Foto: Wikipedia, Icoana celor Șapte Sfinți Tineri,  anonim, anul 985, Constantinopol. Inluminură din Minologhion-ul/Sinaxarul împăratului bizantin Vasile al II-lea.

Învierea trece întotdeauna prin somnul trecerii dincolo.

CEI ȘAPTE SFINȚI TINERI

Ce frumos scrie Sinaxarul:
„și, în timp ce bazileul stătea de vorbă” cu sfinții
„și episcopii și mulți alți arhonți…
„sfinților li s-a făcut somn și au adormit puțin”
și sufletele lor și le-au predat lui Dumnezeu.

Cei Şapte Sfinți Tineri din Efes (sunt cei) care
au fugit și s-au ascuns într-o peșteră,
de prigoana păgânilor (și care) au adormit acolo
și a doua zi s-au trezit; a doua zi pentru ei.
Dar, între timp, trecuseră aproape două sute de ani.

(Și) s-a trezit a doua zi și s-a dus
unul din ei, Iamvlihos, să cumpere pâine,
și a văzut un alt Efes,
unul sfințit, plin de biserici și de cruci.

Și s-au bucurat cei Şapte Sfinți Tineri
și creștinii i-au cinstit și li s-au închinat –
și a venit și bazileul de la Constantinopol,
Teodosie, fiul lui Arcadie,
și li s-a închinat și el,
așa cum se cuvine, prea-cucernicul (împărat).

Și se bucurau cei Şapte Sfinți Tineri
în lumea asta, frumoasă și creștină,
sfințită cu biserici și cruci.

Dar, totuşi, toate erau atât de schimbate,
şi ei aveau atâtea de aflat și de povestit,
(o bucurie atât de mare poate fi la fel de istovitoare și ea!),
că cei Şapte Sfinți Tineri au obosit curând,
venind dintr-o altă lume,
după aproape două veacuri,
și i-a luat somnul în timp ce vorbeau –
și și-au închis sfinții lor ochi.

Nu există Înviere fără moarte și moarte fără Înviere!

E ispititor să adormi, când treci printr-o mare primejdie sau printr-o mare durere, și să te trezești mai târziu când răul a trecut.

Să adormi, pe nesimțite, într-o lume urâtă, plină de frică și de pericole, de moarte, de durere, de suferințe și de neputințe, o lume bolnavă care mutilează tupuri și spirite și suflete… și să te trezești dintr-o dată, într-o lume curată, frumoasă, plină de lumină, sănătoasă, ocrotită, binecuvântată, în care trupul, spiritul și sufletul înfloresc, învăluite într-o fericire necuprinsă, iar mintea saltă de o bucurie nemaitrăită.

Și totuși… Dumnezeu nu lasă să se întâmple așa ceva. Nu pentru că n-ar iubi „lumea pe care a zidit-o cu dreapta Sa” sau oamenii pe care i-a făcut și cărora le-a dat viață din suflarea Sa, ci pentru că nici El nu poate încălca legea pe care ne-a dat-o, aici, pe pământ. Legea morții și a Învierii!

Potrivit acestei legi, uneori, nu putem fugi/scăpa de ce ne e scris. De pildă, nu putem scăpa de moarte. Dar o putem primi cu speranța că urmează Învierea. Așa cum a făcut chiar Fiul Lui, Iisus Hristos, și așa cum au făcut-o toți martirii din toate timpurile.

Și Învierea urmează întotdeauna! Orice moarte e urmată, întotdeauna, de o Înviere!
Dar Înviere fără moarte nu se poate!
Și nu există Înviere fără moarte și moarte fără Înviere!
Pentru că, spun inițiații, moartea nu-i decât o minunată reînnoire și atât.

Foto: Wikipedia, împăratul Decius ordonă „zidirea” în peșteră a celor Șapte Adormiți din Efes. Inluminură din Legenda Sfinților, de Jeanne et Richard de Montbaston, manuscris din secolul al XIV-lea, Paris.

Kavafis și mărturisirea Învierii

Am ales acest poem al lui Konstantinos Kavafis pentru că exprimă atât de bine sensul morții și al Învierii… oricând va fi ea!. Dar, mai ales, sensul morții obligatorii! Care poate fi cât se poate de blândă, de lină… ca o oboseală plăcută și un somn dulce și desfătător!

Și, desigur, am dorit să-l omagiem în aprilie, luma în care… s-a născut și a murit (29 apr. 1863 – 29 apr. 1933)

Dar, l-am ales și pentru că este un… comentariu, o foarte concentrată omilie, în stilul lui ușor ironic, la Înviere ! O piesă rară pentru Kavafis!

Mesajul lui este: nu există Înviere fără moarte ! O dogmă esențială a Bisericii creștine despre care nu prea se vorbește.

Cei Şapte Sfinți Tineri este, spun criticii literari, un poem neterminat, pe care Kavafis l-a scris în 1925, cu 8 ani înainte de a muri. Probabil într-un moment de spaimă sau de extremă claritate a minții, în care se întreba dacă, după moarte, și noi vom învia la fel ca Hristos.

Sau, poate, într-o zi când, răsfoind prețiosul Sinaxar al familiei, a dat peste povestea celor șapte tineri adormiți din Efes.
Un lucru neobișnuit pentru poet, pentru că nu viețile sfinților îl interesau pe Kavafis. Nici Biserica, nici teologia. Nici creștinismul.

Kavafis iubea Grecia lui Homer. Și Grecia filosofilor, a poeților și sculptorilor păgâni, înclinați spre voluptate și hedoniști până peste poate. O Grecie păgână, cu cele două jumătăți ale sale, europeană și asiatică, care a refuzat timp de secole să se predea creștinilor și Bisericii.

Ne putem întreba de ce tocmai această poveste din Viețile sfinților i-a atras atenția poetului alexandrin. De ce tocmai această poveste ? Și de ce nu și-a terminat poemul pe care ea i l-a inspirat ?

Răspunsul la cea de-a doua întrebare: de fapt, poemul este terminat și autorul n-ar mai fi avut nimic de adăugat. Poemul este complet și închis. Rotund ca o sferă perfectă. Este perfect așa cum este, nelipsindu-i nimic. Doar că n-a dorit să-l publice.

Cât despre interesul pe care Kavafis i l-a arătat, într-un mod atât de neașteptat, un răspuns poate fi acesta: o străfulgerare, un moment de iluminare, de înțelegere profundă a faptului că există Înviere, dar că învierea nu poate exista decât… după moarte.

Pentru el, acest poem echivalează cu o mărturisire, implicită, a lui Iisus Hristos, a Răstignirii și a Învierii Sale. A Învierii după moarte. O mărturisire rarisimă. Și foarte prețioasă, tocmai pentru că vine din partea unui spirit atotîndrăgostit de Ellada păgână.

Kavafis era un fin cunoscător al elenismului de la periferia creștinismului: o lume amestecată, cu neamuri amestecate care se înțelegeau între ele vorbind elina, cu filosofii, religii, idei și credințe despre zei și Dumnezeu, și ele amestecate, cu erezii și gnoze și sisteme, și ele amestecate. Din Iran, Mesopotamia, Egipt, Anatolia, Grecia și peninsula italică.

Îl atrăgeau tocmai ideile și sistemele care se opuneau creștinismului. Și un astfel de sistem a fost religia lui Mani. Lui îi răspunde, peste veacuri, cu acest poem publicat foarte târziu după moartea sa (de către Renata Lavagnini, în volumul K.P. Kavafis, Poeme neterminate, 1918-1932).

Foto: Wikipedia, Kavafis, în anul 1929.

Cei Șapte Sfinți Tineri din Efes

Povestea celor șapte tineri adormiți din Efes este, de fapt, un răspuns convingător la erezia maniheistă care nega moartea pe cruce a lui Iisus și învierea Lui a treia zi. Și care-L considera nu Fiul lui Dumnezeu, ci un… maestru înălțat la ceruri, ca toți maeștrii nemuritori ai budismului… ce deveneau nemuritori prin transsubstanțierea trupului. Erezia persano-mesopotamianului Mani. Călător în India și admirator al budismului.

Iată, pe scurt povestea celor șapte sfinți din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan (sau Antonin) și Constantin (Μαξιμιλιανός, Εξακουστωδιανός, Ιάμβλιχος, Μαρτινιανός, Διονύσιος, Ιωάννης/Αντωνίνος, Κωνσταντίνος).

Erau șapte tineri creștini (Kavafis îi numește Παίδες, copilandri, și nu Νέοι, tineri, subliniindu-le inocența) care au trăit în Efes (provincie a Imperiului Roman de Răsărit/Bizantin), în vremea împăratului Decius (249-251).

Decius, care, la un an după ce a devenit împărat, a dat un edict prin care Roma se întorcea la vechea sa religie și la zeii ei.

Edictul le lăsa creștinilor doar două posibilități: fie aveau să se dezică, să se lepede de Iisus Hristos, fie aveau să moară.

Iată ce spune Sinaxarul (una din variante):

Cei șapte și-au împărțit săracilor tot ce aveau și apoi s-au ascuns într-o peșteră, temându-se că nu vor fi destul de puternici ca să îndure martiriul. Acolo L-au rugat pe Dumnezeu să-i desfacă din legăturile trupului, ca să nu poată fi predați împăratului, și și-au încredințat Lui sufletele.

Au dormit și s-au trezit… a doua zi… adică peste aproape 200 de ani ! Se spune că oamenii lui Decius i-ar fi aflat în peșteră (îi căutau ca să-i silească să aducă jertfe zeilor ! Ceea ce ne arată că erau din familii importante…) și, văzându-i adormiți, fie au crezut că au murit, fie au vrut să-i îngroape de vii, și au acoperit intrarea peșterii cu pietre.

Când tinerii s-au trezit… a doua zi… peste aproape 200 de ani, cel mai mic, Iamvlihos, s-a dus în oraș, în Efes, să cumpere pâine. Numai că s-a trezit într-un alt Efes, cu biserici și cu o mulțime de cruci care se vedeau peste tot.

Împărat era acum Theodosius al II-lea, cel Tânăr sau Caligraful (408-450). Un bazileu creștin și nespus de evlavios. Care trăia aproape ca un monah, ca un ascet chiar, și care-și petrecea timpul copiind manuscrise bisericești.

Iamvlihos a cumpărat pâinea cu o monedă care avea pe ea efigia lui Decius… veche de 200 de ani… și povestea continuă cu aventurile lui cu brutarii de la cuptorul de pâine. Crezând că băiatul găsise o comoară, l-au dus, în cele din urmă, la proconsul. Aici l-a văzut episcopul Efesului și… a înțeles că era vorba de o minune.

Povestea se sfârșește când Theodosius vine din Constantinopol la Efes, anume să-i vadă pe cei 7 tineri și să li se închine ca unora ce înviaseră din morți. Se sfârșește când ei adorm din nou, în timp ce stăteau de vorbă cu bazileul și cu arhonții lui (nobilii din Senat). De data aceasta, somnul lor va fi cel până la a doua venire a lui Hristos.

Sinaxarul mai spune că Dumnezeu a făcut această minune anume pentru oamenii Bisericii care fuseseră atrași de gnoza maniheană, apărută cam tot atunci când tinerii efesieni adormeau în peștera lor de pe muntele Ohlon (Mani a primit revelația noii sale religii după anul 240 d. Hr.). O gnoză care spunea că nu există Înviere și că Iisus n-ar fi murit pe cruce, așadar că nici n-ar fi putut învia.

Iată ce putea scrie Sfântul Augustin, pe vremea când era maniheu:

Vrăjmașul, care spera că l-a răstignit pe Mântuitor, pe Tatăl celor Drepți, s-a aflat răstignit în locul lui. [Una a fost atunci realitatea și alta aparența*] Căci Arhontele Întunericului a fost cel țintuit pe cruce, el și tovarășii lui au purtat cununa de spini, el a fost înveșmântat și în mantia de purpură. Numai el a băut oțetul și fierea din care s-a crezut că a băut Domnul. Tot ce s-a părut că a suferit Domnul au suferit [în realitate] Puterile Întunericului. Și tot pe ele le-au străpuns cuiele și sulița. (De fide contra Man. 27/la I.P. Culianu, Arborele Gnozei, pag. 255-256, Nemira, 1998).

Învierea… reconfirmată ?

Rămâne să mai răspundem la o ultimă întrebare: de ce era nevoie ca Învierea să fie… reconfirmată și, mai ales… fără participarea lui Iisus Hristos?

Nu putem să nu observăm cât de ciudat este faptul că, în secolul al V-lea, a fost nevoie ca Învierea să fie… adeverită din nou, de vreme ce este însăși temelia religiei creștine. O temelie care fusese foarte bine pusă de evangheliști și de Părinții Bisericii de până atunci.    Și, mai ales că, de atunci până astăzi, nimeni n-a mai simțit nevoia s-o facă… Să ne încredințeze că Învierea există…

Pentru că, iată ce spune troparul celor șapte sfinți din Efes:

Mari sunt isprăvile credinţei ! În peşteră, ca într-o cămară împărătească, au petrecut cei şapte sfinţi tineri şi fără stricăciune au murit. Iar după multă vreme, ca dintr-un somn s-au sculat, pentru încredinţarea învierii tuturor oamenilor. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.

Și ce spun două fragmente din Canonul de rugăciune către cei șapte sfinți, pomeniți de Biserică pe 4 august și pe 22 octombrie:

Cei şapte tineri, care vieţuiseră pentru Hristos mai înainte în omorârea trupului, primind minunată moarte ca un somn, iarăşi s-au sculat, întărind dogma despre învierea morţilor. (…)
Voi, tinerii Efesului, murind odinioară pe pământ fără de simţire cu moartea cea de obşte, aţi înviat iarăşi în chip mai presus de fire, lămurit încredinţând învierea morţilor.

De fapt, mesajul poveștii nu are legătură cu Învierea propriu-zisă. Nu ea este reconfirmată. Reconfirmat și reamintit este adevărul atât de greu de acceptat că ea trece întotdeauna… prin moarte. Moarte care poate fi blândă, ca un somn… regenerator.

***

Povestea celor Șapte Sfinți Tineri apare, pentru prima oară, la episcopul sirian Iacob de Sarug (azi Suruç, în Turcia; aprox. 450-521) care a luat-o dintr-un sinaxar grecesc, pierdut astăzi. O găsim și la Sf. Grigorie de Tours (aprox. 538-594), în De gloria martyrum și la Pavel Diaconul (aprox. 720-799), în Istoria Lombarzilor. Dar cea mai cunoscută versiune apuseană se află în Legenda Aurea (Legenda Sanctorum) a lui Iacob de Voragine. Și, o mai găsim și în Coran (sura 18/Grota, v. 9-26) ca povestea „Oamenilor Peșterii”.

Să mai spunem că săpăturile arheologice făcute în anii 1927-1928 în vechiul Efes, lângă orașul nou, și, mai ales, pe muntele Ohlon (astăzi Muntele Pion sau Coelian), au scos la iveală deasupra peșterii ruinele unei biserici și, în jurul ei, o necropolă creştină, formată din mici grote, cu morminte din secolele V-VI și cu inscripții votive în care apar numele celor 7 sfinți tineri din Efes.

Foto: Wikipedia: împăratul bizantin Theodosius al II-lea (408-450 d. Hr.). marmură, sec. al V-lea. Luvru.

***

Oι Άγιοι Επτά Παίδες

Έμορφα που εκφράζεται το συναξάριον:
«ενώ δε συνωμίλει ο βασιλεύς» με τους αγίους
«κ’ οι επίσκοποι και άλλοι πολλοί άρχοντες,
«ενύσταξαν ολίγο οι άγιοι»
και τες ψυχές των στον θεό παρέδωσαν.

Οι Άγιοι Επτά Παίδες της Εφέσου που
κατέφυγον εις σπήλαιον να κρυφθούν
από τον διωγμόν των εθνικών, κ’ εκεί εκοιμήθησαν –
και την επαύριον εξύπνησαν. επαύριον γι’ αυτούς.
μα εν τω μεταξύ, είχαν παρέλθει σχεδόν δύο αιώνες.

ξύπνησε την επαύριον και πήγε
ένας των, ο Ιάμβλιχος, γιά ν’ αγοράσει άρτον,
κ’ είδεν εμπρός του άλλην Έφεσον,
όλην καθηγιασμένη μ’ εκκλησίες, και σταυρούς.

κ’ εχάρηκαν οι Άγιοι Επτά Παίδες,
και τους ετίμησαν και τους προσκύνησαν οι χριστιανοί-
κ’ ήλθε κι απ’ την Κωνσταντινούπολιν ο βασιλεύς,
ο Θεοδόσιος, ο γιός του Αρκαδίου,
και τους προσκύνησεν κι αυτός,
ως πρέπον, ο ευλαβέστατος.

και χαίρονταν οι Άγιοι Επτά Παίδες
σ’ αυτό τον κόσμο τον ωραίο, και τον χριστιανικόν,
τον αγιασμένο μ’ εκκλησίες, και σταυρούς.

μα έλα που ήσαν όλα τόσο διαφορετικά,
και τόσα είχαν να μάθουν και να πουν,
(και τέτοια δυνατή χαρά ίσως εξαντλεί κι αυτή)
που γρήγορα κουράσθηκαν οι Άγιοι Επτά Παίδες,
από άλλον κόσμο φθάσαντες,
από σχεδόν δυό αιώνες πριν,
και νύσταξαν μες στην συνομιλία –
και τους αγίους οφθαλμούς των έκλεισαν.

 

Oι Άγιοι Επτά Παίδες… de mâna lui Kavafis:

Χειρόγραφο του ποιήματος «Οι Άγιοι Επτά Παίδες», με διαγραφές και διορθώσεις, στις δύο όψεις φύλλου και στο recto δεύτερου φύλλου. Αυτοσχέδιος φάκελος με χειρόγραφο τίτλο και χρονολογική ένδειξη.

(https://cavafy.onassis.org/el/object/3ctb-29pm-f927/)

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.