PROST E CINE CREDE/TONTO, EL QUE SE LO CREA

10 domingo Nov 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

T 1

PROST E CINE CREDE     Washington, Diana Negre

Președintelui Trump i se pot reproșa multe lucruri, unele dintre ele pe bună dreptate, însă, cetățeanului american i se poate reproșa un lucru la fel de rău, ba chiar și mai rău, și anume că se împărtășește cu pietre de moară.

Dovezi sunt o mulțime (și nu numai de când e președinte Trump), însă cea mai convingătoare dintre toate este politica externă a SUA. Astfel, cu câteva zile în urmă, Washington și Beijing au făcut o pauză în lupta lor în domeniul taxelor vamale printr-un acord agro-alimentar. Acesta, vânturat în cele patru zări de Trump și „tolerat” de chinezi (nici n-au confirmat și nici nu au infirmat spusele președintelui american) anunță că marea țară asiatică își va spori importurile de produse agricole americane până la 40 sau 50 de miliarde de dolari.

Ori, aceasta este o gigantică piatră de moară. Căci, nici măcar în perioadele de mare prosperitate, chinezii nu importau produse americane din această categorie nici măcar la jumătate din sumele anunțate acum. În plus, capitolul cel mai important ar fi soia…, tocmai acum, când pesta porcină a redus numărul suinelor din China la mai puțin de jumătate!

Dar, găsim mai multe pietre de moară în trecut. Cea mai mare se găsește în lupta împotriva Statului Islamic. De mai multe decenii, SUA considerau că PKK (partidul naționalist kurd de ideologie comunistă) este o organizație teroristă, însă, când au izbucnit războaiele împotriva Statului Islamic, Casa Alba n-a ezitat nicio clipă să uite de această catalogare și să stabilească o mare alianță militară cu kurzii împotriva musulmanilor radicali.

A fost o alianță limitată doar la zona de război (Siria și Irak) și pe timpul cât se duceau luptele. Nici jurăminte de fraternitate, nici să uităm tot trecutul ca să o luăm de la capăt: PKK continua să figureze pe lista americană a organizațiilor teroriste, iar kurzii puteau să întreprindă cu armele primite de la Pentagon și alte acțiuni militare… Și chiar întreprindeau; uneori împotriva forțelor siriene ale lui Assad, alteori, aprovizionând arsenalele coreligionarilor lor din Turcia. La rândul lor, SUA au reușit să câștige, în felul acesta, un război cu o minimă desfășurare de forțe terestre.

T 3

Pactul a fost doar pentru războiul acela și acest lucru a fost specificat de la bun început: suntem prieteni atâta timp cât există un inamic comun; pe urmă, fiecare pe drumul său. Dar, toată lumea, inclusiv cetățenii americani ai lui Trump, a fost lăsată să creadă că era vorba de o alianță în toată regula, cu implicații politice de mare importanță și un angajament etic latent. Și această piatră de moară a fost înghițită ca un hap de opinia publică (inclusiv de presa) din toată lumea.

Exista dorința de a înghiți aceste hapuri. Căci, încă din Antichitate, în Orientul Mijlociu, – în cel Apropiat, chiar mai mult – loialitatea a lipsit cel mai mult din Istorie. Adevărul istoric care a domnit în toate țările care au existat în zonă, cu toate sistemele politice și religiile lor a fost… fiecare să-și vadă de interesul lui. Nu a existat vreun cuvânt care să fi fost dat sau vreo frăție de neam sau religioasă care să prevaleze asupra convenienței momentului sau aspura interesului personal al conducătorului.

Desigur, în justificarea electoratului american, și această realitate din Antichitate a fost prezentată popoarelor împodobită cu înflorituri morale de aur și năzuințe nemântuite. Ei, asta da piatră de moară!…au înghițit-o în Antichitate chiar și cei din Orientul Mijlociu.

Și se pare că acest drum va continua: președintele Trump se tot bucură de acest recent acord cu China și afirmă că cifra de 50 de miliarde de dolari pentru exporturile de grâne, dacă pare a fi exagerată, este pentru că… fermierii americani nu au înțeles încă de ce capacitate enormă pot dispune.

La fel se întâmplă și cu Turcia: acordul la care au ajuns vicepreședintele Pence împreună cu secretarul de stat, Pompeo, în urma întrevederii lor cu președintele turc, Erdogan, garantează – dacă, într-adevăr se aplică- un armistițiu de 124 de ore,însă Trump s-a și grăbit să facă vâlvă și să trâbițeze „o nouă etapă” în relațiile cu Ankara.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

T 2

TONTO, EL QUE SE LO CREA   Washington, Diana Negre

T 6

Al presidente Trump se le pueden reprochar infinidad de cosas, muchas de ellas con fundamento, pero al ciudadano estadounidense se le puede reprochar algo igual de malo, o peor: que comulga con piedras de molino.

Pruebas de ello las hay a montón (y no sólo en la presidencia de Trump), pero la más demoledora de todas es la política exterior de los EEUU. Así, días atrás, Washington y Pekín implantaron una pausa en su pugna arancelaria con un acuerdo agropecuario. Este, aireado a los cuatro vientos por Trump y “tolerado” por los chinos (ni confirmaron, ni desmintieron las palabras del presidente), anuncia que el país asiático incrementará sus importaciones de productos agrarios estadounidense hasta los 40 o 50 mil millones de dólares.

Y esto es una rueda de molino gigantesca. Porque ni en las épocas de máxima bonanza las importaciones chinas de esos productos norteamericanos no llegaron ni a la mitad de esas sumas. Y, además, el mayor capítulo correspondería a la soja…¡ahora, que la peste porcina ha reducido la cabaña china de suidos a menos de la mitad!

Pero hay más ruedas de molino en el pasado. La más grande se registró en la lucha contra el Estado Islámico. Desde hace decenios, los EEUU tienen catalogada como organización terrorista al PKK (partido nacionalista kurdo de ideología comunista), pero al estallar las guerras contra el Estado Islámico la Casa Blanca no dudó ni un instante en olvidarse de esta calificación y establecer una amplia alianza militar con los kurdos contra los musulmanes radicales.

T 4

Fue una alianza limitada al escenario bélico (Siria e Irak) y al tiempo que durasen las luchas. Ni juramentos de fraternidad, ni borrones y cuentas nuevas: el PKK seguía en la lista estadounidense de los terroristas y los kurdos podían hacer con las armas que recibían del Pentágono también otras acciones militares. Y las hacían; unas veces contra las fuerzas sirias de Assad y otras, abasteciendo los arsenales de los correligionarios turcos. Por su parte, los EEUU. lograban así ganar una guerra con un despliegue mínimo de fuerzas terrestres.

El pacto era exclusivamente bélico y así se especificó desde un principio: amigos, mientras existiera el enemigo común; y después, cada cual a lo suyo. Pero al mundo y los ciudadanos de Trump se les dejó creer que era una alianza en toda regla, con implicaciones políticas de gran alcance y un compromiso ético latente. También esa rueda de molino se la tragó la opinión pública (prensa incluida) de todo el mundo.

Y ya eran ganas de tragar. Porque desde la Antigüedad en el Oriente Medio – y todavía más, en el Próximo – la lealtad ha sido el gran ausente de la Historia. La verdad histórica imperante en todos los países que hubo en la zona y con todos los sistemas políticos y religiones ha sido ir a la suya. No había palabra dada ni hermandad racial o religiosa que prevaleciera sobre la conveniencia del momento o el interés personal del dirigente.

Claro, y en descargo del electorado estadounidense, también desde la Antigüedad esta realidad ha sido presentada a los pueblos adornada de oropeles morales y anhelos irredentos. ¡Menuda rueda de molino!…y también se la tragaron en la Antigüedad y en el mismo Oriente Medio.

Y es de prever que sigan por ese camino: el presidente Trump no para de celebrar los recientes acuerdos con China y explica que si la cifra de 50 mil millones de dólares para exportaciones agrícolas parece exagerada…es porque los agricultores norteamericanos todavía no han comprendido la enorme capacidad que pueden tener.

Y otro tanto ocurre con Turquía: el acuerdo logrado por el vicepresidente Pence y el secretario de estado Pompeo tras su entrevista con el presidente turco Erdogan, tan solo garantiza -si es que cumple- una tregua de 124 horas, pero Trump se apresuró a lanzar las campanas al vuelo y a celebrar la “nueva etapa” en las relaciones con Ankara.

T 5Erdogan y Pence

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

BALCANII NEDORIȚI/MALQUISTOS BALCANES

03 domingo Nov 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

M

BALCANII NEDORIȚI

Toamna anului 2019 a confirmat, din punct de vedere politic, încă o dată, o veche prejudecată culturală: Balcanii sunt vagonul din coada Europei. Iar, dacă în penultima săptămână a lunii octombrie, Uniunea Europeană (UE), prin vocea președintelui francez, Macron, amâna la nesfârșit satisfacerea speranțelor Macedoniei de Nord și Albaniei de a începe negocierile de admitere a acestor țări în UE, în ultima săptămână a lunii trecute, șefa guvernului sârb – Ana Brnabic – s-a aflat la Moscova pentru a semna un tratat comercial cu Zona Euroasiatică de Liber Schimb, o replică rusească a Pieței Comune europene, în zona de influență a Federației Ruse.

Acest lucru, precum și entuziasmul pe care îl stârnesc în Serbia vizitele lui Putin, dar, și influența covârșitoare a Turciei asupra comunităților musulmane din Balcani, ne face să ne gândim că răsăritul Europei  se îndepărtează de lumea occidentală, pentru a se inspira și finanța din cea orientală. Însă, realitatea este cu totul alta. Căci, cu toate că este adevărat că UE și-a pierdut speranța că Europa fostă comunistă se va democratiza repede și sigur, rațiunea primordială a dezinteresului pe care îl afișează în ultima vreme este pur economică: conjunctura actuală nu este favorabilă pentru a efectua noi investiții pe termen foarte lung.

Interesul aparent al țărilor balcanice pentru banii chinezești (împrumuturi pentru macro infrastructuri), pentru puterea militară a Rusiei (pentru prima oară se vor instala în Europa – în Serbia – baterii antirachetă rusești S – 400) sau pentru ofertele culturale ale Turciei (programe TV și promoții coranice, pe lângă o bogată rețea de legături aeriene), nu sunt decât episoade izolate sau himere economice. Căci, împrumuturile chinezești sunt  foarte scumpe și paralizează, pe termen lung, perspectivele de creștere economică ale țărilor datoare, iar impactul turcesc se limitează doar la comunitățile musulmane. Referitor la puterea militară a Rusiei trebuie să menționăm că, în ziua de azi, toată lumea vede că Moscova e în defensivă în fața expansiunii spre răsărit a NATO.

P

În acest al nu-știu-câtelea divorț dintre Balcani și Occident, autentică este doar reînnoita lor neînțelegere spirituală și, poate este la fel de grav divorțul dintre ierarhiile din răsăritul Europei și propriile lor popoare. În Occident, de multe secole, îi privim peste umăr pe cei din Răsărit, pentru că sunt săraci, slabi și afini unei alte scări a valorilor. Acest lucru este foarte discutabil, dar, nu și faptul că, în toate țările balcanice, elitele conducătoare se refugiază în adăpostul politico-militar sau economic al Moscovei, Beijing-ului sau al Ankarei, pentru a păstra un sistem juridico-administrativ corupt, care a permis, în mai mult de 30 de ani, ca cei care aveau monopolul puterii cândva – „nomenklatura” stalinistă – să se transforme în oligarhiile care astăzi sug până la ruinare țările pe care le guvernează.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

B

MALQUISTOS BALCANES

El otoño del 2019 ha ratificado políticamente un viejo prejuicio cultural: los Balcanes son el furgón de cola de Europa. Y es que mientras en la penúltima semana de octubre la Unión Europea (UE) daba largas por boca del presidente francés, Macron, a las esperanzas normacedonias y albanesas de iniciar negociaciones de asociación, en la última semana del mes, la jefa del Gobierno serbio – Ana Brnabic – iba a Moscú a firmar un tratado comercial con la Zona Euroasiática de Libre Comercio, una réplica rusa del Mercado Común para su zona de influencia.

Esto, más el real entusiasmo que despiertan en Serbia las visitas de Putin y la abrumadora influencia turca sobre las comunidades musulmanas de los Balcanes, induce a pensar que el este de Europa se aparta del mundo occidental para volver a inspirar y financiarse en el oriental. Pero, la realidad es muy otra. Porque si es cierto que la UE ha perdido la esperanza de que la Europa excomunista se democratice deprisa y firmemente, la razón primordial del desinterés mostrado últimamente es puramente económica; la coyuntura actual es desfavorable para asumir más inversiones a larguísimo plazo.

Y el aparente interés balcánico por los dineros chinos (empréstitos para las macro infraestructuras), el poderío militar ruso (por vez primera se instalarán en Europa – en Serbia – baterías rusas S – 400 de antimisiles) o las ofertas culturales turcas (programas televisivos y promociones coránicas, amén de una completísima red de enlaces aéreos), no son más que episodios aislados o espejismos económicos. Porque los empréstitos chinos son muy caros y embargan a largo plazo las perspectivas de crecimiento de los países deudores, en tanto que el impacto turco sigue limitado a las comunidades musulmanas. En cuanto al poderío militar ruso, a nadie se le escapa que, hoy por hoy, Moscú está a la defensiva frente a la expansión oriental de la OTAN.

E

Auténtico en este enésimo divorcio balcano-occidental es su renovado desencuentro espiritual e, igualmente grave, el divorcio entre las jerarquías del este europeo y las respectivas poblaciones. En occidente, llevamos siglos mirando por encima del hombro a los del este por más pobres, débiles y afines a otra escala de valores. Esto es muy discutible, pero, no el hecho de que en todas las naciones balcánicas, las élites dirigentes se refugian en el amparo político-militar o económico de Moscú, Pekín y Ankara para seguir manteniendo un sistema de corrupción jurídico-administrativo que ha permitido, en poco más de 30 años, que los monopolistas del poder de otrora – la “nomenklatura” estalinista – se transformen en las oligarquías que esquilman, hoy en día, a los países donde gobiernan.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

UNIUNEA EUROPEANĂ: SĂRACII AFARĂ !/UNIÓN EUROPEA : ¡ POBRES, FUERA !

29 martes Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

M 1Emmanuel Macron

UNIUNEA EUROPEANĂ: SĂRACII AFARĂ !

Decizia comunitară, de la sfârșitul lunii octombrie, de a nu începe convorbiri pentru admiterea Macedoniei de Nord a fost, în aparență, o încăpățânare nemiloasă a președintelui francez, Macron. Dar, de fapt, el  nu a făcut decât să exprime ceea ce simțea toată Uniunea Europeană: gata, nu mai vrem balcanici!

Sila occidentală față de orientali este social-politică. În mod special, admiterea Bulgariei și României (în 2006) a făcut ca țările occidentale să  se confrunte cu ceea ce s-ar putea numi „corupția totală”: niște structuri sociale, în care, corupția formează parte din sistem, astfel încât, mecanica politică și juridică nu poate și nici nu vrea să funcționeze fără ea. Însă, dacă problemele pe care le creau, pentru UE, Bulgaria și România au fost greu de digerat pentru UE, nici cele 10 state din răsăritul Europei, primite în 2004, nu au fost ușor de asimilat.

În cazul acestor 10 state, perioada de prosperitate economică a Uniunii a ascuns întrucâtva dificultățile acestui proces. Însă, aceste dificultăți au existat, iar criza conjuncturală din deceniul care a urmat le-au făcut să fie foarte iritante; iritante pentru Comisia de la Bruxelles, și, încă și mai mult, pentru miniștrii de interne ai țărilor bogate din UE. Asimilarea unei mase de oameni (consecință a libertății de mișcare în interiorul UE) de formație morală și culturală diferită (dacă nu chiar foarte diferită) este o temă pe care nici Bruxelles și nici țările afectate nu au rezolvat-o încă.

E 1

Dar, cu această problemă se poate trăi, căci așa s-a întâmplat până acum. Se poate conviețui și cu corupția altuia; este periculoasă, deranjantă și costisitoare, însă ea rămâne o problemă specifică societăților corupte. Ceea ce țările bogate din UE nu mai acceptă – afirmă că, în aceste momente, nici n-ar putea – este asumarea unei părți a sărăciei aspiranților. Nici măcar atunci când e vorba de populație puțină.

Căci, populația totală a celor 6 țări balcanice ce sperau să fie admise acum în UE este mai mică decât populația României, iar PIB-ul total al acestor țări, luat împreună, nu este nici măcar jumătate din PIB-ul României… Ori, România este una din țările sărace ale Uniunii.

Aceasta este realitatea economică prezentată succint și prima cauză a reticențelor pe care le arată Bruxelles. Macron n-a făcut decât să o exteriorizeze. Însă, cum a fost sigurul care a îndrăznit să o facă, a părut că este singurul răutăcios; dar, el a spus ceea ce gândesc toți. Culpa sa cea mare este că i-a făcut pe cei drepți să plătească în locul păcătoșilor: dintre toate țările care au fost primite în UE, din 2006 încoace, numai Macedonia de Nord a făcut pași încurajatori spre eradicarea corupției din țară.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

UNIÓN EUROPEA : ¡ POBRES, FUERA !

M 2Emmanuel Macron

La decisión comunitaria de finales octubre de no iniciar conversaciones de incorporación con Macedonia del Norte ha sido aparentemente una cabezonada despiadada del presidente francés, Macron. En realidad, éste no hizo más que plasmar un sentir de toda la Unión Europea : basta ya de balcánicos.

El hastío occidental contra los orientales es socio-político. Especialmente la incorporación de Bulgaria y Rumania (2006) enfrentó a las naciones occidentales con lo que se podría llamar “la corrupción total”: unas estructuras sociales en las que la corrupción formaba parte del sistema hasta el extremo de que la mecánica política y judicial no podía ni quería funcionar sin ella. Pero, si los problemas traídos a la UE por Bulgaria y Rumania han resultado muy difíciles de digerir por la UE, los 10 Estados del Este europeo incorporados en el 2004 tampoco resultaron muy asimilables.

En el caso de estos diez, la bonanza económica de toda la Unión disimuló algo las dificultades del proceso. Pero, estaban allá y la crisis coyuntural de ese mismo decenio las hizo muy irritantes; irritantes para la Comisión bruselense y aún más para los ministros de Interior de las naciones ricas de la UE. Asimilar una masa humana (debida a la libertad de desplazamientos dentro de la UE) de formación moral y cultural diferente (cuando, no muy diferente) es un tema que aún no ha resuelto Bruselas ni los países afectados.

E 2

Pero, con este problema se puede convivir y se ha convivido hasta ahora. También se puede convivir con la corrupción ajena; es peligrosa, molesta y cara, pero, no deja de ser esencialmente un problema de las sociedades corruptas. Lo que los países ricos de la UE ya no quieren – dicen que no pueden en estos momentos – es asumir parte de la pobreza de los aspirantes. Ni siquiera cuando los aspirantes son cuatro gatos.

Porque la población total de los 6 Estados balcánicos que esperan entrar ahora en la UE es menor que la de Rumania y el PIB conjunto de estos seis no llegan ni a la mitad del de Rumania… Y Rumania es uno de los pobretones de la Unión.

Esta es la realidad económica escueta y la primera causa de las reticencias que exhibe Bruselas. Macron no hizo más que exteriorizarla. Pero, como fue el único en dar la cara, parece también ser el único malo; pero, sólo él dijo lo que pensaban todos. Su gran culpa, sin embargo, es que hizo pagar a justos por pecadores: de todas las naciones que han entrado a partir del 2006, solamente Macedonia del Norte ha dado unos pasos esperanzadores para la erradicación de la corrupción en el país.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

BORCANUL FERMECAT CU CASTRAVEŢI MURAŢI

27 domingo Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

Radeţi: ţelină, morcovi, pătrunjel, mere curăţate de coajă şi mult hrean. Tăiaţi rondele ceapa roşie şi curăţaţi mulţi căţei de usturoi.

Pe măsură ce aşezaţi castraveţii, într-un borcan mare, pe un pat de crenguţe de cimbru şi de busuioc verde, presăraţi printre ei: ţelina, morcovii, pătrunjelul, merele şi hreanul rase fin.

Strecuraţi apoi, pe unde puteţi, rondelele de ceapă şi căţeii de usturoi, câteva prune şi câteva foi de dafin. Îndesaţi în borcan, pe unde mai e loc, şi vreo două trei crenguţe de cimbru, câteva de ţelină şi câteva crenguţe de busuioc, bineînţeles, cu frunze şi floare.

În gura borcanului puneţi o crenguţă de mărar uscat, cu seminţe.

Turnaţi saramura călduţă. Nu uitaţi, ca sarea să nu fie peste măsură, puneţi la un litru de apă, o lingură de sare.

Acoperiţi două-trei zile borcanul cu o farfurie pentru că zeama va fierbe puţin. Când se va fi liniştit, puneţi celofanul.

Totul în acest borcan fermecat: zeama, castraveţii şi celelalte ingrediente pe care le-aţi folosit drept condimente, se prefac, printr-o alchimie divină, într-un elixir puternic care vă vor apăra de muşcăturile iernii.

 

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CARTOFUL – TRUFA ANZILOR

27 domingo Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

Auriul, deliciosul cartof este un dar preţios al Anzilor. Cele mai vechi fosile de cartofi sălbatici au în jur de 10 000 de ani.

Spaniolii l-au descoperit în 1537 în Columbia. Cronicarului spaniol Pedro Cieza de León îl descria pentru prima dată astfel în Crónica del Perú, publicată în Sevilla, în 1553:

„În afară de porumb indienii… se hrănesc cu un fel de trufe numite de ei papas, care, coapte, devin atât de fragede şi moi, ca nişte castane coapte… “ .

Călătoria cartofului în Lumea Veche a început din Spania, atunci când Regele Filip al II-lea a trimis ciudatele „trufe” Papei Pius al IV-lea, la Roma unde, în 1588, naturalistul Carolus Clusius i-a descris, şi el, ca pe nişte „mici trufe” – „tartuffoli” în italiană.

De la Roma au ajuns în Belgia, apoi în Austria şi în Germania, unde „tartuffoli” au devenit „Tartuffel” care a dat „Kartoffel”, de unde vine în româneşte cartof.

În ciuda numelui care evocă cea mai delicioasă şi cea mai scumpă ciupercă din lume, la început cartoful se cultiva doar pentru florile-i exotice şi, ceva mai târziu doar ca să îngraşe vitele şi păsările de curte.

Oamenii se temeau de e … mai ales pentru că face parte din familia mătrăgunei.

De fapt nu ştiau prea bine cum să-l mănânce: îl mâncau verde, adică necopt, când e foarte toxic.

„I-a învăţat” totuşi foametea care bântuia în valuri Europa.

Cartofii, mai ales cei noi, pregătiţi la aburi, care se topesc ca untul în gură, îşi merită numele de trufe.

Presăraţi cu verdeţuri – neapărat cimbru şi rozmarin, oregano și salvie – prefac orice încordare, zbucium şi disperare într-o pace minunată. Au uşoare puteri hipnotice.

Cartofii simpli, fierţi sau copţi în coajă sau la țepușă, și. desigur, la aburi, sunt foarte hrănitori.

Sunt plini de principii dătătoare de viaţă şi vindecătoare şi nu îngraşă, dimpotrivă: sunt diuretici, slăbesc şi, în plus, curăţă de minune ficatul.

Cu o singură condiţie: să nu-i prăjiţi. Cartofii prăjiţi, pe cât sunt de gustoşi, pe atât sunt de vătămători.

Atenţie: nu mâncaţi cartofi „expiraţi”, adică încolţiţi şi învechiţi, bolnavi, pătaţi sau „însemnaţi”. Sunt toxici.

***

Iată o rețetă simplă: cartofi la frigare.

Punem cartofii, curățați și tăiați în două, pe o frigare, într-o tavă. În tavă punem apă cât să nu ajungă la cartofi.

20191026_142112

20191026_142121

Punem tava în cuptor (electric e de preferat) și o lăsăm cam 50 de minute.

20191026_142207

20191026_142214

Când sunt gata, îi punem într-un bol și presărăm oregano și salvie (tăiată mărunt), usturoi și ulei de măsline.

20191026_154629

20191026_154642

Se pot mânca cu sos de sfeclă roșie crudă:

20191026_154853

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

OMUL PĂCII DIN CORNUL AFRICII /EL HOMBRE DE LA PAZ EN EL CUERNO DE ÁFRICA

20 domingo Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

A 2Abiy Ahmed Ali

OMUL PĂCII DIN CORNUL AFRICII

Abiy Ahmed Ali, șeful guvernului etiopian, este noul laureat al Premiului Nobel pentru Pace. De puține ori câștigătorul acestei distincții a făcut atâta onoare titlului, ca acest om de 42 de ani, de etnie oromo: de când conduce destinele Etiopiei – cu 108 milioane de suflete, cel de al doilea stat din Africa ca număr de locuitori -, el a adus pacea în Cornul Africii și a potolit conflictele dintre țara sa și Eritrea, Somalia, și a îmbunătățit conviețuirea din propria sa țară.

Abiy Ahmed este cel de al doilea african distins cu Nobelul pentru pace, însă, nu premiul este cel mai notabil lucru din viața sa. Faptul că a pus capăt conflictelor de frontieră, care, de-a lungul unor decenii, a costat viața a zeci de mii de oameni este o realizare impresionantă. Dar, este o realizare și mai mare faptul că fără zăngănit de săbii și fără vărsare de sânge stârpește corupția în țară, că a amnistiat mii de deținuți politici, a promovat femeile (jumătate din cabinetul său sunt femei, plus președinta țării), deschiderea sa politică a ajuns până la a-l numi președinte al Comisiei electorale pe fostul lider al opoziției. Și toate acestea, din sânul unui partid–FRDPE (Frontul Revoluționar Democratic al Popoarelor Etiopiene) – care, din 1991, domină, în Etiopia, cu mână de fier!

A 3Abiy Ahmed Ali

Aceste puține jaloane politice se mărginesc cu extraordinarul, dar, poate lucrul cel mai surprinzător din biografia lui Abiy Ahmed este faptul că acest om care promovează pașnic o revoluție social-politică fără precedent pe continentul negru are o carieră anodină demnă de un „aparatcik” din URSS din anii 40. Fiul unui musulman și al unei creștine convertite, Abiy Ahmed se înrolează în Armată, doi ani după înlăturarea dictatorului Mengistu Haile Mariam (în 1991), unde învață – pe lângă artele militare – tehnologia calculatoarelor, tehnici de încriptare (în Africa de Sud) și o cunoaște pe actuala sa soție, Tayajev, de etnie amhară. La Londra, a studiat tehnici de conducere, și-a luat licența în Științe Economice la Addis Abeba, unde a făcut și un doctorat în Filosofie.

A 5

Toate aceste sunt într-adevăr neobișnuite la un conducător revoluționar, chiar la un conducător al unei revoluții fără vărsare de sânge. Ceea ce nu este neobișnuit în viața lui Abiy Ahmed este anturajul său. Dacă el se străduiește să aducă pacea și să reformeze societatea etiopiană, o mare parte din Etiopia nu-l vede cu ochi buni. Cei care își pierd privilegiile și protagoniștii cârdășiilor pe care îi combate actualul șef al guvernului sunt porniți rău împotriva lui. Nu numai că se luptă cu el pe plan politic, dar recurg și la calea crimei și teroarei, pentru a scăpa de reforme și de reformator. Dovadă în acest sens este atentatul nereușit din luna iunie a anului trecut, când, cineva a lansat o grenadă împotriva lui Abiy Ahmed, în timpul unei ceremonii publice. Șeful guvernului a scăpat teafăr, deoarece teroristul a fost un incompetent, iar grenada a căzut la 17 metri distanță de locul unde se afla Abiy Ahmed, însă, în atentat, au murit 2 persoane și au fost rănite alte 165.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

A 8

EL HOMBRE DE LA PAZ EN EL CUERNO DE ÁFRICA

A 1Abiy Ahmed Ali

Abiy Ahmed Ali, jefe del Gobierno etíope, es el nuevo Premio Nobel de la Paz. Y pocas veces el ganador de ese galardón ha hecho tanto honor al título como este oromo de 42 años: desde que rige los destinos de Etiopía – con 108 millones de habitantes, el 2º Estado más poblado de África -, él ha traído la paz al Cuerno de África y ha aplacado los conflictos de su país con Eritrea, Somalia, amén de renovar para mejor la convivencia en su propia patria.

Abiy Ahmed es el segundo africano que gana ese Nobel, pero, el premio no es ni con mucho lo más notable de su vida. El que haya puesto fin a conflictos fronterizos que a lo largo de decenios costó la vida a decenas de miles de hombres es un logro impresionante. Pero aún lo es más que sin tintinear de sables ni derramamientos de sangre está reprimiendo la corrupción en el país, ha amnistiado a miles de presos políticos, ha promovido a las mujeres (la mitad de su Gabinete y la presidente del país son mujeres) y su aperturismo político ha llegado al extremo de nombrar presidente de la comisión electoral al ex líder de la oposición. ¡Y todo esto desde el seno de un partido – el FRDPE (Frente Revolucionario Democrático de los Pueblos Etíopes) – que domina desde 1991 con mano de hierro Etiopía!

A 6

Esos pocos hitos políticos lindan lo extraordinario, pero quizá lo más sorprendente en la biografía de Abiy Ahmed es que la carrera de ese hombre que promueve pacíficamente una revolución sociopolítica sin precedentes en el Continente Negro es de un anodino digno de un” aparatchik” de la URSS de los años 40. Hijo de un musulmán y una cristiana conversa, Abiy se alista en el Ejército a los dos años del derrocamiento del dictador Mengistu Haile Mariam (1991) donde aprende – además de las artes militares – tecnología de ordenadores, técnicas de encriptado (en África del Sur) y conoce a su actual esposa, Tayajev, de etnia amhara. En Londres estudió técnicas de liderazgo, se licenció en Económicas en Addis Abeba donde también se doctoró en Filosofía.

A 7

Todo esto es realmente insólito en un dirigente revolucionario, incluso un dirigente de una revolución incruenta. Lo que no es insólito en la vida de Abiy Ahmed es su entorno. Si él quiere traer la paz y reformar su sociedad, buena parte de Etiopía lo ve con malos ojos. Los perdedores de privilegios y los protagonistas de los contubernios que combate el actual jefe de Gobierno se la tienen jurada. Y no solo le combaten políticamente, también tiran por el habitual camino del crimen y el terror para librarse de las reformas y el reformador. Prueba fehaciente de ello es el frustrado atentado del mes de junio del año pasado, cuando alguien lanzó una granada de mano contra Abiy Ahmed en el transcurso de un acto público. El jefe de Gobierno salió ileso, porque el terrorista era un incompetente y la granada cayó a 17 metros del lugar donde estaba Abiy Ahmed, pero en el atentado murieron 2 personas y resultaron heridas 165 más.

A 4

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP/ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP

20 domingo Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

S 2

ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP       Washington, Diana Negre

Armistițiul de 5 zile, convenit între Turcia și SUA, pare a fi un tratat internațional, dar, în practică, este încă o neîmplinire a politicii americane în Orientul Mijlociu. Și aceasta, deoarece, în afară de încetarea focului, Washington nu a obținut nimic, în schimb, Ankara a obținut ce a vrut…, deocamdată.

Acordul negociat de  Erdogan și vice-președintele Pence are 13 puncte și recunoaște, de fapt, toate pretențiile Turciei: retragerea milițiilor kurde dintr-o fâșie de la frontiera siriano-turcă lungă de 420 km și 32 de km de lată; ocuparea ei de Turcia și stabilirea voluntară, în această zonă – se spune la Ankara – a refugiaților sirieni care trăiesc, la ora actuală, în Turcia. În schimb, SUA nu vor aplica sancțiuni Turciei pentru faptul că a ocupat teritoriul sirian.

S1

E clar că cele 13 puncte nu sunt decât o himeră. Mai întâi, pentru faptul că milițiile kurde din Siria (YPG) sunt o parte pasivă în acest acord și nu vor accepta un asemenea aranjament. La ora actuală, sunt dispuse să se retragă doar din localitățile Ras al Ain și Tell Abyad, unde, oricum, situația lor e disperată.

Și, cu greu ar putea crede cineva că vor fi suficienți refugiați sirieni care să dorească să se stabilească, de bună voie și definitiv, în zona ocupată de Turcia. La ora actuală, este un teritoriu dezolant, cu o populație indigenă – kurdă – ostilă, iar banii de care dispune Ankara nu sunt în măsură să-i stimuleze economic. Ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a recunoscut, implicit, această situație, atunci când a afirmat că această operațiune de reașezare ar trebui s-o plătească Uniunea Europeană… care, nici nu a participat la negocieri și nici n-a semnat acordul ! Așa că, dacă nu-i vor așeza cu forța pe refugiații sirieni…

S 5

 În sfârșit, rămâne de văzut și ce vrea Moscova. Decizia lui Trump de a scoate pur și simplu trupele americane de pe scena de război a Siriei a catapultat  Rusia pe poziția de judecător și de parte a destinului imediat al Siriei. Toată lumea știe acest lucru, începând cu Erdogan. Atât de bine îl știe, încât, în timp ce negocia – timp de patru ore – cu Pence, într-o altă aripă a palatului prezidențial, consilierii săi dezbăteau aceeași temă cu o delegație rusă. Ca să nu rămână nicio urmă de îndoială că Ankara este mai mult decât conștientă că soarta centurii de siguranță, pe care și-o dorește atât de mult, pe pământ sirian, depinde de Rusia, delegații ruși și turci au convenit să aibă loc o întâlnire Putin – Erdogan, chiar în ziua în care expiră armistițiul.

S 7

De fapt, acest episod diplomatico-militar nu este decât o dramatizare a unei probleme aproape de ne-rezolvat. Războiul civil sirian le costă pe marile puteri, material și politic, atât de mult, încât SUA consideră  că a lăsa de izbeliște această parte a lumi – poate chiar și în mâinile Rusiei –, pare a fi soluția cea mai convenabilă. Moscova gândește aproape la fel ca Trump, cu deosebirea că, politic, a câștigat foarte mult din acest conflict , iar, acum, stă să cântărească dacă această influență merită într-adevăr efortul și banii pe care i-a cheltuit.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 9

ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP         Washington, Diana Negre

S 3

El armisticio de 5 días acordado días atrás entre Turquía y los EE.UU. tiene la apariencia de un tratado internacional y es, en la práctica, un revés más de la política estadounidense en el Oriente Medio. Porque, fuera del alto el fuego, Washington no ha conseguido nada y, en cambio, Ankara se ha salido con la suya… por ahora.

El acuerdo negociado por Erdogan y el vicepresidente Pence tiene 13 puntos y reconoce, de hecho, todas las demandas turcas: retirada de las milicias kurdas de una zona fronteriza sirio-turca de 420 km de largo y 32 de ancho; la ocupación de la misma por Turquía y el asentamiento voluntario allá – dicen en Ankara – de refugiados sirios que viven actualmente en la república turca. A cambio de esto, los EE.UU. no aplicarán sanción alguna contra Turquía por la ocupación del territorio sirio.

S 6

Es evidente que lo de los 13 puntos es mera quimera. Para empezar, las milicias kurdas de Siria (YPG) son parte pasiva del acuerdo y sólo lo aceptarán por la fuerza de las armas. Hoy por hoy, están dispuestas a retirarse únicamente de las localidades de Ras al Ain y Tell Abyad, donde, de todas formas, su situación militar es casi desesperada.

Y es muy, muy, difícil de creer que haya bastantes refugiados sirios que quieran ir de buena gana a la zona ocupada para asentarse definitivamente allí. Actualmente es un territorio desolado, con una población indígena – kurda – hostil y las finanzas de Ankara no están en condiciones de ofrecerles incentivos económicos. El ministro turco de Exteriores, Mevlüt Cavusoglo, lo ha reconocido implícitamente, al declarar que esta operación de reasentamiento la habría de pagar la Unión Europea… ¡que ni participó, ni firmó el acuerdo! Así que, lo del asentamiento de refugiados, como no sea a la fuerza…

S 8

Por último, habrá que ver lo que quiere Moscú. La decisión de Trump de irse, sin más, del escenario bélico sirio ha catapultado a Rusia a juez y parte del destino inmediato de Siria. Esto lo sabe todo el mundo, empezando por Erdogan. Tanto lo sabe que, al mismo tiempo que negociaba durante 4 horas con Pence, en otra ala del palacio presidencial, sus asesores debatían sobre el mismo tema con una delegación rusa. Para que no quede ninguna duda de que Ankara es más que consciente de que el destino de su ambicionado cinturón de seguridad en tierras sirias depende de Rusia, los delegados rusos y turcos acordaron una “cumbre” Putin – Erdogan, para el mismo día en que expira el armisticio.

S 4

  En realidad, este episodio diplomático-militar no es más que una dramatización de un problema casi insoluble. La guerra civil siria es tan cara material y políticamente para las grandes potencias que a los EEUU. ya les parecen evidente que abandonar a su destino – o incluso a Rusia – esa parte del mundo es lo más conveniente. Y Moscú piensa casi lo mismo que Trump, pero, con la diferencia de que ha ganado políticamente muchísimo con este conflicto y, por tanto, está calibrando aún si esta influencia vale el dinero y el esfuerzo que cuesta.  

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

RĂUL TUTUROR…/MAL DE MUCHOS…

18 viernes Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , ,

T 1

MAL DE MUCHOS…       Washington, Diana Negre

Președintele Donald Trump pare a fi pentru opinia publică mondială –dar, și pentru mai mult de jumătate dintre americani-  un politician malefic. Oricum, nu e singurul: Boris Johnson, Victor Orban, Erdogan, Putin, generalul Sisi – și alții – nu sunt mai prejos în materie de autoritarism; Johnson chiar este mai disprețuitor decât Trump față de instituțiile democratice.

Cum lista guvernărilor urâte este mai lungă, și variațiuni pertinente există peste tot, concluzia care se impune este să ne gândim că răul nu se află în conducătorii politici, ci în societate. Din două motive.

T 3Boris Johnson

Mai întâi, populațiile îi tolerează pe acești conducători, ba chiar îi urmează. Abuzurile, nepotismul sau aerele de împărați pe care și le dau nu irită, deoarece, la nivel personal, lucrurile acestea se practică zdravăn. Și, acolo unde genul acesta de politică displace, lumea tolerează și se bucură, în același timp, de o relativă bună stare.  Este o aplicare în practică a zicalei: „dă-mi de mâncare, și poți să-mi spui că sunt tâmpit”.

Pe de altă parte, în cultura apărută după război, primează, din 1945, succesul mai presus de orice și surghiunește educația bună și cultura generală, deoarece ar fi „neproductive”. De aceea, a rămas fără elementul de control fundamental care este conștiința morală.

O societate care a uitat Predica de pe Munte, sau nu a crezut niciodată în ea, a ignorat tot timpul definiția democrației dată de Rosa Luxemburg („dreptul celorlalți”), cu greu se poate simți incomodă în privința criteriilor după care guvernează Trump, a egocentrismului nelimitat al lui Johnson sau a sultanismului lui Erdogan. Și aceste politici în marginea celei mai elementare morale și a principiilor fundamentale ale Statului de drept sunt suportate ușor de societățile care tolerează ca pe un rău minor tocmai încălcarea moralei și a bazelor Statului de Drept.

T 5

Răul este același peste tot, cu toate că se ajunge la el pe căi antagonice. În societățile bogate, unde se impune plăcerea personală, orice normă care ar restrânge plăcerea fizică – droguri, sexul sau lenevia – este respinsă categoric, cu toate că acest lucru aduce la putere un președinte detestabil.

În societățile unde a ajunge la ziua de mâine întreg, în afara închisorii și cu foamea pe jumătate înșelată  reprezintă o știre bună, masele nu au resurse sau cunoștințe pentru a exercita o opoziție politică și a combate plaga guvernelor abuzive.

Însă, pentru un motiv sau altul, plaga conducătorilor abuzivi este o constantă a istoriei omenirii; care, cu mai mult de cinci mii de ani, este o istorie îndelungată.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MAL DE MUCHOS…       Washington, Diana Negre

T 4Boris Johnson

El presidente Donald Trump aparece ante la opinión pública mundial -e incluso ante más de la mitad de los norteamericanos- como el maléfico de la política. Lo sea o no, lo que a buen seguro no es, es el único: Boris Johnson, Orbán, Erdogan, Putin, el general Sisi – para citar sólo unos cuantos – no le van a la zaga en autoritarismo; Johnson incluso le gana en menosprecio a las instituciones democráticas.

Como la lista de mal gobierno es muy larga y, con las variaciones pertinentes, se da en casi todos los sitios, la conclusión obligada es pensar que la raíz del mal no está en los dirigentes políticos, sino en la sociedad. Y esto, por partida doble.

Por un lado, las respectivas poblaciones toleran a estos dirigentes o incluso les siguen. Las tropelías humanitarias, el nepotismo y las ínfulas cesaristas no irritan porque a nivel personal se practican a troche y moche. Y allá donde este tipo de política disgusta, la gente la tolera si goza al mismo tiempo de un relativo bienestar.  Es la puesta en práctica del dicho “dame pan y llámame tonto”.

T 2

Por el otro lado, en la cultura surgida en la postguerra, prima, desde 1945, el éxito por encima de todo y destierra la buena educación y la cultura general por “improductivas”. Por esta misma razón, se ha quedado sin el elemento de control básico que era la conciencia moral.

Una sociedad que ha olvidado el Sermón de la Montaña, o para los que nunca creyeron, ignoró siempre la definición de Rosa Luxemburg de lo que es democracia (“el derecho de los otros”), difícilmente se puede sentir incómoda con los criterios gubernamentales de Trump, con el egocentrismo ilimitado de Johnson o el cesarismo de Erdogan. Y estas políticas al margen de la moral más elemental y los principios fundamentales del Estado de derecho son soportadas fácilmente en las sociedades que toleran como mal menor justamente el pisoteo de la moral y de las bases del Estado de Derecho.

T 6

El mal es el mismo en todas partes, aunque se llega a él por dos caminos antagónicos. En las sociedades opulentas, donde el placer personal se impone, toda norma que restrinja el gozo físico – sea droga, sexo o la pereza –es rechazada de plano, aunque ello lleve al poder a un presidente malquisto.

Y en las sociedades donde llegar al día siguiente ileso, fuera de la cárcel y con el hambre medio engañada es una buena noticia, las masas carecen de recursos y conocimientos para ejercer una oposición política y combatir la plaga de los gobiernos abusivos.

Pero, por fas o por nefás, la plaga de los gobernantes opresivos es una constante en la historia de la Humanidad; y con más de cinco mil años, es una historia bien larga.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL/IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL

18 viernes Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

I 5

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL     Washington, Diana Negre

Recentul atac devastator asupra instalațiilor petroliere saudite este de necontestat, însă, nu se știe, nici acum, cine sunt autorii și nici cum au acționat. Cu toate acestea, toată lumea – cu excepția Teheranului și a aliaților săi, desigur – arată spre Iran ca adevăratul vinovat al agresiunii.

Probabil, în spatele operațiunii militare se află banii și geniul militar iranian, însă, pot exista alternative. Să amintim că primele informații vorbeau de un bombardament al yemeniților huti cu ajutorul unei escadrile de drone. Puțin mai târziu, au apărut știri care atribuiau distrugerea unui atac cu rachete de pe baze iraniene sau irakiene. Desigur, Washingtonul și Riadul arătau spre Iran ca fiind autorul atacului.

Aceasta, deoarece, din punct de vedere politic, marele dușman al celor două țări este Iranul ayatolahilor. Și deoarece precizia cu care s-a desfășurat operațiunea militară este mult peste știința și echipamentul militar al yemeniților huti. Chiar dacă atacul a fost executat cu drone de pe teritoriul yemenit, conducerea operațiunii trebuie că a fost în sarcina unor tehnicieni foarte bine pregătiți, tehnicieni care, în ziua de azi, nu luptă în rândurile yemeniților huti.

Dar, mai există o a treia posibilitate – sabotajul – despre care nu prea se vorbește, atât pentru că, dacă ar fi așa, ar arăta existența unei slăbiciuni politice  și a serviciilor de securitate saudite alarmante; mult mai alarmantă decât scăderea trecătoare a producției de petrol sau veșnicele insuccese militare din războiul împotriva yemeniților huti.

De fapt, Arabia Saudită se luptă cu o dizidență internă în constantă creștere, cu toate că familia regală cumpără literalmente adeziunea cetățenilor saudiți la o politică care s-ar putea numi pomană față de supușii ei. Familia regală Saud încă reușește să mențină, în felul acesta, o majoritate, dar, izbucniri violente de dizidență au tot existat, în ultimele decenii, de la atacul din timpul unui pelerinaj la Mecca, până la crearea grupului terorist Al Qaeda de către Bin Laden, cetățean saudit și membru al unei familii bogate, apropiată de Casa Regală Saud.

La toate acestea se adaugă faptul că 20% din populația țării este șiită, ramura Islamului învrăjbită de secole cu suniții, care domnesc în Arabia Saudită chiar de la formarea acestei țări, și care sunt tot atât de porniți împotriva șiiților ca restul lumii islamice.

Victimă colaterală a acestui atac asupra instalațiilor petroliere saudite este chiar Casa Albă. Criza a izbucnit tocmai într-un moment în care se întrevedea o posibilă apropiere între Teheran și Washington, și, în plus, plasează politica externă americană într-o situație foarte dificilă. Agresiunea a fost prea spectaculoasă și gravă pentru a o șterge cu câteva declarații teatrale de solidaritate neangajantă. Pe de altă parte, nu a fost destul de gravă pentru a întreprinde represalii militare de anvergură.

I 4

Însă, există ceva și mai rău: situația creată de acest atac cu drone sau rachete evidențiază una dintre marile contradicții ale președinției lui Donald Trump. Afirmațiile sale că este dur și intransigent nu s-au transformat niciodată (slavă Domnului!) în acțiuni războinice pe măsură. Acest lucru nu a avut vreun efect, până acum, asupra opiniei publice americane, deoarece niciuna dintre aceste contradicții nu a fost atât de gravă, încât să mobilizeze masele.

Dar, cu asemenea incidente – sau cum este sechestrarea unor petroliere în strâmtoarea Ormuz – încolțește în subconștientul maselor (și în mintea rivalilor politici din afara frontierelor americane) ideea că Trump se aseamănă tot mai mult cu câinele din zicala: latră, dar, nu mușcă… deloc.

I 8

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

               I 1

IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL       Washington, Diana Negre

El destructor ataque del pasado fin de semana contra las instalaciones petroleras saudíes es innegable, pero, no así su autoría, ni el modus operandi. Pese a ello, todo el mundo – salvo Teherán y sus aliados, claro – señala al Irán como auténtico culpable de la agresión.

Y si es probable que detrás de la operación militar esté el dinero y el genio militar iraní, no se puede descartar ninguna alternativa. Basta recordar que las primeras informaciones hablaban de un bombardeo de los hutís yemenitas mediante una escuadrilla de drones. Y poco después, surgieron noticias que atribuían el estropicio a un ataque con misiles desde bases iraníes o iraquíes. Naturalmente, Washington y Riad señalaron al Irán como autor.

I 3

Lo hicieron porque políticamente el gran enemigo de ambos es el Irán de los ayatolás. Y también porque la precisión de la operación militar con drones parece muy por encima del saber y equipamiento de los hutís. Incluso si el ataque fue llevado a cabo con drones desde territorio yemenita, la dirección de la operación tuvo que estar a cargo de técnicos muy preparados, técnicos que, hoy por hoy, no militan en el bando hutí.

Pero, aún cabe una tercera opción – el sabotaje – de la que no se habla, tanto porque es la menos probable, como porque, de ser cierta, señalaría una debilidad política y policial saudita realmente alarmante; muchísimo más alarmante que la merma transitoria en la extracción de crudo o los reveses militares constantes en la guerra contra los hutís.

En realidad, Arabia Saudita lucha con una disidencia interna creciente, pese a que la casa real compra literalmente la adhesión de sus ciudadanos con una política que podría llamarse de sopa boba para con sus súbditos. Todavía mantienen así los Saud la adhesión de la mayoría, pero brotes violentos de disidencia no han faltado en los últimos decenios, desde el golpe de mano durante la peregrinación a la Meca o la creación del grupo terrorista de Al Qaeda por Bin Laden, ciudadano saudita y miembro de una acaudalada familia cercana a los Saud.

A todo esto, hay que añadir que el 20% de la población del país es chií, la rama del Islam enfrentada desde hace siglos a los sunitas, que gobiernan Arabia Saudita desde sus inicios y que están tan enfrentados a la rama chií como en el resto del mundo.

I 6

Víctima colateral de este ataque contra los yacimientos saudíes es nada menos que la Casa Blanca. Y es que no sólo surge la crisis en un momento en que se vislumbraba un eventual acercamiento entre Teherán y Washington, sino que pone a la política exterior estadounidense en un brete. La agresión es demasiado aparatosa y grave para liquidarla con unos cuantos aspavientos de solidaridad de boquilla. Y, por otro lado, no es lo suficientemente dañina para emprender unas represalias militares de envergadura.

I 7

Peor aún: la situación creada por este ataque con drones o misiles evidencia una de las grandes contradicciones de la presidencia de Donald Trump. Sus alardes de dureza e intransigencia no se han reflejado nunca (gracias a Dios) en unas acciones bélicas equivalentes. Esto no ha impactado, hasta ahora, en la opinión pública estadounidense, porque ninguna de estas contradicciones ha sido tan grave como para movilizar a las masas.

Pero, con incidentes como éste – o el secuestro de petroleros en el Estrecho de Ormuz – va cristalizando en el subconsciente de las masas (y la mente de los rivales políticos de allende las fronteras estadounidenses) que Trump se parece cada vez más al can del refrán: ladrador, pero nada mordedor.

I 9

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

TRUMP, PREȘEDINTE DEMOCRAT/TRUMP, PRESIDENTE DEMÓCRATA

16 miércoles Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

T 2

TRUMP, PREȘEDINTE DEMOCRAT   Diana Negre,  Washington

Zarva stârnită de încercarea democraților de a-l înlătura pe președintele Trump a făcut să se uite una dintre incongruențele majore ale cazului și anume: faptul că, în realitate, Donald Trump a câștigat președinția, acum trei ani, tocmai datorită Partidului Democrat. Dacă acest partid nu ar fi hotărât ca Hillary Clinton să fie candidatul său, astăzi, Trump, în mod sigur, ar fi continuat să fie un milionar care n-ar fi avut nimic cu politica.

H 1

Să amintim că Hillary este o avocată inteligentă, cu multe calități și abilități, dar care, din punct de vedere politic, este un personaj cu un nivel destul de scăzut. Nu are har, nu știe să intre pe aceeași lungime de undă cu poporul și a arătat, până la saturație, că nu are istețimea și prezența de spirit pentru a triumfa în înfruntările politice. Toate acestea se știau acum trei ani.

Dar, îmbinarea dintre puterea șefilor, care domină în orice organizație a puterii  – era soția unui fost președinte! – cu sistemul american de selecție a candidaților, în fiecare partid, prin alegeri primare, a făcut ca aparatul electoral democrat să o aleagă pe Hillary drept candidată la președinție.

Sistemul de selecție este, în realitate, o luptă fratricidă foarte încrâncenată, în care sunt arătate meritele proprii și sunt discreditați ceilalți competitori. Să reamintim că, în pre-campania aceea a Partidului Democrat, au fost mai mulți aspiranți – începând cu senatorul Sanders – la nominalizare, care au strălucit mult mai mult decât Hillary Clinton. Desigur că, dacă acest lucru era evident pentru toată lumea, pentru conducătorii partidului era și mai evident, în acele momente, dar, nimănui din partid nu-i convenea să nu ia în seamă un personaj atât de popular și cu o influență atât de mare ca Bill Clinton. Și a fost aleasă Hillary, o candidată – cum avea să se vadă mai târziu – care nu putea să câștige.

Exista și un al treilea factor care a favorizat această decizie: rivalul. Trump era, la vremea aceea, un oarecare care tocmai a aterizat în politică, cu un dosar destul de confuz cu succese și eșecuri în întreprinderile sale, dar, și cu o faimă de persoană care se purta urât. Părea, atunci când republicanii tocmai l-au numit candidat, un rival ușor de învins.

Desigur, la această decizie au contribuit și alți factori. Unul esențial a fost o analiză foarte slabă a situației sociale din țară. În timp ce democrații dădeau ca sigur că electoratul va fi cel dintotdeauna, Trump a știut să mobilizeze o masă de oameni care, de obicei, nu se prezintă la urne. Berbecul său electoral a fost votul de protest.

H 2

T 1

Iar, această masă de oameni mai puțin favorizați de conjunctura și de legislația în vigoare era concentrată în statele federale cu mai puțină populație, dar, care, dispun de voturi electorale (o caracterisitică a Constituției americane care compensează, astfel, dezavantajul acestor state față de cele suprapopulate de pe coaste). Strategia sa electorală și discursul său incendiar i-au prins nepregătiți pe strategii democrați. Și astfel, în ziua de azi, SUA au un președinte care a câștigat alegerile cu o minoritate de voturi populare …și cu o mică majoritate de voturi electorale.

Acum, în fața popularității lui Trump (în ciuda a ceea ce se citește în presa progresistă din care se adapă corespondenții europeni de presă, indicii de aprobare a milionarului new-yorkez sunt superiori celor pe care îi avea Barak Obama în același moment al mandatului său), capacitatea sa de a genera dolari pentru campania sa (cu 125 de milioane în cel de al treilea trimestru a obținut un record în acest domeniu) și buna situație economică (șomajul printre negri și hispanici este cel mai scăzut din istorie, salariile cresc și toți caută mână de lucru), democrații bănuiesc că niciunul dintre mediocrii lor candidați nu va reuși să-l învingă.

Cu o asemenea perspectivă, se ascut cuțitele pentru „impeachment”, cu o hărțuire fără milă a persoanelor de încredere ale președintelui și se anunță că Trump va câștiga…deoarece va fi o fraudă electorală.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

TRUMP, PRESIDENTE DEMÓCRATA       Diana Negre,  Washington

T 5

El revuelo armado con el intento demócrata de inhabilitar al presidente Trump ha hecho olvidar una de las incongruencias mayores del caso: el que, en realidad, Donald Trump ganó la presidencia, hace tres años, justamente gracias al Partido Demócrata. De no haber decidido éste que su candidato fuera Hillary Clinton, hoy, Trump seguramente no sería más que otro millonario más, al margen de la política.

Hay que recordar que Hillary es una abogada inteligente, con muchas cualidades y habilidades, pero, políticamente es un personaje de techo muy bajo. No tiene carisma, no sabe sintonizar con el pueblo y ha mostrado, hasta la saciedad, que carece de la astucia y el oportunismo imprescindibles para triunfar en las lides políticas. Y esto no era algo desconocido hace tres años.

Pero, la conjunción del caciquismo que impera en toda organización de poder   – ¡era la esposa de un expresidente! – con el sistema norteamericano de selección de candidatos en cada partido mediante las elecciones primarias, llevó al aparato electoral demócrata a escoger a Hillary como su candidata en aquellas presidenciales.

H 4

T 4

El sistema de selección es, en realidad, una lucha fratricida sangrienta en la que se exhiben tanto los méritos propios, como se trata de desacreditar a los competidores. Y si recuerdan esa precampaña del Partido Demócrata, en ella fueron varios – comenzando por el senador Sanders – los aspirantes a la nominación que brillaron más que Hillary Clinton. Claro que, si esto era evidente para todo el mundo, para los mandatarios del partido era mucho más evidente, en aquellos momentos, que no le convenía a nadie dentro del partido desairar a un personaje tan popular y con tanta influencia como Bill Clinton. Y la elegida fue Hillary, un candidato – como se vería – que no podía ganar.

Había un tercer factor que favorecía esa decisión: el rival. Trump era, en aquel entonces, un advenedizo a la política, con un historial bastante confuso de éxitos y fracasos empresariales, amén de una fama de malos modales. Parecía, si es que los republicanos lo terminaban por nombrar candidato, un rival fácil de derrotar.

H 3

T 3

Naturalmente, en esa decisión intervinieron también otros factores. Uno esencial fue un pésimo análisis de la situación social del país. Mientras los demócratas daban por sentado que el electorado sería el de siempre, Trump supo movilizar una masa de ciudadanos que habitualmente no acuden a las urnas. Su ariete electoral fue el voto de protesta.

Y esa masa de los menos favorecidos por la coyuntura y la legislación imperante estaba concentrada en los Estados federados menos poblados, pero que cuentan con votos electorales (una peculiaridad de la Constitución estadounidense que compensa así la desventaja de esos estados frente a las costas súper pobladas). Y su estrategia electoral y su oratoria incendiaria agarraron desprevenidos a los estrategas demócratas. Y así, hoy en día, los EE.UU. cuentan con un presidente que ganó las elecciones con una minoría de votos populares…y una escasa mayoría de votos electorales.

H 5

Ahora, ante la popularidad de Trump (a pesar de todo lo que se lee en la prensa progresista de la que beben los corresponsales europeos, los índices de aprobación del millonario neoyorquino son superiores a los de Barak Obama en este momento de su presidencia), su capacidad de generar dólares para financiar su campaña (con 125 millones en el tercer trimestre ha obtenido un récord en este terreno) y la buena situación económica (el desempleo negro e hispano es el más bajo de la historia, los sueldos suben y todos buscan mano de obra), los demócratas barruntan que ninguno de sus mediocres candidatos conseguirá derrotarlo.

Con semejante perspectiva, afilan los cuchillos con el “impeachment”, con un acoso sin cuartel a las personas de confianza del presidente y advierten de que Trump ganará…porque habrá fraude electoral.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana