DECLINUL SOCIALISMULUI

A vorbi despre socialism înseamnă, de fapt, să vorbim despre social-democrație. Termenii și limbajul sunt la fel ca moda, iar în prezent, toată lumea se vrea social-democrată, deoarece se pare că îi place mai mult decât să fie socialistă. În parte, și pentru că, în toată perioada războiului rece, modelul socialismului a fost strâns asociat cu stalinismul, iar prăbușirea Uniunii Sovietice se pare că a târât cu sine eticheta de socialism. Astfel că, versiunea occidentală a socialismului s-a îndulcit puțin și s-a rebotezat cu termenul de social-democrație. Ca să nu existe vreo neînțelegere, tot ce voi spune, azi, aici, despre socialism este valabil atât pentru această opțiune politică originară, cât și pentru versiunea ei mai modernă, social-democrația.

Încă de la sfârșitul secolului trecut, în democrațiile occidentale se înregistra un declin constant al socialismului, atât în forma lui primitivă de socialism presupus pur, cât și în versiunea lui mai modernă a social-democrației.

Desigur, acest fenomen este o linie discontinuă – cu suișuri și coborâșuri – și cu dinamici foarte diferite în fiecare țară. Prin urmare, o analiză amănunțită, țară cu țară, ar duce la istorii diferite. Însă, în linii mari, se poate afirma că oferta politică socialistă traversează o fază decadentă în toată zona occidentală, dar și în China comunistă.

Pentru a explica această evoluție,cel mai bun registru este istoria.Idei și himere socialiste au existat dintotdeauna, însă, ca programe concrete de politică și reforme au apărut mai ales în secolul al XIX-lea, în țările industrializate – industrializate pentru epoca aceea; azi, am spune: în curs de dezvoltare, adică, acolo unde masele muncitoare ajungeau să-și asume rolul pe care, mai înainte,îl avuseseră masele de iobagi,paria rurală.

În ziua de azi – un „azi” care începe cu sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial – lumea industrială s-a îmbogățit mult, iar masele de salariați au probleme și năzuințe foarte diferite de cele ale muncitorilor din secolul al XIX-lea. Adică, partidele socialiste au cam rămas fără clientelă. Și, ce este și mai rău, în timp ce realitatea socială a evoluat enorm, nici gânditorii socialiști și nici conducătorii politici socialiști nu și-au dat seama de acest lucru. Nu că ar fi fost mai grei de cap decât colegii lor liberali și conservatori, sau mai leneși. Ci pentru că toți au fost victime ale unor trăsături constante ale vieții social-politice.

Aceste constante au fost – și aici îl voi plagia pe marele istoric francez din secolul trecut, Jean Duché – pe de o parte, raportul dintre dimensiunile crizelor și proliferarea conducătorilor talentați. Iar pe de alta, dorința aproape nestăpânită de a situa pe primul loc ambiția de putere și nu misiunea de a-și servi semenii.

Duché semnalează în operele sale că marile figuri ale vieții publice apar întotdeauna în urma izbucnirii unor mari crize. Aceste crize por să fie mai mult sau mai puțin locale, sau pe zone întinse, însă, întotdeauna reprezintă șocuri sociale de mare profunzime. Voi ilustra această teză cu niște exemple din istoria generală, pe care o cunoaște toată lumea.

Astfel, Iuliu Cezar și Octavian – împăratul August – au apărut atunci când Republica din Roma a fost copleșită de succesul ei. Modelul social și aparatul administrativ-guvernamental al unui mic oraș italian devin învechite tocmai când succesele lui au făcut ca el să devină un imperiu aproape universal. Ceea ce a servit la învingerea unor orașe rivale de dimensiuni asemănătoare Romei republicane s-a dovenit a fi total steril pentru un corp politic, care cuprindea mare parte din Europa, Africa, Orientul Mijlociu și unele teritorii din Asia.

Era o criză social-politică de dimensiuni fără egal în epoca aceea. Au rezolvat-o aproape împreună Cezar și August. Spun aproape împreună, deoarece asasinarea lui Cezar a făcut ca puterea să fie preluată de August fără vreo întrerupere. Și desigur, nu cred că mai e nevoie să explic cine au fost și ce au făcut ce doi.

Am vorbit, mai întâi, despre romani, deoarece istoria lor este, până la un punct, și istoria noastră, prin urmare, este foarte cunoscută. Însă, exemple se găsesc peste tot, de-a lungul și de-a latul pământului. Creatorul imperiului persan, Cirus cel mare, apare când – la fel ca romanii – un mic regat asiatic crește, din cucerire în cucerire, și se trezește că stăpânește un enorm terioriu heterogen, cu foarte multe probleme locale, care nu erau tocmai mici. Iar Cirus este un om de stat de talie mare. Stăpânește în pace un teritoriu care se întinde de la Munții Zargos (la granița Irak-ului din zilele noastre) până la frontiera egipteano-libiană. Este un conducător excepțional – infinit de excepțional pentru mentalitatea din vremea aceea – care a pus bunul simț pe primul loc și nu mândria națională sau personală. Pentru a nu vă plictisi cu povești persane, voi semnala doar faptul că Cirus, cu toate că a cucerit jumătate de lume, nu a impus în imperiul său persana ca limbă oficială, ci aramaica, cea mai vorbită în acele teritorii.

Nu voi continua lista perechilor „mari crize /oameni mari“ pentru a nu vă pune la încercare răbdarea. Dar, există un personaj pe care nu pot să-l omit, deoarece este printre puținii care au înfăptuit o revoluție, care nu a fost o simplă răsturnare a puterii, clasica „pleacă tu ca să poruncesc eu”, ci o transformare radicală și profundă a unui amplu sector al societății noastre : Mustafa Kemal, mai cunoscut cu numele de „Atatürk”.

Kemal, militar turc de carieră, este marele om care apare în urma crizei otomane. Din marele imperiu musulman din Evul Mediu nu mai rămâneau, la începutul secolului XX, decât niște ruine. Din punct de vedere cultural, politic și militar, sultanatul nu mai era decât un castel de nisip care se năruise odată cu Primul Război Mondial. După dezastrul din 1914/1918, Kemal a apărut ca figura care a refăcut demnitatea otomană, prin felul în care a condus armatele turce împotriva invadatorilor europeni. Iar când a ajuns la cârma țării, nu a efectuat obișnuita înlocuire a elitelor conducătoare, ci a transformat profund societatea turcă. A impus democrația în politică; a occidentalizat cultura; a așezat laicismul la baza conviețuirii sociale, și – un lucru deosebit de merituos – a știut să nu cadă în nepotismul care amenință, în toate timpurile și locurile, marile concentrații de putere.

Am arătat toate acestea pentru a evidenția contrastul dintre figurile extraordinare apărute în urma marilor crize și absența fenomenului – poate ar fi mai corect să spun „ evenimentului” – în secolul XX. Nici cele două războaie, cele mai aducătoare de moarte din Istorie, nici seria de progrese științifice și tehnice obținute în secolul  XX, care au schimbat viața omenirii (să ne gândim doar la energia nucleară, internet, aerul condiționat, sau îngrășămintele ieftine), până acum, nu au făcut să apară nicio figură care să armonizeze aceste progrese tehnice cu modelele de conviețuire.

E posibil ca generalul de Gaulle să fi fost un asemenea personaj, însă destinul a vrut ca el să fie un mare talent dar, lipsit de putere. Ideile sale precursoare și clare s-au pierdut în contextul politic al unei mari puteri – Franța – care nu mai era nici mare și nici putere… oricât de mult vorbea generalul de grandoare. Dacă ar fi fost președintele SUA sau al URSS de după război, poate  ar fi avut mai mult succes. Însă, ca președinte al Franței, prin anii 40, previziunile sale nu au influențat nici măcar evoluția Pieței Comune – azi, Uniunea Europeană – ca să nu mai vorbim de marea politică.

Dar, să ne întoarcem la socialismul din lumea industrială. Vom reaminti că rădăcinile politicii socialiste din secolul XIX erau hrănite de o cruntă discriminare social-economică. Poate că diferențele economice dintre clasele sociale de atunci nu au fost mai mari decât cele care sunt în zilele noastre în țările industrializate, însă sărăcia celor de jos era infinit mai mare. A fi salariat la Manchester, Paris, Lyon sau Praga însemna să fii candidat la tuberculoză și tifos; și, oricum, un marginalizat social și un ignorant grosolan. Operele lui Zola, Marx, Lasalle și Proudhom se explică, mai ales, prin acest contrast, atât de inuman și exasperant.

Cu alte cuvinte, a fi salariat în Europa industrializată din secolul XIX echivala cu a fi un paria din India, însă un paria scrofulos și ftizic. Ori, în acest cadru, ideile și obiectivele unei politici socialiste erau evidente; aproape că se nășteau singure în cabinetele politicienilor de stânga. Însemna să lupți împotriva mizeriei și a nedreptății.

Desigur, nedreptatea continuă. Lupta împotriva ei este tot atât de veche ca societatea umană însăși și este atât de disperată, încât toate marile religii promit o lume dreaptă numai în tărâmul de dincolo.

Dar, în țările industrializate din Occident, mizeria a dispărut. Desigur că încă mai există sărăcie, dar, nu e totuna să mănânci puțin și prost cu a muri de foame, cu a nu mânca deloc; după cum nu e totuna să dispui de o oarecare asistență medicală, sau să nu ai deloc medicamente și nici medici care să te consulte.

Dintr-un punct de vedere al luptei politice, aceasta înseamnă că socialismul și-a pierdut, în decurs de mai puțin de două secole, unul dintre cele mai puternice argumente ale sale. Mai pe șleau, și-a pierdut jumătate din rațiunea sa de a fi. Mai înseamnă și că, în acești aproape două sute de ani, conducătorii socialiști au căutat mai mult să pună mâna pe putere, decât să  găsească formule care să ducă la îmbunătățirea nivelului de trai al muncitorilor și la întărirea rolului lor în construcția politică.

Faptul că politicienii socialiști, odată cu îmbogățirea, au devenit niște mercenari ai puterii, este un lucru destul de rău.La urma urmelor,și celelalte ideologii și formații politice s-au transformat în mașini de cucerit puterea.Sunt structuri de luptă,căci strădania lor principală,dacă nu chiar exclusivă, este cucerirea puterii pentru putere. Este vorba exclusiv de a comanda,lăsând obiectivele ideologice la capitolul „doar dacă e posibil”.

După părerea mea, este mult mai grav faptul că gânditorii socialiști, de la filosofii până la ideologii partidelor socialiste, au înlăturat cu tenacitate această evoluție. Dacă, la început, socialismul era o luptă democratică împotriva mizeriei și a asupririi, atunci socialismul din secolul XXI din lumea industrializată ce ar putea fi?

Întrebarea aceasta sare în ochi în toate țările industrializate care au un nivel de viață ridicat. Dar, sare în ochi și faptul că nu există răspuns la această întrebare. Nu există conducător socialist care să nu-și fi dat seama de acest lucru. În cel mai rău dintre cazuri, rezultatele electorale i-au obligat să-l vadă.

Și nu încape nicio îndoială că l-au văzut. Însă, până acum, au căutat soluții tocmai acolo unde acestea nu există. În Germania Federală, țară care a dat o pleiadă de gânditori socialiști, SPD încearcă disperat să umple pierderea de adepți cu niște măritișuri contra naturii. Uneori își împart puterea cu conservatorii, alteori cu ecologiștii. Și nu lipsesc curentele din interiorul partidului care ajung să cocheteze cu radicalii de stânga, într-o posibilă alianță. Adică, încearcă să pună mâna pe ceva putere, măcar și situându-se pe locul doi.

În Austria, se întâmplă trei sferturi din acest lucru; în Marea Britanie, laburiștii oscilează între unele bătălii pe teme externe și apropieri de centru, în timp ce, în Europa mediteraneană, ideile socialiste strălucesc prin absență, încă din vremea Grahilor.

Văzând toate acestea, pare obligatoriu să ne întrebăm: este oare chiar atât de dificil să se creeze o ofertă socialistă pentru țările industrializate bogate?

Nu știu; și nici nu cred. Mai degrabă aș da un răspuns în genul lui Cain. Adică, ierarhiile politice de stânga cred că unica lor sarcină și datorie este să cucerească puterea… pentru a o exercita.

Este un fel de a gândi și de a acționa care cu greu poate să atragă gânditori idealiști care să-și aducă gândurile lor unui un Moloch preocupat doar să comande; să comande pe jumătate sau doar un pic. Și este posibil ca această psihoză a puterii de dragul puterii să-i facă în mod inconștient pe responsabilii partidelor socialiste să sufoce orice apariție intelectuală care ar putea să-i dea jos de la hățurile Moloch-ului.

Ajuns în acest punct, trebuie să spun că fenomenul pe care-l descriu  este foarte accentuat la partidele socialiste, dar, nu numai la ele. Este prezent, într-o măsură mai mare sau mai mică, la toate partidele tradiționale, „cele de dinainte”, pentru a folosi un termen la modă.

Primele care au sucombat din cauza defazajului au fost partidele liberale. În prezent, de abia dacă mai rămân niște trunchiuri de opțiune politică, acolo unde mai rămân. Decăderea acestei oferte politice este asemănătoare patologiei socialiste. În secolul XIX, liberalii constituiau, peste tot, alternativa la conservatori, deoarece își stabileau noi obiective și mari încărcături ideologice care coincideau cu aspirațiile celor mai dinamice pături ale societăților respective.

Și, la fel ca partidele socialiste, liberalii purtau o mare încărcătură ideologică; posibil, de o mai mare profunzime filosofică. Ceea ce este evident este că abordarea liberală era mult mai abstractă decât cea socialistă și, prin urmare, mult mai greu de urmărit de mase, deoarece apăra concepte și valori, în timp ce programele socialiste se concentrau pe puncte foarte concrete de îmbunătățiri sociale, în domeniul muncii.

Poate tocmai această prea mare abstracție și aceste multe principii au făcut ca simpatizanții și militanții liberali să fie, de două secole încoace, mai ales intelectuali și practicanți ai unor profesiuni liberale. De aceea, ponderea lor la urne a fost întotdeauna mică și, în schimb, încărcătura ambițiilor lor personale a fost tot mai mare. Această super-încărcătură a ambițiilor personale promova arivismul, ceea ce, în ultimă instanță, a făcut ca partidele liberale să simtă primele dorința puterii pentru putere. S-ar putea spune că au fost primele care au uitat că obligația primordială a partidelor politice este să servească statul, societatea… și primele care au fost pedepsite de electorat pentru aceasta.

Și partidele conservatoare pierd trenul actualizării. Însă, declinul lor este mai lent – și, prin urmare, aparent mai mic – decât cel al rivalilor tradiționali.

Probabil, aceasta se datorează faptului că, din toate ofertele politice democratice, conservatorii sunt cei care au cea mai mică încărcătură ideologică și cel mai mare pragmatism. Oferta lor are multă inerție culturală și puțină ideologie înnoitoare. Prima justifică cel mai bine continuitatea, iar a doua reprezintă riscul cel mai mic de a greși sau de a rata evoluția socială, economică și științifică.

Însă, din vremea lui Sulla la Roma și a tiranilor la Atena, încărcătura ambiției personale în rândurile conservatorilor a fost enormă. A fost enormă în trecut, iar acum este atât de evidentă și de incomodă în oferta lor politică, pe cât este și în cea a rivalilor lor. Și de aceea, în ziua de azi, își primesc cuvenita pedeapsă la alegeri.

Mulțumesc pentru răbdarea și bunăvoința dumneavoastră.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL DECLIVE SOCIALISTA

En realidad, hablar de socialdemocracia es hablar de socialismo. Porque con el lenguaje pasa lo mismo que con las modas y actualmente todo el mundo es socialdemócrata porque parece que mola más que ser socialista. Y en parte también, porque, durante toda la guerra fría, se asoció tan íntimamente el modelo estalinista con el socialismo que la quiebra de la Unión Soviética parece haber arrastrado consigo la etiqueta de socialismo. Así que, la versión postbélica del socialismo se dulcificó algo y se rebautizó como socialdemocracia. Pero para entendernos, hoy y aquí, todo lo que contaré a partir de ahora sobre el socialismo es válido para esta opción política primigenia como para su versión más moderna, la socialdemocracia.

Ya desde finales del siglo pasado se registra en las democracias occidentales un declive constante del socialismo, sea éste en su forma arcaica de socialismo presuntamente puro o en su versión más moderna de socialdemocracia.

Naturalmente, este fenómeno es una línea discontinua – con altibajos – y con dinámicas muy diferentes en cada nación. Consecuentemente, un análisis pormenorizado, país por país, desembocaría en historias bien dispares. Pero, en líneas generales, se puede afirmar que la oferta política socialista atraviesa una fase decadente en todo el ámbito occidental, amén de la China comunista.

Para tratar de explicar esta evolución, la mejor clave es la historia. Ideas y quimeras socialistas las hubo siempre, pero como programas concretos de política y reformas sociales surgieron, principalmente, en el siglo XIX, en las naciones industrializadas – industrializadas para la época; hoy diríamos en vías de desarrollo -, dónde las masas obreras venían a asumir el papel que anteriormente desempeñaban los parias rurales, las masas de la gleba.

Hoy en día – un “hoy” que comienza con el final der la II Guerra Mundial – el mundo industrial se ha enriquecido muchísimo y las masas de asalariados tienen problemas y anhelos muy diferentes a los de los obreros del XIX. Es decir, que los partidos socialistas se han quedado sin su clientela. Y lo que es peor, mientras la realidad social ha evolucionado enormemente, ni los pensadores socialistas ni los dirigentes políticos socialistas se han percatado de ello. Y no es que los unos y los otros sean más lerdos que sus colegas liberales y conservadores o más perezosos. Todos ellos han sido víctimas de unas constantes de la vida sociopolítica.

Estas constantes son – y aquí estoy plagiando al gran historiador francés del siglo pasado, Jean Duché –, por un lado, la correlación entre las dimensiones de las crisis y la proliferación de dirigentes de talento. Y por otro lado, la querencia casi irresistible de anteponer la ambición de poder a la misión del servicio público.

Duché señala en sus obras que las grandes figuras de la vida pública surgen siempre después de la eclosión de grandes crisis. Esas crisis pueden ser más o menos locales o de grandes áreas, pero son siempre conmociones sociales de gran calado. Ilustraré esta tesis con unos cuantos ejemplos de la historia general conocida por todo el mundo.

Así, Julio César y Octaviano – el emperador Augusto – surgen cuando la República de Roma queda desbordada por su éxito. El modelo social y el aparato administrativo-gubernamental de una pequeña ciudad italiana resultan obsoletos justamente cuando sus éxitos han llevado a la urbe a ser un imperio casi universal. Lo que sirvió para superar a rivales de dimensiones parejas a las de la Roma republicana resultó totalmente estéril para un cuerpo político que abarcaba gran parte de Europa, África, el Oriente Medio y hasta territorios asiáticos.

Era una crisis sociopolítica de unas dimensiones sin igual en esa época. La crisis la resolvieron casi al alimón César y Augusto. Digo casi al alimón porque el asesinato de César le pasó el protagonismo a Augusto sin interrupción. Y, evidentemente, no les voy a insultar a ustedes explicando quienes eran y lo que hicieron estos dos.

He hablado en primer lugar de los romanos, porque su historia es, hasta cierto punto, la nuestra y, por tanto, muy conocida. Pero los ejemplos se encuentran a lo ancho y largo de la Tierra.  El fundador del imperio persa, Ciro el grande, surge cuando – al igual que los romanos – un pequeño reino asiático va de conquista en conquista y se encuentra dominando un vasto territorio enormemente heterogéneo y con una enorme suma de problemas locales no precisamente pequeños. Y Ciro es un hombre de Estado que da la talla. Domina en paz un territorio que va de los montes Zargos (en la frontera del Irak actual) hasta la frontera egipcio-libia. Es un gobernante tan excepcional – infinitamente excepcional para la mentalidad imperante a la sazón – que antepone el sentido común al orgullo nacional o el personal. Para no aburrirles con cuentos persas, solo llamaré la atención sobre el hecho de que un conquistador persa de medio mundo no impone en su imperio como legua oficial el parsi, sino que adopta para su administración la parla más extendida de sus territorios: el arameo.

La lista de emparejamientos “grandes crisis / grandes hombres“ no la proseguiré porque no quiero poner a prueba su paciencia. Pero hay un personaje al que no puedo soslayar porque es de los poquísimo que llevaron a cabo una revolución que no fue un mero vuelco de poder, del clásico “vete tú para que mande yo”, sino el promotor de una transformación radical y profundísima de un amplio sector de nuestra sociedad: Kemal Mustafá, más conocido como “Atatürk”.

Kemal, militar turco de carrera, es el gran hombre que surge de la crisis otomana. Del gran imperio musulmán de a Edad Media no quedaba, a principios del siglo XX, más que una ruina. Cultural, política y militarmente el sultanato era un castillo de naipes que se hundió con la I Guerra Mundial. Tras la debacle del 1914/1918, Kemal se erigió en la figura resucitadora de la dignidad otomana con su caudillaje de los ejércitos turcos contra los invasores europeos. Pero cuando llegó a la cima del poder, no llevó a cabo el habitual relevo de las élites dirigentes, sino que transformó hasta la médula la sociedad turca. Impuso la democracia en política; la occidentalización en cultura; el laicismo en base de la convivencia social, y – cosa de muchísimo mérito – evitó caer en el nepotismo que amenaza en todos los tiempos y lugares a las grandes concentraciones de poder.

Todo esto lo he apuntado para subrayar el contraste entre las figuras trascendentales surgidas de las grandes crisis y la ausencia de este fenómeno – quizá sería más justo decir “acontecimiento” – en el siglo XX. Ni las dos guerras más mortíferas de la Historia, ni el rosario de avances científicos y técnicos surgido en el siglo XX para cambiar la vida de la humanidad (piensen, sólo a título de ejemplo, en la energía nuclear, internet, el aire acondicionado o los abonos baratos) no han hecho surgir, hasta ahora, ninguna figura que armonice tanto avance técnico con los modelos de coexistencia.

Quizá el general de Gaulle podría haber sido este personaje, pero el destino quiso que fuera un gran talento con escaso poder. Sus ideas claras y precursoras se perdían en el contexto político de una gran potencia – Francia – que ya no era ni grande ni potencia… por mucho que el general no dejara de hablar de grandeur. Tal vez si hubiera sido el presidente de los Estados Unidos o la Unión Soviética de postguerra, su impacto en la Historia se habría notado. Pero como presidente de la Francia de los años 40 sus previsiones no incidieron ni siquiera en la evolución del Mercado Común – hoy, Unión Europea – y no digamos ya en la gran política.

Después de este inciso en la panorámica de las historias trascendentales, volvamos al socialismo del mundo industrial. Y en él hay que recordar que las raíces de la política socialista del siglo XIX estaban alimentadas por una discriminación socio-económica cruel. Las diferencias económicas entre las clases sociales de entonces puede que no fueran mayores que las diferencias imperantes hoy en día en el mundo industrial, pero el nivel de pobreza de los parias era infinitamente mayor. Ser asalariado en Manchester, París, Lyon o Praga era ser candidato a la tuberculosis y tifus; y en cualquier caso, un marginado social y un ignorante craso. Las obras de Zola, Marx, Lasalle o Proudhom se explican ante todo por ese contraste tan inhumano y exasperante.

En pocas palabras: en la Europa industrial del siglo XIX, ser asalariado equivalía a ser un paria de la India, pero un paria escrofuloso y tísico. Y con este marco el ideario y las metas de una política socialista eran evidentes; casi, casi surgían por sí solas en los gabinetes de los políticos de izquierdas. Era luchar contra la miseria y la injusticia.

Evidentemente, la injusticia sigue. La lucha contra ella es tan antigua como las sociedades humanas y es tan desesperante que todas las grandes religiones prometen un mundo justo tan solo en el más allá.

Pero en las naciones industriales de occidente, la miseria ha desaparecido. Claro que sigue habiendo pobreza, pero no es lo mismo comer poco y mal que no comer; tampoco es lo mismo estar medicamente mal atendido que carecer de medicinas y médicos.

Desde un punto de vista de lucha política, esto significa que en poco menos de dos siglos el socialismo ha perdido uno de sus argumentos más poderosos. Dicho con mucha crudeza, ha perdido la mitad de su razón de ser. También quiere decir que en estos doscientos años mal contados los dirigentes socialistas se han dedicado cada vez más y con más ahínco a la conquista del poder que a la búsqueda de fórmulas que permitan a los trabajadores mejorar su nivel de vida y su protagonismo en el andamiaje político.

Que los políticos socialistas hayan derivado con el enriquecimiento a mercenarios del poder es relativamente malo. Al fin y al cabo, las demás ideologías y formaciones políticas también se han transformado en máquinas de conquista del poder. Son tan estructuras de lucha, que su empeño primordial – cuando no, exclusivo – es la conquista de poder por el poder. Se trata casi exclusivamente de mandar, relegando las metas ideológicas al capítulo de “a ser posible”.

A mi parecer, es muchísimo más grave que los pensadores socialistas, desde los filósofos hasta los ideólogos de los partidos socialistas, hayan orillado tenazmente esta evolución. Si el socialismo era en sus orígenes la lucha democrática contra la miseria y la opresión, el socialismo del siglo XXI en el mundo industrial ¿ qué es ?

La pregunta salta a la vista en todas las naciones industriales de alto nivel de vida. Y la falta de respuesta a esta pregunta, también salta a la vista. No hay dirigente socialista de las democracias ricas que no se haya percatado de ello. En el peor de los casos, los resultados electorales los han obligado a notarlo.

Y desde luego lo han notado. Pero hasta la fecha, han buscado las soluciones dónde no las hay. En Alemania Federal, tierra que generó una pléyade de pensadores socialistas, el SPD trata desesperadamente de paliar la pérdida de seguidores con maridajes contra natura. Unas veces se reparten el poder con los conservadores y otras con los ecologistas. Y no faltan corrientes dentro del partido que hasta coquetean con una alianza con los radicales de izquierdas. Es decir, tratan de alzarse  con algo de poder, aunque sea en plan de segundones.

En Austria pasa tres cuartos de lo mismo; en Gran Bretaña, los laboristas oscilan entre unas batallas por temas exteriores y las aproximaciones centristas en tanto que en la Europa mediterránea el ideario socialista brilla por su ausencia desde tiempos de los Gracos.

A la vista de todo esto, parece obligado preguntarse: ¿ Pero, tan difícil es crear una oferta socialista adecuada a las sociedades industriales ricas ?

Yo no lo sé; tampoco lo creo. Más bien me inclino por una respuesta cainita. Es decir, que las jerarquías políticas de la izquierda creen que su único deber y meta es conquistar el poder… para ejercerlo ellas.

Es un planteamiento que difícilmente puede atraer a pensadores idealistas a aportar sus pensamientos a un Moloch que solo quiere mandar; mandar aunque sea a medias o un poquito. Y posiblemente, esta psicosis del poder por encima de todo lleve inconscientemente a los responsables de los partidos socialistas a sofocar todo brote mortal e intelectual que les pueda apear de las riendas del Moloch.

Llegado a este punto he de decir que, si el fenómeno que estoy describiendo es sumamente acusado en los partidos socialistas, en cambio no es exclusivo de ellos. Lo padecen en mayor o menor grado todos los partidos políticos tradicionales, los “de antes” para usar la terminología en boga hoy en día.

Los primeros en sucumbir por desfase fueron los partidos liberales. Actualmente apenas quedan unos troncos de opción política, allá donde quedan. La decadencia de esta oferta política es muy parecida a la patología socialista. En el siglo XIX constituían casi en todas partes la alternativa a los conservadores y la constituían porque preconizaban metas nuevas y gran carga ideológica y coincidentes con las aspiraciones de las capas más dinámicas de las respectivas sociedades.

Y al igual que los partidos socialistas, los liberales llevaban una gran carga ideológica; posiblemente, de mayor calado filosófico. Lo que es evidente es que el planteamiento liberal era mucho más abstracto que el socialista y por tanto más difícil de seguir por las masas puesto que defendía conceptos y valores mientras que los programas socialistas centraban su lucha en puntos muy concretos de mejoras sociales y laborales.

Quizá fue justamente este sobrepeso de abstracción y principios lo que determinó que la militancia de los liberales desde hace dos siglos fuera ante todo de intelectuales y profesiones liberales. Por ello su peso en las urnas fue siempre escaso y, en cambio, su carga de ambiciones personales cada vez mayor. Esta sobrecarga de ambiciones personales promovía el arribismo, lo que en última instancia determinó que los partidos liberales fueran los primeros en padecer las ansias del poder por el poder. Se podría decir que fueron los primeros en olvidarse de que la primera obligación de los partidos políticos es el servicio al Estado, a la sociedad… y los primeros en ser castigados electoralmente por ello.

También los partidos conservadores están perdiendo el tren de la actualización. Pero su declive es más lento – y, por tanto, aparentemente menor – que el de sus competidores tradicionales.

Esto se debe probablemente a que de todas las ofertas políticas democráticas, los conservadores son los de menor carga ideológica y de mayor pragmatismo. Su oferta tiene muchísima inercia cultural y muy poca ideología renovadora. Lo primero es la mejor justificación del continuismo y lo segundo representa el menor riesgo de error o desencuentro con la evolución social, económica y científica.

Pero desde los tiempos de Sila en Roma y los tiranos en Atenas, la carga de ambición personal en las filas conservadoras ha sido enorme. Fue enorme en el pasado y ahora es tan evidente e incomoda en su oferta política cómo en la de sus competidores. Y por esto hoy en día sufren también el castigo correspondiente en las elecciones.

Muchas gracias por su paciencia y benevolencia

 

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.