demòcrates veuen en els derrers anys un auténtic enemic es a Rússia, que acusen de manipular – o al menys d’haverho intentat- les eleccions nordamericanes de fa quatre anys en favor de Trump. Al mateix temps, han acusat repetidament Trump de “col.laborar” amb Rússia i tolerar la seva intervenció en els afers nordamericans a canvi de suport per a guanyar les eleccions contra Hillary Clinton.

I aquesta no ha estat només una acusació per fer soroll polític, sinó que va justificar el “impeachment” contra Trump, amb l;acusació que va demanar ajuda a Moscu per la seva campanya electoral. Aquest impeachment  va durar 2 anys i costar 32 milions de dólars pero no va  poder trobar cap proba, el que tampoc va servir per fer callar els demòcrates que no es deixen convencer de la inocéncia de Trump.

Els republicans, naturalment, veuen en les posicions anti russes dels demócrates un perill internacional, perque diuen que es millor col.laborar amb la que va ser l’altre superpotencia en els anys de la Guerra Freda, encara que no sigui mes que per a limitar les manobres xineses.

El que es mes estrany en tota aquesta sèrie d’acusacions i sospites es que el famós “dossier” contra Trump, que va servir per justificar l’impeachement, el va presentar un ex agent dels serveis secrets británics Christopher Steele, es va preparar a Rússia, on van donar una série de dades falses.

Es a dir, Moscou seria tant l’amic com l’enemic de Trump.

Cosa molt posible, perque els rusos podrien veure l’adventatge de jogar a les dues bandes, una per guanyarse Trump si es convertia en president, i un altre per a afaixirse als demócratas si haugés guanyar Hillary Clinton.

I es que la senyora Clinton estaba en molt bona posición para col.laborar amb Moscou: en els temps de Barak Obama, primer el seu rival per a la presidencia i després el president que li va donar la cartera d’Exteriors, el slogan de Hillary Clinton era el “reset”, es a dir, el replantejament, de la relación amb Moscou, per convertirla de rivalitat en cooperación.

Mirat d’aquesta manera, Trump te dos enemics, els xinesos i els rusos, mentre que els demócratas tindrian tot dos països com amics. ¡I quins amics!

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Limbajul banilor    Washington, Diana Negre

Banii sunt foarte prezenți în viața politică americană: e bine cunoscută formula Time is Money („timpul înseamnă bani”), însă există o altă fomulă mult mai expresivă: Put your mouth where your money is („pune-ți gura acolo unde îți ții banii”), foarte potrivită pentru această campanie electorală care, din cauza pandemiei, e pe cale să spargă toate tiparele.

Căci banii par a fi tot tot de importanți pentru victoriile politice cât sunt și pentru cele  militare. Napoleon dădea asigurări că războaiele se câștigă mai întâi cu bani, pe urmă cu bani și în cele din urmă tot cu bani. Iar în războiul pentru putere, căci asta este o campanie electorală, se pare că lucrurile stau la fel.

Luptele electorale sunt întreprinderi scumpe oriunde în lume, însă, în SUA, costurile cresc din cauza marilor distanțe, a numărului mic de locuitori pe kilometrul pătrat și din cauza prețurilor astronomice pe care le pretind televiziunile și stadioanele de sport pentru publicitate.

Și unul dintre simptomele îngrijorătoare pentru echipa lui Donald Trump este că nu numai că și-a pierdut avantajul pe care îl avea în materie de fonduri pentru campanie, dar Biden are, acum, mult mai multe fonduri decât el, cu vreo o sută de milioane în plus.

Avantajul îi sosește lui Biden într-un moment foarte oportun, și deosebit de inoportun pentru Trump, deoarece fluxul banilor pentru candidatul democrat a început să crească spectaculos în luna septembrie, adică pe ultima sută de metri a campaniei: Trump a primit donații în valoare de 80 de milioane de dolari, însă Biden a reușit să obțină 281 de milioane.

De unde vin aceste fonduri? În mare parte, de la particulari care îndură cu stoicism bombardamentele cu apeluri telefonice și e-mail-uri în care li se cer bani pentru diferite campanii: senatori din state apropiate sau mai îndepărtate, congresmani locali dar și cei care se află în cealaltă extremitate a țării, campania prezidențială însăși, toți avertizează neîncetat ce pericole amenință SUA, în cazul în care câștigă celălalt partid.

În plus, în cazul lui Biden, există personaje cu buzunarele doldora și cu ideologie progresistă angrenate în evitarea repetării victoriei lui Trump, cum a fost cea din alegerile din 2016: fostul primar al New York-ului, Michael Bloomberg, este ultimul dintre exemple, deoarece a oferit peste o sută de milioane de dolari pentru a finanța publicitatea pe ultima sută de metri a campaniei.

Oricât ne-ar asigura democrații că republicanii sunt prietenii celor bogați, câteva dintre cele mai mari averi ale  celor mai influente personaje se situează clar de partea lui Biden: cei care au creat Facebook, Twiter și Google au fost chemați să declare în fața Congresului în legătură cu aspectul politic pe care îl îmbracă întreprinderile lor, deoarece blochează mesajele republicane și vin în ajutorul campaniei democraților. Alături de ei se află un alt magnat, cu toate că imperiul său nu este unul cibernetic: Jeff Bezos, creatorul și proprietarul firmei Amazon, care a cumpărat, acum câțiva ani, ziarul Washington Post, de clară tendință democrată, în paginile căruia apar, foarte des, pamflete împotriva lui Trump.

Desigur, acolo unde republicanii văd o cenzură a presei împotriva ideilor și candidaților lor, democrații nu văd decât libertatea expresiei. Această contrapunere a pozițiilor arată polarizarea crescândă din țară, care pare să ducă la înfruntări tot mai mari între elitele progresiste și înstărite cu marea masă a celor care au resurse și pregătire universitară limitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El lenguaje del dinero    Washington, Diana Negre

El dinero está muy presente en la vida política norteamericana: todos recuerdan la frase de Time is Money (“el tiempo es dinero”), pero hay una quizá más expresiva, la de Put your mouth where your money is (“pon la boca donde tienes el dinero”), muy propia para esta campaña electoral que, debido a la pandemia, va camino de romper todos los moldes.

Y es que el dinero parece tan importante para las victorias políticas como para las militares. Napoleón aseguraba que las guerras se ganan primero con dinero, segundo con dinero y, tercero, con dinero. Y en la guerra por el poder, que es una campaña electoral, parece regir el mismo patrón.

Las luchas electorales son empresas caras en cualquier lugar el mundo, pero en Estados Unidos el costo se ve incrementado por las distancias, la escasa densidad de población y los precios astronómicos de la publicidad en televisiones o estadios deportivos.

Y unos de los síntomas más inquietantes para el equipo de Donald Trump es que no solo ha perdido la ventaja que llevaba en fondos para la campaña, sino que Biden tiene ahora muchos más fondos que él, por lo menos 100 millones más.

La ventaja de Biden no podía llegar en un momento más oportuno para él, ni más inoportuno para Trump, pues el flujo de dinero al candidato demócrata empezó a crecer de manera espectacular en septiembre, precisamente en la recta final de la campaña: Trump recibió donaciones por valor de 80 millones de dólares, pero Biden consiguió 281 millones.

¿De dónde salen estos fondos? En buena parte, de particulares que sufren estoicamente los bombardeos en sus teléfonos móviles y  correos electrónicos con peticiones de fondos para diversas campañas: senadores de estados próximos y distantes, los congresistas locales y también los que están al otro extremo del país, la propia campaña presidencial, todos ellos no paran de advertir de los peligros que se ciernen sobre Estados Unidos si gana el partido contrario.

Además, en el caso de Biden, hay personajes con los bolsillos repletos y de ideología progresista empeñados en evitar una repetición de la victoria de Trump como en las elecciones de 2016: el ex alcalde de Nueva York, Michael Bloomberg, es el último de los ejemplos, pues ha ofrecido más de cien millones de dólares para financiar la publicidad en la recta final de la campaña.

Por mucho que los demócratas nos aseguren que los republicanos son los amigos de los ricos, algunas de las fortunas mayores y de los personajes más influyentes se han puesto claramente al lado de Biden: las nuevas fortunas de los creadores de Facebook, Twiter y Google, fueron llamados a declarar ante el Congreso por el cariz político de sus empresas, que bloquean los mensajes republicanos y ayudan a la campaña demócrata. Junto a ellos está otro magnate, aunque su imperio no sea cibernético: Jeff Bezos, el creador y propietario de Amazon, quien también compró hace pocos años el diario Washington Post, de tendencia claramente demócrata y en cuyas páginas aparecen frecuentes panfletos contra Trump.

Naturalmente, allí donde los republicanos ven censura de prensa contra sus ideas y candidatos, los demócratas tan solo ven libertad de expresión.  Esta contraposición de posturas  indica la polarización creciente del país, que parece abocado a enfrentamientos cada vez mayores entre las élites progresistas y acomodadas y las masas de recursos escasos y preparación académica limitada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RAȚIUNILE FRANȚEI

Actuala confruntare aproape personală între Erdogan și Macron ascunde faptul că, încă de la crearea Pieței Comune, Franța s-a opus cu tenacitate primirii Turciei în acea comunitate și în succesoarea ei, Uniunea Europeană.

Rațiunile acestei atitudini a Franței sunt multiple și cele ale acceselor de furie ale președintelui turc, puține…cu toate că, pentru el, cântăresc mult.

Chiar din momentul în care Ankara a cerut să intre în Piața Comună, Franța a început să pună piedici. Erau multe rațiunile pe care le invoca, însă motivul era unul singur: pentru conducătorii francezi era evident că primirea aceastei țari ar fi desfigurat total esența și caracterul Comunității. Căci Parisul era și continuă să fie convins că Turcia ar fi devenit cea mai mare țară din Comunitate (puțin mai mare decât Germania) și ar fi deplasat-o din lumea atlantică spre Răsărit. Deoarece cu un potențial de creștere agrară și industrială enormă și o populație harnică și disciplinată ar fi ajuns să-și impună interesele și valorile sale întregului grup.

Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său, AKP, (în 2002) a adus în stare de incandescență temerile francezilor. Pretențiile noilor conducători de a face din Turcia lider mondial al musulmanilor și putere cheie în Orientul Mijlociu a transformat această țară într-un interlocutor incomod și tot mai îngrijorător. Conduita agresivă a Turciei în războaiele civile din Siria și Libia, în contrast cu pasivitatea ei ostentativă față de campaniile impotriva Statului Islamic au întărit ostilitatea Franței. În sfârșit, șantajele financiare la care a supus Erdogan Uniunea Europeană, pe seama celor care fugeau de foamete și de războaie civile, primiți temporar pe teritoriul Turciei, au întărit și mai mult suspiciunile francezilor.

Însă sunt și alte motive, acestea din urmă fiind concrete și momentane. Franța și Turcia se luptă pentru aceleași piețe ale țițeiului și ale gazelor din nordul Africii și din Mediterana Orientală. Or, în Franța, cu aproape cinci milioane de rezidenți musulmani, guvenul se teme de imparțialitatea a jumătate din cei 300 imami din țară, deoarece acea jumătate se află în slujba Ankarei.

Pe de altă parte, problemele financiare din ce în ce mai mari pe care le are Erdogan – în ultima săptămână a lunii octombrie, lira turceacă a căzut sub nivelul de schimb de 5 lire pentru un dolar – îl determină pe acesta să abată atenția țării sale spre aventurile și isprăvile sale internaționale. Niciuna dintre ele – cum au fost sfidările făcute Organizației Atlantice în apele libiene și grecești – nu a dus-o Ankara până în situații limită, însă tensiunile sunt din ce în ce mai mari, iar riscurile de a se produce incidente sângeroase, și mai mari. Iar temerile Franței cresc pe măsură.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS RAZONES DE FRANCIA

La actual confrontación casi personal de Erdogan y Macron oculta que, desde la creación del Mercado Común (MC), Francia se ha opuesto tenazmente al ingreso de Turquía en esa comunidad y su sucesora, la Unión Europea (UE).

Las razones de la oposición gala son múltiples y las de la rabieta del presidente turco, unas pocas… aunque también de peso para él.

Desde que Ankara solicitó el ingreso en el MC, Francia comenzó a poner trabas. Las razones aducidas eran muchas, pero el motivo era uno solo : Para los dirigentes franceses era evidente que semejante ingreso iba desfigurar totalmente la esencia y el carácter de la Comunidad. Porque Paris estaba y está convencido de que Turquía pasaría a ser el mayor país de la Comunidad (un poco mayor que Alemania) y la desplazaría del mundo atlántico hacia el Este. Porque con un potencial de crecimiento agrario e industrial enorme y una población trabajadora y disciplinada, acabaría por imponer sus intereses y valores a todo el grupo.

La llegada al poder del Erdogan y su partido AKP (2002) acabaron de enardecer los temores franceses. Las pretensiones de los nuevos dirigentes de transformar Turquía en el líder mundial del islamismo y la potencia clave del Oriente Medio ha hecho de Ankara un interlocutor incómodo y cada vez más inquietante. La agresiva conducta turca en las guerras civiles siria y libia, aunadas a la ostentosa pasividad turca en las campañas contra el Estado Islámico tenían forzosamente que ratificar la hostilidad francesa. Por último, los chantajes financieros que ha hecho Erdogan a la UE a cuenta de los fugitivos del hambre y las guerras civiles acogidos temporalmente en suelo turco también han reforzado las suspicacias galas.

Pero hay más motivos, estos concretos y momentáneos. Francia y Turquía pugnan por los mismos mercados petroleros y gasísticos en el norte de África y el Mediterráneo Oriental. Y en Francia, con cerca de cinco millones de residentes musulmanes, el Gobierno recela de la imparcialidad de la mitad de los 300 imanes que la dirigen, porque esa mitad de los imanes está a sueldo de Ankara.

Por otro lado, los problemas financieros cada vez mayores de Erdogan – la última semana de octubre la lira turca cayó por debajo del de cambio de 5 liras por dólar – le impulsan a este a desviar la atención pública de su país hacia sus aventuras y bravuconadas internacionales. Ninguna de ellas – como los desafíos navales con la OTAN en aguas libias y griegas – las ha llevado Ankara a situaciones límites, pero las tensiones son cada vez mayores y los riesgos de que se produzcan incidentes sangrientos, aún más. Y las aprensiones francesas crecen otro tanto.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Acasă, pentru a se odihni    Washington, Diana Negre

Unul dintre simbolurile „visului american”, adică, a dorinței de a trăi în belșug și tihnă, este o casă mare, cu grădină, departe de zgomotul lumii agitate, în zonele care în America se numesc „suburbs” și care, de fapt, sunt zone rezidențiale situate departe de traficul din marile orașe.

Și aceasta, cu toate că, pentru a obține asemenea locuri, este nevoie de mulți bani sau de mult timp pentru a călători zilnic, uneori, mai mult de o sută de kilometri până la locul de muncă. Însă, copiii ar avea unde să se joace, iar părinții un loc unde să cultive fructe și legume, cu toate că ar costa mai mult decât cele din supermarket-uri.

Este ceva nu mai este chiar un „vis”, căci deja se află la îndemâna multor americani, datorită situației create de pandemia COVID-19: nu mai este nevoie să umpli depozitul mașinii cu benzină și nici să pierzi zilnic mai multe ore în trafic, deoarece, acum, se muncește de acasă, datorită noilor tehnologii și progrese din domeniul telecomunicațiilor.

Ceea ce nu este chiar atât de accesibil este partea economică, deoarece, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu restaurantele și locurile de distracție, edificiile rezidențiale sunt din ce în ce mai scumpe, mai ales atunci când este vorba de proprietăți rurale. Fluxul de persoane care fug din orașe a făcut să se scumpească reședințele din zonele și localitățile semi-depopulate.

Aceasta se datorează faptului că pandemia a adus o scumpire generală a materialelor de construcție, astfel încât, prețul caselor a urcat spectaculos, uneori peste 15%, în mai puțin de un an. Și chiar și așa, cu greu se mai poate găsi o locuință disponibilă.

Populația rurală pare a fi foarte mulțumită de conjunctura favorabilă, însă este posibil ca bucuria să dureze puțin, datorită eventualelor schimbări care se apropie și care deja s-au petrecut în unele locuri: noii lor vecini vin din zonele urbane și vin nu numai cu buzunarele mai pline, dar și cu ideologia lor.

Asta înseamnă că, după un timp nu prea îndelungat, preferințele politice se vor schimba: orășenii obișnuiesc să fie democrați și plecând din orașe aduc cu ei și crezul lor politic. Ruralii sunt mai mult cu republicanii, însă votul lor se diluează dacă există o mare imigrație urbană, astfel că se ajunge în situația în care, pe termen mediu, democrații vor avea un avantaj mai mare.

Pentru Partidul Republican, acest lucru poate să devină o problemă pe termen lung, mai ales pentru că localnicii își vor menține sau chiar își vor îmbunătăți nivelul de viață.

Această tendință deja se poate observa în unele zone: de pildă, populația din California are simpatii pentru Partidul Democrat și, emigrând spre state ca Noul Mexic sau Texas, își duc cu ei și ideologia și aceasta se vede la urne, cu pierderi pentru Partidul Republican.

Altă schimbare – spre binele tuturor – este că exodul urban ar putea aduce cu sine mult dorita îmbunătățire a infrastructurii. În zonele rurale există mari limitări în telecomunicații, lucru ușor de explicat datorită distanțelor mari care fac să se scumpească rețeaua de cabluri și celelalte instalații și, față de densitatea mică a populației, costurile pe cap de locuitor sunt foarte mari, astfel încât, pur și simplu, nu există servicii. Singurul lucru care ajunge peste tot, căci există o lege în acest sens, este electricitatea. Nici măcar apa nu e garantată, deoarece , în multe locuri, locuitorii depind de propriile lor fântâni.

Pe termen lung, nu se poate prezice nimic și este foarte posibil ca viața rurală să schimbe viziunea politică a celor care sosesc acolo, însă, dacă se va întâmpla așa, ceea ce nu este sigur, va mai dura o vreme. Pentru moment, spațioasele reședințe din mijlocul câmpurilor sunt o adevărată oază pentru cei care fug de zgomotul traficului, la fel ca cei Șapte Pitici din povestea Albă ca Zăpada, care se refugiază „acasă pentru a se odihni”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

A casa de descansar    Washington, Diana Negre

Uno de los símbolos del “sueño americano”, es decir, el deseo de vivir de manera prospera y holgada, es una casa grande, con jardín y aislada del mundanal ruido, en las zonas que en Estados Unidos llaman “suburbs” y que en realidad son zonas residenciales alejadas del tráfico urbano.

Aunque para conseguir semejante ubicación haga falta, o mucho dinero, o mucho tiempo para trasladarse diariamente a decenas o a veces más de cien kilómetros al lugar de trabajo. Pero los niños pueden jugar y los padres pueden cultivar frutas y hortalizas, aunque les cuesten más caras de lo que pagarían en cualquier supermercado.

Es algo que no es ya tan “sueño” sino que se ha puesto más al alcance de muchas personas, debido a la situación creada por la pandemia del Covid-19: ya no hace falta rellenar el depósito de gasolina ni perder varias horas diarias en el tráfico, porque ahora se trabaja desde las casas, gracias a las nuevas tecnologías y los avances en telecomunicaciones.            

Lo que ya no es tan asequible es el aspecto económico, porque a diferencia de lo que ocurre con restaurantes y lugares de ocio, los edificios residenciales son cada vez más caros, especialmente cuando se trata de propiedades rurales. El flujo de personas que huye de las ciudades con su riesgo de contaminación y sus precios elevados, ha encarecido las residencias en los extra radios, los pueblos y las zonas semi despobladas.

En parte, esto se debe a que la pandemia ha provocado un encarecimiento general de materiales de construcción, con lo que los precios inmobiliarios van subiendo de forma espectacular, a veces más de un 15% en menos de un año. Y aún así, resulta difícil encontrar una vivienda disponible.

Entre tanto, la población rural parece muy satisfecha de la coyuntura favorable, pero es muy posible que la alegría dure poco, por los cambios que probablemente se avecinan y que ya han experimentado algunos lugares: sus nuevos vecinos llegan de zonas urbanas y no solo traen unos bolsillos más repletos, sino también su ideología.

Esto significa que,al cabo de un tiempo no muy largo,las preferencias políticas van a cambiar:los urbanitas acostumbran a ser demócratas y al marcharse de las ciudades llevan consigo su credo político.Los rurales favorecen a los republicanos,pero su voto se diluye si hay una gran inmigración urbana,de forma que la situación puede dar una gran ventaja a los demócratas a medio plazo.

Para el Partido Republicano, esto puede generar un problema a largo plazo, especialmente porque el lugareño probablemente mantendrá, o incluso mejorará, su nivel de vida.

Es una tendencia que ya se puede observar en algunas zonas: por ejemplo, la población de California favorece al partido demócrata y, al emigrar a estados como Nuevo México o Texas, se llevan consigo su ideología y la reflejan en las urnas, con pérdidas para el Partido Republicano.

Otro cambio – este para bien de todos– es que el éxodo urbano podría traer consigo la muy deseada mejora de las infraestructuras. En las zonas rurales hay una limitación muy grande en las telecomunicaciones, cosa fácil de explicar por las grandes distancias que encarecen los tendidos de cables y todo tipo de instalaciones y, ante la escasa densidad de población, el costo por habitante resulta tan elevado que simplemente no hay suministro. Lo único que llega, por ley, a todas partes, es la electricidad. Ni el agua esta garantizada porque en muchos lugares los residentes dependen de sus propios pozos.

A largo plazo nada se puede predecir y es bien posible que la vida rural cambie la visión política de los que van llegando, pero de ocurrir así, cosa nada segura, se tardará tiempo. De momento, las amplias residencias en medio de los campos son un auténtico oasis para los que huyen del tráfico y, como los Siete Enanitos, se refugian “en casa, a descansar”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.